Adama Sultan iulie 2020
update 18 Sep 2020

Colibița. Și-atât

  • Publicat în Turism

Colibița este unul dintre acele locuri din România care te lasă fără grai. Și nu doar din cauza naturii. Vă spun mai târziu despre ce este vorba. De fapt, episodic, de la intrarea în Ținutul Dornelor (Suceava) și până dincoace, în Valea Bârgăului (Bistrița-Năsăud) și mai sus, până la Colibița, poartă de intrare în Călimani dinspre latura nord-vestică, ai senzația că ai nimerit în Rai.

Ideal ar fi să zbori până la Colibița! Ambele drumuri județene de intrare, desprinse din E 58, unul la Mureșenii Bârgăului și altul la Prundu Bârgăului, cu trecere prin Bistrița Bârgăului, sunt rele. Riscant de neîntreținute. Pe a doua variantă, după ieșirea din Bistrița Bârgăului începe coșmarul; până aici șoseaua este în ordine, bună. Dar până la Colibița, chiar și din fuga mașinii, sunt de văzut multe altele, cum ar fi acele inconfundabile sate de munte, nu oricare munte, ci de inspirație bucovineană, în fine, transilvană, aranjate grijuliu cu ele și cu natura, un verde intens geometrizat în proprietăți, curat, înviorat cu case cochete și flori la cerdac. Mă rog, nu mai avem cerdac, dar la fel ar veni. E greu de ales care loc să fie mai frumos decât altul. Sau oamenii – mai frumoși unii decât ceilalți. Dar e o zonă care-ți taie răsuflarea: Piatra Fântânele. Satul ca atare, nu hotelul nu știu cărui Dracula. Dacă te ajută și vremea, cu pâcle de norișori coborâți în văi, până la picioarele satului și întinderi verzi – albăstrui de păduri, ai strania confuzie că te afli la facerea pământului... Atât. Zona trebuie văzută. Și mai ales trăită.

Marea de la munte – da, cu condiția să ajungi la ea! O stațiune-cartier exclusivist

Ne întoarcem la Colibița. Și trecem peste episodul de emoție a drumului rău. Locul e așa cum îl descriu alți turiști în tot felul de metafore, „Austria de România“, „marea de la munte“ etc. Ideea e să și ajungi la „mare“... Colibița-stațiune e o realizare nouă, un cartier splendid, luxos și exclusivist de case, vile, pensiuni, hoteluri, fiecare cu altă arhitectură, garduri fel de fel, unele înalte, ca de mănăstiri, duse până în apă. O cazare (prețuri mai rar modice și frecvent de 5 stele) se procură din vreme. Dar cazarea este singurul bilet de trecere sau de intrare înspre lac; altfel, acesta nu poate fi zărit decât de la depărtare și cam de după uluci. Proprietarii și-au îngrădit domeniile cu rigurozitate și doar dacă escaladezi gardurile poți odihni o vreme pe marginea apei, întinsă, frumoasă, oglindă de cer, cu porțiuni de stânci coborâte în adâncuri, brazi văzuți răsturnat în luciul apei. Sintetizez și parafrazez: splendoare în lac... Nicăieri însă n-am mai văzut un loc public confiscat fix publicului! Aud însă că situația va fi reglementată prin realizarea planului urbanistic zonal, document premergător obținerii statutului de stațiune, turistică de interes național. Fiindcă, deocamdată, Colibița nu este oficial stațiune. Dar să dăm Cezarului ce-i al Cezarului: la Colibița, viitoare stațiune, s-au rulat mulți bani. Capital enorm. Bani privați, bani europeni și bani publici. Exact în această ordine. Sunt pensiuni realizate pe proiecte UE, câteva păstrăvării, locuri de agrement, iar Primăria Bistrița Bârgăului a pregătit cea mai frumoasă surpriză, drumuri modernizate impecabil, cu asfalt nou-nouț (cele degradate, despre care vorbeam, sunt ale Consiliului Județean Bistrița Năsăud, instituție care, în schimb, și-a asumat întregul proiect turistic Colibița). În rest, fără a nega standardul austriac al părții rezidențiale (în jur de 170-180 de imobile, în afară de Colibița-sat, din care peste 40 de unități de cazare), n-am habar dacă este în ordine să nu existe rețea de canalizare, ci doar fose septice, pe malul unui lac de acumulare din care beau bistrițenii apă (însă, veste bună, va exista și aceasta).

Colibița – ieri și azi

Vorbind despre Colibița, situată la o altitudine de 900 de metri, aici a funcționat, până în 1944, un sanatoriu, distrus de un incendiu în timpul războiului, iar satul avea statut de stațiune balneocli­materică. Una chiar căutată pentru calitățile excepționale ale aerului. Așa a și funcționat din 1923 și până în 1975. În anul 1977 au început lucrările la amenajarea hidrografică (baraj, lac de acumulare, centrală hidroelectrică) finalizată târziu, abia prin anul 2000, care a rezolvat nu doar alimentarea cu apă potabilă și industrială a municipiului Bistrița, dar și problema viiturilor sau a eroziunii solului. Cert este că satul-stațiune Colibița a fost strămutat, lucru cu care oamenii nu s-au împăcat nici astăzi. O parte din locuitori au fost relocați la coada lacului, în cătunul care este la fel de frumos și primitor ca restul așezării. Lacul are o suprafață de 270 ha și lungimea de 13 km. Barajul este la intrarea dinspre Bistrița-Bârgăului, iar coada lacului – înspre est. Latura dinspre nord (dreapta, cum se privește de la baraj) este mărginită de drum, iar partea sudică dispune de drum pe trei sferturi. Și pentru că veni vorba, exact în această parte fără căi de acces modernizate, situată la coada lacului, turistul poate ajunge pe malul apei. Iar acest turist, iubitorul de călătorii și natură îndeobște, are multe altele de făcut și văzut: 18 trasee turistice prin Munții Călimani și Munții Bârgăului (unele pot fi făcute cu bicicleta) și ariile naturale Valea Repedea, Tăul Zânelor, Cheile Bistriței Ardelene, Stâncile Tătarului, spații care prezintă spectacole unice ale naturii.

Comună frumoasă, primărie și oameni harnici, investiții – cu duiumul; de ce pleacă totuși oamenii afară?

Să nu trecem cu vederea întreaga localitate Bistrița Bârgăului (populație – 4.562 , gospodării – 1.754, suprafață – 18.640 ha, din care 14.352 ha păduri). Indiscutabil, e una frumoasă. Nu doar casele sunt chivernisite – și ce case! –, ci și domeniul public. Cât este contribuția actualului primar, Vasile Labă, și cât a altor predecesori, greu de spus. Știu locuitorii și e suficient. Cert este că școlile (cu terenuri de sport, sală de gimnastică), grădinițele, primăria, centrul turistic de informare, popasurile turistice, dispensarele, farmacia, bisericile, centrele culturale, locurile publice de agrement etc. arată impecabil. Primăria a derulat și derulează proiecte cu fonduri europene, guvernamentale, județene și locale. Realmente oamenii se preocupă, se zbat pentru localitatea lor. S-au desfășurat și sunt în curs de desfășurare proiecte majore de extindere a alimentării cu apă, de canalizare, de modernizare sau reabilitare a rețelei de drumuri (84,7 km drumuri comunale și 24,6 km de drum județean) etc. Plus că tot Primăria s-a îngrijit și de un gen de infrastructură pentru crescătorii de animale (centru de colectare a laptelui cu două tancuri de răcire, două localuri de stână, aducțiuni de apă). Și pentru că am ajuns iar la sectorul privat, se întâmplă un paradox: există Colibița-stațiune, cu investiții majore și o reflectare a existenței acestora în bugetul local; oamenii arată a fi, după cum sunt casele și terenurile, excelenți gospodari; tot Colibița, cu zeci de pensiuni, ar putea furniza suficiente locuri de muncă. Totuși, mulți dintre locuitori au plecat la muncă în Spania, Italia, Irlanda, Germania, Austria, Ungaria. De ce oare? Răspunsul nu este foarte greu de intuit, dar nu de el ne ocupăm astăzi.

Maria Bogdan

Revista Lumea Satului nr. 17, 1-15 septembrie 2016 – pag. 54-55