reclama youtube lumeasatuluitv
update 13 Dec 2019

Domeniul Manasia, mărturie a unui trecut măreț

  • Publicat în Turism

Pe vechiul drum ce leagă Bucureștiul de mare, puțin după ieșirea din Urziceni, o veche curte boierească continuă să-și depene poveștile. La câteva sute de metri de șoseaua Urziceni – Slobozia, ansamblul Domeniului Manasia a revenit de curând în circuitul public.

O cramă cât o grădină

Chiar de la poarta domeniului vizitatorii sunt impresionați de arborii seculari care umbresc parcul. Probabil că la umbra lor chiar și cele mai călduroase zile de vară devin suportabile. Între ei, palatul construit în stil eclectic, cu un singur etaj și cu pod înalt, se încadrează perfect.

Istoria locului se pierde în negura timpurilor. Ceea ce știm cu certitudine este că satul Manasia, ca și cele din jur au aparținut timp de peste un secol Cantacuzinilor. În 1775 moșia Uluiți-Manasia avea să fie cumpărată de către Alexandru Ipsilanti, pe atunci domnitor al Țării Românești. Peste încă 64 de ani, în 1839, domeniul este vândut prințului sârb Efrem Obrenovici. Sub oblăduirea acestuia avea să înceapă a străluci Manasia. Ca un adevărat prinț de sânge ortodox, noul stăpân a înălțat o biserică spre pomenirea sa și a neamului său. Sfântul lăcaș există și astăzi, fiind inclus pe lista monumentelor istorice ale României. Dar, în afară de cele sfinte, principele iubea, în egală măsură, și roadele pământului. În special pe cele ale viței-de-vie. Ca atare, a construit și niște pivnițe impresionante, care au dăinuit, și ele, până în zilele noastre. Suprafața lor măsoară nu mai puțin de 1.000 de metri pătrați !

Istorie cu parfum de alcov

Familia prințului avea să capete o nouă faimă (poate bună, poate rea – nu știm cine ar putea spune) în timpul lui Alexandru Ioan Cuza. Fosta sa noră, Maria Obrenovici (născută Catargiu), a devenit amanta domnitorului. În această calitate, i-a dăruit lui Cuza doi băieți, Alexandru și Dimitrie, care au fost adoptați de către Elena, soția oficială a domnitorului. Milan, fiul Mariei și al lui Milos, urmașul lui Efrem, avea să devină, în 1868, la numai 14 ani, prinț și apoi rege al Serbiei. În acest context, moșia a fost neglijată o vreme. În anul 1879, Ion Hagianoff, fost ministru de externe al Bulgariei, refugiat în România, cumpără domeniul de la regele sârb. Împreună cu soția sa franțuzoaică, Marie-Claire, și cu fiul lor Nicolae, reclădește aproape din temelii reședința. Așa s-a ridicat castelul în stil eclectic, dar și cu numeroase elemente de Art Nouveau, care stârnește admirația și astăzi.

În jurul castelului s-au amenajat un mic iaz și un deal. În vârful acestuia se află un foișor, din care se poate admira întregul domeniu. Alei perpen­diculare străbat parcul. Desigur că nu lipsesc nici grădina de trandafiri, poteca secretă ce trece printr-un tunel de tufișuri, precum și o peluză perfect plană, care se adaugă imensei terase a palatului.

Boieri și stâlpi ai comunității

Conacul Manasia

Mare parte a clădirii a fost ridicată cu cărămizi și țigle produse în fabrica familiei Hagianoff, construită în Manasia. Încăperile din castel erau mobilate cu mult rafinament. Piesele proveneau din toată lumea, atât Ion Hagianoff, cât și fiul său, Nicolae, fiind fini cunoscători și având la îndemână suficiente mijloace financiare.

Deși toate camerele palatului impresionau prin decorațiunile lor, prin priveliștea de care dispuneau și prin ceea ce conțineau, una dintre ele intrigă și acum. Este vorba despre cabinetul personal al lui Ion și apoi al lui Nicolae Hagianoff, aflat la parterul clădirii. După cum povestesc bătrânii care au lucrat în conac, ferestrele încăperii erau permanent acoperite de draperii negre. Accesul femeilor în acea cameră era strict interzis. Opreliștea era valabilă chiar și pentru fetele din casă însărcinate cu dereticatul odăilor. Despre ce se întâmpla acolo există o mulțime de legende, dar nicio certitudine. Unii spun că se făceau ședințe de spiritism. Alții că se discutau afaceri. Dar ce a fost, în realitate, probabil că nu vom afla niciodată... Nicolae Hagianof avea să continue și el tradiția proprietarilor domeniului, fiind unul dintre stâlpii comunității locale. Pe cheltuiala sa a ridicat, între 1923 și 1937, o școală, sediul noii primării a comunei Manasia, precum și monumentul închinat localnicilor căzuți în Primul Război Mondial. În anul 1944 el avea să doneze domeniul, ca și fabrica de cărămizi Armatei Sovietice, care ocupase zona. Avea să moară la București, în 1976, după ce mulți ani a lucrat ca șofer de taxi.

Noua tinerețe a reședinței Hagianoff

Palatul, pentru că era o construcție impunătoare, a avut șansa de a nu fi transformat în vreun grajd de CAP sau într-o magazie de grâne. De-a lungul timpului, aici au fost găzduite o grădiniță, un internat, dar și birouri ale IAS ori ale altor instituții.

În holul de la intrare se păstrează lozincile comuniste pictate pe pereți în acea epocă. După 1989, domeniul a fost vândut. Pentru că familia Hagianoff nu a avut urmași, nu au existat scandaluri legate de vânzarea palatului de către stat unor persoane private. La ora actuală, proprietarii sunt dna Ariadna Löwendal Dănilă, fiica actriţei Irina Dall (Löwendal) şi nepoata pictorului George Löwendal, împreună cu soțul său, restauratorul Dorin Dănilă. Cu multă răbdare, cu trudă și cu cheltuieli enorme, ei au reușit să readucă domeniul la măreția sa de odinioară. Crama a fost restaurată, iar într-una dintre încăperile sale se află o galerie de portrete ale proprie­tarilor dome­niului. Acolo pot fi organizate și diverse evenimente.

Saloanele au fost remobilate cu piese cumpărate la licitații din toată lumea. Cele câteva piese originale care au supraviețuit vremurilor au fost restaurate și încadrate la locul lor de altădată. Podul a fost reamenajat ca sală multimedia și ca expoziție de uniforme militare românești din perioada interbelică, dar și de jucării. Fiecare dintre camere a primit câte o denumire și a fost amenajată într-un stil anume. Cu toate acestea, ansamblul se pre­zintă ca un tot unitar, ce integrează armonios această diversitate stilistică. Mai presus de toate, cei care vizitează palatul trec printre mărturiile a aproape două secole de istorie ca și cum ar călători cu o mașină a timpului.

Poate că marii fermieri – ca s-o spunem direct, marii boieri ai zilelor noastre – ar putea să preia și dorința de a lăsa ceva posterității, precum vechea boierime română.

Alexandru GRIGORIEV

Revista Lumea Satului nr. 16, 16-31 august 2016 – pag. 52-53