Adama 04 mai 2020
update 4 Jun 2020

În Teleorman, un tânăr veterinar nu vrea să renunțe la tradiții

În orice familie este un motiv de mândrie atunci când tinerii își urmează părinții în profesie și, în general, în activitate. Iar atunci când continuarea tradiției se împletește cu pasiunea pentru activitatea respectivă, atunci rezultatele nu pot fi decât admirabile. Despre un astfel de exemplu, în care rezultatele activității în domeniul zootehniei a trei generații constituie acum un model pentru alții, vom povesti în materialul următor.

Glasul sângelui sau al tradiției?

Florin Răduț locuiește în comuna Zâmbreasca, din județul Teleorman. Are aproape 30 de ani, o familie frumoasă și o pasiune deosebită: animalele din rase tradiționale. Greu de spus de unde i se trage această pasiune. Probabil că este o combinație între moștenirea genetică, ceea ce a văzut în familie și pregătirea profesională. Căci trebuie să spunem că, de meserie, este medic veterinar. La fel ca și fratele său, la fel ca și părinții săi. Și cu toții își practică meseria. Iar bunicii au fost crescători de animale, renumiți în comună, după cum spun oamenii din zonă.

„Îmi plac foarte mult rasele astea tradiționale, din zona noastră, a Teleormanului. Tocmai de aceea m-am axat pe creșterea animalelor din aceste rase. Dar, spre deosebire de ceilalți din familia mea, mie mi-au plăcut mult și vacile. Așa se face că sunt primul din familie care crește și vaci“, ne povestește, cu mândria omului care știe că a făcut bine ce a făcut.

La ora actuală are o fermă cu 70 de vaci, juninci și vaci de lapte, toate Bălțate Românești cu Negru, 100 de capre Carpatine și 200 de oi cu cap negru de Teleorman.

„Marele meu avantaj este că avem și o fermă vegetală destul de mare, de circa 350 ha în familie. Fără asta, probabil că nu am reuși s-o scoatem la capăt cu animalele“, îmi povestește tânărul veterinar.

„Fără mecanizare nu poți supraviețui!“

„Părerea mea este că, la ora actuală, având în vedere modul în care evoluează forța de muncă, dacă vrei să reziști în zootehnie, atunci trebuie să te mecanizezi. Deja oamenii serioși, pe care să te poți baza, devin tot mai greu de găsit. Din păcate, la oaie nu se prea pretează mecanizarea. De exemplu, dacă nu e mulsă până la ultima picătură, înțarcă. Ca atare, trebuie mulsă manual. În schimb, la capre și la vaci se pretează foarte bine mulsul mecanic“, explică Florin Răduț.

Un grajd nou pentru vaci este în construcție. Va fi o clădire înaltă, spațioasă, adaptată creșterii vacilor conform tehnologiilor moderne. „La noi vacile sunt în permanență libere, fie că se află la pășune, fie că stau în grajd. Dacă vrei să ai producție, atunci trebuie să crești animalul în condiții bune. Faptul că vaca stă legată e un factor de stres, care se reflectă și asupra producției de lapte“, povestește veterinarul.

De altfel, în fermă animalele cresc jumătate din an pe pășune. „Le ținem la pășune atât timp cât permite vremea. În jur de șase luni pe an, ceva mai mult la oi, cam șapte luni. În perioada rece, le trecem în adăposturi“, povestește stăpânul lor.

„Hrană bună? Producție bună!“

„Modul de hrănire a animalelor se regăsește în producție“, este motto-ul fermei. Ca atare, prioritatea constă în asigurarea unei hrane adecvate, care să asigure atât o bună dezvoltare, cât și o producție de lapte mulțumitoare. „În lunile de iarnă, vacile noastre dau în jur de 20 de litri de lapte/cap/zi, ceea ce, având în vedere rasa, nu este deloc rău. Vara, când este foarte cald, iar vacile se hrănesc din pășune, producția scade“, spune doctorul Răduț. Trebuie să reamintim, pentru a risipi nedumeririle, că vorbim despre pășunea de pe câmpiile teleormănene, care este departe de a avea capacitatea de hrănire a celor montane. Ca atare, hrana de la pășune nu este la fel de consistentă ca cea din grajd, mai ales în perioadele de secetă.

Pentru hrana animalelor, sunt alocate cca 100 ha din ferma de cultură mare a familiei. Pe aproximativ 20 se cultivă porumb-siloz. 30 ha sunt alocate lucernei, iar alte 20 orzului destinat hranei acestora. Însemnate părți din producția de porumb boabe sunt destinate tot animalelor.

„În afară de acestea, în fiecare iarnă mai cumpărăm câte șapte-opt TIR-uri cu borhot de bere, care merge mai ales la vaci. În trecut cumpăram și borhot de sfeclă, dar am renunțat. Cel de bere este mai lactogen“, spune crescătorul.

Oaia – simbol a câmpiilor teleormănene

Însă vedetele fermei sunt considerate oile tradiționale ale zonei, respectiv oile cu cap negru de Teleorman. „Este o rasă mai specială, care mie îmi place foarte mult“, povestește veterinarul. Așa cum arată și numele, are capul negru. Dar, una dintre caracteristici este aceea că nici pe cap și nici pe burtă nu are lână deloc, ci doar o blăniță foarte fină. „Eu sunt deosebit de riguros în selecție, pentru că îmi doresc să am un nucleu de rasă pură. Ca atare, toate oile mele au și o cravată neagră, pe gât“, explică tânărul fermier. „Este o rasă de oi foarte mari. În principiu, sunt cele mai mari oi din țară. Încă de la fătare mieii sunt mari, au în medie 7 kg. Ca să poată duce sarcina la bun sfârșit, pe perioada gestației oile au nevoie de o alimentație corespunzătoare. Rata de creștere a mieilor este foarte bună. La maturitate o oaie are 70-80 kg, iar un berbec între 100 și 120. Este o rasă mixtă, de lapte și de carne“, vorbește de această dată specialistul despre caracteristicile acestei rase. Dar, după cum ne dezvăluie apoi, are și unele dezavantaje: „Cu cât sunt mai mari oile, cu atât sunt mai mici cârdurile în care ele pot crește. Față de o turmă de oi de munte, care poate ajunge și la o mie de capete, ale noastre nu pot fi adunate decât câte 200-300. Mai există unii crescători care au și 400, dar sunt cazuri mai rare. Este o oaie care nu rezistă să fie gonită.“

Păstrând vie făclia tradiției

Dacă este să tragă linia, fermierul Florin Răduț este mulțumit de ceea ce a reușit până acum. Ferma merge bine și are o producție frumoasă. Laptele de la vaci este colectat de un procesator. În schimb, cel provenit de la capre și de la oi este prelucrat în fermă. Un spațiu special a fost amenajat în acest scop. „Nu este prea greu să obții autorizațiile necesare, dacă îți dorești cu adevărat acest lucru. Practic, e vorba de un spațiu unde trebuie respectate anumite standarde de igienă“, ne dumirește proprietarul fermei. Telemeaua pe care o produce este procesată conform unei tehnologii tradiționale, moștenită de la bunici. Rezultatul: o brânză râvnită de mulți, cu succes pe piață. În ceea ce privește ajutorul de la stat, fermierul este de asemenea mulțumit. Primește subvenții pentru 50 de vaci și SCZ (Sprijin Combinat în Zootehnie) pentru 100 de capre și cele 200 de oi. „Totuși, este păcat că la ovine s-a micșorat atât de mult subvenția de bază, ANT-ul (Ajutorul Național Tranzitoriu). Parcă să primești doar 20 de lei pentru o oaie e cam puțin“, spune el, cu oarecare amărăciune.

Cu toate acestea, știe foarte bine că, și dacă nu ar primi niciun fel de ajutor, tot n-ar renunța la turma lui de oi de Teleorman, cu capete fine și cravate negre, cum nu mai are nimeni în județ. Căci fără ele i s-ar părea că flacăra unei pasiuni care durează de generații s-a stins în fața unui viitor uniform, fără tradiții.

GALERIE FOTO


Alexandru GRIGORIEV

Ansamblul „Cununa Călimanilor“, ambasadorul tradițiilor din zona Mureșului

În zilele de sărbătoare, pe ulițele Muzeului Satului „Dimitrie Gusti“ din București te întâlnești mereu cu persoane care păstrează tradițiile și obiceiurile românești, ba mai mult, le și transmit din generație în generație. Așa l-am cunoscut pe domnul Vasile Gabor, coregraful Ansamblului „Cununa Călimanilor“. Era înconjurat de copii și tineri, îmbrăcați în costumul popular specific comunei Deda din județul Mureș. O comună de altfel cu o vastă activitate culturală și care are chiar și un muzeu etnografic.

„Acest ansamblu a fost înființat în 2004. Am avut de-a lungul timpului mai multe generații de copii pe care i-am învățat jocuri populare, nu doar de pe Valea Mureșului, ci suite de dansuri din zone limitrofe comunei noastre. Împreună cu un colectiv de părinți inimoși am înființat o asociație culturală și astfel participăm la diferite festivaluri sau acțiuni pe care le desfășurăm în comună. La noi totul este cântec, joc și voie bună. De exemplu, anul trecut am fost la un festival internațional organizat în Macedonia, iar cu generațiile anterioare am fost și în Polonia, Bulgaria, Ungaria. Noi prezentăm pe scenă 8 suite de dansuri specifice diferitor zone ale țării, iar cu ajutorul părinților din cadrul asociației am realizat costume pentru fiecare dintre aceste zone. Așa ne prezentăm cu mândrie în orice colț din lumea asta“, a punctat coregraful ansamblului.

În prezent, domnul Gabor coordonează activitatea celor 36 de dansatori, 5 instrumentiști și 4 soliști vocali. Obiectivele acestora sunt culegerea, transmiterea și promovarea folclorului din zonă prin intermediul cântecelor, al jocului și al obiceiurilor. Repertoriul ansamblului este format din dansuri și cântece din zona folclorică a Văii Superioare a Mureșului, dar și din alte zone precum Câmpia Transilvaniei, Făgăraș, Moldova sau Maramureș. 

Ce mi-a plăcut cel mai mult la membrii ansamblului a fost mândria cu care purtau costumul popular specific zonei de baștină, precum și timiditatea specifică tinerilor din lumea satului, care iubesc tradiția și își rup din timpul liber ca s-o prezinte și celorlalți. Mult timp de acum încolo îmi vor rămâne în minte zgarda cu bani de argint purtată de fetele din ansamblu și pălăria cu pene de struț și mărgele a băieților. De ce tocmai aceste elemente? Pentru că sunt specifice comunei Deda și imposibil de atribuit altei zone din țară.

De remarcat este faptul că, deși ansamblul nu are o istorie vastă în spate, ci este format la începutul anilor 2000, membrii acestuia sunt deja cunoscuți la nivel național și internațional și apreciați, pentru că transmit prin dans și cântec bucurie și speranță. Speranța că tradițiile românești nu vor muri niciodată!

amsamblu cununa a

Larissa SOFRON

  • Publicat în Cultura

O lege pentru bucătăria tradițională din Deltă

Autoritatea Națională Sanitar-Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor a emis la începutul lunii septembrie un ordin prin care se stabilește că bucătăriile locuințelor incluse în circuitul turistic din Delta Dunării vor putea deveni puncte gastronomice locale. Astfel s-au pus bazele unui cadru legal pentru ca orice gospodărie care poate oferi preparate tradiționale din bucătăria proprie să o poată face respectând anumite reguli.

Punctele gastronomice locale sunt definite ca „locurile autorizate unde se prepară și se servesc cu precădere alimente furnizate de producători locali și care pot fi reprezentate de bucătăriile particulare din locuințele familiale. Acestea pot fi incluse în circuitul turistic/gastronomic din cadrul zonelor/regiunilor turistice cu tradiții gastronomice recunoscute și care nu sunt încadrate ca pensiuni turistice, hoteluri, moteluri“.

În comunicatul de presă emis de ANSVSA se precizează că o condiție de bază a funcționării acestor puncte gastronomice locale este ca materia primă folosită pentru realizarea preparatele din carne roșie să fi fost supusă tuturor controalelor oficiale și să provină din ferma proprie sau de la producători locali autorizați/înregistrați sanitar-veterinar și pentru siguranța alimentelor.

(L.Z.)

  • Publicat în Turism

Tradiția oieritului, reconfirmată în Sibiu și Brașov

Astăzi vom analiza evoluția zootehniei în două județe, Brașov și Sibiu, care se aseamănă din mai multe puncte de vedere: ambele au atins un nivel economic de dezvoltare ce le clasează în Top 10 după cifra de afaceri; au, alături de Maramureș și Alba, cel mai mare număr de produse tradiționale atestate; sunt asemănătoare ca dispunere geografică, iar relieful a permis ca zootehnia să fie ramura cea mai importantă a agriculturii, în special creșterea oilor.

Agricultura Brașovului, locul 7 între prioritățile autorităților

Suprafața județului Brașov este de 536.309 ha, 52,44 % înseamnă suprafață agricolă (281.251 ha), din care arabil – 120.528 ha, pășuni – 98.548 ha și fânețe – 60.836 ha. Mediul rural reprezintă 77% din teritoriu, iar ca dispunere geografică, relieful muntos ocupă circa 40% din suprafața județului, iar cel depresionar și deluros – 60%. Amplasarea într-un asemenea cadru natural a permis ca agricultura să exceleze în ramura creșterii animalelor, în special a ovinelor. Dacă vreți, economia rurală s-a reglat de una singură în acest sens, dovadă și evoluția efectivelor de animale din 1990 încoace. La o zootehnie centralizată și programată de la centru, numărul de bovine, porcine sau păsări era aproape egal cu cel din oricare alt județ al țării cu posibilități naturale mai bune decât ale Brașovului. Față de 1990, efectivul de bovine a scăzut, în 2015, la 46,21%, cel de porcine – la 43,82%, iar cel de păsări – la 76,51%. Asta cu toate că zona dispune de un important nucleu de cercetare și ameliorare a bovinelor (rasa Bălțată Românească ameliorată prin încrucișarea cu Red Holstein) și păsări (singurul patrimoniu genetic cu populații pure de curci din România). În schimb, populația de ovine, pentru că relieful este compatibil cu dezvoltarea acestei specii, a crescut cu 11,5%. Numărul de caprine a crescut, în același interval, cu 15% (tabelul nr. 1).

Totuși, Brașovul, având alte resurse de dezvoltare (turism, industrie, servicii), autoritățile nu pun extrem de mare accent pe agricultură. În Strategia de dezvoltare a județului, Orizont 2020-2030, măsurile pentru dezvoltarea mediului rural prin agricultură sunt abia pe locul șapte între prioritățile specialiștilor. Și nu orice fel de agricultură, ci doar cea bio, ca posibilă nișă de succes. De altfel, lista produselor tradiționale, termen ce incumbă noțiunea de „natural“, cuprinde produse din lapte de vacă, oaie sau capră (caș, brânză, telemea, urdă, cașcaval), preparate din carne de porc sau de vită (cârnați, slănină, mușchi, mușchiuleț, caltaboș etc.), pâine cu cartofi, dar și produse mai deosebite, ca dulceața de trandafiri sau pește afumat.

Ca măsuri pentru dezvoltarea zootehniei, strategia de dezvoltare a județului are în vedere: susținerea și dezvoltarea activităților pentru creșterea animalelor în special în zona de nord a județului și în zona Făgăraș, folosind material genetic de calitate; importul de rase de ovine și bovine cu randamente sporite la producția de carne, dar și păstrarea raselor tradiționale; refacerea pajiștilor și a pășunilor comunale; sprijinirea creșterii efectivului de bubaline; asigurarea încărcării optime a pășunilor cu animale pentru menținerea calității pajiștilor; diversificarea producției și deschiderea către noi oportunități de piață; folosirea eficientă a programelor de ajutorare și finanțare a agricultorilor etc.

Ce ziceți de Drumul Brânzei?

Sibiul este, ca întindere, cu 1,28% mai mare ca Brașovul, având o suprafață totală de 543.248 ha. 30% din teritoriu este ocupat de munți, 50% – de dealuri și podiș, restul reprezentând aria depresionară de contact desfășurată între cele două forme de relief. Ponderea principală este reprezentată de terenuri agricole (56%) și terenuri cu vegetație forestieră (37%). Suprafaţa agricolă este de 305.280 ha: 117.000 ha arabil, 108.000 ha de pășuni, 73.000 ha de fânețe, 5.000 ha de vie și livezi. Structura agriculturii este adecvată specificului zonei, astfel încât sectoarele vegetal și cel de creștere a animalelor sunt bine reprezentate. În zona montană și submontană, agricultura este profilată pe creșterea animalelor, preponderent a ovinelor, o activitate de mare tradiție în Sibiu. În zona colinară și de podiș se cultivă cereale, cartofi, legume, dar este dezvoltat și sectorul de creștere a animalelor, iar în Podișul Târnavelor condițiile sunt propice culturii viței-de-vie. Vorbind despre creșterea ovinelor, Sibiul deține un fel de brand de țară ca tradiție, aceasta fiind activitatea zootehnică de bază și înainte de 1990, dar și acum. Efectivul de ovine a crescut cu 15,64%, de la 367.500 de capete la 574.770 de capete. În schimb, numărul de bovine a scăzut dramatic (53,27%), la fel stând lucrurile și în cazul porcinelor (61,79%) și păsărilor (80,07%) (tabelul nr. 2).

La fel ca Brașovul, Sibiul a cunoscut o importantă dezvoltare a turismului și a industriei. Dar autoritățile nu ignoră ruralul, un la fel de mare furnizor de turism până la urmă, la fel ca municipiul reședință de județ ori zona de munte. Ca dezvoltare viitoare, autoritățile pun mare accent pe creșterea ovinelor și mai ales pe valorificarea tradiției privind acest sector. Nu-i de mirare, deci, că vom avea o latură turistică a oieritului, printr-un așa-zis Drumul Brânzei. Și neapărat, sibienii vor să extindă latura „agriculturii naturale“, fiind printre județele cu cele mai multe produse de acest fel înregistrate. Obiectivul este așadar promovarea agriculturii extensive – ecologice (organică, biologică), iar ca măsuri ar fi: sprijinirea înființării și funcționării administrative a asociațiilor profesionale și a grupurilor de producători specializați pe creșterea animalelor, procesare sau comercializare de produse agricole; încurajarea instalării tinerilor fermieri prin măsuri active din PNDR; promovarea continuă a producției ecologice; dezvoltarea cu prioritate a zootehniei și creșterea ponderii acesteia în totalul producției agricole; îmbunătățirea pășunilor; introducerea sau continuarea metodelor agricole de producție prietenoase cu mediul, promovarea biodiversității, a solului și a calității mediului.

Maria Bogdan

Revista Lumea Satului nr. 12, 16-30 iunie 2017 – pag. 36-38

În Bucovina, tradițiile se află pe mâini bune

Indiferent de perioada din an când alegi să vizitezi Bucovina, sigur vei avea șansa să admiri și chiar să cumperi ouă încondeiate de la meșterii populari din zonă. Acest meșteșug se transmite din generație în generație, iar modelele și tehnica de execuție oferă unicitate ouălor, iar valoarea acestora este recunoscută la nivel mondial. Nu demult am vizitat Mănăstirea Moldovița, un sfânt lăcaș situat în comuna cu același nume din județul Suceava. Aici nu erau la fel de multe tarabe ca la celelalte mănăstiri din zonă, însă meșteșugarii nu puteau să lipsească. Astfel l-am cunoscut și pe tânărul Paul Daniel Boșutariu, nu avea tarabă, doar o băncuță mică pe care stătea cuminte și aștepta cumpărători chiar la intrarea pe drumușorul ce duce spre mănăstire.

M-am apropiat de el în ideea de mă uita la ouăle așezate în cofraj și să-mi aleg unul dintre ele. M-a întâmpinat cu căldură și zâmbetul pe buze, foarte „dezghețat“, după cum se spune în zonă, și mi-a explicat că unele ouă sunt creația lui, altele ale bunicii. Acela a fost momentul în care mi-a stârnit curiozitatea și am vrut să aflu mai multe despre el. L-am întrebat de unde are această pasiune și bineînțeles dacă ceilalți îi apreciază munca. „Am învățat de la ambele mele bunici cum să încondeiez ouă, care la rândul lor știu ce și cum să facă de la bunicile lor. La mine în familie toate femeile încondeiază ouă, din generație în generație. Bărbații nu fac acest lucru, eu sunt primul care a îndrăznit. Încondeiez ouăle ținând cont și de motivele tradiționale care se regăsesc în zonă, dar încerc să fac și alte combinații, să aduc și modele noi, practic încerc să reinterpretez unele dintre ele“, a povestit Paul.

La cei 13 ani, Paul este încă pe băncile școlii generale, iar de loc este din satul Paltinul. Nu știe exact ce vrea să devină când va fi mare, dar este sigur că nu se va desprinde de meșteșuguri și tradițiile locale.

Bunica sa, doamna Ecaterina Saghin, este un meșter popular cunoscut în Bucovina și cu siguranță este unul dintre cei importanți susținători ai lui Paul. Atunci când merge la târguri și expoziții, pe lângă obiectele dumneaei, expune și ouăle încondeiate de nepotul său. Pe lângă ouăle vândute de bunica sa, Paul încearcă să le comercializeze atunci când este în vacanță, mai cu seamă de Sărbători, turiștilor care vizitează Mănăstirea Moldovița. Unele au motive geometrice, altele florale, fiecare e unic și reprezintă cu siguranță o parte din sufletul tânărului meșteșugar. Încondeiază chiar și ouă din lemn, iar cel mai interesant mi s-a părut cel pe care apare un sfânt lăcaș, poate chiar sfânta Mănăstire Moldovița. Avea expus și un ou de struț, atent lucrat, iar prețul era de 200 de lei, iar Paul a explicat imediat de ce costă atât: „Doar oul simplu costă 50 de lei, apoi se adaugă prețul cerii, al ustensilelor, adică tot ce avem nevoie ca să îl facem frumos. La el se lucrează cam 3 zile, deci așa se ajunge la cei 200 de lei.“ Un preț rezonabil, spun eu, dacă stăm să ne gândim cât de meticuloasă este această îndeletnicire, dar mai ales cât este de frumos.

Am achiziționat ouă încondeiate atât de el, cât și de bunica Ecaterina, iar apoi am plecat cu gândul împăcat că în Bucovina se vor găsi și peste ani și ani ouă încondeiate, ouă autentice, cu modele unice. Dacă ajungeți în Bucovina, să nu ezitați să vizitați Mănăstirea Moldovița, iar de-l întâlniți pe Paul, să zăboviți câteva clipe alături de el, vă v-a impresiona cu siguranță!

Larissa SOFRON

Revista Lumea Satului nr. 11, 1-15 iunie 2017 – pag. 50-51

Elena Nencov, maestra păpușilor tradiționale

În cadrul târgurilor cu produse tradiționale regăsim adesea și standuri unde nu sunt expuse alimente sau băuturi. Un astfel de exemplu este standul meșterului popular Elena Nencov. Nu vorbim de un stand obișnuit, ci de o mică expoziție care prezintă adevărate comori ale poporului român.

Meșter cu atestat

Născută pe Valea Vâlsanului, în satul Brădetul din județul Argeș, Elena Nencov este un meșter popular cu atestat oferit de Centrul de Conservarea și Păstrarea Culturii Tradiționale Argeș. Nu întâmplător a ales această cale, ci pentru că zona din care provine are tradiții aparte, iar, după cum a ținut să precizeze încă de începutul discuției noastre, fiecare vale a unui râu are specificul ei și un costum popular propriu. „Costumul popular este o pasiune pentru mine. Dețin o colecție de ii din zona comunelor învecinate, am undeva în jur de 50, nu prea le număr, dar de fiecare dată când am ocazia achiziționez câte una. Consider că în această luptă cu modernismul vom găsi din ce în ce mai puține costume populare autentice. În acest moment este un trend și se comercializează tot mai multe ii, dar aș vrea să atrag atenția asupra a ceea ce alegem, este important să încercăm să apreciem piesele vestimentare care respectă elementele tradiționale întru totul“, a punctat Elena Nencov.

O parte dintre cămășile naționale le expune și în cadrul târgurilor unde comercializează produsele pe care le meșteșugește și face acest lucru pentru a atrage atenția asupra motivelor tradiționale și valorilor din lada de zestre a bunicii. Întrebarea firească pe care i-am adresat-o doamnei Elena a fost de unde a deprins această îndemânare de a coase păpuși tradiționale, iar răspunsul a fost unul mai complex și a explicat parcursul până la produsul final. „Cred că nimic nu este întâmplător. De mic copil am cochetat cu muzica populară, cu dansul pentru că la școală se desfășurau astfel de activități. Apoi, după terminarea liceului, chiar și în timpul facultății am fost ghid al Oficiului Național de Turism. Am învățat să cos împreună cu mama mea, iar în prezent recondiționăm costume populare. Ea fiind la pensie, are mai mult timp să se ocupe cu acest lucru. Uneori mai coasem și ii integral, dar eu mă ocup mai mult de păpuși. Ideea de a le confecționa mi-a venit în momentul în care, vizitând Muzeul Satului din București, am văzut niște păpuși îmbrăcate în costume populare. Atunci mi-am spus că trebuie să încerc și eu să pun în valoare costumele din zona mea. La început am făcut niște păpuși integral din pânză, mai naive. Pe parcurs am mai evoluat și am ajuns la ceea ce fac acum.“

Păpușile sunt confecționate din pânză umplută cu vatelină, iar costumele sunt în general eșantioane din cele vechi care s-au deteriorat. Costumul oferă valoare păpușii. Fotele și iile respectă motivele tradiționale, au diferite culori și flori. Doamna Nencov spune că așa este și normal, chiar și o melodie din popor amintind acest lucru: „Nu e floare pe câmpie, ca pe fotă și pe ie“.

Cutii de bijuterii, șervețele și fețe de masă

Acestea sunt celelalte produse pe care le putem achiziționa de la meșterul din Argeș. Toate respectă motivele tradiționale și pot deveni un cadou original care nu își va pierde valoarea în timp. „Șervețelele și fețele de masă au motive geometrice sau florale. Consider că atunci când aranjăm o masă, indiferent ce bunătăți așezăm pe ea, dacă fața de masă nu este cusută tradițional, mâncare nu este atât de gustoasă. Ideea cutiuțelor de bijuterii mi-a venit tot din speranța de a păstra tot ce este tradițional. Am vrut să valorific fiecare bucățică de model cusut sau țesut manual. De aceea sunt inedite și denotă frumusețe și tradiție“, a mai punctat Elena Nencov.

Despre activitatea ei, doamna Elena a mai specificat faptul că reprezintă mai ales o satisfacție sufletească. Aceasta susține că, prin diversele acțiuni la care participă, vrea să le transmită și celorlalți din pasiunea pentru tradiție, iar ceea ce a învățat din vatra satului argeșean să prezinte mai ales tinerilor. Din acest motiv participă la diverse târguri și manifestări din țară și străinătate și chiar la programul Școala Altfel în cadrul căruia organizează diferite ateliere în care îi învață pe copii tainele cusutului pe pânză. „Sunt copii care nu au avut bucuria de a crește la țară, nu au văzut o bunică torcând sau țesând și nu cunosc ce făceau femeile altădată. E greu pentru ei să înțeleagă și să iubească tradițiile. De aceea mă mândresc cu solicitările de a organiza ateliere, expoziții sau cursuri cu diverse ocazii. Cred că dacă noi, meșterii populari, nu transmitem acest meșteșug am muncit degeaba o viață! Îi invit pe toți cei care sunt interesați de tot ceea ce înseamnă tradiție să ne viziteze standurile atunci când participăm la diverse târguri, să ne aprecieze sau să ne critice când ceva nu este în regulă“, a conchis Elena Nencov.

„Ce am adunat din vatra satului dau mai departe tinerilor“ – Elena Nencov

GALERIE FOTO


Larissa SOFRON

Revista Lumea Satului nr. 4, 16-28 februarie 2017 – pag. 54-55

În satele călărăşene, tradiţiile Crăciunului au fost bucuria copiilor

În zilele premergătoare Crăciunului, în Câmpia Bărăganului, din care face parte şi judeţul Călăraşi, deşi foarte scurte, locuitorii devin niște adevărate albine, încât de la ţâncii de la grupa mică şi până la cei vârstnici, fiecare are toate gândurile îndreptate spre ce au de făcut în întâmpinarea Crăciunului şi a Anului Nou. Am trecut prin acele aşezări care au date de naştere strâns legate de vitejia românilor care au luptat în războaiele pentru cucerirea Independenţei – 1877, făurirea României Mari – 1916-1818 şi întregirea patriei cu teritoriile samavolnic ocupate de Tratatul criminal semnat de Ribbentrop şi Molotov, miniştrii de externe ai Germaniei fasciste şi Uniunii Sovietice staliniste (1941-1945). Anii încrustaţi cu sângele vărsat pe câmpurile de luptă de la Griviţa (1977), la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz (1917), la Oarba de Mureş şi Carei (1944), luptând şi pentru eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei, sunt pietre de hotar în registrele noilor primării, în care sunt consemnate vetrele aşezărilor întemeiate prin aplicarea reformei agrare din 1924.

Când spun Independenţa din judeţul Călăraşi, am în faţă, în afara acestei „bătrâne“ aşezări, a cărei vatră este consemnată în 1893, spiritul gospodăresc al acestor locuitori harnici, care au ştiut să-şi facă prieten din ogorul Bărăganului şi din vatra satului. Străzile, largi asemenea unor bulevarde, asfaltate şi cu rigole betonate pentru scurgerea apelor provenite din ploi şi topirea zăpezilor, împreună cu casele luminate de varul alb, dar şi de soliditatea construcţiilor, sunt garanţia muncii, căci sunt făcute din trudă şi nu ca ale ciocoilor de acum, din furat, şi care sfidează bunul simţ. La Independenţa, bătăturile gospodăriilor sunt pline cu păsări din toate speciile, adăposturi pentru oi şi vaci, şi nelipsitul coteţ al porcului. Totul dovedeşte hărnicia.

Realizările ultimelor decenii, pentru că la Independenţa oamenii, prin faptele lor, contrazic marile distrugeri ce s-au petrecut în România şi în special în agricultură, sunt strâns legate de numele omului Constantin Anghel, pe care evenimentele din decembrie 1989 l-au prins preşedinte de CAP. Ca şi în celelalte sate din România, şi la Independenţa s-au găsit câţiva, din cei certaţi cu munca şi prieteni cu bărdaca, să ceară desfacerea CAP-ului. Oamenii, foştii cooperatori, au decis însă ca CAP-ul lor să rămână aşa cum este, iar Constantin Anghel să fie în continuare preşedinte. Să gospodărească unitatea aşa cum el ştie şi să pună în aplicare ce le-a spus că au de făcut în toamna lui 1989. Mai mult, l-au ales şi primar şi preşedinte al noii societăţi agricole Agrozootehnica Independenţa, unde să lucreze toţi cei care vor să contribuie la buna exploatare a celor 2.100 de hectare. Pentru cei care şi-au lăsat pământul în societate, având servicii la oraş, a dat produse şi bani în funcţie de recoltele obţinute. Cu o bază mecanizată modernă, ce le-a permis efectuarea lucrărilor în perioadele optime şi conform cerinţelor agrotehnicii de ultimă oră, producţiile au crescut, dublându-se şi chiar triplându-se faţă de cele realizate înainte de 1989. Cu toate acestea, anul agricol 2015-2016, când în lunile iunie şi iulie, perioadă când majoritatea culturilor au mare nevoie de apă, Câmpia Bărăganului s-a confruntat cu o secetă comparabilă cu cea din 1946, a fost unul profitabil. Deşi nu a avut posibilitatea să irige, unitatea a obţinut, prin sacrificiile oamenilor, 6.000 kg de grâu la hectar, pe 700 de ha, rapiţă – 4.200 kg/ha (250 ha), floarea-soarelui – 3.500 kg/ha (300 ha), porumb – 6.500 kg/ha, pe 400 ha. În zootehnie, producţia anuală de la fiecare vacă furajată a fost de peste 9 mii de litri de lapte. Angajaţii societăţii sunt salariaţi cu cărţi de muncă, cu toate taxele plătite la zi, fiecare dintre ei bucurându-se de absolut toate drepturile prevăzute în contractul de muncă. De altfel, în sat se spune că Agrozootehnica este fabrica comunei.

Întrebând cât câştigă un salariat, am fost îndemnat să-i întreb pe ei. Ce am aflat? „Câştigăm după muncă şi rezultate, adică bine. Leafa e confidenţială“, ne-a răspuns un mecanizator, râzând. De ce râdea el am aflat când mi s-a spus că fiecare salariat, în campanie, se bucură de bonusuri, la sfârşitul anului de al 13-lea salariu, iar pentru fiecare copil a primit de Crăciun suma de 200 de lei (2 milioane de lei vechi) pentru daruri. „Pentru copiii celor care au pământul în societate, am asigurat daruri de 300 de mii de lei vechi“. În aceste condiţii, bradul de Crăciun din acest an, destul de măricel şi cu ramurile vânjoase, a fost încărcat cu foarte multe şi diferite daruri. La plecare, pe înserat, am întâlnit grupuri de copii, organizaţi pe vârste şi prietenii, mergând cu Steaua sau repetând Bună-dimineaţa, Pluguşorul şi alte colinde. Zumzetul lor, care nu a contenit pe timpul zilei, a fost acompaniat de guiţatul strident, dar deosebit de plăcut în această perioadă, al porcilor sacrificaţi, spre bucuria celor mici, care abia aşteptau şoriciul şi băşica porcului ca s-o umfle. În mare, cam acelaşi spectacol l-am întâlnit la Dragalina, Drajna şi Perişoru, unde străzile, luminate la lăsarea întunericului ca ziua, şi întreaga ornamentaţie păreau a spune „Bine ai venit, Moş Crăciun, şi tu, An Nou, pe care te vrem mai bun!“. Despre cum arată aşezarea Perişoru, a cărei topografie – ne referim la configuraţia străzilor – este un soare pământean, din mijlocul căruia străzile, asfaltate şi aliniate, ţin loc de raze, vorbesc imaginile surprinse chiar în ziua alegerilor.

GALERIE FOTO


Mihai VIŞOIU

Foto: Elena SLUJITORU

Revista Lumea Satului nr. 1, 1-15 ianuarie 2017 – pag. 44-45

  • Publicat în Social

Vasilica Cojan, promotoarea covoarelor țesute la gherghef

Țesutul pare o activitate menținută vie doar în amintirile bunicilor de la țară. Însă nu este în totalitate așa pentru că există persoane care duc mai departe arta acestui meșteșug. Un astfel de exemplu este Vasilica Cojan, cea care nu renunță la gherghef nici la vârsta de 70 de ani. Și nu doar că încă lucrează, ci și transmite celor tineri din „secretele“ lânii și a ițelor.

Pe doamna Vasilica am întâlnit-o de multe ori pe ulițele Muzeului Satului din București. Adesea avea și ghergheful lângă covoarele expuse. Acesta nu doar la expoziție, ci montat cu scopul de a lucra la el și de a-i învăța pe cei interesați care îi este menirea. M-am apropiat și eu pentru a-i observa mai de-aproape creațiile. Am aflat că acela era un gherghef de mici dimensiuni pe care se pot crea carpețele și semne de carte. Este format dintr-un cadru de lemn, pene pentru a întinde urzeala, sul urzitor și sul de spată. Poate nu întâmplător era prezentat acesta, ținând cont de faptul că semnele de carte și carpețelele de mici dimensiuni sunt mai bine vândute față de covoarele mai mari. Am întrebat-o pe doamna Vasilica când a țesut prima oară, iar răspunsul a ilustrat pasiunea pentru tradițiile românești. „În casa părintească mama avea războiul de țesut montat mai tot timpul. Atunci când ieșea să facă treburile gospodărești mă așezam la război și țeseam. Ba de un deget, ba de două și, când am țesut cam de o palmă, mama a observat și m-a întrebat dacă eu sunt vinovată. Am răspuns că da și de atunci pot spune că mi-a intrat în sânge să lucrez tot mai mult și chiar să mă specializez în domeniu“, a răspuns meșterul popular.

De atunci și-a construit rostul în viață ținând seama de meșteșuguri. Mai întâi a făcut câțiva ani cursuri de specialitate, dar și liceul pedagogic. A predat mai bine de jumătate din viață lucru manual și apoi tehnologie, învățându-i pe cei mici din tainele activităților ce erau cândva de bază pentru femeile din satul românesc. Nici rezultatele elevilor nu au întârziat să apară, mulți dintre ei au participat la Olimpiada Națională organizată anual la Muzeul Astra din Sibiu, unde au obținut mereu premii și medalii.

Vasilica Cojan covoare tesute in gherghef

Născută în comuna Tomșani – Vâlcea, școlită la Sibiu și Târgu Lăpuș, doamna Vasilica realizează covoare, carpete și semne de carte cu motive tradiționale în special din aceste zone, dar a învățat și din specificul altor zone geografice pentru a transmite generațiilor viitoare însemne moștenite din moși-strămoși. „Lucrez covoare la gherghef cu motive și simboluri vechi din Oltenia, Banat, Ardeal și Moldova. În funcție de dimensiune, aplic și modelul pe care mi-l creez singură, fără schiță. Folosesc bumbac și lână naturală. Dacă bumbacul nu mai este cel de altădată, lâna o mai găsesc în comerț, la fabricile de covoare vechi. O vopsesc în general cu culori naturale obținute din plante, dar mai folosesc și anilină“, a mai specificat aceasta.

Discuția cu dumneaei s-a încheiat cu un imbold pentru generațiile mai tinere. „E bine ca tineretul de acum, chiar dacă nu însușește un meșteșug, să aprecieze tradițiile. Începând de la costumul popular și continuând absolut cu toate tradițiile și meșteșugurile. Nu trebuie să uităm cine suntem, pentru a ști încotro mergem“, a conchis Vasilica Cojan.

Loredana Larissa SOFRON

Revista Lumea Satului nr. 23, 1-15 decembrie 2016 – pag. 52

Pălinca, între tradiție și pârghie economică

„Pălinca este ambasadorul României peste tot în lume, de mai bine de 500 de ani. I-am întrebat și pe Ponta, și pe Vosganian, și pe Dragnea, și pe toți politicienii care au fost în zonă: «Dom’ne, ați ieșit vreodată din țară și să nu duceți pălincă?» Au tăcut!“, spune domnul Gheorghe Ciocan, pre­ședintele Federației Asociațiilor Producătorilor de Pălincă din Nord-Vestul României și din Țara Oașului.

Pălinciile, în pericol de dispariție

Încă din copilărie, Gheorghe Ciocan a stat prin preajma cazanelor de pălincă. „Tatăl meu lucra la o pălincie, iar eu trebuia să învârt la leră, ca să nu se lipească borhotul, să nu ia palinca gust de afumat“, își amintește domnia sa. Astăzi are propria sa pălincie, cum se spune în Țara Oașului, baterie de cazane unde se distilează pălinca. De mai mulți ani se luptă, ca președinte al unei asociații profesionale, să-i facă pe guvernanți să înțeleagă că există o mare diferență între marii producători industriali de băuturi spirtoase și micii producători tradiționali de pălincă.

Până în anul 2003, băuturile alcoolice produse din distilat de fructe aveau același regim ca și vinul. În 10 aprilie 2003 a fost emis Ordinul nr. 268, care a mutat distilatele din fructe în rândul spirtoaselor. Și de atunci au început și necazurile oamenilor. La ora actuală, acciza pentru un litru de băutură alcoolică cu tăria de 52°C, cât are pălinca standard, este de 16,5 lei. Ca o „favoare“, pentru băuturile produse în gospodărie, pentru consumul propriu, în limita a 100 litri/an, este de doar 8,25 lei/litru. Adică și pentru aceea gospodarul trebuie să plătească 825 lei. Ce dacă-i a lui?

Doar că în acest mecanism intervin câteva prevederi care blochează tot mecanismul și îi sufocă pe micii producători.

Pălinca și spirtul, puse în aceeași categorie

Prima chestiune este legată de faptul că legiuitorii au pus pălinca, distilatele de fructe în general, în același cazan sau alambic – cum vreți să-i zicem – cu băuturile spirtoase obținute din cereale. În consecință, la o concentrație alcoolică egală, acciza este egală. Numai că din 100 kg de cereale se obțin 100 litri de spirt de 52ºC, pe când din 100 kg de fructe rezultă între opt și zece litri de pălincă. În plus, cerealele se recoltează mecanizat, iar prețul lor de cost este mult mai mic decât al fructelor. Ca atare, păstrarea celor două categorii de băuturi în același plafon de accizare nu face decât să crească artificial și nejustificat prețul pălincii.

A doua chestiune este și mai spinoasă. Conform actualelor prevederi legale, cazanele de producere a băuturilor spirtoase nu pot funcționa decât pentru consumul propriu al deținătorilor, în limita a 100 litri/gospodărie/an, sau în regim de antrepozite fiscale. Adică, pe limba lui Gheorghe Ciocan, lucrurile se desfășoară cam așa: „După ce ți-ai făcut documentația, ca să poți ieși pe piață cu pălinca trebuie să dai, ca și la curve, un avans de 25.000 euro, pe care îi pui acolo la ANAF, că vinzi ori că nu vinzi. Asta ca ei să fie siguri că, dacă tu vinzi 2.000 de litri anul ăsta, ei au de unde să-ți ia bănuții de acciză, în loc să îți lase banii aceia ca să poți să te dezvolți, să te modernizezi, să ai curajul să faci ceva și în momentul în care vinzi o cantitate de pălincă faci factura și plătești acciza.“

La nivelul județului Satu Mare există doar trei astfel de antrepozite fiscale. Ele nu pot procesa mai mult de o treime din producția de fructe a zonei. Restul se procesează la negru sau se pierde.

Conform calculelor FAPPNVRTO, modificarea legislației privind pălinca ar putea aduce bugetului 1.670.000 RON și ar crea 1.000 de locuri de muncă. Ceea ce cer pălincarii este, în principal, scoaterea cazanelor de sub regimul de antrepozit fiscal și reducerea accizei.

Pălinca, monedă de schimb, de generații

În zona de nord-vest a României, din Apuseni și până la Zalău, fie i se spune pălincă, horincă sau simplu, țuică, această licoare este o marcă a zonei. Produsă în general din prune, care sunt fructele cel mai ușor de obținut în condițiile regiunii, dar și din mere, pere, cireșe, struguri și, mai rar, din piersici, a ajuns cunoscută și apreciată în toată lumea. Practic, este precum ouzo pentru greci sau whisky pentru britanici. Nici unui gospodar nu îi lipsește din traistă atunci când pleacă la muncă sau la drum. Dar, dincolo de aspectul său alimentar, ca să spunem așa, pălinca mai îmbracă încă cel puțin două aspecte: unul social și altul economic.

„Fiecare bătrân la noi își păstrează pălincă pentru înmormântare. La botez se folosește pălincă. La nuntă se folosește pălincă. La coasă se folosește pălincă. Oriunde te duci, la deal, la pădure, la tăiat de bușteni – pălincă. Oașul, Maramureșul și Zalăul, toți sunt adepții pălincii. Dacă intri într-o casă la un om în Oaș sau în Maramureș vei fi bine primit, cu un pahar de pălincă, cu o slănină și cu o ceapă“, spune dl Ciocan. Și tot domnia sa își amintește: „Părinții mei au cărat pălincă, cu desagii, la țară jos și au făcut schimb. Au dat pălincă pentru porumb, pentru grâu, pentru cartofi. Aici sunt dealuri, nu cresc decât pomi. Au vândut pălincă la oraș și au luat bani ca să ne dea la școală, că n-au avut de unde altundeva să câștige bani. Altă sursă de venit n-a existat. Aceste dealuri cu pomi de aici sunt ca și sălbatice. Și asta a fost sursa de trai pentru oameni, pe lângă lemn și animale. Așa au trăit generații după generații, că atunci n-au plecat, așa cum fac acum, prin străinătate să câștige bani!“

Nici cazanele nu mai sunt ce-au fost...

Ingredientele pentru pălincă sunt cât se poate de simple: fructe ș-atât. „Dealurile de pe-aici nu sunt cultivate cu nu știu ce specii care trebuie tăiate, îngrijite, că altfel nu rezistă. Ș-atunci, nu sunt stropiți pomii cu anii. Și ce produc e curat. Un an fac, unul nu, așa se întâmplă. Fiecare și-a pus cinci – zece pomi“, ne povestește pălincarul. După ce sunt puse la fermentat, cam două-trei săptămâni, borhotul rezultat este cărat la pălincie. Doar că acum cazanele nu mai sunt vechile instalații de odinioară, sunt moderne; borhotul se încarcă cu pompa, iar motoarele amestecă pentru a nu se lipi. Fumul este evacuat prin sisteme de aerisire, astfel că încăperile sunt curate și aerisite. Tot procesul este supravegheat cu instrumente de măsură. „Pe vremuri te uitai cum curge. Când curgea prea încet, mai puneai lemne pe foc, sub cazan. Dacă începea să curgă prea tare, mai turnai apă pe foc. Acum te uiți la termometru și menții temperatura între 80 și 100 de grade. Pe vremuri gustai din ce curgea ca să îți dai seama când să oprești. Acum verifici cu alcoolmetrul și afli exact când să tai cazanul“, povestește pălincarul.

Dar, cu toată modernizarea, puține locuri te pot face să înțelegi mai bine Oașul decât câteva ore petrecute lângă cazanul de pălincă, într-o zi rece și ploioasă, discutând cu un meșter bătrân. Iar cine nu crede poate să încerce, dacă guvernanții se vor îndura să nu facă pălinciile să dispară...

Alexandru GRIGORIEV

Revista Lumea Satului nr. 22, 16-30 noiembrie 2016 – pag. 42-43

  • Publicat în Traditii

Chișcăreni - oameni, locuri și tradiții din inima Moldovei

Prahova a statornicit o relație foarte specială cu Republica Moldova, așa cum se cade între surori și frați buni, de aceeași mamă, pe numele său istoric și adevărat România Mare. În contextul acestei prietenii, coborâtă până la nivel de înfrățiri între comune, s-a înscris prezența reprezentanților Primăriei Drajna (primar – Violeta Gonțea) în comuna Chișcăreni (primar – Silvia Țurcanu), din raionul Sângerei, într-o zi de sărbătoare unică în felul ei, prin organizare și concepție, Festivalul Plăcintelor și Sarmalelor. În acest an, membrii Ansamblului „Poienița“ al Centrului Cultural Drajna au fost singurii invitați din România la o manifestare de suflet, ceea ce spune foarte mult despre legăturile strânse dintre cele două comunități înfrățite în anul 2010.

La invitația directorului Marin Văcărelu, de la Centrul Cultural Drajna, am însoțit delegația Prahovei în această vizită și, la Chișcăreni, am avut prilejul și plăcerea de a cunoaște rosturi, locuri și datini. Nu cu mult diferite, având în vedere rădăcinile și istoria noastre comune, dar oricum cu un specific care dă Moldovei – Moldova de pe ambele maluri ale Prutului – farmecul cunoscut de toți iubitorii Țării de Sus, de ieri și de azi... Dar mai cu seamă am avut șansa de a cunoaște oameni, despre care primarul Silvia Țurcanu spune că sunt cea mai de preț bogăție a așezării. De mers, este limpede, am mers ca la un „alt acasă“. Că la acest „alt acasă“ ești salutat în limba română, ce poate să fie mai cald de-atât?

Între trecut și prezent

Bineînțeles că nu poate lipsi gândul despre trecut. Și sunt multe mărturii al unui timp grav istoric, cel al dezlipirii Basarabiei de trupul țării și al încorporării ei între republicile sovietice, în comunismul pe care l-a încercat tot estul Europei. Iar dovezi se găsesc la fiecare pas, cel puțin pe drumul Albița – Chișinău – Chișcăreni – Bălți – Sculeni. Dovezi materiale și umane. Despre cele materiale, concluzia se conturează rapid: acolo a fost comunism la sânge, nu la noi! Despre cele umane, să reamintim doar ororile sovietice din anii 1940-1953, deportările în Siberia, o tragedie națională, o rană vie nevindecată nici astăzi, inclusiv la Chișcăreni. Iar răni ar mai fi – altele noi, ca și la noi –, de pildă cea a exodului voluntar al populației, în căutarea unei vieți mai bune. Cum ar veni, Moldova, ca și România, este clătinată între istorii, sisteme politice continentale sau globale, iar oamenii trebuie să-și caute propria cale. În libertate, e adevărat, ceea ce nu este deloc puțin!

O comună în rol de lider pentru spațiul rural

Am ajuns la Chișcăreni, comună situată la 110 km nord de Chișinău și la 28 km sud de orașul Bălți, într-un amurg de toamnă blândă (început de octombrie). O toamnă frumoasă căzută peste o așezare la fel de frumoasă, dispusă pe o colină din cele multe pe care le oferă dealurile din inima Moldovei. Coline, piscuri, văi, păduri, iazuri, ogoare, vii, livezi și între ele, desfășurate în suișuri și coborâșuri , cele trei sate, Chișcăreni, Slobozia – Chișcăreni și Nicolaevca, o moșie de peste 8.000 ha, cu mai bine de 6.000 de suflete. Despre Chișcăreni se spune că ar coborî vreo nouă secole în istorie, însă prima atestare documentară datează din 6 martie 1560. Cu un trecut de 456 de ani, localitatea este considerată una dintre cele mai vechi din R. Moldova. Până în 1956 a fost centru raional. Chiar dacă acesta a fost mutat la Sângerei, comuna joacă în continuare rol de lider raional, dacă nu cumva și național, și nu doar pentru că este printre cele mai mari așezări, ca suprafață și număr de locuitori, ci pentru că reprezintă un model de dezvoltare între comunitățile rurale din întreaga țară. Fiindcă, ei da, în austeritatea bugetului local, raional și național și cu foarte puține conexiuni financiare europene, chișcărenii așa au făcut și fac, mai cu seamă de 14 ani încoace, sub conducerea unei femei-primar, dar și cu largul suport al oamenilor: se strâng ca o echipă, caută soluții la nu puţinele probleme locale, inovează.

Cea mai mare comoară: oamenii

Comuna dispune de un liceu cu predare în limba română, o școală sportivă, grădinițe cu program prelungit (cu adevărat moderne), gimna­ziu rus, centru de sănătate, biblioteci publice, centru de creație și agrement, cămin cultural, două biserici, stadion și grădină publică, tabără de odihnă, filială bancară, oficiu poștal, două piețe agroalimentare vestite în zonă, iazuri aflate în gestiunea comunității, o fermă agricolă cu livezi irigate prin picurare, o afacere privată în textile. În afară de a întreține și îmbunătăți această infrastructură educațională, de sănătate și socială, comunitatea face eforturi să rezolve și celelalte probleme care țin de servicii, aprovizionarea cu apă, repararea căilor rutiere (puține străzi sunt asfaltate, iar de când cu criza financiară produsă la Chișnău, iluminatul stradal a dispărut), implementarea primului proiect național „energie regenerabilă din deșeuri agricole“, unitate de salubrizare etc. Dar cel mai important câștig este cel uman, cel al voluntariatului în sprijinul administrației și al comunității: așa au apărut echipa de fotbal promovată în primul eșalon, o școală de judoka ce a dat mai mulți campioni naționali și europeni, Centrul „Dialog“, nu mai puțin de 16 ONG-uri ale societății civile, înfrățirea cu Drajna, Asociația Obștească „Baștina“ și mai multe proiecte culturale, printre care Gala cetățenilor activi, Festivalul Plăcintelor și Sarmalelor. De altfel, în sala mare a Primăriei Chișcăreni stă scris: „Cu toată dragostea pentru baștină“.

Un festival unic prin concepție

Cu toată dragostea am trăit și noi, invitații din Prahova, experiența de a cunoaște o comună cu datinile și oamenii ei, la Festivalul Plăcintelor și Sarmalelor, ajuns la a VI-a ediție. Și a fost așa: o explozie de costume populare, o mare de culori în ia moldovenească, în fine, românească – și nu numai – meșteșuguri tradiționale, expoziții cu obiecte din lada de zestre, cântece și dansuri aduse pe scenă de ansambluri din localitate și alte zone moldave, inclusiv de „Poienița“, din Drajna, un drapel românesc oferit primarului Silvia Țurcanu de directorul Marin Văcărelu, pentru ce va să fie mai încolo (cu Prutul, râu interior) și, evident, plăcintele și sarmalele, gătite de gospodine și oferite, atenție, spre degustare, nicicum spre vânzare. De altfel, la acest festival doar la un stand sau două se comercializau suveniruri. În rest, nu se vindea absolut nimic pentru că sărbătoarea este gândită ca un eveniment pentru promovarea localității și a culturii tradiționale, nu din rațiuni de ordin comercial. Poate și de aici unicitatea și frumusețea acelei zile, cu o comună întreagă venită să se bucure, unii dăruind, alții primind darurile, dar toți mândrindu-se de apartenența la Chișcăreni și mai ales la valorile culturale locale, românești, păstrate nealterate, spre a fi transmise generațiilor de azi și de mâine.

GALERIE FOTO


Maria Bogdan

Revista Lumea Satului nr. 21, 1-15 noiembrie 2016 – pag. 50-51

  • Publicat în Sate

Tradiții și obiceiuri în luna lui Răpciune

Conform vechilor tradiții creștine, în luna septembrie începe noul an bisericesc, iar în lumea satului semnifică hotarul dintre viață și moarte pentru că încheie un ciclu și deschide un altul. Răpciune – sau Viniceriu cum îi mai spun unii – este una dintre cele mai importante luni din an pentru că acum se culeg cele mai multe roade ale câmpului, iar vremea din prima zi a lunii indică vremea de anul viitor: dacă plouă dimineața, va fi primăvara ploioasă, soare la amiază înseamnă an bun; dacă plouă, va fi an ploios, dacă e soare, va fi an secetos; vremea posomorâtă înseamnă toamnă rea, iar tunetele anunță toamnă lungă.

În fiecare an, luna septembrie începe în aceeași zi a săptămânii ca și decembrie, iar cele patru săptămâni din lună poartă denumiri speciale. Săptămâna Sântmăriei Mici este dedicată Fecioarei Maria, a cărei sărbătoare de pe 8 septembrie anunță toamna, iar primele care simt acest lucru sunt păsările migratoare care încep să plece din țară. Urmează Săptămâna Strugurilor, semn că viile încep a fi culese și se face mustul. În această perioadă cea mai importantă sărbătoare este ziua Crucii – 14 septembrie. În această zi, în mediul rural se păstrează numeroase obiceiuri: se postește, se pomenesc morții dându-se de pomană căni pline cu apă sau miere; se duc la biserică buchete de flori cu care se înconjoară Sf. Cruce; nu se mănâncă fructe care au în componență semnul crucii – nuci, mere, prune, struguri. În popor mai este denumită Ziua Șarpelui deoarece vietățile încep să se retragă în pământ pentru a hiberna până în primăvară. Tot acum se strâng ultimele plante de leac și nu se taie lemne pentru ca gospodăria să fie ferită de șerpi. Cea de a treia săptămână a lunii este denumită Săptămâna Averii deoarece gospodinele încep să facă proviziile pentru iarnă, iar bărbații pregătesc țuica. În data de 22 septembrie se sărbătorește Sf. Sfinţit Mc. Foca, apărător de rele şi durere, țăranii respectând această zi pentru a fi feriți de foc, în timp ce în perioada 24-28 se țin Berbecarii pentru ca oile să fie păzite de lupi. Ultima săptămână a lunii este dedicată lui Mioi, cel care aduce vremea bună.

În lumea agrară, septembrie este și una dintre cele mai solicitate luni: se strâng recoltele și se pregătește terenul pentru următorul an agricol; se pregătesc albinele pentru iarnă pentru că jumătatea lunii este considerată ca fiind debutul iernii apicole; tot acum, în unele zone din țară, ciobanii încep să coboare oile de pe munte și să le pregătească pentru iernat.

Loredana Larissa SOFRON

Revista Lumea Satului nr. 17, 1-15 septembrie 2016 – pag. 58

Tradiții și obiceiuri în luna lui Gustar

Numită în popor Gustar, august este ultima lună de vară. În această perioadă se coc cele mai multe dintre fructe și legume, de aici rezultând și denumirea populară. Pentru creștinii ortodocși prima zi înseamnă și debutul postului Adormirii Maicii Domnului, care se sărbătorește în data de 15 august. Despre acest post se spune că se desprinde din postul Paștelui care se ținea nouă săptămâni, dar cum primăvara nu sunt atât de multe legume și fructe care să ajute în înlocuirea proteinelor, iar oamenii erau slăbiți, două săptămâni s-au pus înaintea zilei de Sfânta Măria Mare. În această perioadă se fac arăturile de toamnă, se seamănă unele culturi – rapiță, spanac, pătrunjel, țelină, se recoltează legumele de sezon, se adună semințe și plante de leac, se îngrijesc pomii tineri și oile se separă de berbeci.

Prima zi este cunoscută ca fiind Macaveiul ursului, iar oamenii din lumea satului o respectă tocmai pentru ca gospodăria să nu le fie vizitată de animalele sălbatice. Tot în această zi se stropesc grădinile cu agheasmă, în unele zone grâul se sfințește la biserică tocmai pentru ca să fie amestecat cu sămânța ce urmează a fi semănată, iar apicultorii scot miere din stupi deoarece se consideră ca având puteri vindecătoare.

Următoarea sărbătoare importantă este Schimbarea la Față, 6 august, cunoscută și sub denumirea de Probejenie sau Obrejenie. Această zi este considerată ca fiind hotarul dintre vară și toamnă; se spune că iarba nu mai crește, păsările încep să plece spre țările calde și frunzele copacilor încep să își schimbe culoarea. Femeile adună plante de leac, strugurii și prunele devin bune de gustat, iar, dacă vremea-i frumoasă, e semn că toamna va fi îmbelșugată, iar de plouă, va fi mohorâtă. Dacă în perioada de post plouă, se anunță o iarnă plină de ninsori. Este bine să nu fii certat cu nimeni în această zi, pentru că se spune că așa vei rămâne tot anul. De asemenea este indicat să te rogi mai ales dacă vrei să scapi de vreun viciu, iar cei care nu respectă sărbătoarea riscă să se îmbolnăvească. După perioada de post, pe 15 august, se sărbătorește Sfânta Maria Mare, cum mai este cunoscută sărbătoarea în lumea satului. În această zi femeile se duc la biserică și dau de pomană pentru pomenirea morților. De asemenea, duc flori la icoana Fecioarei și culeg planta numită palma Maicii Domnului, care se fierbe și se folosește la îmbăiere pentru a fi ferit de boli. Există și o superstiție a acestei zile: dacă înfloresc trandafirii, toamna va fi lungă.

În a doua jumătate a lunii sunt alte câteva sărbători respectate mai ales în mediul rural. Pe 23 august nu se face treabă tocmai pentru ca lupii să nu atace turmele de oi, această zi dând startul sărbătorilor de toamnă consacrate lupilor. Apoi, pe 25 se sărbătoresc Vârtolomeii; tradiția spune că în această zi nu e bine să faci nicio acțiune care presupune învârtire: nu se face mămăligă, nu se toarce etc. Singura care se răsucește este ziua, adică noaptea devine mai mare.

Luna se încheie cu sărbătoarea Tăierea Capului Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul – 29 august –, zi în care se spune că nu este bine să tai ce este rotund, mai ales legume și fructe. Tot în această zi nu este bine să bei vin sau să mănânci struguri deoarece sunt produse asociate sângelui, care amintesc de tăierea capului Sfântului Ioan.

Loredana Larissa SOFRON

Revista Lumea Satului nr. 15,1-15 august 2016 – pag. 58

Tradiții și obiceiuri în luna lui Cuptor

Iulie este cunoscută în popor ca fiind luna lui Cuptor nu întâmplător, ci pentru că este mijlocul verii și se înregistrează cele mai înalte temperaturi. Fiecare săptămână are denumirea ei și face referire la obiceiurile din acea perioadă. Prima este cea a secerișului, urmează săptămâna Panteliilor, a treia este dedicată Sfântului Ilie, iar ultima poartă denumirea generică săptămâna verii.

Săptămâna secerișului, după cum sugerează și denumirea, este dedicată muncilor agricole, însă este important să știm că în prima zi a lunii nu se face treabă deoarece este sărbătoarea Ana-Foca care se ține pentru ca gospodăria să fie ferită de foc și trăsnete; bătrânii spun chiar că cel care nu respectă sărbătoarea va rămâne fără grâne. Tot pe 1 iulie se sărbătorește și Cosmadinul care îi amintește pe „Sfinţii doctori fără de argint“, Cosma și Damian, doi fraţi ce umblau şi tămăduiau fără să ceară ceva în schimb. Pe timpuri această zi era considerată prielnică pentru practicarea medicinii populare; se ține cu sfințenie și astăzi în unele zone din țară tocmai pentru a fi ferit de boală.

Următoarea sărbătoare care nu trece neobservată în lumea satului este Pricupul sau ziua coacerii. Ea face referire la Sfântul Pricopie, cunoscut ca fiind cel care coace cerealele semănate primăvara și ferește culturile de grindină și vijelie. Dacă sărbătoarea este neglijată, atunci e pericol de arșiță.

A doua săptămână, cea a Panteliilor, face referire la surorile Sfântului Ilie și sunt sărbătorite de două ori: prima dată cu şapte zile înainte de ziua Sfântului Ilie şi la şapte zile după. Cea mai ameninţătoare soră a Sfântului Ilie este Ciurica, divinitatea care le dă dreptul femeilor să-şi bată bărbaţii, fără ca aceştia să riposteze.

Sfânta Marina, celebrată pe 17 iulie, este protectoarea sufletului copiilor morţi. Este ziua în care oamenii devin mai buni, iar femeile țin această sărbătoare de frica bolilor. Dacă în această zi veți culege in veți avea parte de dragoste.

Cea mai importantă sărbătoare a lunii iulie este Sfântul Ilie, celebrată pe 20 iulie. În viziune populară, Sfântul Ilie este cunoscut ca fiind zeul solar care se plimbă într-un car tras de cai înaripați și luminează cerul cu fulgere. De aceea este numit și stăpânul norilor, al fulgerelor, al trăsnetelor şi tunetelor pe care le foloseşte ca să trăsnească dracii. În popor este cunoscută și o povestioară care explică de ce plouă de cele mai multe ori în acea zi. Se spune că acesta își aștepta cu nerăbdare ziua și îl tot întreba pe Dumnezeu când va fi, dar nu primea un răspuns, pentru că Tatăl ceresc știa că de bucurie sfântul va plesni din biciul său neiertător și va face pagube. La un moment dat primește răspunsul că ziua lui a trecut deja și din acest motiv Ilie trimite pe pământ ploi însoțite de tunete și fulgere, cunoscute ca fiind ploile „de după Sântilie“. Tot o povestioară din popor spune că atunci când tună trebuie să îți faci cruce deoarece Dumnezeu i-a poruncit lui Ilie să trăsnească în toate, numai în cruce nu.

În trecut, la această dată, ciobanii coborau în sat pentru prima dată după urcarea oilor pe munte, iar femeile culegeau plante de leac pe care le puneau la uscat. După această sărbătoare urmează altele 3, în zilele de 21 – Ilie Pălie, 22 – Sf. Mucenic Foca și 27 iulie – Sf. Mare Mucenic Pantelimon care se țin tot de frica focului, a bolilor, a grindinei și furtunilor.

Se spune că, dacă în luna iulie e cald, în februarie va fi frig, iar căldura excesivă anunță un an mănos; dacă furnicile își fac mușunoaie înalte, iarna va fi aprigă. Și cum vara e sezonul nunților, se spune că cine se cunună în iulie va avea bogăție și fericire în căsnicie.

Loredana Larissa SOFRON

Revista Lumea Satului nr. 13,1-15 iulie 2016 – pag. 58

Tradiţii şi obiceiuri în luna lui Cireşar

Numit Cireşar în popor, iunie este prima lună de vară. Este vremea cireşelor, a zilelor călduroase şi a nopţilor mai scurte, precum şi a semănatului legumelor de toamnă – ridichii, gulii sau conopidă. Se spune că dacă în această lună vor fi ploi cu tunete şi fulgere, atunci întreaga vară va fi ploioasă, iar recolta de grâu bogată; dacă vremea va fi uscată, e semn că vor fi mulţi struguri.

Şi în această lună sunt sărbători cu date mobile care influenţează tradiţiile din lumea satului, însă indiferent de datele acestora, prima zi de vară este dedicată copiilor, o sărbătoare nu neapărat tradiţională sau naţională, ci mai degrabă universală. Prima sărbătoare cu dată mobilă este Înălţarea sau Ispasul. La 6 săptămâni după Paşte, creştinii ortodocşi sărbătoresc praznicul Înălţării Domnului, însă de ceva vreme sărbătoarea a devenit şi Ziua Eroilor. În popor această zi mai este cunoscută ca fiind şi Paştele Cailor, chiar dacă această idee a devenit mai mult o zicală care înseamnă niciodată; se spune că denumirea vine de la blestemul Maicii Domnului care, la naşterea Mântuitorului, ar fi blestemat caii să fie sătui doar o zi din an. O a doua sărbătoare cu dată mobilă din iunie este Cincizecimea sau ziua de Rusalii. La 50 de zile după Paște, Sfântul Duh s-a pogorât asupra ucenicilor lui Iisus, iar de-a lungul timpului s-au adăugat tot felul de tradiții care diferă în funcție de fiecare zonă a țării. Denumirea de Rusalii ar veni de la sărbătoarea romană Rosalia, atunci când pe morminte erau puse flori, în special trandafiri. În popor se spune că rusaliile ar fi un fel de zâne ale apelor, asemănătoare sirenelor, de aceea nu este bine să te scalzi în această zi. În unele zone se spune că sunt totuna cu ielele sau că reprezintă zâne rele care iau mințile oamenilor, iar pentru a se apăra de ele trebuie să aibă la ei frunze de pelin. Tot legat de această sărbătoare ar fi și celebrul dans al călușarilor, un ritual străvechi despre care se spune, pe de o parte, că este patronat de iele, pe de altă parte că, odată cu practicarea lui, se pot vindeca relele provocate de acestea. În anumite zone din țară se țin moșii de Rusalii și se dă de pomană celor nevoiași.

Pe data de 21 iunie este solstițiul de vară, cea mai lungă zi din an, iar în data de 24 iunie se sărbătorește nașterea Sfântului Ioan Botezătorul. În aceeași zi sunt celebrate zânele bune, denumirea populară a sărbătorii fiind Sânziene sau Drăgaica. În unele zone din țară, fetele nemăritate fac coronițe de flori pe care le aruncă în ajunul zilei pe acoperișul caselor, iar în dimineața următoare se verifică dacă au rouă pe ele pentru că dacă au din belșug e semn de măritiș. În alte zone coronițele sunt aruncate chiar pe data de 24 iunie; dacă rămân pe acoperiș anunță găsirea ursitului și chiar nunta; dacă nu, fetele trebuie să mai aștepte un an. Tot în această zi au loc diferite ritualuri de fertilitate a pământului – Caloianul, Drăgaica sau Paparudele – acestea diferă de la zonă la zonă și chiar de la sat la sat. Și despre Sânziene există numeroase legende, punctul comun fiind dat de faptul că acestea erau considerate femei frumoase care trăiau ascunse de privirile oamenilor, iar conform bătrânilor erau divinități nocturne care umblau dezbrăcate în aer sau pe pământ în noaptea de 23 - 24 iunie și se prindeau în hore pentru a sărbători miezul verii. În popor sărbătoarea mai poartă denumirea Amuțitul Cucului deoarece acesta cântă doar 3 luni pe an, de la Buna Vestire până la Sânziene. În această zi nu se lucrează, însă este recomandat să se adune plante de leac.

Ultima sărbătoare importantă din această lună este în ziua de 29 iunie, atunci când se celebrează Sfinții Apostoli Petru și Pavel. În popor mai este cunoscută și ca Sâmpetru de vară, zi în care se spune că, dacă tună sau fulgeră, alunele și nucile vor avea viermi. Nu se face treabă pentru ca gospodăria să fie apărată de lupi și de grindină și tot acum se dau de pomană colaci și mere, până în această zi nefiind indicat să mănânci mere din noua cultură.

Loredana Larissa SOFRON

Revista Lumea Satului nr 11, 1-15 iunie 2016, paginile 56-57

Tradiții și obiceiuri în luna lui Florar

În popor se spune că în luna mai e Raiul pe Pământ. Putem interpreta în felurite moduri această sintagmă, însă cred că, oricare ar fi opinia noastră despre Rai, ea include automat ideea de Bine și ideea de Frumos. În mai totul prinde viață, este o lună a culorilor, a prospețimii, de aceea este adesea numită și luna florilor sau a ierburilor, însă denumirea cel mai des întâlnită este Florar.

În acest an, prima săptămână a lunii mai este una de mare sărbătoare deoarece Învierea Domnului este celebrată de creștinii ortodocși pe data de 1 Mai. Astfel, dacă în alți ani luna începea cu celebrul 1 Mai Muncitoresc, cu grătare și ieșiri la pădure, în acest an tradiția se va focaliza pe bucatele din miel, pe cozonac, ouă roșii și masa în familie. Această zi mai este cunoscută ca începutul verii, Armindenul sau Ziua Pelinului. Armindenul – ziua profetului Irimia cel care aduce rod și belșug, se celebrează tocmai pentru ca pământul să rodească, să nu bată grindina, să nu se îmbolnăvească vitele și membrii familiei. De obicei, în această zi de sărbătoare se mănâncă carne de miel și caș, se bea vin roșu cu pelin, iar de dimineață este bine să te speli cu rouă pe față. La poartă se pun ramuri verzi pentru a aduce noroc și belșug. Dacă nu ar fi fost Învierea Domnului, ar fi fost recomandat să se semene fasole, pepeni și castraveți, însă nu ar fi fost indicat să se facă și alte munci agricole pentru că recolta ar fi fost distrusă de grindină.

traditii si obiceiuri in luna lui florar

Pe lângă obiceiurile specifice acestei mari sărbători creștine, în lumea satului gospodarii duc mai departe și alte datini. În luna mai ciobanii urcă oile și vacile la munte, în unele zone încă se mai face măsura oilor, iar muncile din grădină sau de la câmp devin o prioritate. Tot în această perioadă se spune că nu e bine să faci nuntă, pentru că nu e o perioadă favorabilă. Superstiții se întâlnesc și în ceea ce privește anul agricol: dacă serile vor fi răcoroase și cu rouă, atunci va fi belșug la fân și vin; dacă va ploua, culturile de grâu și porumb vor fi bogate, iar de vor fi ploi cu tunete și fulgere, se prevestește un întreg an roditor, însă dacă toată luna e ploioasă, iunie va fi secetos; apariția gândacilor în luna mai prevestește un an mănos.

În cea de a treia săptămână după Paști, în Marțea Dracului, Joia Mânioasă sau Vinerea Șchioapă se păstrează, mai ales în anumite zone ale țării, obiceiul Paparudelor și al Caloianului. Se spune despre acestea că vor aduce ploi, fertilitate și belșug, iar gospodăriile vor fi ferite de secetă. Ritualul Paparudelor este închinat zeiței ploii și nu are o dată fixă, se practică atunci când soarele începe să afecteze culturile. Acesta presupune ca niște copii, în special fete, să se împodobească cu frunze și să invoce ploaia prin dans, cântec și bătăi din palme, trecând prin curțile oamenilor din sat care la rândul lor stropesc alaiul cu apă.

traditii si obiceiuri in luna lui florar2

Caloianul este cel care poate aduce sau opri ploaia. Ritualul presupune confecţionarea unei figurine din lut sau lemn, împodobită cu coji de ouă roşii sau cu elemente vegetale, și ceremonial de înmormântare. Figurina este așezată în sicriu, este bocită de un întreg alai condus de un preot. În unele zone este îngropată, pentru ca mai apoi să fie dezgropată și aruncată bucăți pe apă, însă în alte zone sicriul este dat pe o apă curgătoare imediat după încheierea ceremoniei de înmormântare.

Loredana Larissa SOFRON

Tradiţii şi obiceiuri în luna lui Prier

Aprilie, cea de a patra lună a anului, poartă denumirea populară Prier, de la verbul a prii, şi se referă la perioada prielnică sau favorabilă pentru lucrările agricole de primăvară sau pentru munca pe lângă gospodărie. În unele zone din ţară se mai numeşte Florar sau Luna Florilor şi chiar Traista-n băţ, o denumire folosită atunci când vremea este rece, secetoasă, vestind astfel o perioadă sărăcăcioasă. Dacă afară va fi frumos, luna mai va fi friguroasă şi cu furtuni, dacă-s ploi, temperaturile vor fi mai ridicate.

Tradiţiile şi superstiţiile încep încă din prima zi pentru că e vremea păcălelilor, o tradiţie ce se întâlneşte şi la alte popoare. Aprilie e perioada în care se finalizează perioada însămânţărilor, se pregătesc turmele de oi pentru transhumanţă, iar casa şi curtea pentru Sfintele Sărbători Pascale. De cele mai multe ori, în această perioadă se ţine Postul Mare, iar în acest an chiar toată luna este sub semnul tradiţiilor creştine pentru că Paştele este-n vară, aşa spun ţăranii atunci când sărbătoarea este în luna mai. Sărbătorile din această lună sunt fie cu dată fixă – Sângiorzul, Marcul Boilor, Antipa sau mobilă, influențate de data în care se sărbătorește Nașterea Domnului, precum Lăzărelul, Moşii de Florii, Floriile.

În data de 11 aprilie se ține Sărbătoarea Dinţilor, zi dedicată Sfântului Antipa despre care oamenii din popor cred că vindecă durerile de dinţi şi măsele. În această săptămână, 10-17 aprilie, au loc și primele Denii. Următoarea dată importantă a acestei luni este 23 aprilie, zi în care este sărbătorit Sfântul Gheorghe, însă în acest an coincide cu Sâmbăta lui Lazăr. Obiceiurile încep încă din ajunul acestei zile deoarece în unele zone din țară se face Focul viu, un foc magico-religios aprins de feciori fie în gospodărie, fie la stâni acolo unde urmează să stea toată vara. Sângiorzul se sărbătorește la o lună după echinocțiul de primăvară și se spune că „ține cheile cerului și sloboade soarele să urce să aducă vara“. În calendarul bisericesc, Marele Mucenic Gheorghe este celebrat la 23 aprilie, iar în iconografia ortodoxă apare ca un sfânt ecvestru pe un cal alb, ce simbolizează soarele și puritatea celestă. Sângeorzul reprezintă un vechi zeu al vegetației, peste care biserica ortodoxă l-a suprapus pe Sfântul Gheorghe. În această zi, în unele zone, se urcă oile la munte, iar feciorii umblă cu „moroiu“ prin sat. Moroiul este un fecior împodobit cu frunză verde de mesteacăn; ceilalți feciori se îmbracă cu haine rele și se vopsesc pe față cu funingine pentru a nu fi recunoscuți. Tot în această zi oamenii se scaldă dimineața în râu, se spală cu rouă, se urzică și beau vin roșu pentru a fi sănătoși tot anul. Gospodinele trebuie să semene busuioc pentru noroc și dragoste. Tot în această zi se sărbătorește în acest an și Sâmbăta lui Lazăr, Lăzărelul sau Moșii de Florii. Acum slujbele bisericești fac referire la învierea lui Lazăr de către Domnul Iisus Hristos, iar femeile coc și dau de pomană săracilor. Tot acum se mai practică un ceremonial de renaștere a naturii prin moartea și învierea unui zeu autohton, Lăzărel, Lăzărica, obicei după modelul colindelor, însă dedicat zeului vegetației.

Duminica Floriilor, ziua tuturor florilor, este una dintre sărbătorile cele mai importante pentru creștinii din întreaga lume pentru că se prăznuiește Intrarea Domnului Iisus Hristos în Cetatea Ierusalimului. Numeroase tradiții s-au adăugat acestei sărbătorii, una dintre ele fiind legată de legenda Maicii Domnului care, în căutarea lui Iisus, a dat peste o apă și a rugat o salcie să facă punte, binecuvântând-o apoi ca în fiecare an să fie dusă la biserică de Florii. Din acest motiv se presupune că oamenii duc la biserică flori şi ramuri de salcie pentru a fi sfinţite. Mâțișorii sfințiți de preot au puteri magice, se așază la fereastră, uși sau icoane pentru a apăra casa de rele și de boli. Una dintre superstiții îndeamnă fetele să fiarbă la miezul nopții busuioc în apă, iar dimineaţa să se spele pe cap cu această fiertură pentru a avea un păr frumos şi strălucitor.

Săptămâna Mare, Săptămâna Deniilor sau Săptămâna Floriilor reprezintă timpul prielnic pentru săditul şi îngrijitul florilor din grădină, dar nepotrivit pentru celelalte lucrări de însămânţare deoarece doar florile vor rodi. În fiecare seară se țin deniile şi încă din prima zi a săptămânii femeile încep curățenia de Paști, se scot relele din casă, se văruiește și se spală. În Marțea Seacă există superstiția conform căreia țăranii trebuie să se spele pentru a înlătura bolile, până miercuri inclusiv sunt permise muncile în câmp, apoi bărbații trebăluiesc, ajutându-şi nevestele la treburile gospodărești. În ziua de miercuri a Săptămânii Mari, în anumite zone există obiceiul ca seara, atunci când soarele asfințește, copiii să meargă cu colindul, la sfârșit primind ouă pentru a le înroși. Joia Mare este ziua în care se înroşesc ouăle, se ține post cu mâncare uscată, iar în unele zone din țară fetele obişnuiesc ca, în timpul slujbei celor 12 Evanghelii, să facă pe o sfoară câte un nod, după fiecare Evanghelie, apoi îşi pun sfoara sub pernă ca să-şi viseze alesul. În Vinerea Mare, numită și Vinerea Neagră, conform datinii credincioșii care se întorc de la biserică aduc acasă lumina Prohodului, a punerii Domnului Iisus în mormânt, și înconjoară casa ținând în mână lumânarea aprinsă. În această zi este interzisă coacerea bucatelor la cuptor, superstițiile spunând că, dacă cineva se va încumeta să coacă, face mare păcat, iar coptura nu va fi mâncată nici măcar de pești. De asemenea nu se coase sau ţese fiindcă e pericol de boală şi spirite rele. Dacă în această zi va ploua, anul va fi unul mănos. Sâmbăta Paştelui, ultima zi a Săptămânii Mari, este ziua în care trupul Mântuitorului Iisus s-a odihnit în mormânt. În miez de noapte, în biserici se oficiază slujba Sfintelor Paşti. Credincioșii aduc la biserică pască, ouă roşii şi alte bucate pentru a fi sfințite și ulterior așezate pe masă în ziua de Paști pentru că postul a luat sfârşit.

Credincioşii se salută cu „Hristos a înviat!“ şi „Adevărat a înviat!“ vreme de 40 de zile, până la Înălţare. Tot acum gospodinele trebuie să pună vasele în cuptor doar cu mâna dreaptă, iar numărul tăvilor în care se face cozonacul sau pasca trebuie să fie cu soţ, altfel pot apărea necazuri. În Săptămâna Mare e bine ca toţi credincioşii să ierte şi să se împace cu toţi cei cu care au fost în duşmănie.

GALERIE FOTO

Loredana Larissa SOFRON

De Sân’Toader

Sân'Toader este o sărbătoare considerată deopotrivă creştinească şi folclorică, cinstită în prima sâmbătă a Postului Paştilor (în acest an 19 martie).

În acea zi, pe la orele amiezii, copiii oierilor din satul Orlat, aşezat în inima Mărginimii Sibiului, se strâng, cu mic cu mare, în curţile celor mai vrednici gospodari ai satului şi se aleg de veri şi veruţe. Mai întâi se prind într-o horă, după care se învârt în jurul celui mai bătrân pom fructifer, pe care gazdele l-au decorat cu câţiva zeci de colăcei. În timpul acestui joc primăvăratec copiii recită-cântând:

„Sân’Toader, Sân’Toader
Creşte părul fetelor
Ca cosiţa iepelor.
Vere, vere, cu cine te prinzi, vere?
– Cu tine şi cu Dumnezeu
Şi cu colăcelul meu.“

Apoi, doi câte doi, prind a scutura pomul să cadă colăceii. În funcţie de numărul acestora, consideraţi adevărate daruri ale belşugului pământului, copiii devin fie veri primărei, fie verişori de-al doilea şi de-al treilea. Colăceii care nu cad din pom sunt oferiţi în dar stăpânilor respectivei gospodării.

De acum înainte copiii satului se vor saluta, între ei, cu urarea de văr şi văruţă, urmând a se invita reciproc la sărbătorirea zilelor onomastice, iar când devin mari, la petrecerile de nuntă şi de botez al propriilor lor copii. Dar şi la lucrul în clacă, cum ar fi: la construcţia caselor, şurilor şi grajdurilor; la cositul ierburilor şi căratul în şuri a fânului din câmp; la seceratul, îmblătitul şi treieratul grâului; la culesul porumbului şi al fructelor, la tăiatul lemnelor în pădure, la făcutul vinului şi al ţuicii, precum şi la înjunghiatul şi pârlitul porcului de Crăciun. De precizat că obiceiul înrudirii întregului sat, prin veri şi văruţe, datează încă din vremea când feciorii şi bărbaţii căsătoriţi ai Orlatului Mărginimii Sibiului şi ai Năsăudului Bistriţei erau grăniceri imperiali habsburgici pe graniţa de nord a Transilvaniei, despărţitoare de celelalte două provincii istorice româneşti: Muntenia şi Moldova. Detaşamentele grănicereşti existau, într-un fel sau altul, atât la Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan, de la 1784, la Revoluţia românilor ardeleni, de la 1848, condusă de Avram Iancu, cât şi la săvârşirea actului istoric de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia.

Ioan VULCAN-AGNIŢEANUL

Notă: În acest an Postul Paştilor începe în data de luni,14 martie, şi durează până sâmbătă, 30 aprilie.

Oameni de nota 10. Ioana Corduneanu, promotoarea semnelor cusute

Inițiativele frumoase nu urmăresc cheia succesului, ci mai degrabă mulțumirea sufletească, iar acest gen de inițiative se nasc din dorința de a împărtăși și celorlalți pasiunile și cunoștințele pe care le-ai dobândit de-a lungul timpului. Urmând cumva aceiași pași, Ioana Corduneanu a reușit să readucă în viețile românilor aprecierea pentru portul popular și a inițiat calea acului pentru mai mult de 10.000 de femei care au învățat să-și coasă propria cămașă națională.

„Tradiţia doarme latent în noi, e ca un fel de Frumoasa din pădurea adormită care aşteaptă omul potrivit care să o readucă la viaţă“, așa și-a început Ioana discursul atunci când am întrebat-o de unde provine dragostea față de ii și semnele cusute. Însă povestea ei este la fel de frumoasă precum este succesul pe care îl are astăzi comunitatea Semne cusute în acțiune. De cele mai multe ori, familia are un rol important în formarea noastră ca adulți și asta nu doar în ceea ce privește cei șapte ani de acasă, ci și în dobândirea pasiunilor. Așa a fost și în cazul Ioanei care a moștenit pasiunea pentru ii din familie, de la bunicile și străbunicele ei care s-au asigurat că, înainte de a merge la școală, știe să coasă, să facă pârjoale și papanași. „Cu timpul am studiat, mi-a plăcut arhitectura tradiţională şi toate produsele textile ale ţărăncilor române, de la covoare și ștergare până la ii pentru că, spre deosebire de toate celelalte, pe acestea le putem purta. Am urmat ideea că modelele şi motivele tradiţionale trebuie păstrate așa cum au fost ele transmise de înaintașii noștri“, a punctat Ioana.

Astăzi este „mama Anei și arhitect de profesie“ și asta o definește, după cum susține. Având deja insuflat atașamentul față de tot ceea ce înseamnă tradiție, a cusut diverse modele și a studiat intens pentru a afla secretele semnelor cusute, iar rezultatul a fost crearea unei alte familii, aceea a comunității Semne cusute în acțiune. Începuturile au fost timide deoarece a trebuit să aducă în cotidian ceva din trecut, dar care ține totuși de prezent. „În 2011 am participat la o expoziţie la Târgul de Design de la Berlin unde am prezentat mobilier inspirat din cel tradiţional, dar şi broderii, unele cusute chiar la fața locului. Acolo am testat reacţiile străinilor, pentru că erau prezenți peste 700 de designeri din toată lumea. Am realizat că este posibil să se creeze un trend global legat de tradiţii, dat fiind faptul că designerii nu au o altă sursă de inspiraţie mai bună decât tradiția“, a adăugat Ioana.

În speranța că există și alte persoane asemeni ei care nu vor să cadă pradă consumerismului adoptând orice modă sugerată doar pentru a cheltui bani, şi care sunt mai degrabă interesate de valori care nu pot fi neapărat cumpărate, aceasta a scos la lumină ia sau cămașa națională, după cum este denumită adesea în scrierile de specialitate. Mai întâi a constatat că, pentru a readuce ia în atenția generațiilor de astăzi, trebuie să o aducă pe Google, acolo unde se găsesc răspunsurile la mai toate întrebările. Astfel, a creat o sursă credibilă de informare prin crearea unui blog unde a pus la dispoziție o arhivă de modele și motive tradiționale pe care le-a desenat în format vectorial. Acest pas l-a făcut sperând că tot mai mulți designeri vor descoperi desenele și le vor face cunoscute.

Începuturile blogului nu au fost tocmai roz, aceasta având impresia că postează în gol, însă treptat motivele au început să fie folosite nu doar de designeri, ci și de oamenii de rând care nu aveau neapărat o conexiune cu arhitectura sau lumea modei. „Dobândind tot mai multe informații, cei care accesau blogul şi-au dat seama că ştiu mai multe despre ii. Pentru că cele din comerţ nu îi mai satisfăceau, au realizat că singura metodă de a avea o ie autentică, dacă nu au moştenit-o, era să o coasă singuri. Așa a luat naștere șezătoarea în mediul online. Nu mai făceam faţă întrebărilor pe care le primeam şi mi-am dat seama că este mult mai eficient ca aceste răspunsuri să fie accesibile tuturor. Atunci am făcut pe Facebook grupul Semne cusute în acțiune pentru că a venit momentul în care ne ajutăm de tehnologie ca să susţinem tradiţiile“, a completat Ioana.

Dacă la început era dezamăgită de impactul propriei inițiative, astăzi Ioana îi culege roadele. Aproximativ 11.000 de doamne și domnișoare, însă și câțiva domni, formează comunitatea Semne cusute, iar de la un grup pe Facebook s-a ajuns la mai multe, împărțite pe zone geografice, asemeni cămășilor naționale. În acești doi ani de la lansarea șezătorii online au luat naștere și șezătorile în viața reală, mai multe doamne din diverse orașe din țară reușind să se adune pentru a împărtăși din cunoștințe, așa cum se întâmplă și în șezătorile din lumea satului de altădată. Cei interesați să coasă o ie pot găsi pe aceste grupuri toate informațiile necesare: de la modul în care pot achiziționa pânza, ața sau acele până la sfaturi utile și încurajări de la membrii care au deja experiența primei ii cusute.

Drept dovadă că acțiunile comunități se și concretizează, anul trecut a fost organizat un concurs „Ie veche, ie nouă“ în care doamnele şi-au prezentat iile cusute cu mâna lor pornind și de la sfaturile primite pe grupurile de pe Facebook. Anul acesta Ioana continuă alături de membrii comunității inițiativele frumoase prin concursul Ia aidoma și se intenționează organizarea unei expoziții care să fie prezentată în mai multe orașe din țară și poate peste hotare.

Demersurile Ioanei au avut ecouri și în lumea masculină, reprezentanții echipei naționale de rugby evoluând în echipamente cu semne tradiționale. „Băieţii şi-au dorit să cunoască motive tradiţionale pentru că şi-au dat seama că apărând pe ecran pot deveni un fel de ambasadori ai valorilor noastre. Aşa m-au contactat, mi-au cerut să le explic mai multe motive şi le-au ales pe cele care au considerat că îi vor inspira şi îi vor ajuta. De 2 ani ei poartă echipament cu însemne tradiţionale; un exemplu sunt coarnele berbecului – cel mai strămoşesc, masculin şi de forţă motiv care se regăsește și pe cămășile naționale“, a adăugat Ioana Corduneanu.

Observăm cum uneori este nevoie doar de motivație pentru a face lucruri frumoase. Motivație de care Ioana dă dovadă constant prin proiectele pe care le desfășoară dincolo de locul de muncă zilnic. Ea este motivul pentru care astăzi iile au reînceput a fi cusute din România până în Japonia și SUA.

Loredana Larissa SOFRON

GALERIE FOTO

Tradiţii şi obiceiuri în luna lui Mărţişor - calendar popular

Martie este prima lună din anotimpul cald, iar în popor are mai multe denumiri: luna Babei Dochia, luna Femeii sau a Mărţişorului. Încă din prima zi sunt fel de fel de tradiţii care se pun în practică şi care diferă în funcţie de regiune. Este cunoscut faptul că la începutul primăverii se oferă mărţişoare, însă nu doar fetelor. În partea de nord a Moldovei, şi în special în Bucovina, fetele oferă mărţişoare băieţilor, 1 martie fiind considerată Ziua bărbatului, iar aceştia de 8 martie – Ziua Femeii le răsplătesc cu ciocolată, ghiocei sau cu alte flori de primăvară. Tot în prima zi a lunii se vorbeşte despre firul vremii tors de Baba Dochia atunci când se spune că se împletesc culorile celor două anotimpuri – alb şi negru (mai nou roşu), iarna şi vara, ziua şi noaptea, moartea şi viaţa.

Primele 9 zile sunt numite în popor şi zilele Babei Dochia sau Babele despre care se spune că ar reprezenta perioada în care aceasta urca cu oile la munte. Cele 9 zile simbolizează tot atâtea cojoace de care se descotoroseşte treptat. Un obicei străvechi se referă la alegerea unei Babe, iar vremea din acea zi îţi va spune cum vor fi şi următoarele zile – de va fi frumos tot anul îţi va fi spornic şi vei avea parte de bucurii, de va fi întunecat, nu-i semn de prea multe bucurii. După aceste zile încep Moşii despre care se spune că bat cu ciomagele în pământ să iasă căldura.

Pe 9 martie, în ziua celor 40 de Sfinţi Mucenici, în lumea satului se practică diferite obiceiuri: gospodinele fac mucenici, se beau sau se dau de pomană 40 de păhărele pentru a avea putere şi sănătate peste an şi pentru ca din vii să se recolteze mulţi struguri, se face curat în gospodărie şi se arde gunoiul pentru a fi ferită casa de lighioane ş.a.m.d. Următoarea sărbătoare cu o mare importanţă pentru ţărani este în data de 17 - Alexiile sau Ziua Şarpelui. Se spune că omul lui Dumnezeu sau Cuviosul Alexie este cel care descuie pământul. Acum încolţesc buruienile, ies şerpii şi insectele ale căror nume nu trebuie rostit pentru că altfel vor face pagubă pe lângă casă. Tot despre această zi se spune că marchează începutul anului piscicol.

Buna Vestire, Blagoveştania sau Ziua Cucului este sărbătorită de creştini la data de 25 martie, atunci când Arhanghelul Gabriel îi aduce vestea Fecioarei Maria că-L va naşte pe Mântuitor. Sărbătoarea este dedicată fertilităţii, se ară pământul, dar nu se şi seamănă pentru că păsările vor mânca boabele. Dacă-i timp frumos, anul agricol va fi spornic, dacă plouă până la amiază toamna va fi lungă. De asemenea este şi ziua în care încep să revină rândunelele şi cucul să cânte. Şi vremea din această lună are semnificaţiile ei. De exemplu, dacă nu va ploua, în aprilie va fi moină, iar de plouă şi tună, anul va fi roditor.

Dacă este cald e semn că vor urma 40 de zile calde, de nu, urmează tot atâtea zile cu dimineţi reci. E drept că în fiecare zonă a ţării sunt fel şi fel de obiceiuri care se păstrează, iar a le înşira în această pagină ar fi imposibil, însă ar mai fi de menţionat faptul că anul acesta postul Sfintelor Paşti începe în luna martie. Astfel, pe data de 6 martie este Lăsatul de carne, urmând Săptămâna Albă în care este dezlegare la brânză, peşte şi ouă, iar din data de 14 martie începe Postul Mare care durează 6 săptămâni.

Loredana Larissa SOFRON

Tradiții și obiceiuri în luna lui Gerar

Ianuarie, și implicit noul an, debutează în spirit de sărbătoare. De Sfântul Vasile, încă dis-de-dimineață în sate începe să răsune toba pentru că cetele de mascați își continuă drumul pe la casele gospodarilor. Copiii merg cu semănatul, sorcova sau plugușorul, iar gospodarii trebuie să pună mâna pe unelte pentru că altfel nu vor avea spor la muncă. Se mai spune că și vremea din această zi va arăta cum va fi noul an: dacă-i frumos, anul va fi unul bun în toate privințele, dacă ninge e semn de belșug, de-i senin și ger, oamenii vor fi sănătoși, iar prezența chiciurei pe crengile pomilor indică fructe multe.

Gerar, Cărindar sau Calendar sunt denumirile populare ale acestei luni. Prima, și cel mai adesea folosită, face referire la gerurile năprasnice de altă­dată, iar următoarele amintesc de un alt obicei al sătenilor, acela de a realiza calendare meteorologice din foi de ceapă.

Pe 5 ianuarie, în ajunul Bobotezei, creștinii țin post, uneori chiar post negru, preotul, alături de copii care strigă chiralesa, merg prin sat pentru a anunța Botezul Domnului, iar fetele care vor să-și afle ursitul trebuie să fure un fir de busuioc de la preot și să îl pună sub pernă. Femeile fac răcituri pentru că se spune că le va fi fața fragedă asemeni piftiei. Următoarea zi trebuie să înceapă cu slujba de la biserică; preotul sfințește apele și în unele zone este aruncată o cruce în apele unui râu, iar băieții pornesc înot pentru a o recupera. Cel care o aduce la mal este primul botezat și se consideră a fi cel mai vrednic dintre toți. Odată cu această zi se încheie perioada colindelor, iar femeile nu au voie să spele două săptămâni pentru că se spune că sunt sfințite apele.

Urmează sărbătoarea lui Sântion, numită și Iordanitul sau Iordanitul femeilor - cândva ritualul presupunea ca un grup de bărbați să arunce în aer femeile, apoi în apă, pentru a le asigura sănătate și fertilitate. Țăranii considerau că Sfântul Ioan Botezătorul, cel care l-a botezat pe Mântuitor, este protectorul pruncilor, al gospodăriilor pe care le ferește de foc, al animalelor pe care le protejează de sălbăticiuni. De asemenea, începe să se înmoaie gerul, temperaturile încep să crească, semn că primăvara e mai aproape.

După jumătatea lunii, pe 17-18, se serbează Atanasiile. În aceste zile nu se face treabă tocmai pentru a fi feriți de duhurile rele, de farmece sau boli. Pe 20 ianuarie se ține sărbătoarea sfântului Eftimie cel Mare pentru ca pomii să rodească frumos, iar bărbaţii să fie sănătoși.

Perioada 25 ianuarie-2 februarie este cunoscută sub numele de Filipii de iarnă care marchează sfârșitul perioadei de împerechere a lupilor începută încă din toamnă, când se țin Filipii de toamnă. În aceste zile nu fac treabă în special ciobanii sau cei care au multe animale, nu trebuie să te speli pe cap sau să dai cu împrumut, altfel vor ataca lupii. În unele sate gospodinele lipesc gura sobei pentru că se spune că așa vor lega și gura lupilor. Sărbătoarea este respectată și de către cei care lucrează cu lemnul pentru ca să aibă o activitate prosperă peste an.

La sfârșitul lui Gerar se sărbătoresc Trisfetitele, Teclele sau Sfinții Treierași, adică Sf. Trei Ierarhi – Vasile cel Mare, Grigore Teologul și Ioan Gură de Aur, cei care erau considerați un fel de medici miraculoși care protejau de friguri, arsuri sau bube. Sărbătoarea se ține în special pentru că se consideră că fetele vor fi fericite, pentru împerecherea păsărilor, spor la tors, se face colivă pentru morții neîmpărtășiți. Dacă este cald în această zi e semn că primăvara va fi friguroasă, iar dacă-i ger, vara va fi una foarte călduroasă.

Loredana Larissa SOFRON

Abonează-te la acest feed RSS