Peste 300 de oameni îmbrăcați în strai de sărbătoare au participat, sâmbătă, 9 martie 2024, la a XXII-a ediție a Balul Gospodarilor și la Balul Mărțișorului de la Poiana Stampei. De 22 de ani, în fiecare an, înainte de Postul Paștelui, comuna Poiana Stampei găzduiește „Balul Gospodarilor“. În timp, acest eveniment a crescut frumos, ca pâinea în cuptor, a sădit multă bucurie în sufletele celor care l-au trăit an de an, însă ediția anului 2024 a întrecut mult așteptările participanților.

A fost o ediție la care s-a muncit mult, tocmai pentru ca la final să se poată numi „cea mai reușită“, iar acest lucru s-a văzut în fiecare detaliu.

Încă de la intrare, fiecare participant a primit un mărțișor personalizat, iar fiecare doamnă câte un trandafir. Decorul pregătit de organizatori a uimit, de asemenea, pe toată lumea: un cerdac reprodus întocmai, din lemn, unde s-au realizat fotografii, ce ulterior au fost și înrămate, cu care au plecat acasă toți participanții.

Ca de fiecare dată, și ediția cu numărul 22 a început cu o rugăciune de binecuvântare rostită de cei doi preoți din comună, precum și cu mesajul de bun-venit adresat de către edilul Viluț Mezdrea:

„Vă mulțumesc tuturor, vrednici gospodari ai comunei Poiana Stampei, pentru că ați ales să fim astăzi împreună, aici, o mare familie! O familie de oameni gospodari, care știu să poarte straiele populare și să le prezinte ca pe o carte de vizită. Ce pată de culoare frumoasă avem în Casa de Cultură din Poiana Stampei! Vă felicit pe toți pentru că ați scos costumul popular din dulap, de acolo de unde îl țineți ca pe un dar de mare preț, și l-ați îmbrăcat astăzi“, a spus primarul comunei Poiana Stampei la începutul evenimentului.

Distribuția propusă de către organizatori, Primăria și Consiliul Local al comunei Poiana Stampei, a fost, de asemenea, una de zile mari: Artistul Călin Brăteanu, cel care a readus la viață ideea de bal a gospodarilor, a creat și la Poiana Stampei, atât alături de Taraful înființat de el, cât și de formația sa, mai multe momente autentice, ca odinioară.

De asemenea, artiștii momentului din generația tânără, din Bucovina și Maramureș, au ridicat toată sala în picioare, iar oamenii au fredonat alături de ei cele mai frumoase șlagăre ce le aparțin.

Alexandru Brădățan, Andreea Haisan, Paul Ananie și Oana Tomoiagă au fost aplaudați la scenă deschisă pentru frumusețea emoțiilor pe care reușesc să le transmită prin cântecele lor, dar și prin felul unic de a se comporta cu cei care îi îndrăgesc.

N-au lipsit, nici la această ediție, premiile gospodărești, anul acesta fiind în număr de 10.

Balul Gospodarilor de la Poiana Stampei rămâne un etalon pentru întreaga Bucovină, fiind unic, nu ca longevitate, ci ca organizare, implicare, invitați.

Beatrice Alexandra MODIGA

Pasionații de gastronomie, studenți și elevi deopotrivă, și-au demonstrat talentul în cadrul Concursului Național Studențesc „Tradiție și Inovație în Arta gastronomică“, organizat la Universitatea de Științele Vieții din Iași. Participanții s-au întrecut în gusturi care mai de care, de la papanași pe pat de piure de mango și până la mămăligă cu ciocolată sau chisaliță, realizând adevărate minuni culinare în farfurie.

MasterChef la Universitate

Este un concurs inedit de „Tradiție și Inovație în Arta gastronomică“ în cadrul unui Concurs Național Studențesc destinat pasionaților de gastronomie, studenți și elevi deopotrivă. Totul e organizat în parteneriat cu Inspectoratul Școlar Județean Iași, eveniment care a avut loc marți, 14 noiembrie a.c., la USV Iași.

Pe lângă studenții de la USV Iași, la această ediție a concursului au mai participat tineri de la instituții de învățământ precum Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu, Facultatea de Inginerie Alimentară din Suceava, Universitatea „Dunărea de Jos“ din Galați, Colegiul „Virgil Madgearu“ Iași, Colegiul Agricol și Industrie Alimentară „Vasile Adamachi“ Iași, Liceul Tehnologic Economic de Turism Iași, Colegiul Tehnologic „Olga Sturdza“ Miroslava, Liceul Tehnologic Economic Pașcani și Liceul Tehnologic Hârlău.

„Este un concurs care se desfășoară de câțiva ani, strict studențesc, care a pornit din inițiativa studenților și pe care noi, Universitatea, ne-am străduit să-l ducem la un alt nivel, în condițiile în care la vremea respectivă, când a demarat se desfășura în câteva camere de cămin, câteva bucătării ale căminelor, acolo unde era cazul. După care am avut un cămin nou, unde bucătăriile au fost mai silențioase, au fost și altfel echipate, după care am început și am zis că, dacă studenții își doresc acest lucru, din acest punct de vedere ar trebui să facem mai mult și am intrat în parteneriat cu diferiți beneficiari“, a transmis prof. dr. Vasile Stoleru, prorector cu activitățile sociale al USV Iași.

Educația culinară care susține interesul crescut al studenților și elevilor pentru arta gustului

Concursul organizat de USV Iași a avut ca principal scop educația culinară, care susține interesul crescut al studenților și elevilor pentru arta gustului și, mai ales, dezvoltarea culturii gastronomice locale, aflată într-o evoluție în România. De ani buni, instituția de învățământ superior derulează asemenea competiții. Rolul acestora este acela de a-i provoca, în special pe tineri, în a se documenta despre mâncare, cultură gastronomică și de a veni cu rețete tradiționale. Acest tip de activități atrag, an de an, zeci și zeci de concurenți. Cei mai buni vor fi premiați și încurajați să meargă pe acest interesant drum.

Festivitatea de premiere s-a realizat separat atât pentru elevi, cât și pentru studenți, iar marele premiu îl va motiva pe câștigător să aleagă o meserie în domeniul culinar.

Beatrice Alexandra MODIGA

Evoluție și stagnare în muzica populară

Folclorul mai este caracterizat prin funcțiile lui de reprezentare a identității locale, etnice, sociale, de apropiere între flăcăi și fete pe timpul horei satului, funcția maritală prin cântecele de la șezătoare și nuntă, prin obiceiul colindatului între Ajunul Crăciunului, Anul Nou și Sf. Ion, prin cântecele de uliță; funcția de coeziune comunitară indiferent de etnie, gen, stare socială sau religie și apartenență politică, prin obiceiurile însurățitului (fetele prietene se declară surori pe viață) și înfârtățitului (băieții se fac frați de cruce și își jură credință pe tot parcursul vieții), coeziune în fapt realizată mai ales prin cântece și dansuri populare, prin participare comună la festivaluri de tradiții culturale și gastronomice; funcția de reprezentare a unor mituri, credințe și evenimente istorice locale sau naționale; funcția sau valoarea artistică și documentară, folclorul devenind un posibil document al istoriei evenimentelor și mentalităților epocii; funcția de evidențiere a talentelor și virtuților umane și artistice pe care au preluat-o în zilele noastre concursurile destinate copiilor, adolescenților și tinerilor, dar și categoriei interpreților vocali sau instrumentali seniori amatori. Rolul de act artistic inspirator al creației muzicale academice, de susținere a Școlii naționale de compoziție muzicală. Unele funcții au slăbit în ultimele decenii, dispărând din practica unor vetre și zone mari de locuire, ca de pildă rolul ritual-ceremonial al folclorului, cum ar fi rolul cântecelor rituale Bărbieritul mirelui,

Cântecul mireasei, Iertăciunea miresei către părinți (interpretate de lăutari), jocul steagului nunții, hora bradului. Multe dintre funcțiile tradiționale ale folclorului au fost înlocuite cu funcții sau roluri de divertisment, spectacol, relaxare, petrecere. Specializarea prin însușirea tehnicilor specifice și generale de cântare, susținerea concurenței loiale între cântăreți, investiția din ce în ce mai pretențioasă în cariera de solist de muzică populară, realizarea unui repertoriu muzical propriu le pot asigura sau surmonta învățământul și educația. Rolul principal îl au școlile populare de arte și meserii, cursurile particulare conduse de profesioniști, colegiile de muzică și universitățile sau academiile de muzică (la care cursul teoretic de folclor ar trebui dublat de practica folclorică vocală și/sau instrumentală și de culegerea folclorului din vetrele conservatoare ale lui!), dar și acele școli în care dascăli inimoși, practicanți ai muzicii populare de calitate, devin mentori și modele pentru grupurile de folclor muzical, literar, teatral (diferite datini prezentate în spectacole) și coregrafic (suite de dansuri populare locale sau regionale). Caracterul sincretic al folclorului s-a păstrat și va persista prin îmbinarea sau suprapunerea dintre muzica vocală și cea instrumentală, cu versurile cântate, versuri scandate, mișcare coregrafică și ritmuri de dans. Însă caracterul de creație colectivă în condițiile depopulării satului românesc și a migrării gustului acum invers, dinspre oraș spre sat, pare a intra într-o perioadă de stagnare, ineficiență sau de repaus.

Este înlocuit de talentul improvizatoric și artistic al unor versificatori și modelatori contemporani de melodii pe diferite teme. Deci creația nu mai este una colectivă, cu contribuția inspirată a mai multor cântăreți de-a lungul unei perioade mai lungi de timp, ceea ce comportă și riscul unor ieșiri din stilul și caracterul zonal sau regional al folclorului, nu mai spunem, al unor versificări scolastice, forțate, contrafăcute, false în trăire. Și caracteristica sau trăsătura de oralitate a folclorului, aceea de a circula pe cale orală, nu scrisă, de a fi însușit sau preluat pe baza memoriei și colportat în alte case, sate și orașe, este treptat înlocuită de practica preluării versurilor din culegeri de poezii populare, iar melodiile, în cel mai bun caz, sunt împrumutate din repertoriul fluierașilor sau al lăutarilor locali, înregistrate pe benzi magnetice sau cu aparate electronice digitale. Doar memoria afectivă și muzicală, dar și culegerile din vetre folclorice dau autenticitate deplină repertoriului soliștilor profesioniști.

Caracterul anonim al folclorului se păstrează încă precum o citadelă sub asediul acelor cântăreți care susțin că muzica și versurile populare le aparțin ca o creație proprie, individuală. Ceea ce s-a dovedit de către etnomuzicologi că, de fapt, din fondul mare al folclorului, acești așa-ziși compozitori și poeți nu fac decât să combine, pe parcursul carierei lor de cântăreți de scenă și spectacol, adesea în chip fericit și cu o oarecare originalitate, acele scheme muzicale tradiționale și acel vocabular muntenesc, ardelenesc sau moldovenesc, cu expresii poetice, versificate, însușite din copilărie sau împrumutate din culegeri și de la rapsozi rămași anonimi.

Alte aspecte ale schimbărilor în defavoarea folclorului propriu-zis sunt renunțarea la caracterul improvizatoric al muzicii și versificării, renunțarea la actul creării în momentul interpretării. Apoi renunțarea la regionalisme, teme și exprimări populare poetice și la pronunția cu specific local sau regional (ceea ce nu fac marii interpreți ai muzicii populare) și înlocuirea lor cu limba literară comună sau cu formule poetice schematice, fără încărcătură afectivă semnificativă. Tempourile vioaie predomină atât în interpretarea cântecelor, cât și în cea a melodiilor instrumentale, orchestrația „simfonizată“, în detrimentul pasajelor melodice versificate ce reclamă susținerea a doar două-trei instrumente specifice regiunii de unde provine cântecul, așa cum numai vocea neacompaniată și taraful pot da specificul local al acelui gen muzical. Neinteligibilitatea versurilor cântate, care fie nu sunt clar pronunțate de cântărețe și cântăreți, fie, inclusiv în înregistrări pe compact discuri, orchestra dublează cu aceeași tărie instrumentală melodia de cuplet și refren, cu viorile, fluier, trompetă, nai. În final, despre așa-zisele manele.

Maneaua a fost și mai este în Orientul Apropiat cântecul erotic de interior, de cameră, cântat azi în localuri, cu versuri încărcate de dorința dragostei depline, acompaniat de ritmuri care redau parcă suspinul și nerăbdarea îndrăgostitului. Au existat și există și poeți adevărați, inspirați, cunoscuți în timpurile moderne, și cântăreți vocali care se acompaniază la câte un instrument de obicei cu corzi ciupite sau cu arcuș, uneori cu acompaniament obsesiv, discret, de percuție. În timpurile din urmă, cântecul oriental de dragoste s-a democratizat, a devenit public, s-a generalizat, de la șoapta de dragoste abia intonată amoros a ajuns la explozii retorice. Cu toate acestea, textele făcute, anume create, împrumută titlul tradițional de manea, sunt expresia unor preferințe muzical-versificate pe tema dragostei, au caracter dansant marcant și ademenitor; beneficiază de interpreți vocali și instrumentali profesionalizați prin experiență sau prin absolvirea unor cursuri muzicale, reflectă cu fidelitate și realism uneori îngroșat, exagerat, o concepție de viață, chiar dacă diferită de a celorlalți concetățeni; față de vechile manele, mai romantice, noile manele par piese violente celor obișnuiți cu muzica populară de calitate sonoră, poetică și melodică românească sau a altor etnii, chiar dacă zgomote găsim deseori și în muzica tradițională a multor popoare. Muzica modernă de consum a părăsit caracterul exclusiv etnic, autohton, pentru a se încadra în gustul oriental pan-european sau asiatic.

Ea nu mai este creație colectivă cizelată în timp și purtătoare a unei cvasi-filosofii de viață îndătinată cum este folclorul românesc. Se folosește de libertatea de expresie în versuri și imagine, de modalitățile de persuasiune prin noile tehnici ale mass-mediei audiovizuale. Așadar, în pas sprințar, am prezentat aspecte cu care se confruntă muzica populară în contextul generalizării muzicilor de consum la modă. Procesul de deconstrucție a stilului tradițional, vechi, dialectal este în plină desfășurare, cu cântăreți autentici ajunși azi la vârsta senectuții. Doar stilul modern încă viu reprezentat de muzicile bătrânești, tradiționale, înregistrate în prealabil și prezentate la posturile naționale de televiziune și de radio, cu stilul dialectal preluat de tineri în concursuri de gen, mai reușesc din greu să țină piept muzicii de autor (ajunse) populare, de divertisment, spectacol, petrecere și nuntă. Semnalul a fost dat încă de la sfârșitul anilor '70 ai secolului al XX-lea, din momentul când șezătorile și balurile de la sat și oraș au fost înlocuite cu discotecile care sunt asaltate până azi de artiști cu un tip de muzică între cea populară, muzică ușoară, de divertisment și șlagăr occidental sau oriental. Pe câtă vreme, în aceeași perioadă, avem dovezi că, cel puțin prima parte a programului în discotecile grecești și sârbești, începea cu suitele de cântece și dansuri tradiționale, vechi, autohtone, de o valoare etnică, națională, identitară, evidentă. În ele, instrumentele moderne dau întâietate celor tradiționale solistice, culorilor sonore cu specific național.

Aurelian POPA-STAVRI

Asociația de Dezvoltare Intercomunitară Zona Metropolitană Iași (ADI ZMI), GAL „Colinele Iașilor“ și Primăria Comunei Ciurea au organizat cea de-a doua ediție a Pieței Metropolitane din acest an, care a marcat a șaptea ediție a evenimentului, în comuna Ciurea. Piața Metropolitană Ciurea a avut loc în perioada 8-9 iulie 2023, în Parcul Memorial „Ciurea 1917“, din Lunca Cetățuii.

Piața Metropolitană își propune să fie un eveniment de tradiție care aduce împreună producătorii locali, meșteșugarii talentați și comunitatea într-un cadru liniștit și prietenos. Scopul evenimentului este de a promova produsele locale de calitate, precum și de a susține dezvoltarea economică a zonei metropolitane.

Piața Metropolitană Ciurea a oferit vizitatorilor o gamă variată de produse locale proaspete, de la legume și fructe de sezon, carne afumată preparată tradițional, produse lactate delicioase, până la conserve savuroase și produse apicole deosebite, precum miere și alte delicii apicole. Participanții au avut ocazia să se bucure de autenticitatea și calitatea acestor produse, să descopere talentele meșteșugarilor locali și să se implice în atelierele interactive pregătite special pentru ei.

Având în vedere diversitatea participanților noștri, vă prezentăm cu mândrie câțiva dintre aceștia:

• Făbricuța din Tomești – Afumături carne;
• Andrei Croitoru – Afumături carne;
• Florin Găman – Brânzeturi de oaie;
• Carolina Neculcea – Ateliere pentru copii;
• Furdui Vasile – Caș, telemea, iaurt capră;
• Ferma Betinne – Produse din lapte de capră;
• Andreea Coman – Dulciuri copii, vată de zahar, sucuri etc.;
• Bujor Elena – Conserve din legume și fructe;
• Iulian Pîrîu – Casa Alma – Dulcețuri și siropuri;
• Corneliu Andrieș – Fructe mere și suc de mere;
• Sandu Mihai – Fructe din Vorovești – Mure, zmeură, ouă prepeliță;
• Sandu Virgil Marian – Fructe de cătină, sirop de cătină;
• Ana Menagatos – Pers. Fizică Legume;
• Brumă Lidia – haine de copii;
• Constantin Norocel Toader – Brățări, produse din piele;
• Maria Alexandriuc – Produse artizanale din piele;
• Push Design – Brățări, produse din piele;
• Delia Lificiu – Bijuterii handmade;
• Marinela Mihăilă – Lumânări parfumate handmade;
• Atudosiei Magdalena – Bijuterii din aur vegetal handmade;
• Maxim Cătălin – Svarga Loka stupină terapeutică – produse apicole;
• Rusu Stela Gabriela – produse apicole;
• Sănduleanu Dumitru – produse apicole;
• Stupina Lungu – produse apicole;
• Marius Antica – Vinuri din Fructe;
• Teo's Café – cafea, băuturi răcoritoare.

Beatrice Alexandra MODIGA

În satul Mislea din județul Prahova ne-am întâlnit cu Liliana Bogdan-Samoilă, meșter popular pasionat de țesutul covoarelor tradiționale și tapiserii țesute manual pe ghergheful vertical din lână și bumbac. A îndrăgit țesutul încă din copilărie, iar astăzi își câștigă existența din covoarele pe care le face. Meșterul ne-a spus că, deși profitul este unul considerabil, pasiunea cu care le face este mai mare. O astfel de muncă necesită în primul rând multă răbdare și dragoste față de tradiții.

Rep.: De cât timp activați în acest domeniu?

Liliana B.: Tradiția țesutului la gherghef a început încă de la bunica mea. Ea a lucrat în atelierul de țesut covoare al penitenciarului de deținuți politici de la noi din sat în anii ’70. Era ca și profesoară pentru femeile de acolo, care se simțeau atrase de arta țesutului. La noi în casă s-a țesut dintotdeauna. Au țesut mama, mătușile și verișoarele mele. După desființarea penitenciarului și-au continuat activitatea într-un atelier de țesut covoare. În urmă cu 20 de ani, după finalizarea studiilor, cu cunoștințele pe care le aveam în tainele acestui meșteșug, am mers la același atelier unde am fost ucenic pentru 3 luni. Prin urmare, am făcut propria mea lucrare pe care am terminat-o fără nicio greșeală. De atunci și până astăzi țes pe fire poveștile neamului nostru.

Rep.: Cât timp vă ia să țeseți un covor?

Liliana B.: Timpul de lucru al unui covor depinde de dimensiunea și complexitatea modelului. Pentru 1 m2 de covor țesut manulal cu motive tradiționale este nevoie de aproximativ 2 săptămâni de lucru cu program de 8 ore.

Rep.: Sunt încă autentice covoarele țesute?

Liliana B.: Autenticitatea lor este incontestabilă. Covoarele noastre se regăsesc pe lista obiectelor de patrimoniu UNESCO. Am integrat în creațiile mele simbolistica noastră tradițională, dar și imagini plastice din natură. Simbolurile noastre tradiționale sunt florile vegetale, cosmice, zoomorfe și antropomorfe. Toate se regăsesc în covoarele și tapiseriile create de mine.

Rep.: De la ce preț încep covoarele țesute manual?

Liliana B.: Uneori prețul covoarelor nici nu reflectă nenumăratele ore de muncă. Sunt lucrări la care am stat și 12 ore pe zi. Prețul pentru 1 m2 de covor începe de la 1.000 lei și poate crește în funcție de complexitatea modelului.

Rep.: De ce să alegem un covor țesut manual?

Liliana B.: Noi, românii, avem comori inestimabile, iar la acest capitol se încadrează și covorul țesut manual de femeile românce. Dacă alegem să achiziționăm un astfel de obiect, valoarea lui va crește odată cu timpul și va fi transmis din generație în generație. În aceste obiecte se regăsesc rădăcinile neamului nostru. Covoarele țesute manual cu siguranță vor trece cu brio testul timpului deoarece sunt și foarte rezistente.

Rep.: Ce utilaje folosiți pentru a țese un covor?

Liliana B.: Utilajul pe care îl folosesc în realizarea lucrărilor este un gherghef vertical.

Rep.: Vă inspirați de undeva?

Liliana B.: Inspirația este din simbolistica tradițional românească, simboluri florale și vegetale, precum și florile de măr, spicul de grâu, ghinda, lalele, crini sau trandafirii. Eu mai fac și tapiserii. Tapiseria este o formă de artă textilă care datează din Evul Mediu. Tapiseria înfățișează diverse subiecte și teme alegorice. În tapiserii expun deseori cromatica imaginii plastice din natură. Experiența anilor îmi oferă privilegiul de a țese din imaginație. Pentru mine țesutul înseamnă pasiune, tradiție de familie și datorie morală de a duce mai departe meșteșugul deprins de la bunica, onorându-i astfel memoria.

Rep.: Unde vă promovați lucrările?

Liliana B.: Am început să le promovez pe Internet, dar merg și pe la diverse târguri. Oamenii apreciază și cumpără obiectele făcute de mine. Calitatea pe care o ofer m-au promovat destul de bine, bucurându-mă de comenzi din partea oamenilor iubitori de autentic și tradiție.

Liliana POSTICA

Boboteaza sau Botezul Domnului este celebrată în fiecare an pe data de 6 ianuarie și face parte din seria celor mai importante sărbători de peste an. Mai este cunoscută și sub denumirile „Arătarea Domnului“ și „Epifania“ și se spune că reprezintă momentul în care cerurile se deschid, iar îngerul păzitor dezvăluie tinerilor care le este norocul și ursita în dragoste. De fapt, vorbim de una dintre sărbătorile de care se leagă mai multe tradiții și superstiții, unele păstrându-se cu sfințenie chiar și în zilele noastre.

Multe dintre obiceiuri se leagă de Ajunul Bobotezei. De exemplu, se spune că, dacă este brumă pe pomi, atunci anul va fi rodnic pentru acei copaci, dacă picură din streașină atunci va fi o vară ploioasă, iar dacă plouă în această zi, așa va fi tot anul. Mai mult decât atât, se spune că, dacă în ziua în care umblă preotul cu „Iordanul“ zăpada scârțâie sub tălpile sale, atunci tot anul va fi unul bogat şi rodnic. Tot atunci copiii merg înaintea preotului pe la case și strigă „Chiraleisa“, cuvânt ce se traduce prin sintagma „Doamne, Miluiește!“ Acest cuvânt are o importanță aparte deoarece cel care-l rostește capătă putere și va avea un an ferit de rele. Se mai spune că cine va posti în Ajunul Bobotezei va avea noroc tot anul. De fapt, ar trebui să fie o zi de post negru, așa cum este și Ajunul Crăciunului sau Vinerea Mare. Se spune că în Ajun se strânge cenușa din sobă și gunoiul din casă pentru ca în primăvară să fie aruncate pe straturile de legume pentru a da roade bogate. Fetele care vor să se mărite se spune că-și pot afla ursitul, iar pentru ca acest lucru să se întâmple trebuie să pună un fir de busuioc sub pernă în noaptea de Ajun, iar în unele zone ale țării se spune că acest busuioc trebuie furat ori cerut de la preot. Există obiceiul ca fetele să pună busuioc și sub streașină, iar dacă dimineața îl găsește plin de chiciură, înseamnă că se vor mărita cu un bărbat bogat, iar de se împiedică pe gheață în această zi, e semn că se vor căsători în curând.

Și în ziua de Bobotează există multe tradiții și superstiții, dar cu siguranță cel mai important obicei este acela de a merge la biserică în această zi, mai ales bărbații, pentru că se spune că este una dintre sărbătorile bărbătești. Este ziua în care se sfințesc apele, iar credincioșii consideră că aceasta are o putere aparte, fiind sfințită printr-o îndoită chemare a Sfântului Duh, chiar în ziua în care Mântuitorul s-a botezat în apele Iordanului. De aceea se spune că apa sfințită în această zi și luată de credincioși nu se strică niciodată. Agheasma mare se săvârșește numai de Bobotează și se poate bea doar timp de opt zile, între 6 și 14 ianuarie, altfel este necesară aprobarea preotului duhovnic spre a fi folosită.

În sate, locul pentru sfințirea apelor este ales de preot cu mare atenție, iar un grup de oameni harnici se angajează să facă cea mai frumoasă cruce de gheață. Se alege de obicei o apă curgătoare sau măcar o fântână din curtea bisericii sau a unui localnic ce stă în preajma unei ape curgătoare. În zonele cu ape adânci, preoții aruncă o cruce în apă, iar cei mai vrednici băieți și bărbați se aruncă după ea pentru a o aduce la mal. Cel care reușește acest lucru va fi ocrotit tot anul și va avea noroc.

Tradiția mai spune că, începând de la Bobotează, nu se spală rufe timp de 8 zile deoarece toate apele sunt sfințite. Un alt obicei ține de liniștea casei, de aceea se spune că în această zi nimeni nu trebuie să se certe și nici să dea împrumut din casă.

Larissa DINU

Tradițiile și obiceiurile de Crăciun și Anul Nou fac ca sărbătorile de iarnă să fie unice la noi în țară. Dacă de Crăciun cetele de colindători sunt mai mici și poate mai liniștite, cele de Anul Nou sunt mai gălăgioase și au în componență mult mai multe persoane. Printre cele mai des întâlnite personaje din aceste cete sunt mascații și, în special, urșii, care nu lipsesc în nicio zonă din ritualurile de sărbători. Însă, câți dintre dumneavoastră știți de unde a pornit această tradiție?

Pe lista UNESCO

Ei bine, se spune că dansul urșilor este unul vechi, ce-și are originea în obiceiul unui  popor indo-european care credea că urșii erau sacri. Tradiția dansului cu ursul provine din rândul romilor care au migrat din India și care mergeau pe la ușile oamenilor cu pui de urs și îi puneau să meargă pe spatele persoanelor suferinde pentru a le vindeca durerile. Mai apoi, când urșii îmbătrâneau, erau puși să danseze în schimbul banilor. În timp, acest obicei s-a transformat într-o tradiție de Anul Nou, mai ales în zona Moldovei, iar în prezent dansul urșilor se află pe lista de așteptare pentru înscrierea în Lista Patrimoniului Mondial Cultural Imaterial UNESCO, ceea ce ar însemna mai mult decât o recunoaștere a acestei tradiții.

Persoanele care aleg să se mascheze în urși de Anul Nou optează fie pentru o blană de urs reală și ciucurași roșii, fie pentru cojoace de oaie și o mască cât mai urât posibilă, dar și clopote mari pe care le poartă atârnate de centura de la brâu. Rolul lor este de a speria spiritele rele, iar sub îndrumarea toboșarului din grup, dansează în fel și chip. Comportamentul lor creează amuzament, cu toate acestea copiii sunt inițial speriați atunci când îi văd, mai apoi devin fascinați de dansul lor. Acest lucru se vede mai ales în sate, acolo unde cetele merg pe drum încă din seara de 31 decembrie și pe tot parcursul zilei de 1 ianuarie.

Este clar că fiecare zonă are specificul ei, cum s-ar spune, fiecare cu urșii lui, însă, poate, cea mai cunoscută zonă în care este renumit obiceiul mersului cu ursul, este cea a Trotușului. Cine n-a auzit de urșii de la Dărmănești și Comănești?

Ei bine, an de an, la Comănești are loc un festival în care urșii sunt în prim-plan, iar rivalitatea dintre cete este mai mult decât evidentă. De la mic la mare, de la fete la băieți, fiecare își dorește să participe la acest obicei, însă nu toți obțin un loc într-o ceată, însă cei care o fac se pregătesc cu mult timp înainte pentru a face față atât greutății costumelor, cât mai ales instrucțiunilor toboșarului.

Acest obicei a devenit tot mai cunoscut și apreciat, iar, după ce o fotografie cu Urșii de la Comănești a câștigat concursul organizat de National Geografic Traveller, secțiunea „People“, faima acestora a cunoscut o reală ascensiune, motiv pentru care numeroși străini au venit în România în preajma sărbătorilor de iarnă pentru a asista pe viu, cum se spune, la ceea ce înseamnă dansul urșilor.

Sursa foto: Facebook/Urșii de la Comănești – Șipoteni

Larissa DINU

Una dintre cele mai așteptate sărbători de peste an este ziua de 6 decembrie, atunci când îl sărbătorim pe Sfântul Nicolae. Cel mai cunoscut obicei care se respectă în preajma acestei sărbători este acela ca în noaptea dinspre 5 spre 6 decembrie copiii să primească cadouri în ghete de la Moș Nicolae. Însă Sfântul Nicolae este mai mult decât atât, de aceea în rândurile de mai jos vom explica ce semnificație are această zi și ce tradiții se păstrează în lume.

De la Sfântul Nicolae la Moș Nicolae

Sfântul Nicolae s-a născut în cea de-a doua jumătate a secolului al III-lea, într-o familie de oameni înstăriți și creștini devotați din localitatea Patara, provincia Lichia, din partea asiatică a Turciei de astăzi. A fost ales arhiepiscopul Mirei Lichiei, slujind cu dăruire calea credinței, în spiritul cutumei „să împarți averea săracilor“. Atunci când părinții săi au murit, a ales să renunțe la toată moștenirea și să o dăruiască celor nevoiași.

Se spune că Sfântul Nicolae este protectorul celor săraci, al copiilor, al marinarilor şi al victimelor judecăților nedrepte, fiind venerat în întreaga lume. Printre cele mai cunoscute legende este aceea a celor trei fete sărace care, neavând zestre, nu puteau să se căsătorească şi urmau să fie vândute de tatăl lor unor bărbați înstăriți. Aflându-le durerea, Sfântul Nicolae le-a aruncat fiecăreia pe geam, într-o noapte, câte un săculeț de bani. Săculeţii au căzut fie în ciorapii puşi la uscat, fie în ghete. De aici este obiceiul ca darurile de Moş Nicolae să fie puse în ghetuţe. De aici au pornit o multitudine de legende l-au făcut pe Moș Nicolae să devină bătrânul bun și iubitor care intră în casele oamenilor și lasă cadouri în ghete sau ciorapi.

Tradiția românească

În tradiția românească, Moș Nicolae apare pe un cal alb care aduce prima zăpadă la începutul iernii, păzește soarele care încearcă să se strecoare pe lângă el spre tărâmurile de miazănoapte pentru a lăsa lumea fără lumină și căldură, ajută văduvele, orfanii și fetele sărace la măritat, este stăpânul apelor și salvează de la înec corăbierii, apără soldații pe timp de război, de aceea este invocat în timpul luptelor.

O altă legendă românească mai spune că această zi marchează începutul iernii pentru că Sfântul Nicolae își scutură barba gri și așa pornește prima ninsoare. În caz opus, adică dacă nu ninge, e semn că Moșul a întinerit și că va urma o iarnă blândă.

La noi, copiii îl așteaptă cu nerăbdare și toată ziua de 5 decembrie se pregătesc pentru marele eveniment. Își lustruiesc cu atenție ghetuțele, ca nu cumva să rămână murdare, pentru că este cunoscut faptul că, pe lângă dulciuri, fructe și haine, Moș Nicolae pune copiilor mai puțin ascultători chiar și o nuielușă sau joardă. Acest simbol al nuieluței se regăsește și în unele colinde românești. „Florile dalbe, flori de măr“, semnifică, de fapt, nuielușele aduse de Moș Nicolae în noaptea de 5 decembrie. Acestea trebuie puse în apă și, dacă înfloresc până la Crăciun, e semn că sfântul a mijlocit pentru iertarea păcatelor celui căruia i-a dat nuielușa. Există zone în care se spune că Moș Nicolae ține legătura cu Moș Crăciun, iar, dacă un copil a fost mai puțin ascultător până în această zi, are timp să își îndrepte greșelile până de Crăciun, atunci când are șansa de a primi mai multe cadouri.

Există zone în țară în care se mai păstrează obiceiul ca în această zi tinerii să se adune la o casă, așa-numită gazdă, unde vor merge să repete colindele de Crăciun și obiceiurile de Anul Nou.

Obiceiuri în Europa

Mai ales în Europa există o mulțime de obiceiuri în preajma acestei zile. De exemplu, în Franța, copiii lasă pentru Moș Nicole un pahar cu vin și un morcov și puțin zahăr pentru măgărușul lui. La rândul lor, primesc ciocolată, turtă dulce și fructe. În regiunile din estul Franței, copiii știu că Moș Nicolae vine călare pe un măgăruș, alături de Pere Fouettard (Moş Nuielușă), îmbrăcat în negru. Dacă Moș Nicolae lasă daruri copiilor buni, Pere Fouettard este cel care lasă câte o nuielușă.

În Danemarca, Moș Nicolae cară un sac în spate și este purtat de reni, motiv pentru care copiii pregătesc o farfurie cu lapte sau o budincă de orez, în speranța că aceasta va fi mâncată de elfi, personaje despre care se crede că îl ajută pe Moș.

În Cehia, odată cu dulciurile, merele, nucile și jucăriile, Moș Nicolae le reamintește copiilor că în curând se va naște Iisus.

În Țările de Jos sau Olanda, după cum mulți dintre noi cunoaștem acest stat, se spune că Moșul vine pe mare, dinspre Spania. El nu vine singur, ci însoțit de Zwarte Piet (Petru cel Negru), care îl ajută să ducă darurile pentru copiii cuminți. Împreună trec pe la fiecare copil, iar, dacă pe listă copilul apare ca fiind neascultător, îl va lua cu el înapoi în Spania.

În Germania, Moș Nicolae este acel bătrânel cu un sac în spate și o nuielușă în mână. Copiii pregătesc ghetuțele, dar și o scrisoare în care își trec toate dorințele. Cei cuminți primesc dulciuri și cadouri, iar cei care nu au fost cuminți primesc nuielușe, cartofi sau cărbuni. Se spune că, în unele regiuni din Germania, copiii se costumează în Moș Nicolae și colindă casele vecine pentru a primi dulciuri.

Copiii din Italia așază pe o farfurie scrisori unde-și trec dorințele și promisiunea că vor fi cuminți următorul an. A doua zi, în locul scrisorilor, ei găsesc dulciuri.

În Belgia și Luxemburg, copiii pregătesc un pahar cu vin pentru Moș Nicolae și morcovi pentru calul lui. La fel ca în alte țări, Moșul are însoțitor, Hoseker, care îl ajută cu darurile pentru copiii cuminți și lasă nuielușe celor obraznici.

În Austria este văzut ca un bătrân îmbrăcat precum un episcop ce are o carte mare. Aici îngerii au scris toate faptele celor mici. Moșul vine însoțit de Krampus, care are în mână o nuia cu care-i amenință pe cei neascultători.

Și în Polonia Moș Nicolae este îmbrăcat în haine episcopale, are și baston episcopal, coboară din cer cu ajutorul unui înger și colindă țara într-o trăsură trasă de un cal alb. Intră în casele copiilor și le ascultă rugăciunile, îi ceartă sau îi laudă și le dăruiește icoane, mere roșii, portocale, dar și celebrele „pierniki“, prăjiturelele sfinte, făcute cu miere și mirodenii. Atunci când nu ajunge să întâlnească copii, lasă cadourile sub pernele celor care dorm sau le pune în pantofii lustruiți special în seara de 5 decembrie.

Larissa DINU

În lumea satului, tradițiile, obiceiurile și superstițiile sunt legate mai ales de sărbătorile de peste an. La fel de importante sunt și perioadele de post dinaintea acestora, dar nici Lăsatul Secului nu este lipsit de importanță. Obiceiurile diferă de la zonă la zonă, dar și de la sărbătoare la sărbătoare. Și pentru că ne apropiem de sărbătoarea Nașterii Domnului, Crăciunul, pe 14 noiembrie credincioșii lasă secul, adică nu doar că este ultima zi când mănâncă de dulce, dar se și pregătesc sufletește pentru următoarele 40 de zile.

Este zi de sărbătoare, prilej care aduce toată familia laolaltă. De obicei, gospodinele se pregătesc încă din zorii zilei și prepară diferite feluri de mâncare, adeseori rețete deosebite, iar ingredientele de bază sunt cele pe care nu se pot consuma pe perioada postului. La această masă se mai pot aduna prietenii și vecinii. Există localități din țară unde finii merg la nași cu așa-zisul plocon și le cer iertare în cazul în care le-au greșit pentru a nu intra cu regrete în post.

Există zone în care superstițiile se leagă de bucatele de pe masă. Așa cum este de așteptat, de pe această masă nu trebuie să lipsească preparatele din carne, nici deserturile ori vinul. De exemplu, se spune că, dacă pieptul de găină/cocoș pus pe masă în această zi este gras, atunci ne așteaptă o iarnă geroasă, iar dacă-i slab iarna va fi blândă. De această superstiție țin cont în special cei care cresc animale în curte și pregătesc masa din ceea ce au pe lângă casă.

Un alt obicei este acela de a pregăti plăcinte care să conțină fructe și legume, iar strugurii nu trebuie omiși din aceste rețete deoarece se consideră că aduc spor și pace spirituală.

Tot în această zi este bine să fie hrănite și păsările odată cu zicala: „Păsările cerului, eu vă dau vouă hrană din masa mea, cu care să fiți îndestulate și de la holdele mele oprite.“ Mai mult decât atât, femeile nu trebuie să coasă, să țese sau să se ocupe cu alte meșteșuguri ori să spele și să facă curățenie, altfel vor fi lovite de boli și necazuri. Un alt aspect de care trebuie să țină cont este acela de a nu împrumuta nimic din casă, altfel lupii ce dau târcoale satelor în anotimpul rece se vor înmulți.

Tot în această zi se dau de pomană alimente de sufletul celor morți. În ceea ce privește nunțile, după această dată nu se mai organizează, ca de altfel niciun fel de altă petrecere care presupune dans, băutură sau mâncare de dulce.

Un alt aspect de care gospodinele nu trebuie să uite este acela de a spăla toate vasele în care s-a gătit mâncare de dulce pentru a fi pregătite pentru începerea postului. Tot în această seară, în unele zone porțile curților, precum și ușile și ferestrele sunt unse cu usturoi deoarece se consideră că așa sunt alungate spiritele rele care aduc și tentații necuvenite în perioada postului.

În sudul țării, cu precădere în Bărăgan, se spune că oasele și resturile rămase în seara de Lăsatul Secului se strâng la un loc pentru ca a doua zi să fie aruncate spre răsărit. În zona Covasnei încă se păstrează obiceiul de a aprinde focuri pe deal, denumite focurile purificatoare. Se spune că prin acest obicei comunitatea este ferită de spiritele rele.

Acest post are numeroase zile cu dezlegare la pește și este considerat unul ușor, motiv pentru care este numit și postul bucurie deoarece la finalul acestuia se va naște Mântuitorul.

Larissa DINU

Într-un sat de munte de pe Valea Sebeșului, de peste 200 de ani se pictează icoane pe sticlă. Povestea iconarilor din Laz începe pe la 1780 cu Savu Poenaru și ajunge, după 1990, până la Maria Deac Poenaru, unul dintre cei mai cunoscuți meșteri iconari din țară. Pe Maria am întâlnit-o, cu câteva luni înainte de a ajunge ea însăși o icoană, prin 2014, acasă, în satul de pe malul râului Sebeș. Mi-a mărturisit atunci că o urmărește un vis ciudat. Își visa de la un timp moșii care au deprins-o cu pensula și culorile... „L-am visat pe moșul, parcă mergea în sus, pe uliță, a intrat la un vecin și eu am mers după el... Când m-a văzut s-a ridicat în picioare și s-a uitat la mine, dar atâta de frumos s-a uitat...părea vesel și fericit, mi-a făcut semn să-l urmez, pe urmă a dispărut...“

Tezaur uman viu, Maria Deac Poenaru și-a dus icoanele și harul la cele veșnice, în 2015. Într-una dintre ultimele sale destăinuiri spunea că nu s-a găsit nimeni care să-i ducă meșteșugul mai departe. „Au murit toți și nu am la cine lăsa meșteșugul. Tineretul ăsta nu gândește, vrea totul de-a gata.“

Dar poate că a zâmbit și ea acum, ca moșul pe care l-a visat înainte să moară. Pentru că se mai pictează încă icoane pe sticlă în satul de pe Valea Sebeșului. Nepotul Mariei, Florin Poenariu, era atunci, în 2014, un simplu tâmplar. A deprins tainele icoanei mai domol, mai pe furiș, de la mătușa sa. Treptat, s-a lăsat de tâmplărie și s-a apucat de pictat.

„Aici s-au pictat icoane de peste 200 de ani, pe sticlă pe lemn și chiar pe tablă. Am învățat de la mătușa Maria, dar mai mult am furat meșteșugul, atunci mă ocupam de altceva. Acum nici nu mai pot concepe să nu fac icoane. Spre deosebire de alții, eu nu pictez pe sticlă obișnuită, pictez pe glajă, pe sticlă făcută manual, care, din păcate, nu se mai găsește în țară. Eu am procurat-o cu greu de la un atelier din Germania și este foarte scumpă. Dar și calitatea icoanei este alta. Multe dintre temele pe care le folosesc în pictură le-am luat de la Simion Poenar, un strămoș al meu din secolul trecut, meșter foarte apreciat. Școala iconarilor de la Laz are elementele ei specifice, care le diferențiază de icoanele din alte regiuni ale țării. Icoana de la noi se remarcă prin estetică, prin culorile calde, lucrul elaborat și atenția deosebită pentru detalii.“

Icoanele se găseau pe vremuri aproape în toate casele țărănești și erau puse la loc de cinste. Erau pata de culoare și de sfințenie din căsuțele sărăcăcioase făcute din bârne de lemn sau din lut. Țăranii noștri puneau pe perete icoanele cu sfinții protectori ai gospodăriei, icoane-calendar sau icoane simple, cu scene biblice. Dar în fiecare era și o fărâmă din sufletul meșterului care le picta. Mulți iconari colindau cu pensulele și culorile prin sate. Primeau câțiva bănuți și niște merinde pentru truda lor. Multe icoane vechi au supraviețuit vremurilor nu doar în biserici. Florin Poenariu are o mică colecție din ceea ce au pictat pe sticlă sau pe lemn înaintașii săi.

Există în truda iconarului și clipe de îndoială, momente în care nu trebuie să te atingi de pensule şi culori, ne spune iconarul din Laz. „Îți trebuie o stare anume, din ceea ce simt eu. Sunt săptămâni întregi când nu mă ating de lucru, trebuie să te încarci sufletește ca să te reapuci de muncă. Starea ta se reflectă în ceea ce faci, trebuie să ai sufletul curat pentru că, la urma urmei, zugrăvești lucruri sfinte. Se spune că icoana este fereastra noastră spre Dumnezeu.“

Iconarul din Laz ne mărturisește că pictura, rama și sticla sunt un întreg. Fiecare element contribuie la valoarea icoanei. Florin Poenariu este, de anul trecut, Tezaur Uman Viu al României, ca și mătușa sa, Maria Deac Poenaru. Icoanele sale respectă tradiția marilor iconari din Laz și au fost apreciate și premiate de Patriarhie de mai multe ori în ultimul deceniu.

Ceea ce nu poate mărturisi iconarul, ceea ce nu transpare nici în formă, nici în culoare, nici în drumul penelului pe sticlă este harul tainic care face ca pictura să fie icoană. „Omul simplu care se roagă la ea nu ține cont de materialele din care este făcută, nici de realizările estetice. Vremurile s-au schimbat acum. Nu mai găsim câte o icoană autentică în fiecare casă, dar sunt colecționari și colecții importante unde se păstrează. Icoana tradițională va rămâne, cu siguranță, în patrimoniul nostru spiritual.“

Maria Deac Poenaru și-a visat strămoșii iconari. Florin Poenariu visează la viitor. Vrea să ducă mai departe meșteșugul pentru că icoana i se pare modalitatea supremă de comunicare şi de... cuminecare. Să fie oare munca iconarului doar talent, este chemare sau ceva de dincolo de ele?

Vasile BRAIC

„Pâinea noastră cea de toate zilele / Dă-ne-o nouă astăzi…“ rostim aceste cuvinte încă de mici copii, poate fără a înțelege adevărata însemnătate a acestora. Pâinea nu este doar un simplu aliment pe care cei mai mulți îl consumăm zilnic, după cum reiese și din rugăciune, este mai mult decât atât. Se spune că există trei mari semnificații ale pâinii: pâinea ca hrană pentru existența pământească, pâinea ca hrană sufletească și pâinea euharistică.

În popor se vorbește adesea despre pâinea de ritual pentru că aceasta însoțește omul din momentul nașterii și până la înmormântare, ba chiar și după, dacă ținem cont și de pomenirile care se fac ulterior pentru cei decedați. Într-o scurtă vizită la Muzeul Național al Agriculturii am aflat poveștile pâinii din momentul nașterii, a celor din ziua nunții, dar și a celor pentru înmormântare.

„În cadrul muzeului avem o mică expoziție a pâinii de ritual. De exemplu, pe masa ursitoarelor am expus turte și colaci. Despre acestea se spune că erau lăsate de moașă pentru ursitoarele ce veneau să-i ursească nou-născutului tot ce este mai bun. Pe masa nunții, cum o numim noi, apar colacii pe care mirii îi dăruiau nașilor înainte de nuntă. De asemenea, am expus și colacii de nuntă, adică cei pentru mire și mireasă. Toți colacii de pe această masă sunt frumos împodobiți, iar pe ei apar simboluri ale fertilității precum strugurele, luna ori soarele. În ceea ce privește ritul înmormântării, putem observa că pâinea apare în diferite mărimi și forme, iar în funcție de zonă tipul acesteia diferă. De exemplu, noi în muzeu avem expus ceea ce se numește «pomul mortului». În zona Moldovei acest pom este realizat la înmormântare, dar și la pomenile ulterioare. Ce observăm în acest pom? Pâine ce are diferite forme și mărimi, pe care apar diferite simboluri. De exemplu, există o pâine în formă de scară, tocmai ca cel decedat să aibă cu ce urca în cer, dar și îngerași și multe alte simboluri. În acest pom al vieții mai sunt puse și alte dulciuri, iar la finalul slujbei de înmormântare este dat de pomană. Apar aici și diverși colaci, prescurile, practic tot ceea ce ține de ritualul înmormântării“, a declarat Magda Filip, muzeograf.

Scurta prezentare a pâinilor ritualice ce poate fi văzută la muzeul din Slobozia arată că, indiferent de vreme și de vremuri, pâinea a fost și va rămâne mai mult decât un aliment. Este un simbol al credinței, al fertilității și al speranței, al prosperității și bunăstării.

Pâinea are un rol important în tot ceea ce înseamnă credința creștină. De altfel și în Noul Testament este menționat faptul că ne-a fost dăruită Sfânta Euharistie, atunci când știm că pâinea s-a preschimbat în Trupul lui Hristos. De aceea o oferim mereu în cadrul Sfintei Liturghii, iar preotul o ține în mână atunci când pregătește Cinstitele Daruri. Alături de apă și de vin, prescura sau pâinea liturgică este materia principală din care se pregătesc Sfânta Împărtășanie și Sfânta Anafură. Cuvântul „prescură“ vine de la grecescul „prosfora“ și înseamnă jertfă, ofrandă, aducere sau punere înainte.

Însă, dacă ar fi să ne raportăm la copilărie, pâinea de ritual este reprezentată de acei colaci primiți în dar atunci când mergem să colindăm, iar, de dragul tradiției, acest lucru încă se mai întâmplă în unele zone.

Larissa DINU

Am descoperit de curând o afacere de familie născută din dorința de a regăsi și conserva gustul dulce al copilăriei, înghețata. O înghețată bună nu se refuză niciodată, mai ales când e produsă local, în Bacău. Am fost de curând la fabrica Cool Ice a societății Felix Gist SRL din Bacău, înființată în 1992. Totul a pornit de la o mașină stradală și o coadă imensă în acea perioadă de după Revoluție. Familia Gheorghe, formată din Geta și Lucian, produce 350 de tone de înghețată pe an și a dezvoltat în timp o rețea cu 1.500 – 2.000 de clienți nu doar din Bacău, ci și în zece județe. Turul a fost interesant, fluxul tehnologic de apreciat, înghețata foarte bună și v-o recomandăm.

Gustul copilăriei? Trebuie să fie Polar!

Pe vremea când înghețata nu era la discreție, să găsești Polarul era ca și cum ai găsi o monedă de aur. Dar gustul? Gustul este al copilăriei, al prietenilor care alergau până la primul magazin să cumpere fix înghețata împachetată ca untul, al entuziasmului de a ajunge acasă să o mănânci, al nerăbdării pentru că, știm cu toții, o mâncam pe loc, ne spune antreprenorul băcăuan Lucian Gheorghe.

„Orice poveste bună are un început pe măsură. La noi a început cu dragostea de dulce. Cine nu adoră un desert bun? Dar cine nu adoră înghețata? Noi am vrut să facem o înghețată deosebită, gândită pentru toată familia, de la mic la mare, de la iubitorul de clasica ciocolată cu vanilie până la cei îndrăgostiți de bubble gum, fistic sau caramel. Cu alte cuvinte, pentru toate gusturile. Afacerea noastră este una de familie, primii noștri angajați au fost băcăuani, iar clienții noștri fideli sunt băcăuani. Ne-am dorit o afacere aproape de comunitatea în care am crescut și în care ne-am crescut copiii și acum nepoții. Așa s-a născut Cool Ice. Din dragoste de înghețată, de familie, de comunitate! Totul a pornit de la un aparat stradal de înghețată pe care l-am pus într-un punct, o chinezărie cum era pe vremea aceea de după Revoluție. Am observat că este coadă imensă la mașină și atunci am mai cumpărat încă o mașină și încă 10 și tot așa. După aceea tatăl meu a spus: „Uite, acesta este un motiv de a înființa o fabrică de înghețată!“. Putem spune că am început cu pași mărunți, dar azi facem 350 de tone de înghețată pe an și avem între 1.500 și 2.000 de clienți din județe precum Bacău, Iași, Neamț, Vrancea, Buzău, Prahova, Dâmbovița. Sortimentele de înghețată pleacă de la vafă, cornet, pahare, torturi, înghețate pe băț.“

Singura fabrică de înghețată industrială din Bacău

Când au început afacerea erau vremurile foarte bune, adaugă Geta Gheorghe. „Vânzarea era mult mai bună atunci decât acum. Aici în zonă aceasta este singura făbricuță de înghețată industrială pe județul Bacău, dar mai sunt gelaterii. Următoarea pe Moldova este la Suceava. În locația de aici ne-am mutat în anul 2008. Avem acum și o secție nouă pe care am deschis-o anul trecut, în toamnă. Să lucrezi într-o făbricuță de înghețată este ca și cum ai lucra într-un laborator. E frumos, dar este greu, întâmpini multe probleme și toate sunt legate în lanț, toate sunt sincronizate și depinzi mult de partea de depozitare și menținere a unei temperaturi optime. Temperatura de depozitare la care se ține înghețata noastră este de -23 -24 grade Celsius.“

În ceea ce privește fluxul tehnologic, vă spunem pe scurt că se produce rețetarul, se cântăresc materiile prime, se pasteurizează, se aromează, după care se toarnă cu fiecare mașină de umplere înghețata vafă, cornet, pahar etc. Aparent simplu, dar munca este una anevoioasă. Familia Gheorghe are în jur de 30 de angajați permanenți, iar în fiecare sezon de activitate încă cca 25 de persoane, mai adaugă tânărul antreprenor.

„Nu depășim 50 de angajați pe an. Într-o astfel de afacere totul ține de vreme, iar pentru noi a fost bună. Vindem mai mult în mediul rural. Mai ales în pandemie mulți s-au retras de la oraș în mediul rural, unde înghețata noastră chiar s-a vândut bine. În acest moment cred că am ajuns la apogeul a ceea ce ne-am propus în trecut, mă refer l-a produse și game de sortimente. Mai avem și câteva puncte stradale, iar pe viitor ne dorim să îmbunătățim vânzarea și partea stradală, mai ales în ceea ce privește diversificarea de sortimente.“

„Celor care vor să investească într-o astfel de făbricuță le recomand să muncească și apoi să riște, mai ales că trebuie să stai foarte mult în fabrică. Tebuie să ai oamenii potriviți și să stai printre ei“ – Lucian Gheorghe

Beatrice Alexandra MODIGA

Cuprinși de entuziasmul tradițiilor altor popoare, uităm uneori cât de importante sunt tradițiile neamului românesc. De pildă, sărbătorim iubirea pe 14 februarie, de Ziua Îndrăgostiților, ori Valentine’s Day, cum i se spune acestei sărbători peste Ocean, și am uitat de 24 februarie, de Dragobete adică, ziua în care natura și iubirea reînvie.

Cine este Dragobete

Dragobete este considerat în credința populară ca fiind fiul Babei Dochia și este cunoscut în popor și sub numele Dragomir. Însă are și alte câteva denumiri populare cum ar fi Cap de primăvară, Năvalnicul ori Logodnicul Păsărilor. Se spune despre el că era foarte chipeș și voinic, dar mai ales iubăreț. Etnologii susțin că Dragobete a fost preluat de la daci, perioadă în care era perceput ca un zeu pețitor ori un naș ce oficia din cer, în fiecare primăvară, nunta tuturor animalelor. În timp a devenit ocrotitorul îndrăgostiților și protectorul celor care se întâlnesc pentru că se spune că cei care se iubesc în această zi vor avea parte de iubire tot anul, o iubire precum cea a păsărilor ce se logodesc în această zi specială. De fapt, este cunoscut faptul că în această perioadă păsările își caută perechea și se adună laolaltă, iar ziua de 24 nu a fost aleasă întâmplător, ci pentru că marchează începutul anului agricol. Este momentul în care natura renaște, păsările își fac cuib, ursul iese din bârlog, iar florile încep a scoate capul din zăpadă.

Legende și tradiții

Se spune că fiul Babei Dochia, Dragobete, s-a căsătorit, însă mamei sale nu i-a convenit nora. De atunci, tinerii pleacă în această zi de sărbătoare să adune flori din pădure pentru a le folosi în descântece și farmece de dragoste. De obicei, ziua se termina printr-o horă, motiv pentru ca flăcăii să sărute fetele care le plăceau. Și, în urma acestui gest, adulții aranjau nunțile din decursul anului. De aici și zicala „Dragobetele sărută fetele!“.

De-a lungul timpului, în funcție de zone, s-au format o mulțime de obiceiuri, unele dintre ele păstrându-se chiar și astăzi.

Unul dintre aceste obiceiuri amintește de cel inițial și vizează tinerii care, îmbrăcați în straie populare, merg în pădure să adune buchete de flori. Mai apoi, la amiază, fetele pleacă în sat, iar băieții le fugăresc, încercând să le fure un sărut. Dacă fete-i era drag băiatul, se lăsa sărutată, moment ce anunța începutul iubirii între cei doi, iar pe seară aceștia își anunțau în sat logodna. Despre toți cei care participau la această sărbătoare se spune că erau binecuvântați în acel an. Mai mult decât atât, din bătrâni se spunea că cei care nu participă și nu sărbătoresc această zi vor fi pedepsiți să nu iubească în acel an. În unele zone din țară încă se păstrează superstiția că îndrăgostiții trebuie neapărat să se sărute în această zi dacă vor să rămână împreună cât mai mult timp.

De asemenea, în popor se mai spune că în această zi fetele strângeau zăpadă și o topeau pentru a se spăla cu apa obținută pe cap și pe față. Rolul acestui obicei ar fi acela că așa se mențineau frumoase tot anul și băieții le remarcau mai repede. Mai mult decât atât, unele fete foloseau această apă pentru a face diferite farmece prin care să-și atragă ursiții.

Un alt obicei face referire la faptul că în această zi nimeni nu trebuie să fie supărat ori să verse lacrimi pentru că va atrage ghinioane asupra lui tot anul.

Și pentru că știm deja că tradițiile și superstițiile legate de iubire și măritiș sunt strâns legate de mitul busuiocului, nu avea cum să lipsească în această zi a iubirii. Se spune că gospodinele trebuiau să semene busuioc în răsadnițe, apoi să aibă grijă de răsaduri până de Sfântul Gheorghe, când îl plantau în grădină. Ulterior, busuiocul semănat de Dragobete era folosit în descântece, farmece și tratamente deoarece se considera că avea puteri magice. Acest busuioc era pus sub perne de tinere pentru a-și visa ursitul.

Și, dacă am ajuns la capitolul gospodărie, în această zi femeile trebuie să facă ordine și curățenie în casă tocmai pentru a avea un an îmbelșugat și a fi iubite de soți. În sate, gospodarii se fereau să lucreze pământul sau să facă treabă prin curte, de teamă ca Dragobete să nu-i pedepsească pentru că munceau, în loc să petreacă.

În această zi, băieții și bărbaţii nu au voie să necăjească persoanele de sex feminin, altfel vor avea o primăvară cu ghinion şi un an greu. Așa că atât băieţii, cât şi fetele trebuie să fie fericiți și veseli, deci să petreacă în această zi pentru a avea parte de iubire întreg anul.

Larissa DINU

Tot mai rar întâlnim oameni pasionați de olărit. Această activitate strămoșească pare a fi o fantomă în zilele noastre, dar cei care și-au păstrat pasiunea pentru obiectele din lut și au învățat meserie de la bunici par a avea succes acum. În ultima perioadă, în rândul românilor se observă o revenire la obiectele tradiționale. Acestea sunt tot mai căutate și înlocuiesc obiectele chinezești din supermarket-uri. Victoria Parloi, meșteșugar din Republica Moldova, ne-a vorbit despre succesul de care se bucură obiectele sale din ceramică.

Rep.: Ce obiecte aveți în gama de produse?

Victoria Parloi: Am construit o mică afacere de familie cu obiecte din ceramică cu specific basarabean, iar paleta de produse este vastă, începând cu vasele pentru bucătărie (oale, farfurii, căni, ulcioare etc.) și până la cele mai mici suveniruri. Obiectele din ceramică pe care le realizăm sunt cu specific moldovenesc tradițional. Pe fiecare dintre ele tindem să pictăm struguri pentru că aceștia sunt un simbol al Republicii Moldova și folosim culori dintre cele mai vii.

Rep.: Cât durează realizarea unor astfel de obiecte?

V.P.: Este un proces destul de îndelungat. De exemplu, pentru un ulcior timpul de procesare este de o lună. Inițial îl modelăm, îl uscăm, după care urmează șlefuirea prin care încercăm să îi dăm o formă ideală, iar apoi merge către cuptorul care funcționează la 1.000 grade Celsius. După ce obiectele sunt scoase din cuptor, le colorăm și apoi sunt introduse din nou la cuptor, la aceeași temperatură înaltă. Abia după ce sunt scoase a doua oară din cuptor putem considera că avem produsul final. Fiecare obiect trece prin acest proces. Soțul meu le modelează la roată, iar eu le înfrumusețez. Este un hobby pe care îl practicăm de 16 ani.

Rep.: Există o cerere de piață pentru aceste obiecte?

V.P.: Surprinzător, dar în ultimii cinci ani am observat o creștere a cerinței pe piață pentru astfel de obiecte. Observăm că oamenii încearcă să revină la obiectele realizate manual și la tradiție. De asemenea, calitatea și frumusețea vaselor din ceramică sunt inconfundabile, iar prin faptul că este un obiect lucrat manual păstrează și căldura celui care l-a realizat.

Rep.: Care sunt cele mai vândute produse și ce strategie de valorificare aveți?

V.P.: În general, cele destinate bucătăriei sunt cele mai căutate produse. Mâncarea gătită la cuptor în vase de ceramică poate oferi un gust unic. De aceea, gospodinele sunt atrase de ele. De asemenea, în atenția cumpărătorilor sunt și suvenirurile ce pot fi oferite drept cadou celor dragi. Obiectele noastre pot fi găsite în toate magazinele de suveniruri din Republica Moldova.

De asemenea, încercăm să participăm la diverse târguri naționale și internaționale, în special în România. Totodată, ne promovăm produsele în mediul online, iar dacă un client dorește obiecte din ceramică, nu ezităm să îi facem pe plac.

Prețul unui obiect poate porni de la 5 lei și ajunge până la 200 de lei. Încercăm să ne promovăm și pe piața din România deoarece, ca și în Republica Moldova, există o cerință destul de mare pentru astfel de obiecte. Suntem mândri că sunt apreciate și în România.

Liliana Postica

Într-o lume tot mai zbuciumată, plină de incertitudini și decizii tot mai greu de luat, Sărbătorile de iarnă petrecute ca odinioară par un vis greu de îndeplinit. Dacă în alți ani la începutul lunii decembrie locurile de cazare din principalele stațiuni turistice erau deja epuizate, în acest an turiștii au fost mai sceptici în alegeri și mulți dintre ei s-au reorientat către destinații mai puțini cunoscute și mai puțin aglomerate. În multe sate din Maramureș și din Bucovina puteți găsi cazare în case tradiționale, deci puteți să-i așteptați pe colindători și urători în prag, așa cum se întâmpla și altădată.

Maramureș

Nu știm cum va fi în acest an, dacă se vor organiza festivaluri unde să apară pe scenă ansamblurile consacrate pentru a prezenta tradițiile dintr-o anumită zonă, însă în satele de munte copiii, puțini câți mai sunt, vor merge pe la case pentru a vesti nașterea Mântuitorului ori venirea Anului Nou. Pentru că, dincolo de un loc frumos, de bucate tradiționale, tradițiile sunt cele care fac unice Sărbătorile de iarnă. Așadar, haideți să cunoaștem satul românesc, mai ales în preajma Sărbătorilor.

Dacă vă gândiți să alegeți satele din Maramureș ca destinație de vacanță, trebuie să vă grăbiți pentru a prinde ultimele locuri disponibile. De ce Maramureș în perioada de iarnă? Pentru că aici veți regăsi peisajele superbe de pe Valea Izei, mănăstiri și biserici al căror turle par că se termină în înaltul cerului, localnici ce poartă cu mândrie costume populare, celebra mocăniță, preparate din carne cum doar de Crăciun se prepară și horincă… la discreție, pentru că se spune că n-ai cum să-i refuzi pe localnici atunci când îți oferă o astfel de licoare.

Care ar fi satele unde găsiți toate aceste lucruri, dar și cazare în camere ce par a fi desprinse dintr-un muzeu al satului? Fie că mergeți în Breb, Ocna Șugatag, Moisei, Săpânța, Vadu Izei sau orice alt sat veți găsi numeroase locuri de cazare, inclusiv în case bătrânești de peste 100 de ani. Căsuțele bunicii din Ocna Șugatag sunt doar un exemplu. Puteți alege o casă cu două sau trei dormitoare, dotate cu baie și bucătărie, amenajate cu obiecte de decor tradiționale, dar și șemineu unde puteți petrece câteva clipe ce vor fi întrerupte doar de trosnetul lemnelor. Soare-n Maramureș din comuna Budești este un alt proiect inedit care surprinde parfumul trecutului și confortul prezentului în același loc, unde cei mai pretențioși turiști se vor bucura de o experiență ce le va schimba perspectiva asupra vieții la țară. Complexul tradițional Casa din Vale, Casa Moroșenilor sunt doar două dintre exemplele de cazare ideală din satul Breb. Și aici veți cunoaște îndeaproape povestea costumului popular din zonă, a rețetelor autentice, a obiectelor tradiționale vechi de zeci de ani, dar și o parte din sufletul gazdelor care îți pot deveni prieteni până la finalul sejurului.

Ce tradiții speciale sunt de Crăciun în Maramureș? Ei bine, tăiatul porcului și colindatului sunt tradiții specifice mai peste tot, însă Viflaimul este un obicei al cărui specific îl veți regăsi doar aici. Pregătirile pentru această scenetă încep chiar din primele zile de post, atunci când tinerii merg la cei mai în vârstă pentru a învăța ce și cum trebuie să facă. După slujba de Crăciun, sătenii se îmbracă în costume, își iau măști și întruchipează personajele biblice din seara de Ajun.

Bucovina de poveste

În preajma Sărbătorilor, satele din Bucovina spun o poveste. De fapt, ele se transformă într-o poveste. Încă din startul postului copiii și tinerii ies în fiecare seară pe stradă pentru a se pregăti pentru Crăciun și Anul Nou, iar văile răsună în bătaia tobelor. În această zonă există stațiuni unde turiștii pot practica sporturi de iarnă; mănăstiri pe care ori de câte ori le-ai vizita sigur te vor surprinde și la o următoare vizită; muzee specifice lemnului și ouălor, tradiții și obiceiuri păstrate cu sfințenie; bucate tradiționale nenumărate, dar și locuri de cazare în case vechi, însă care oferă confortul din zilele noastre. Și, dacă ajungi în Bucovina și te vei caza într-o astfel de căsuță, nu ezita să faci foc în sobă și pe plită să faci scrijele (n.red. cartofi tăiați rondele și copți pe plita încinsă).

Pe Dealul Salinei din localitatea Cacica există în acest moment un complex desprins din vechi timpuri, Vatra Boierească. Există aici căsuțe tradiționale în care te poți caza, dar și un conac cu mai multe spații ce-ți pot oferi o vacanță de vis. Poți dormi pe vatră, așa cum făceau odinioară pruncii, ori poți alege doar să citești o carte și să-ți închipui cum stăteau oamenii la gura sobei iarna, atunci când omătul le trecea de grindă. În căsuțele tradiționale vei regăsi covoare țesute în război cu motive specifice zonei, cuverturi de lână ce se aștern frumos pe pat, ștergare la geam și pe pereți, iar în unele băi mobilierul, vasul de toaletă și chiuveta, par a fi niște ciubere readaptate. 

La Vama, Pojorâta, Fundu Moldovei ori Pârtești regăsim astfel de locuri de cazare. De exemplu, Casa Străbunicului din Pârtești de Sus este de fapt un complex cu două case ce datează de la finalul anilor 1800. Una mai mare cu 5 dormitoare, alta mai mică cu 3, însă trebuie reținut că acestea se închiriază doar integral. Casa Poveștilor și Casa Bunicii aparțin de pensiunea Bianca din localitatea Vama și poate deveni un loc de cazare unde, preț de câteva zile, poți experimenta viața unui bucovinean adevărat. Este de specificat că în mai toate comunele din județul Suceava puteți găsi locuri de cazare, unele mai moderne, altele pline de farmecul trecutului, dar cu dotări contemporane.

Și, dincolo de cazări, Bucovina îți poate oferi Sărbători de iarnă cum n-ai mai trăit niciodată. În Ajunul Crăciunului vei sta în pragul casei și vei întâmpina copiii strașnici, cu ochi scânteietori, ce interpretează colindele cu accentul specific zonei. N-ai cum să nu-i îndrăgești. În această zonă, Crăciunul este o sărbătoare ce ține de mersul la biserică și vizitele în familie, iar de Anul Nou străzile devin scene pentru cetele de mascați, de urători, de capre, de urși ori de jidani care fac adevărate spectacole pentru localnici, trecători și turiștii care de multe ori se lasă vrăjiți de intensitatea momentului, se integrează printre aceștia și colindă satele-n lung și-n lat.

Fie că alegeți Maramureșul, fie că alegeți Bucovina, nu ezitați ca în preajma Sărbătorilor să faceți și o plimbare cu mocănița pentru a vedea zona altfel. Cine știe, poate veți avea parte și de peisaje pline cu zăpadă, iar din vagoane să răsune colinde cântate chiar de voi.

Larissa DINU

În această perioadă premergătoare Sărbătorilor Pascale, principala îndeletnicire a meșterilor populari din Bucovina este încondeierea ouălor. O întreagă tradiţie păstrată de sute de ani se ascunde în modelele şi culorile ouălor încondeiate.

Elena Torac este unul dintre cei mai cunoscuţi meşteri populari în arta decorării ouălor din Bucovina şi care, împreună cu familia sa, a creat la Brodina, satul în care locuieşte (situat aproape de graniţa cu Ucraina), o colecţie de obiecte tradiţionale, un adevărat muzeu al traiului şi tradiţiilor din satele huţule. Elena Torac a găsit şi calea de a transmite mai departe arta încondeierii ouălor, creând şcoala tinerilor închistritori de ouă din Brodina, remarcată deja şi premiată în târgurile de specialitate.

Meşteşugul, un dor care nu se poate ostoi vreodată

Elena Torac s-a născut într-o familie de meşteri populari, preluând astfel meşteşugul încondeierii de la bunica şi de la mama sa şi a transmis mai departe copiilor ei, Paula şi Paul, frumuseţea şi tehnicile încondeierii. A participat la diverse expoziţii în ţară şi în străinătate (Canada – „Caravana internaţională a talentelor“, Portugalia, Italia, Austria, Franţa, Germania,  Polonia, Ucraina, Republica Moldova), unde a primit numeroase premii şi distincţii. Consideră că tradiţiile şi meşteşugurile ne definesc ca neam.

„Meşteşugul încondeierii ouălor a fost preluat de la bunica dinspre mamă, o adevărată „ladă de zestre“ care ne-a povestit şi ne-a insuflat dragostea pentru frumos, pentru tradiţii, nu doar pentru oul încondeiat. Ne-a învăţat să facem opinci, să coasem cămăşi, să ţesem şi, odată ce ne-am născut cu meşteşugul acesta în casă, el ne va însoţi până la moarte. Este un dor care nu se poate ostoi vreodată.

M-am bucurat foarte mult că am putut să realizez împreună cu copiii mei o colecţie de obiecte tradiţionale, un adevărat muzeu cu obiecte adunate din familia noastră, dar și de la alţi oameni din satele huțule şi să duc mai departe obiceiurile populare. Îmi place să duc tradiţia mai departe, am organizat mereu şezători şi ateliere de lucru pentru copii, mai puţin acum, în această perioadă complicată din cauza pandemiei.

Şi pentru copiii mei, chiar dacă acum sunt mari, lucrează, au un job de bază, arta încondeierii, căutării şi păstrării obiectelor tradiţionale este o pasiune.

Pentru mine, când am fost plecată într-o ţară străină, cartea de identitate a fost costumul popular. Imediat  m-au recunoscut o parte dintre vizitatorii târgurilor la care am participat şi mi-au spus: «Ştim de unde vii! Vii din România! sau Vii din Bucovina!», ne-a spus Elena Torac

Încondeierea ouălor se apropie de un adevărat ritual

De mai bine de patru decenii, din mâinile vrednicei huţule sunt aşternute pe coaja oului motivele şi simbolurile din Brodina, cea mai veche vatră de încondeiere, loc în care trăiesc de sute de ani huţulii, oamenii munţilor. Chiar dacă odinioară bunica ei încondeia ouă doar în preajma Sărbătorilor Pascale pentru gospodarii satului, astăzi Elena Torac încondeiază pe tot parcursul anului pentru a face faţă cererii şi evenimentelor la care este invitată.

„Nu este zi în care să nu încondeiez, să îmi aleg ouăle, să le golesc. Înainte, pentru bunicile noastre, alegerea ouălor pentru încondeiere era un adevărat ritual, începând de la strânsul ouălor din cuibar, care se făcea Păresimi, în miercurea din a patra săptămână de post, fiind alese până în Joia Mare ouăle cele mai frumoase, fără asperităţi.

Eu lucrez tot timpul anului şi după treburile de afară, din gospodărie, îmi  găsesc timp şi pentru mine. Este un tratament, este un balsam încondeierea ouălor. Îmi odihnesc şi sufletul, şi trupul lângă aceste ouă. Totdeauna îmi găsesc măcar 3-4 ore pe zi pentru încondeiere. Practic, relaxarea mea constă în încondeierea măcar a unui ou pe zi“, ne-a mărturisit încondeietoarea din Brodina.

Un meşteşug care a evoluat de la oul aliment la oul obiect de artă

„Spectaculoasă în creaţie, păstrătoare cu sfinţenie a tradiţiilor în ceea ce înseamnă model şi cromatică canonică, în acest sens a vegheat să nu se piardă sau să se risipească cu niciun chip aceste valori culturale din locurile de obârşie ale acesteia“, după cum o caracterizează Sorin Filip, managerul Centrului Cultural Bucovina, Elena Torac şi-a schimbat în ultima perioadă tehnica, a încercat să adapteze ceea ce lucrează la vremurile actuale şi chiar are o interpretare deosebită a culorii albastru, una de speranţă, de optimism.

„Trebuie să ţinem cumva pasul cu vremurile în care trăim şi mi-am permis, în sensul frumos şi constructiv al cuvântului, să creez noi obiecte sculptate miniatural, în coajă de ouă de găină, de raţă, de struţ, acestea fiind sub formă de coşuleţe, pandante, mărţişoare. Ele sunt  create şi în urma cerinţelor clienţilor, dar asta nu înseamnă că m-am oprit o clipă din a scrie ouă bătrâneşti respectând canoanele tradiţionale.

Practic, acest meşteşug a evoluat de la oul aliment la oul obiect de artă pentru că la început se încondeia oul de Paşte care se ciocnea cu cel drag sau se dăruia celor dragi. Pentru că era fiert, după ciocnit se cojea şi se mânca. Or astăzi golim ouăle de conţinut pentru că  sunt mult mai muncite, sunt mult mai multe elemente îmbinate pe un singur ou şi se poate păstra ca un obiect de artă undeva, în  vitrină, mulţi ani fără să se altereze“, ne-a mai spus încondeietoarea, lăsând nestematele artei sale să grăiască .

Pandemia a adus schimbări în viaţa meşterilor populari

Încondeietoare ne confirmă că pandemia a adus schimbări în viaţa tuturor, inclusiv în cea a meşterilor populari. Unii s-au descurcat mai bine, alţii au întâmpinat probleme pentru că nu au putut să fie prezenţi  la târguri, nu au acces la Internet şi nu au cunoştinţe în ceea ce priveşte promovarea on-line.

„Vin dintr-un sat de munte, Brodina, un vechi centru de încondeiere din Bucovina. Pentru meşterii mai în vârstă sau  care nu au acces la reţelele de socializare, la Internet, prima problemă ar fi expunerea produselor meşteşugăreşti, mai ales că unii trăiesc din acest meşteşug şi nu îşi pot comercializa produsele. Lipsa târgurilor meşterilor populari în primul rând, lipsa turiştilor din cauza restricţiilor pe care le avem ne-au afectat pe toţi. Recent m-am întâlnit cu o încondeietoare mai în vârstă care spunea că nu ştie ce să facă, se simte dezamăgită, neputincioasă, a încondeiat câteva sute de ouă, un meşteşug pe care l-a moştenit de la străbunica, şi era foarte supărată pentru că nu ştie cum să mai continue din moment ce nu are clienţi, nu are acces la Internet, nu ştie să îşi valorifice munca pe reţelele de socializare. O voi ajuta pentru că nu doresc să se piardă tradițiile“, susține Elena Torac.

Meşteşugarii au resurse să țină steagul sus

Încondeietoarea din Brodina încearcă să vadă şi partea pozitivă a acestei perioade, și anume că a avut timp să lucreze mult mai mult ca altădată.

„Meşterii au reuşit şi în această perioadă a pandemiei să ţină sus steagul tradiţiilor. Eu mă bucur, şi nu numai eu, ci şi alţi creatori din Bucovina că nu se pierd tradiţiile şi meşteşugurile. Când cineva nu poate să vândă ceea ce lucrează, cum pomeneam mai devreme despre meşterii care nu au acces la Internet sau cunoştinţe de utilizare a calculatorului, noi ceilalţi îi ajutăm să menţină aprinsă flacăra meșteșugului tradițional.

În alţi ani luam traista cu ouă şi plecam la expoziţii în ţară şi peste hotare. Până acum am lucrat mult mai mult, m-am descurcat bine în sensul că mi-am promovat lucrările pe reţelele de socializare, pe Internet, am comenzi on-line, dar îmi lipseşte întâlnirea faţă în faţă cu clientul. Când m-am întâlnit cu un om, nu am povestit numai despre ouăle încondeiate, am povestit despre Bucovina, despre aşezare, istorie, tradiţii, despre obiceiuri şi aşa am făcut foarte mulţi curioşi să vină și să ne viziteze. Chiar şi anul trecut, în condiţii de restricţie, au venit turişti străini şi ne-au vizitat zona şi ţara şi vor veni sigur și în acest an sau anul viitor cu un prieten, cu familia. Noi, meşteşugarii, suntem practic nişte ambasadori ai tradiţiilor şi contribuim la dezvoltarea turismului în zonă.“

Oul încondeiat expediat prin curierat este mesagerul tradiţiilor din Bucovina

Pasiunea, autenticitate şi dăruirea i-au fost răsplătite prin numeroase diplome şi trofee, dar şi prin recunoştinţa şi aprecierea etnografilor, ucenicilor şi publicului, acesta din urmă reacționând pozitiv la promovarea on-line a produselor confecţionate de meşterii populari.

„Oamenii sunt receptivi, sunt foarte încântaţi şi mulţi îmi scriu că sunt recunoscători, nu doar mi, ci  tuturor celor care folosesc on-line-ul pentru că nu renunțăm la tradiții așteptând vremuri mai bune. Astfel ne facem cunoscuţi, şi sunt şi ei părtaşi la frumosul din Bucovina, chiar dacă nu suntem faţă în faţă.

În afară de asta ei comandă on-line şi aceste ouă ajung în ţară şi peste hotare. Comerţul nu s-a oprit, sărbătoarea Paştelui nu s-a oprit, ci doar întâlnirea faţă în faţă. Şi acest ou expediat prin curierat este mesagerul tradiţiilor din Bucovina şi al Sărbătorilor Pascale. Mulţi îmi scriu şi îmi sunt recunoscători că prin aceste obiecte simt sărbătorile de acasă“, a precizat Elena Torac.

Prin pasiunea şi dăruirea cu care meşterii populari dăruiesc autenticul din Bucovina, bucuria oului încondeiat nu va dispărea niciodată. Și asta datorită acestor oameni inimoşi care vor să ducă tradiţia mai departe.

Silviu Buculei

De câțiva ani încoace, județul Brașov este gazda unui eveniment inedit organizat special pentru copii pentru a celebra Ziua Națională. Este vorba de un atelier organizat de doamna Gabriela Bularca care, prin frumusețea demersului său, ne-a impresionat în fiecare an. În continuare vă prezentăm un text scris chiar de doamna Gabriela care ne destăinuie cum s-a desfășurat atelierul de creație în plină pandemie. Iată textul:

Numele meu este Gabriela Bularca și sunt artizan brașovean. În anii trecuți organizam atelierele de brățări tricolore, la care participau zeci de copii și tineri din Brașov și împrejurimi. Le organizam chiar de 1 decembrie pentru a sărbători ziua țării noastre și Unirea. Era o bucurie de nedescris, veselie și copii fericiți, toți reușeau să își croșeteze sau să împletească brățări tricolore. Anul acesta, din cauza crizei sanitare, toate atelierele de acest gen au fost sistate. Nu puteam lăsa să treacă o zi atât de importantă fără să gândesc ceva care să adune comunitatea de croșetăreți și iubitori de ateliere. Și cum mai toate evenimentele au trecut în mediul online, așa am trecut și noi atelierul de brățări tricolore și l-am transformat într-un concurs de brățări tricolore. Vă spun sincer că aveam emoții mari, nu știam dacă vor exista doritori, nu am estimat deloc impactul. Am postat regulamentul în care explicam pașii de urmat. Au fost două categorii de vârstă până în 16 ani și peste 16 ani. Orice tehnică a fost acceptata: cusut, țesut, pictat, mărgelit, tricotat, croșetat, împletit etc. Ca de fiecare dată aveam asigurată sponsorizarea din partea firmei MezCrafts România, furnizor de fire; sunt cei care mă sprijină în fiecare concurs sau proiect pe care îl am. Am postat anunțul și mă uitam că nimeni nu reacționează. Ups... Zic, clar nu e nimeni interesat.

De unde să știu ce va urma?

Într-o dimineață primesc un mesaj de la Galeria Creativ, un alt susținător constant al proiectelor mele, prin care mă anunța că dorește să sponsorizeze concursul cu 2 vouchere. Minunat. Galeria Creativ este un loc unde poți învăța o mulțime de tehnici. Tot în mesaj sosește și oferta de partener media și de sponsor al concursului de la Lumea Satului, o surpriză minunată și îi mulțumesc din suflet dnei Teofilia Banu. Și cum proiectele mele pe plan local sunt se pare iubite de brașoveni, a sosit și oferta firmei Sofyarn prin Andreea Mihaela Stoean, care asigura 2 pachete de fire. Minunată și în același timp nesperată atâta susținere. Mereu sunt surprinsă de bunătatea oamenilor și de dorința de a se implica în ceea ce realizez local în Brașov. Aveam încă emoții dacă vor exista doritori pentru a participa la concurs. Așteptările aveau să îmi fie depășite cu mult.

Pozele cu brățări au început să sosească. Din toate colțurile țării și chiar și din străinătate, de la români care nu își uită neamul. Aveam 12 brățări, emoțiile creșteau, și brățările tot veneau. Nu știam unde voi ajunge. Brățările au început să vină, 25, 30...

Au trimis pentru concurs prieteni vechi ai evenimentelor mele, au venit spre mine și persoane noi: grupul de copii din Prejmer coordonat de dna Cristina Mirică, un grup de copii minunați din comuna  Melinești Dolj, grup care își spun Piticii Veseli, cel mai tânăr participant în vârstă de doar 6 ani, mămici cu copii, copii cu mămici, copii pe care îi îndrum de mulți ani, acum deveniți tineri au participat și ei, doamne dragi mie din clubul de croșetat, doamne din echipa Zilei Internaționale a croșetatului, prieteni dragi, au participat și mulți dintre copiii cu care am pornit la drum în ateliere de croșetat, copii îndrumați de dna Furnică Mihaela, copii deveniți acum tineri: Ștefania, Alexandra și Teodora. Până în ultima zi de predare a pozelor au sosit 76 de poze, eram copleșită de amploarea acestui concurs. În concurs au fost înscrise modele atât de frumoase încât, dacă era posibil, le premiam pe toate. Ca tehnici au fost diverse, de la cele cunoscute de croșetare, coasere și împletire până la tehnici mai puțin cunoscute și aici doresc să menționez împletitura cu lucetul, un instrument medieval foarte interesant cu care erau realizate de către vikingi cordoane, au fost prezente brățări mărgelite, cu tehnica nodurilor, din hârtie creponată, desenate, modelate. O adevărată explozie de creativitate și de bucurie. Nu pot spune că o brățară mi-a plăcut mai mult decât alta, le iubesc pe toate, sunt create cu multă grijă și atenție.

Competiția a fost foarte strânsă, toate brățările au fost apreciate

Până la urmă s-au ales câștigătorii pe baza aprecierilor la fiecare poză. La categoria până în 16 ani, clar pe toți îi consider câștigători, sunt copii minunați. Au participat copii din Prejmer, copii din satul Melinești Dolj, din satul Spineni Dolj, din Brașov foarte mulți, în total au fost 33 de brățări înscrise la această categorie. Câștigătorii au fost: locul I Elena Antonia Dringa din Prejmer Brașov, Locul II Anastasia Banea din Brașov, locul III Alexia Costea din Prejmer Brașov, mențiune Delia Florescu Prejmer Brașov. Cât de greu a fost să anunț câștigătorii, mai ales când toți au pus suflet în ceea ce au lucrat!

La categoria peste 16 ani câștigători au fost Marcela Sârbu, prietenă dragă a festivalului Ziua Internațională a Croșetatului, locul II Luminița Gheldiu, un suflet foarte blând și drag, a cedat premiul unui copil, locul III o tânără minunată de doar 16 ani Ștefania Salahoru, săritoare și gata mereu să își ofere sprijinul acolo unde este necesar, iar mențiunea a mers spre Anca Florescu Bratei și ea prietenă a tuturor evenimentelor de croșetat și colegă de șezătoare. Sunt atât de multe de spus despre acești oameni încât aș putea scrie o carte. Albumul de concurs a fost preluat de peste 100 de persoane și de pagini, le mulțumesc.

Acum, la final, ce pot să spun? Sunteți minunați toți, cei care au creat brățări, părinții care îi susțin pe cei mici, profesori și învățători, îndrumători, sponsorii care au făcut posibile aceste lucruri. Un mare mulțumesc și respect tuturor.

Cu drag, Gabriela Bularca, artizan brașovean

Satul Viscri, situat în sud-estul Transilvaniei, a devenit celebru mai cu seamă după ce Prințul Charles l-a vizitat și, fascinat de simplitatea locului, a decis să-i ajute pe oameni. Printr-o fundație, a contribuit la restaurarea caselor autentice săsești și amenajarea canalizării. Susținerea României de către prințul Charles a fost făcută publică și în documentarul „Wild Carpathia“, din care reținem că prinţul moştenitor britanic se dovedește a fi un adevărat ambasador al țării noastre. „Poate oamenii nu văd asta, dar România este o ţară minunată”, spune fiul cel mare al reginei Elisabeta a II-a.

La Viscri, Prinţul de Wales a fost mereu întâmpinat cu zâmbete de către turişti, români şi străini, iar localnicii îl așteptau cu bunătăți și mulțumiri călduroase. De doi ani, acesta nu a mai ajuns prin sat, din diverse motive. Dar un lucru a fost dovedit în timp: acela că turismul poate salva satele românești. Modelul de succes în acest sens este chiar Viscri, unde simplitatea, autenticitatea și modestia au schimbat destinul oamenilor.

Aflat la 80 de kilometri de Brașov și la 40 de Sighișoara, satul Viscri a fost inclus de UNESCO în patrimoniul mondial în 1999. În anul 2000 prințul Charles de Wales a cumpărat aici o casă săsească, ridicată la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Și turiștii au început să vină. La început, se adunau doar câteva zeci. După 20 ani, numărul lor a crescut la aproape 30.000 anual. Și iată cum un sat condamnat cândva la uitare și ruină reunește acum localnici care duc un trai decent.

Venituri provenite din turism

Mariana Purghel a lucrat la o pensiune din sat și gătea mâncare tradițională celor care vizitau localitatea. Pentru că în Viscri nu exista niciun restaurant, Mariana a decis să deschidă ea unul. Localnica face mâncare acum pentru cel puțin 100 de clienți zilnic, iar veniturile sale provin din turism. În paralel, Mariana este administrator a Asociației „Femeilor din Viscri“, care confecționează produse din pâslă (produs textil obținut prin baterea în piuă a lânii sau a părului netors al unor animale), iar vestea lor s-a dus până în Europa. În Viscri șosetele groase de lână și papucii de pâslă stau în magazinul doamnei Mariana în așteptarea cumpărătorilor, dar și în cel din Gemania.

A fost odată…

Povestea afacerii cu șosete din lână și papuci din pâslă a început acum 20 de ani. Atunci, Harald Riese, profesor, și soția sa, Maria Westerwald, stabiliți în satul Viscri, au primit de la o localnică o pereche de șosete împletite din lână de oaie. Tanti Leana era o femeie săracă și bătrână care cerșea prin sat. Într-o zi, a mers cu o pereche de șosete croșetate la poarta lui Harald Riese ca să ceară în schimb mâncare. Harald, fondatorul proiectului „Viscri-Socken“ (Ciorapi din Viscri), povestește ziarului german Badische Zeitung cum, într-o dimineață, Leana nu a mai trecut pe la ei ca de obicei pentru a cerși mâncare, ci pentru a face un troc – câteva perechi de ciorapi împletiți chiar de ea pentru o sticlă de ulei. Riese, care tocmai avea vizitatori din Germania, i-a oferit pentru ciorapi cinci mărci, reprezentând salariul pentru două zile de muncă în grajd. Invitațiilor săi le-au plăcut și lor șosetele și au comandat și ei mai multe perechi. Celelalte femei din sat au aflat despre această oportunitate, s-au mobilizat și la scurt timp s-a început producerea și livrarea de ciorapi, care aveau de-acum succes și în Germania.

Ora de șosete la Viscri

Datorită poveștii cu șosetele, sătenii din Viscri au devenit și personajele unui film documentar, coproducţie româno-germană. Pelicula, intitulată Satul Şosetelor, a fost realizată de Ileana Stănculescu, o cineastă care a descoperit din întâmplare, acum câțiva ani, scris pe o poartă, un anunţ: „Ora de şosete – miercuri şi vineri de la 10 la 12“. „De la un rucsac plin cu şosete s-a dezvoltat o mică industrie. De două ori pe săptămână, în curtea neamţului se strâng toate femeile: o jumătate de sat miercurea, cealaltă jumătate vinerea, de la o anumită oră, şi-şi predau şosetele. Sunt controlate să nu aibă greşeli, să nu fie prea lungi sau prea scurte, totul se desfăşoară „nemţeşte“. De multe ori se mai lasă și cu scandal pentru că femeile se străduiesc să tricoteze frumos, dar le sunt refuzate şosetele: pentru un centimetru în plus, ele trebuie să o ia de la capăt. Acestea sunt cerinţele celor care le cumpără: au pretenţia ca produsul să fie perfect“, povestește Ileana Stănculescu.

Așa s-a născut ideea ciorapilor „de Viscri“, iar femeile din satul transilvan s-au pus pe împletit șosete de lână pentru nemți.

Între timp, s-a fondat și Asociația „Femeilor din Viscri“, iar astăzi circa 50 de femei sunt ocupate cu realizarea de ciorapi și pâslari pe care îi lucrează de acasă. În acest mod, femeile își asigură un venit de bază. Banii nu sunt foarte mulți, în schimb au unele avantaje care – în România, pe la țară, sunt bine-venite, ca de exemplu asigurare de pensie, de boală și pentru șomaj.

Cu timpul, șosetele de lână au început să se vândă într-un volum mai mare în Germania, pe la bazarurile bisericești și de Crăciun sau la comandă, iar pentru a face față cererilor a fost amenajat  și un „depozit de ciorapi“ în localitatea Stegen de lângă Freiburg.

La început, ciorapii croșetați erau dați în schimbul alimentelor de care aveau nevoie gospodinele: zahăr, ulei sau făină. Acum, femeile din asociație produc mii de perechi de șosete, mănuși, căciuli, pulovere, pături sau papuci de pâslă care pleacă în toată lumea, purtând cu ele numele României. Peste 50.000 de perechi de şosete au luat-o spre Vest, din 1999 până astăzi.

Anca Lăpușneanu

MAI JOS REPORTAJUL VIDEO

Supranumită și gustar, augustru, măselar sau secerar, luna august din calendarul gregorian este marcată de trei mari sărbători creștine (6 august – Probejenia sau Schimbarea la Față, 15 august – Sfânta Maria Mare și 29 august – Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul), la care se adaugă, pe 1 august, Scoaterea Sfintei Cruci sau Macaveii, în tradiția populară.

Macaveii ursului și stupilor, Macabeii și Ziua Crucii

Pe 1 august se prăznuiesc Sfinții 7 Mucenici Macabei, cei uciși la porunca împăratului Antioh, sub privirea mamei lor. Și tot atunci este celebrată Scoaterea Sfintei Cruci, sărbătoare instituită din dorința comună a ortodocșilor ruși și greci, spre a cinsti victoriile împotriva bulgarilor, respectiv, a sarazinilor. În tradiția populară românească, prima zi din august se suprapune cu Ziua ursului sau Macaveii (Macovei) ursului ori Macovei cap de post (aluzie la postul deschis pentru Adormirea Maicii Domnului). Se spune că, atunci când coboară stânele din munte, urșii nu mai au ce mânca și se duc și ei prin sate să caute hrana prin gospodării. Sau acum ar începe perioada de împerechere și e bine să te ferești din calea lor. Tot până la 1 august roiesc albinele; este datina de a se reteza sau tăia fagurii, luându-se mierea și lăsându-le albinelor numai atât cât le-ar trebui pentru hrana lor de peste iarnă (Macaveii stupilor). Sătenii se ospătează cu vinuri îndulcite cu miere și cu turtiță caldă. La sate, pentru bunul mers al treburilor, se stropesc grădinile cu agheasmă pentru a le feri de insecte şi viermi dăunători. La biserică erau apoi sfințite boabele de grâu, care se amestecau cu cele păstrate pentru semănatul de toamnă. În această zi nu se lucrează, nu se mulg vacile, dar se sfințesc ierburile de leac.

Schimbarea la Față (Transfigurarea, Probejaniile) a Domnului

Sărbătoarea amintește de minunea de pe Muntele Tabor, unde Iisus Hristos a fost văzut de apostolii săi într-o lumină nouă. Nazarineanul a devenit strălucitor, a vorbit cu proorocii Moise și cu Ilie, fiind numit Fiul lui Dumnezeu: „Și după șase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru și pe Iacov și pe Ioan, fratele lui, și i-a dus într-un munte înalt. Și S-a schimbat la față, înaintea lor, și a strălucit fața Lui ca soarele, iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. Și iată, Moise și Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El (...) Un nor luminos i-a umbrit pe ei și iată glas din nor zicând: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultați-L.” (Matei). În popor a fost preluat din slavona veche termenul preobrajénie, care exact asta înseamnă, schimbare la față, dar sub diferite forme: probájinĭ, pobréjinĭ și pobrejéniĭ – în Moldova, pobreájen și probeajen – în Muntenia, probaje – în Transilvania și obrăjénie – în Oltenia. Tradiția spune că, în această zi, iarba s-a copt și începe să se îngălbenească frunza, deci gospodarii trebuie să încheie cositul, păsările migratoare se pregătesc să plece, insectele și târâtoarele își caută adăpost în pământ, pentru iernare.  Este, cum ar veni, semn de toamnă. Există apoi credința că, începând cu această zi, nu mai este bine să te scalzi în apa de râu. Acum se duc strugurii la sfințit în biserică și se mănâncă pentru prima dată din recolta nouă; de Schimbarea la Față a Domnului se culeg și ultimele plante de leac. Tradiția mai spune că, dacă vremea este însorită, toamna va fi una roditoare și îmbelșugată, iar dacă plouă, va fi una mohorâtă.

Sfânta Maria Mare, Adormirea Maicii Domnului

La 15 august se slăvește momentul în care Născătoarea de Dumnezeu și-a dat sufletul în mâinile fiului său. Atunci când a binevoit să o ia pe Maica Sa în Ceruri, Iisus l-a trimis pe Arhanghelul Gavriil, același care o vestise că a fost aleasă pentru a-l naște pe Mântuitorul lumii, să-i dea de știre. El i-a adus Fecioarei Maria o ramură de finic, semn al biruinței asupra morții, iar după ce a înțeles semnul, Maica Domnului a mers să se roage pe Muntele Măslinilor, locul înălțării lui Iisus la Cer. După ce s-a rugat, Fecioara Maria s-a întors acasă și a pregătit toate cele cuvenite. Pe un nor a venit Apostolul Ioan, iar pe un altul, Petru, Pavel, Iacob și ceilalți ucenici; Maica Domnului și-a luat rămas bun de la toți, i-a binecuvântat și le-a promis că se va ruga pentru ei și îi va ocroti. Și-a dat apoi sufletul în mâinile lui Iisus, care a apărut pe un tron înconjurat de heruvimi. În tradiția populară, de Sântămăria Mare sau Sântămăria femeile merg la biserică și împart struguri, prune și faguri de miere, apoi se duc în cimitir și tămâiază mormintele rudelor. În alte zone pornesc în lungi pelerinaje și-și duc ruga spre Măicuța. Perioada dintre cele două Sântămării – Sântămăria Mare (15 august) și Sântămăria Mică (8 septembrie) – era considerată perioada cea mai potrivită pentru semănăturile de toamnă. Pe 15 august ciobanii coboară oile de la munte (La Sânta Maria Mare,/Tulesc oile la vale/ Și rămân stânile goale!/ Rămân stâni/ Fără stăpâni,/Strunguțe fără oițe,/Scaune fără băcițe!), bărbații își schimbă pălăria cu căciula, se interzice scăldatul în apa râurilor spurcată de cerb, dormitul pe prispă, gospodarii angajau pândarii la vii și se luau măsuri de protecție magică a podgoriilor împotriva păsărilor, fetele purtau năvalnic la brâu, ca să aibă pețitori, oamenii povesteau despre bunătatea și minunile Maicii Domnului. Ea era rugată arzător pentru prinderea răufăcătorilor, era chemată în rugăciunile pentru sănătate și prosperitate, fiind socotită apărătoarea tuturor celor năpăstuiți de soartă.

Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul

Este ultima mare sărbătoare din anul bisericesc, praznic de întristare pentru uciderea celui mai aprins vestitor al pocăinței și, de asemenea, mare zi de post. Ni se cere să postim pe de o parte ca să nu ne asemănăm cu Irod, care, din cauza ospățului nemăsurat, a cerut ca Salomeea să-i danseze și drept răsplată i-a oferit capul Sfântului Ioan Botezatorul, iar pe de altă parte, ca să avem viața înfrânată a lui Ioan. Oamenii nu beau vin sau nu mănâncau o serie de alimente (roșii, pepene și alte fructe) a căror formă sau culoare aminteau de cap și de sângele vărsat de Sf. Ioan Botezătorul. Unii servesc în această zi doar struguri, în timp ce alții țin post negru. În această zi nu se taie nimic cu cuțitul, ci totul se rupe cu mâna, nu se consumă varză, fiindcă o legendă spune că sfântului de șapte ori i s-a tăiat capul pe varză și iar a înviat. În zonele de sud ale României se crede că Sf. Ioan Botezătorul este unul dintre cei mai apropiați de Dumnezeu, în timp ce bucovinenii îl consideră, alături de Sfântul Nicolae, patronul pruncilor, cel care are grijă ca aceștia să nu moară nebotezați. În tradiția populară, această zi tristă era cunoscută și ca „Sfântul Ioan cap tăiat“, „Santion de toamnă“, „Sfântul Ioan taie capul pe curechi (varză)“, „Crucea mică“ sau „Brumariul“.

Maria Bogdan

Astăzi vă invităm într-un teritoriu mai puțin explorat, cel al mitologiei românești, asimilată obiceiurilor, basmelor, poveștilor, poemelor ce au legătură cu credința, dragostea, prințese, prinți, vrăjitoare etc. Dacă unele dintre ele, păstrate până în zilele noastre – colindele, sorcova, Crăciunul, Boboteaza, Rusaliile – au strânsă legătură cu ortodoxia, multe dintre ele au origini precreștine, iar în această categorie se înscriu, de pildă, Paparuda și Caloianul.

Paparuda sau Păpăluga

Este un vechi ritual sau mai degrabă o veche divinitate a ploii fertilizante, probabil preromană și precreștină românească, invocată mai ales de grupurile de copii și ulterior de femei, în timp de secetă. Acest obicei se regăsește și la popoarele învecinate, numindu-se Pipirura la aromâni, Perperuda – la bulgari sau Perperuna pri Perepuna la sârbi și croați. Etimologia formelor bulgare și sârbo-croate țin de zeul fulgerului din vechea mitologie slavă de răsărit, Perun, paparudele fiind un fel de tovarășe ale acestuia. Cercetătorii admit și faptul că ar putea fi vorba despre un relict tracic, respectiv Paparion, considerat înrudit cu teonimul trac Papas, epitet al lui Zeus și al divinității tracice Attis. În fine, este luat în considerare și termenul „rudar“ și „papa“, care ar însemna „tată aducător de ploaie“. Obiceiul apare descris prima dată de Dimitrie Cantemir, fiind atestat pentru toate provinciile din țara noastră, inclusiv din Banatul sârbesc și zonele locuite cu români din Ungaria, mai puțin Maramureș și Bucovina. În varianta mitului Paparudei, conservată de folclor, invocația magică este adresată unei zeițe, în ziua de joi, a treia săptămână după Rusalii sau ori de câte ori se instalează seceta prelungită, în iunie și iulie. Inițial Paparuda a fost jucată de copii. Practic, oamenii de la țară îmbracă o copilă mai mică de 10 ani cu o cămașă făcută din frunze de copaci și buruieni. Toate celelalte fete o urmează și se duc dansând și cântând prin împrejurimi; oriunde sosesc, femeile în vârstă le toarnă apă rece în cap. Textul fredonat sună cam așa:

„Papalugo, suie-te la cer,
Deschide-i porțile,
Trimite de acolo ploaia aici,
Ca să crească bine secara, grâul, meiul și altele!“

Mai târziu, Paparuda a fost preluată de fetele tinere și, mai rar, de băieții sub 14 ani. Una sau două fete (paparudele) sunt dezbrăcate și înfășurate în frunze și ghirlande de brusture, fag, stejar, alun, împestrițate cu panglici roșii sau de alte culori. Pe cap se improviza o glugă de brusture așezată cu cotoarele în sus. Cortegiul umbla prin sat de la o casă la alta, iar în curte paparuda joacă un dans săltăreț, ce simbolizează ploaia, iar însoțitoarele cântă bătând din palme:

„Paparudă-rudă,
Vino de ne udă,
Cu găleata-leata,
Peste toată ceata,

Cu ciubărul-bărul,
Peste tot poporul.
Dă-ne, Doamne, cheile,
Să descuiem cerurile,

Să pornească ploile,
Să curgă șiroaiele,
Să umple pâraiele.
Hai, ploiță, hai,

Udă pământurile,
Să crească grânele
Mari cât porumbele.
Hai, ploiță, hai!“

În timpul sau după terminarea jocului este obligatorie udarea cu apă a paparudei ori a întregului alai. Pentru efortul lor, felele sunt răsplătite prin daruri ce semnifică abundența: ouă, mălai, grâu, caș, lapte, colaci, fructe, bani etc. După ce au terminat cu colindul prin sat, paparudele merg la un râu, aprind paie pe apă, apoi își aruncă în vad veșmintele din frunze.

Caloianul

Este o datină care alungă fie seceta, fie ploile abundente, specifică numai zonelor din sudul țării, Oltenia, Muntenia, Dobrogea și sudul Moldovei. Cunoscut și sub denumirile de Iene, Scaloian, Ududi, Murmuliță de ploiță, Tatăl soarelui, Caloianul avea la origine mitul zeului naturii, simbol al vegetației care moare și învie, iar mai târziu oamenii bisericii

l-au asimilat cu Ioan Botezătorul, ritualul ținându-se în proximitatea solstițiului de vară, a treia marți sau a patra joi după Paști ori după Rusalii sau, mai târziu, în orice zi secetoasă. Lingviștii au asimilat denumirea obiceiului numelui împăratului vlaho-bulgar Ioniță Caloian, urmaș al lui Petru și Asan, dar în realitate mitul nu are legătură cu acesta, venind tocmai din timpurile geților, sub denumirea de Scaloian. Iată cum era descris obiceiul în 1945: Pregătirile începeau de Sf. Paști, prin adunarea cojilor de la ouăle vopsite. În a doua marți se pregăteau cetele de copii de până la 14 ani, iar în a treia marți după Paște se aducea pământul galben (lut) din gropile știute de bătrâni, care se frământa apoi cu apă neîncepută (primele găleți scoase dimineața) din trei fântâni. După-amiaza, fetele confecționau din lut o păpușă ce era decorată cu coji de ou: se făceau ochii cu coji albastre, sprâncene cu coji negre, gura cu coji roșii. După asfințit chipul din lut era așezat în sicriu sau pe o mică targă, noaptea de marți spre miercuri se organiza priveghiul de către fetele din ceată și una sau două bunici din sat, iar miercuri începea pelerinajul cu bocete. Prima persoană care sosea cu flori și lumânare era așa-zisă Mama Moașa, urmată de alți copii sau chiar femei, ce purtau flori din hârtie creponată și altele naturale, din grădină. Tot în acea zi de miercuri se jelea Scaloianul precum un mort:

„Iene, Caloiene!
Tinerel te-am îngropat,
De pomană că ți-am dat
Apă multă și vin mult

Să dea Domnul ca un sfânt,
Apă multă să ne ude
Să ne facă poame multe!“

După-amiază se forma cortegiul, unde luau parte și băieții care jucau rol de popă, dascăl, purtători de cruce și steag etc. Alaiul pleca cu bocetele de rigoare din curtea unde a fost Caloianul și trecea din poartă în poartă, apoi se oprea în lanul de grâu cel mai verde. Aici se trăgea la sorți primul grup de doi copii care ascundeau Scaloianul în lan, iar ceilalți din grup stăteau cu spatele și mâinile la ochi, să nu vadă unde a fost ascunsă păpușa din lut. Când copiii ieșeau din lan strigând „Scaloianul se uită la asfințit“, primii doi plecau să-l caute. Dacă nu-l găseau, strigau „Scaloianul se uită la răsărit”, iar alți doi le luau locul pentru căutări. După ce era găsit, Scaloianul era condus la asfințit spre sat, în casa unde s-a format cortegiul, se depunea pe prispă și din nou fetele îl privegheau o noapte întreagă. Joi, în zori, se puneau lumânări în jurul sicriului/tărgii și păpușa era dusă spre prima apă curgătoare, unde i se dădea drumul pe vad, cântându-se:

„Iene-Iene, Caloiene,
Ia cerului torțile
Și deschide porțile,
Și pornește ploile,

Curgă ca șuvoile,
Umple-se pâraiele,
Printre toate văile,
Umple-se fântănile,

Să răsară grânele,
Florile, verdețele,
Să crească fânațele
Să s-adape vitele,
Fie multe pitele.“

Gârla respectivă se umplea de caloienii formați de cetele de copii din toate satele. Joi după-amiază se făcea pomana Scaloianului, la masă fiind servite plăcinte, ciorbă de pasăre cu tăiței, friptură de găină, vin cu miere, unde participa toată lumea, cu mic, cu mare. În capul mesei era invitată Mama Moașa (în sat erau mai multe mame moașe, iar șefa era „doftoroaia“ sau „Moașa Șefă“). Mesenii ieșeau apoi la drum, se stropeau cu apă din abundență, invocând astfel ploaia.

Maria Bogdan