Peste 300 de oameni îmbrăcați în strai de sărbătoare au participat, sâmbătă, 9 martie 2024, la a XXII-a ediție a Balul Gospodarilor și la Balul Mărțișorului de la Poiana Stampei. De 22 de ani, în fiecare an, înainte de Postul Paștelui, comuna Poiana Stampei găzduiește „Balul Gospodarilor“. În timp, acest eveniment a crescut frumos, ca pâinea în cuptor, a sădit multă bucurie în sufletele celor care l-au trăit an de an, însă ediția anului 2024 a întrecut mult așteptările participanților.

A fost o ediție la care s-a muncit mult, tocmai pentru ca la final să se poată numi „cea mai reușită“, iar acest lucru s-a văzut în fiecare detaliu.

Încă de la intrare, fiecare participant a primit un mărțișor personalizat, iar fiecare doamnă câte un trandafir. Decorul pregătit de organizatori a uimit, de asemenea, pe toată lumea: un cerdac reprodus întocmai, din lemn, unde s-au realizat fotografii, ce ulterior au fost și înrămate, cu care au plecat acasă toți participanții.

Ca de fiecare dată, și ediția cu numărul 22 a început cu o rugăciune de binecuvântare rostită de cei doi preoți din comună, precum și cu mesajul de bun-venit adresat de către edilul Viluț Mezdrea:

„Vă mulțumesc tuturor, vrednici gospodari ai comunei Poiana Stampei, pentru că ați ales să fim astăzi împreună, aici, o mare familie! O familie de oameni gospodari, care știu să poarte straiele populare și să le prezinte ca pe o carte de vizită. Ce pată de culoare frumoasă avem în Casa de Cultură din Poiana Stampei! Vă felicit pe toți pentru că ați scos costumul popular din dulap, de acolo de unde îl țineți ca pe un dar de mare preț, și l-ați îmbrăcat astăzi“, a spus primarul comunei Poiana Stampei la începutul evenimentului.

Distribuția propusă de către organizatori, Primăria și Consiliul Local al comunei Poiana Stampei, a fost, de asemenea, una de zile mari: Artistul Călin Brăteanu, cel care a readus la viață ideea de bal a gospodarilor, a creat și la Poiana Stampei, atât alături de Taraful înființat de el, cât și de formația sa, mai multe momente autentice, ca odinioară.

De asemenea, artiștii momentului din generația tânără, din Bucovina și Maramureș, au ridicat toată sala în picioare, iar oamenii au fredonat alături de ei cele mai frumoase șlagăre ce le aparțin.

Alexandru Brădățan, Andreea Haisan, Paul Ananie și Oana Tomoiagă au fost aplaudați la scenă deschisă pentru frumusețea emoțiilor pe care reușesc să le transmită prin cântecele lor, dar și prin felul unic de a se comporta cu cei care îi îndrăgesc.

N-au lipsit, nici la această ediție, premiile gospodărești, anul acesta fiind în număr de 10.

Balul Gospodarilor de la Poiana Stampei rămâne un etalon pentru întreaga Bucovină, fiind unic, nu ca longevitate, ci ca organizare, implicare, invitați.

Beatrice Alexandra MODIGA

Spicul de grâu a căpătat culoarea soarelui, iar din contrastul cerului Sfinții au mereu grijă ca oamenii să nu fie dezamăgiți în vreun fel, ba chiar îi îndeamnă întotdeauna la rugăciune, darul cel mai de preț către Dumnezeu.

16-18 iulie: Circovii de Vară

Circovii de vară sau Circovii Marinei este sărbătoarea de la sate ce face distincția dintre cele două perioade ale anului, vară, când ciobanii urcă spre culmile munților cu oile, și iarnă, când aceștia revin către case pentru iernat. După calendarul popular, perioada începe la Sângiorz și se termină la Sâmedru. Se spune că circovii aduc fenomene dure ale naturii, tunete, trăsnete, dar și animale sălbatice care păgubesc gospodăriile oamenilor.

Mucenița Marina, ce are praznicul pe 17 iulie, este femeia care s-a sacrificat pentru credința în numele Domnului. Aceasta este cu unii prea milostivă, iar cu alții prea rea. Marina poate aduce bube pe corpul femeilor sau strica ogoarele celor care muncesc de ziua ei, iar pelinul cules în această zi este vindecător și leac pentru boli.

Primul dintre slujitorii Marinei, Ciurică, este cel care apără oamenii slabi, iar cu ajutorul lui femeile ce coc o turtă și o împart cu familia vor deveni mai puternice. Asupra celor care lucrează în acestă zi se vor îndrepta ciuma sau alte boli, iar animalele lor vor fi atacate de lupi.

Ziua următoare de Circovi este prielnică pentru scoaterea usturoiului și cepei din ogor; acum nu este bine să te speli pe păr ori să te piepteni.

În ultima zi de Circovi este bine ca foarfeca să fie încuiată într-un sertar pentru a îndepărta lucrurile rele, iar la sărmani se împart pâine și miere.

20 iulie: Sf. Ilie

Sfântul Ilie, ocrotitorul recoltelor, cel care aduce ploaia și înlătură seceta, a trăit în timpul regelui Ahab, cu 800 de ani înainte de Hristos. A fost născut într-o familie de preoți la vest de Râul Iordan, în partea muntoasă a regiunii Transiordania. Tatăl său a avut o viziune la naștere prin care oameni în alb îl îmbrăcau cu pânză de foc și i-au dat să înghită o flacără, semn al dăruirii pentru Dumnezeu ce a urmat. Conform tradiției populare, Sf. Ilie este purtat prin cer de un car cu roți de flăcări și are cu el un bici de foc cu care îndepărtează diavolii ce l-au stăpânit de când și-a ucis părinții. Socotit cel mai mare între proroci, Sf. Ilie este făcător de minuni, căruia cerul i-a dat ascultare, dar și cel ce-i amenința pe împărații nelegiuiți.

Pentru ca grindina să nu cadă din cer, în această zi oamenii nu lucrează, iar busuiocul este dus de fete la biserică pentru sfințire. De Moșii Sf. Ilie sunt pomeniți cei adormiți, se oferă nuci, iar merii sunt scuturați și fructele împărțite copiilor. Palinca este îndulcită cu mierea ce a fost recoltată de la stupină de către apicultorii gătiți în straie de sărbătoare. Sf. Ilie este patronul aviatorilor, deoarece este sărbătorit de ziua Aviației Române.

21 iulie: Ilie Pălie

Ilie Pălie este vizitiul ce mână caii trăsurii Sf. Ilie. Cei care nu au respectat sărbătoarea de cu o zi înainte se spune că sunt păliți chiar în următoarea zi.

22-23 iulie: Târgul de fete de pe muntele Găină

În imediata duminică după Sf. Ilie are loc una dintre sărbătorile marcante ale lunii iulie, Târgul de fete de pe Muntele Găină, județul Alba. Încă din anul 1816 este atestat acest eveniment ce a devenit de la an la an din ce în ce mai cunoscut în Munții Apuseni, acolo unde localnicii își expun mărfurile, iar tinerii necăsătoriți vin să-și găsească jumătatea. Pe vremuri cununiile se celebrau chiar în vârf de munte de către preoții ce luau parte la sărbătoare. Fete și băieți, care mai de care, își afișau zestrea pentru a impresiona familiile ce-i însoțeau pe tineri. Moții și crișenii se adună laolaltă și dansează în hore până în zorii zilei. Legenda spune că o găină a ieșit din băile de aur ale munților Bihariei, iar localnicii tot încercau să ajungă la ea, însă acesta a dispărut în apa învolburată, de aici și numele de Muntele Găină.

27 iulie: Sf. Pantelimon

Născut în anul 275 d.Hr. în Nicomedia (Roma Antică), Sf. Pantelimon este unul dintre sfinții vindecători fără de arginți, tămăduitor pentru cei aflați în suferință. A fost educat creștinește de mama sa, însă după moartea acesteia Sf. Pantelimon a început să se închine la idoli precum tatăl său. A studiat medicina sub îndrumarea lui Eufrosinos și a ajuns un vestit medic. Când l-a întâlnit pe martirul creștin Ermolae a realizat că Hristos este adevăratul vindecător, iar credința este mai presus decât povața medicală. Pomenind numele lui Hristos, Sf. Pantelimon a vindecat ca prin miracol un orb și atunci l-a convertit la creștinism pe tatăl său. După moartea părintelui, averea primită a împărțit-o celor săraci. Când a vindecat un om paralizat și, totodată, și-a afirmat credința, împăratul Dioclețian l-a condamnat pe Sf. Pantelimon la moarte în chinuri, invocând faptul că face vrăjitorii. Se spune că i-a fost smulsă carnea și arsă, însă Hristos, sub înfățișarea preotului Ermolae, i-a cicatrizat rănile. A fost azvârlit în mare cu o piatră imensă legată, însă nu s-a înecat, a fost decapitat, dar sabia s-a îndoit, fapt pentru care călăii s-au convertit la creștinism.

În ziua de Sf. Pantelimon frunza de tei se întoarce pe dos, prevestind sfârșitul verii. Se dau de pomană fructe pentru ca în următorul an acestea să nu fie viermănoase, iar cei care muncesc se vor îmbolnăvi de ciumă și vor avea supărări în familie.

Fără îndoială, în zilele toride ale lunii lui Cuptor, când soarele răsare la puțin timp după 5 dimineața și apune în jur de ora 21, oamenii pot profita de lumină pentru a munci și a sărbători cu drag săptămânile verii, ale secerișului, Pânteliilor, Sântilie, ducând astfel mai departe tradiția și credința populară. 

Aurora GRIGORE

Conform etnografilor, măștile au fost clasificate din punct de vedere tipologic în: măști animaliere – capra, ursul; măști demonice – dracii; măști umane – moșii, babele; iar din punct de vedere funcțional, în măști funerare și teatrale. Desigur, aceasta nu este singura clasificare, însă este poate cel mai des acceptată. În unele scrieri se arată faptul că această acțiune de a se costuma este de fapt ideea și dorința omului de a se deghiza și de aceea se ascunde după un astfel de obicei. 

În prezent, mascații sunt prezenți mai ales în cetele din Bucovina, Moldova, Maramureș, Ardeal, adică în acele locuri unde încă se păstrează tradițiile cu sfințenie, și mai puțin în sudul țării ori în Capitală. Ce-i drept, sunt tot mai puține cete care aleg să expună teatrul popular Viflaimul, despre care știm că se joacă cu măști de către toți interpreții și sunt alese alte puneri în scenă cum ar fi jocul caprei, al cerbului, al urșilor, căluții, babele și moșii.

În general, se spune că toate măștile au, printre altele, și rolul de a speria spiritele rele de a intra în noul an.

De la jocul caprei, la măști draconice

Capra, cea mai comună mască și nealterată de-a lungul timpului, este întruchipată de o mască sculptată în lemn ce are maxilarul inferior mobil și este tras cu o sfoară, pentru a clămpăni în timpul dansului. Fiecare zonă are specificul ei în a confecționa capra, astfel că mai poate conține două cornițe cu oglinzi, fel de fel de panglici multicolore, hurmuz și flori, despre care, de obicei, se fac și strigături. Pe lângă mască, persoana care joacă capra este acoperită cu o țesătură tradițională specifică zonei, iar în sudul țării inclusiv cu stuf.

Cerbul este întruchipat printr-o mască ce se compune tot dintr-un cap de lemn sculptat, pe care sunt așezate cele mai frumoase și mai mari coarne, un maxilar mobil, clămpănitor, iar trupul este realizat fie dintr-un covor tradițional, fie dintr-un material acoperit cu oglinzi și alte podoabe. Cerbul este înconjurat de moși și babe, de muzicieni și fel de fel de alte personaje îmbrăcate în costume populare și are momentul său singular în timpul jocului unei cete.

Căluții sau jocul căluților aduce aminte de cultul cailor ce se practica de obicei la solstițiul de iarnă și de vară, precum și la echinocțiul de primăvară, pornind de la ideea că acest animal avea rol protector asupra gospodăriei. Sunt confecționați din materiale textile, nu neapărat țesături tradiționale, dar care impresionează prin eleganță și nu lipsesc canacii sau ciucurașii roșii.

Însă, mai ales în ultimii ani, au apărut tot felul de măști draconice, care mai de care mai urâte, venite din import și care nu respectă neapărat tradiția populară și satisface mai ales dorința de deghizare. Acestea din urmă conduc mai mult la ideea de deghizare în persoane malefice ce au rolul de a speria. Astfel, în sate este mare zarvă cu mult înainte de finalul lunii decembrie deoarece, în general, măștile se țin ascunse pentru ca persoanele din spatele lor să nu fie recunoscute. Se poate spune că este un adevărat concurs în a alege sau a confecționa cea mai urâtă mască pentru a fi cel mai greu de descoperit.

Larissa DINU

În lumea satului, marile sărbători sunt așteptate cu nerăbdare și sunt respectate cu sfințenie. Dincolo de mersul la biserică, sătenii respectă și păstrează numeroase tradiții și obiceiuri, așa cum se întâmplă și în cazul sărbătorii Sfintei Cuvioase Parascheva.

Din lumea satului

Cinstită pe 14 octombrie, Sfânta Parascheva este numită și Vinerea Mare de Toamna sau Vinerea celor 12 vineri, iar onomasticul grec „paraskevi“ înseamnă a cincea zi a săptămânii, vineri.

În tradiția populară este cea care stăpânește lumea femeilor și a îndeletnicirilor acestora. Astfel că în această zi sunt interzise munca la câmp, spălatul rufelor, cusutul, torsul, țesutul și alte treburi casnice. Sfânta Cuvioasa Parasheva vine în ajutorul tinerilor, bătrânilor, mamelor, bolnavilor și săracilor.

În același timp, este și zi de pomenire a celor trecuți la cele sfinte, iar cu acest prilej se dau de pomană pâine din grâul nou și must. În popor Cuvioasa Parascheva este cunoscută și ca ocrotitoare a ogoarelor, adică aducătoare de ploi și de roade bune. În unele sate este numită și ocrotitoarea apelor, motiv pentru care lângă fântâni sunt așezate icoane ale acesteia.

Tot în această zi țăranii sunt atenți la anumite semne pentru a afla cum va fi iarna. De exemplu, dormitul oilor este privit cu mare interes deoarece se spune că, dacă dorm unite, iarna va fi grea, iar de dorm răsfirate, iarna va fi un liniștită. Mai mult decât atât, dacă această zi este una frumoasă, așa vor fi și zilele peste an, dacă-i vremea mohorâtă, nu ne așteptă zile prea înseninate. Tot în anumite sate oamenii aprind focuri în grădini pentru a îndepărta spiritele rele.

Se mai spune că Sfânta Parascheva apare în vise și împărtășește leacuri bătrânești benefice celor bolnavi. În această zi sfântă nu se mănâncă nuci, castraveți, prune ori alte fructe ce pot avea semnul crucii, ori închise la culoare.

Femeile însărcinate trebuie să împartă bucate copiilor sărmani, iar în momentul în care vor da naștere copilului, Sfânta Parascheva le va ocroti și le va feri de dureri.

Iașul în pelerinaj

Este clar că tradițiile și superstițiile țin vie lumea satului, însă poate cel mai vechi obicei este acela de a merge la biserică și nu doar la cea din sat, ci și în pelerinaje, mai ales la bisericile unde se prăznuiește un sfânt și există sfinte moaște. De exemplu, în ziua de 14 octombrie, Iașul devine loc de pelerinaj pentru mii de oameni din toată țara. Cu speranță, încredere și multă credință, oameni de pretutindeni se pregătesc cu mult timp înainte pentru a putea merge în capitala Moldovei tocmai pentru a ajunge în fața moaștelor Sfintei Parascheva de la Iași. Pentru ca acest lucru să se întâmple este nevoie uneori chiar și de ore-n șir de așteptare, iar acest lucru implică răbdare și rezistență.

După ce au fost în Bulgaria, Serbia, dar și la Constantinopol, moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva au ajuns la Iași, iar de 381 de ani se află pe pământ românesc. Racla de argint în care se află sfintele moaște a fost așezată în data de 13 iunie 1641 în Biserica Mănăstirii Sfinții Trei Ierarhi. Au scăpat neatinse dintr-un incendiu, iar la sfârșitul secolului al XIX-lea au fost depuse în noua Catedrală Mitropolitană.

De-a lungul timpului, Cuvioasei Parascheva de la Iași i-au fost atribuite numeroase minuni și vindecări, poate și de aceea este considerată ocrotitoarea orașului, dar și a întregii Moldove. De la an la an, tot mai mulți credincioși vin la Iași în cel de-al doilea week-end din octombrie, iar în acest timp tot orașul este în sărbătoare. Se fac pregătiri intense, se iau măsuri de siguranță pentru că, deși vin determinați de credință și speranță în pelerinaj, uneori credincioșii își mai pierd răbdarea, se creează discuții, iar unii chiar încearcă să trișeze și să ajungă mai repede în fața moaștelor, fapt ce poate duce la divergențe mai semnificative. Nu puține sunt declarațiile celor care susțin că venirea la Iași în această zi sfântă le-a schimbat viața, motiv pentru care revin în semn de mulțumire.

Au existat și perioade dificile care au condus la scăderea numărului pelerinilor, iar cea mai recentă grea încercare pentru omenire, pandemia de Covid-19, a afectat și marea sărbătoare de la Iași. În 2020, pelerinajul a fost cel mai dificil de organizat. Inițial, le-a fost interzis accesul persoanelor din afara Iașului, au fost scandaluri, îmbrânceli, unii au forțat gardurile și nu puțini au fost cei care au susținut că măsurile organizatorice au dezbinat oamenii. Nu s-a mai ținut cont de masca de protecție, de distanța de siguranță recomandată, a ieșit scandal…, iar mai apoi accesul a fost permis tuturor. Ce poate semnifica acest lucru? Poate și faptul că, în fața morții, credința fiecăruia e cea mai importantă. Chiar și așa, slujba din acea zi sfântă nu a putut fi încheiată fără omagierea persoanelor răpuse de boală, în special a cadrelor medicale care, asemenea unor soldați, au sfârșit pe câmpul de luptă.

A venit și anul 2021, fără restricțiile drastice din anul precedent, dar cu măsuri în ceea ce privește evitarea aglomerării, iar moaștele Cuvioasei Parascheva au fost scoase din sfântul locaș timp de o săptămână, tocmai pentru ca mai mulți credincioși să poate trece prin fața raclei. Chiar și așa, numărul persoanelor care au venit în pelerinaj a fost înjumătățit față de cel din anii dinaintea declanșării pandemiei.

Suntem în 2022, un an mai dificil poate, cu virusul încă printre noi, afectați de evenimentele nefericite ce au loc în imediata apropiere a graniței, cu secetă, scumpiri și putere de cumpărare tot mai slabă, deci se preconizează o prezență mai numeroasă pentru că, în fața necazului, omul mereu s-a orientat spre cele sfinte.

Larissa DINU

Sursa foto: doxologia.ro

Iubitorii de tradiţie şi istorie au fost invitați, la sfârșitul lunii iunie, într-o nouă călătorie în lumea uneia dintre cele mai vechi civilizaţii din Europa. La sfârșitul lunii iunie, în Parcul Copou din Iaşi, meşteri olari din România, Republica Moldova şi Ucraina au prezentat cele mai frumoase comori pe care le realizează în atelierele lor.

„M-am dedicat cu totul acestei meserii“

Angela Sitar, un meșter popular venit tocmai de la Baia Mare, cochetează de 30 de ani cu acest meșteșug pe care l-a îndrăgit tare mult.

„Ca de fiecare dată când venim la Iași, de peste 30 de ani, aducem o gamă diversă de produse. Diversitatea este mare atât în formă, cât și în decor, cu produse utilitare, dar și de estetică. Am intrat într-o familie de olari în anul 1984. N-am crezut niciodată că o să-mi placă așa ceva, dar soțul m-a făcut să îndrăgesc atât de mult această meserie încât m-am dedicat ei în totalitate. Într-un atelier de ceramică nu faci doar o singură bucată. De exemplu, faci dintr-o scândură mai multe produse și sunt mai multe faze de lucru, de la dat culoare până la băgatul în cuptoare electrice. După prima ardere se scot, se smălțuiește fiecare produs, se aranjează din nou în cuptor, apoi obiectul prinde viață. Pentru ieșeni am adus farfurii, castroane, ulcioare mai mici și mai mari“, ne spune meșterul olar.

„Mă mândresc că am reușit să aduc la viață vestita ceramică neolitică de Vlădastra“

Ionel Cococi vine și de mai de departe, de la Vlădastra, județul Olt, vestita localitate unde s-a descoperit vestita ceramică neolitică de unde i s-a dat și numele de Vlădastra, recunoscută la nivel mondial și studiată astăzi în marele universități ale lumii. „Această ceramică se caracterizează, în primul rând, prin tehnica de ridicare și de decorare, inclusiv tehnica de ardere. Când spun tehnică de ridicare mă refer la faptul că în cazul acestui tip de ceramică nu se folosește roata. În perioada neolitică roata nu era inventată și străbunii noștri au fost totuși forțați de împrejurări să-și confecționeze obiectele în familie. Tehnica arhaică pe care eu o folosesc este identică cu tehnica de a te juca cu plastilina. Din aproape în aproape, cu multă măiestrie reușești să dai formă, să dai viață unei bucăți de lut. Decorul specific culturii Vlădastra este alcătuit din simpla spirală, dubla spirală, spirala meandrică, spirala aplatizată, rastelul, simpli colți de lupi, dubli colți de lup, colții de lup în zig zag. Ca definiție generală, aș simplifica și aș spune joc de linii bine controlate împărțite în registre. Eu, până în anul 2000, nu am avut nici o treabă cu acest meșteșug, dar începând cu acel an în localitatea Vlădastra s-a desfășurat un proiect prin Universitatea de Arte București. M-am oferit voluntar în cadrul acelui proiect, m-am «contaminat» și, după finalul proiectului, mi-am asumat o mare responsabilitate, dar astăzi mă mândresc că am reușit să aduc la viață vestita ceramică neolitică de Vlădastra. Cu mândrie spun faptul că viața mea s-a schimbat. Cultura Vlădastra are cea mai importantă piesă care se numește Zeița Fertilității, este confecționată din lut și tablă“, adaugă meșterul din Vlădastra.

Au participat 120 de meșteri populari

Scopul manifestării de la Iași l-a constituit cunoaşterea şi promovarea ceramicii tradiţionale din cele mai importante centre de olărit din ţară, din Republica Moldova și Ucraina.

La târgul național de ceramică tradițională „Cucuteni 5000“, organizat în Parcul Copou din Iași, au participat 120 de meșteri populari din județele Maramureș, Olt, Argeș, Botoșani şi Harghita. Lor li s-au alăturat olari din zonele Drochia, Iurceni, Chişinău, Nisporeni din Republica Moldova, precum şi din regiunea Cernăuţi a Ucrainei. Județul Iași a fost reprezentat de meșteri olari din Schitu Stavnic – Voinești și Tansa. Pe o parte dintre aceștia vi-i prezentăm și noi în cele ce urmează. Pe durata desfășurării târgului s-au organizat ateliere interactive de olărit, proiecții de filme din arhiva Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Iași, dezbateri tematice cu specialiști, discuții cu olarii premiați și alte activități destinate cunoașterii și promovării acestui frumos meșteșug.

Târgul de ceramică tradițională „Cucuteni 5000“, ajuns la a 39-a ediție, a fost organizat de Consiliul Judeţean Iaşi, în parteneriat cu Primăria Municipiului Iaşi.

Beatrice Alexandra MODIGA

GALERIE FOTO

„Hora satului“, „Aolică Mare“ și „Claca în toamnă“ reprezintă doar câteva exemple de tradiții și obiceiuri foarte populare în trecut printre locuitorii comunei vâlcene Păușești-Măglași, dar care, odată cu pătrunderea influențelor occidentale în comunitate, au intrat într-un con de umbră. Prin proiectele pe care le desfășoară, Asociația „Familia Pro-Natură“ și-a propus să popularizeze toate aceste obiceiuri și tradiții românești în rândul comunității din Păușești-Măglași pentru a transmite copiilor și tinerilor valorile culturale incontestabile ale zonei.

Datinile străvechi creează punți de legătură între generații

Formată din peste 100 de copii și adulți din Păușești-Măglași, Asociația „Familia Pro-Natură“ promovează patrimoniul cultural al localității. Izvorâte din experienţă de viață şi înţelepciune, din bucurie şi tristețe, din nevoia de pace sau din dragostea pentru simplitate și frumos, datinile și tradițiile creează punţi de legătură între generaţii. La Păușești-Măglași, seniorii transmit tinerilor datinile străvechi pentru ca acestea să nu se piardă în negura timpului. Astfel, Căminul Cultural din localitate a devenit, recent, un loc de poveste, în care unii înțelepți ai satului au depănat amintiri sub privirile pline de curiozitate ale copiilor de la clubul de coding „The Byte Coders“, ce activează în cadrul Bibliotecii Publice „Antim Petrescu“ Păușești-Măglași.

„Un obicei care se practica înainte de Lăsata Secului era «Aolică Mare», prin care tinerii se adunau pe deal și făceau un foc mare. Acesta era un prilej prin care se anunțau viitoarele căsătorii. Acolo unde exista competiție, atunci când doi tineri din sate învecinate plăceau aceeași fată, începeau ironiile sub formă de strigări“, a povestit Gheorghe Oprescu, unul dintre înțelepții din comună. Textele se nășteau pe loc, într-un inegalabil concurs de interpretare, cu care lumea satului de odinioară era obișnuită. „Să nu uităm de Ziua Teiului, ce făcea parte din sărbătorile câmpenești. Formațiile artistice, care erau alcătuite din trei generații (școlari, părinți și bunici), veneau, pe rând, pe o scenă improvizată, unde interpretau cu măiestrie cântece populare și sărbătoreau pe dansuri tradiționale. Unul dintre aceste dansuri foarte apreciate era «floricica»“, a povestit cu entuziasm bunicul Paul Rădulescu.

La Păuşeşti-Măglaşi, dealurile sunt acoperite cu păduri, teiul dominând aceste locuri. Sărbătoarea Teiului este considerată Ziua Comunei Păușești-Măglași, fiind marcată la data de 29 iunie, când se celebrează Sfinții Apostoli Petru și Pavel. Înțelepții satului consideră că un tei plantat în faţa casei apără familia de spiritele rele, aduce noroc şi îi ajută pe localnici să reziste vicisitudinilor de orice fel. 

Păstrarea identității culturale, adusă în prim-plan

Vizitarea Muzeului Satului din Păușești-Măglași a reprezentat o activitate educativă, prin care bunicii și directorul Căminului Cultural din localitate, Roxana Bogoslov, le-au prezentat celor mici obiectele vechi, de o însemnătate inestimabilă. Războiul de țesut, fierul de călcat care funcționa pe bază de cărbuni încinși, lampa cu gaz, lada de zestre, toate acestea sunt obiecte despre care copiii au aflat amănunte din povestirile pline de savoare ale seniorilor care trăiesc pe meleaguri vâlcene. Par două lumi total diferite, dar pe care le unesc valorile, noblețea sufletească, dragostea pentru frumos, care s-au transmis din generație în generație. Prin proiectele pe care le derulează, Asociația „Familia Pro-Natură“ și-a propus să contribuie la dezvoltarea personală, culturală, dar și la evoluția tinerilor din localitatea Păușești-Măglași, prin educație formală, dar mai ales nonformală, aducând în prim-plan importanța legăturii dintre generații și păstrarea identității culturale, atât la nivel local, cât și la nivel național.

„Am renunțat la viața tumultuoasă a Bucureștiului pentru a mă întoarce la «rădăcini», în comuna unde am copilărit... Nimic nu se compară cu simplitatea oamenilor de aici, cu spiritul mereu viu al locului, cu liniștea sufletească pe care ți-o conferă natura. Prin proiecte precum «Bunicii, legătura dintre generații» ne-am propus să facem cunoscute tradițiile și obiceiurile zonei în rândul copiilor și tinerilor din localitate, pentru ca valorile spirituale și culturale să se perpetueze“, a precizat Elena-Alina Deaconesi, președintele și fondatorul Asociației „Familia Pro-Natură“.

Trei tipuri de proiecte pentru locuitorii din Păușești-Măglași

Activitatea Asociației „Familia Pro-Natură“ se axează pe trei tipuri de proiecte: culturale, educaționale, recreaționale și sportive.

• Printre proiectele culturale ale organizației se numără „Bunicii, legătura dintre generații“, „Gastronomie locală“, „Obiceiuri și tradiții“, „Dansuri tradiționale – Hora satului“, „Serbări câmpenești – Claca în toamnă“, „Aolică Mare“.
• Proiectele educaționale se axează pe educația tinerelor generații în domenii precum activități de voluntariat, protejarea mediului înconjurător prin organizarea de tabere și programe de ecologie. Vor fi nelipsite și programele de educație pentru sănătate, ce vor promova adoptarea unui stil de viață echilibrat.
• Proiectele recreaționale și sportive de tipul drumețiilor scot în evidență importanța mișcării în natură. De asemenea, proiectele „Picnic cu trei generații“ și „Sănătatea în natură“ sunt menite să aducă laolaltă generațiile de bunici, părinți și copii, promovând, totodată, potențialul turistic al zonei.

Simona Soare Ghișea, Asociația „Familia Pro-Natură“

În preajma solstițiului de vară, o importantă sărbătoare anima satele de altădată. Sânzienele sau Drăgaica, căci despre această sărbătoare este vorba, era un moment mult așteptat pentru că nu era doar acea zi în care oamenii nu munceau pe lângă casă ori la câmp, ci era un prilej de a respecta tradiții vechi, de a se bucura și de a merge la bâlci sau iarmaroc. Multe s-au schimbat de-a lungul timpului, unele tradiții au dispărut, altele încep să apară. Dintre cele noi, cea mai importantă este aceea de a purta cămășile naționale pentru a cinsti Ziua Universală a Iei, indiferent de locul în care te afli.

Magie și mituri străvechi

Pe 24 iunie, în calendarul ortodox este sărbătoarea Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, deci creștinii nu muncesc în această zi, iar în popor se spune că cei care vor lucra acum vor înnebuni și Sânzienele le vor trimite boală și neputință. Despre Sânziene se spune că ar fi niște femei extrem de frumoase, divinități nocturne ce stau ascunse în zone și păduri neumblate de oameni. În noaptea de Sânziene ele se adună, se prind în horă, cântă și dansează. Mai mult decât atât, se mai spune că pot oferi plantelor întrebuințări speciale, tocmai pentru ca oamenii să poată trata anumite afecțiuni. În același timp, apără culturile de primejdii și ursesc fetele de măritat, dar pot produce și dezastre, adică pot stârni vijelii și pot schimba vremea tocmai pentru ca plantele să nu mai aibă rol de leac ori miros.

Însă, de unde vine denumirea de Sânziene? În primul rând, se spune că de la aceste ființe ce apar în noaptea din 23-24 iunie și în al doilea rând de la florile galbene ce înfloresc în această perioadă și au atribute magice. Totuși, în funcție de zonă, aceste figuri mitologice sunt cunoscute ca Sânziene, Drăgăici, Iele, Împărătese, Regine ale holdelor sau mirese.

Despre noaptea de Sânziene există numeroase mituri și legende, unele mai bine păstrate în diferite zone, altele mai puțin cunoscute și practicate în alte colțuri ale țării. Așa că voi enumera doar câteva, dintre cele mai populare. De exemplu, în această noapte se spune că se deschid cerurile și animalele vorbesc între ele, iar cine le pândește chiar le poate înțelege. În unele zone se fac făclii și oamenii înconjoară casa, grajdul ori culturile. Se mai spune și că, dacă sari peste acel foc, vei fi purificat și ocrotit tot anul care urmează. Se mai face și zgomot pentru a alunga duhurile rele. Spre dimineață, flăcăii merg pe la casele fetelor bune de măritat și aruncă cununi de flori pe acoperiș, iar în alte zone, în ziua de Sânziene, fetele aruncă aceste cununi și, dacă rămân pe casă, e semn că se vor mărita anul în curs. Tot în această noapte fetele pun flori sau busuioc sub pernă, pentru a-și visa ursitul.

Dimineața, se spune că fetele obișnuiau să strângă cu o cârpă roua de pe florile de Sânziene și apoi să se spele cu lichidul obținut pentru a fi protejate tot anul. De asemenea, aceste flori culese în dimineața de 24 iunie devin folositoare în tratarea anumitor boli. Se mai spune că cei care fac baie într-o apă curgătoare în această zi scapă de toate nenorocirile și supărările anului trecut.

Despre această zi se mai spune că este momentul în care păsările încep să se pregătească pentru iarnă, iar cucul nu mai poate cânta, pentru că se îneacă cu orz și răgușește.

În anumite zone ale țării încă se mai organizează serbări unde se joacă Drăgaica. Adică două fete se îmbracă în costume populare, unul feminin și altul masculin, devin Drăgan și Drăgaica și merg din casă în casă, iar oamenii care le primesc vor avea noroc tot anul, recolte bogate și mult spor.

Dacă în ziua de Sânziene va ploua e semn de belșug și recolte bune, iar dacă cucul va continua să cânte după această zi nu este semn bun, ba mai mult, se anunță vremuri grele în lume.

În multe zone din țară, în această zi se organizau târguri și iarmaroace, iar unele dintre ele rezistă chiar și în prezent. Unul dintre cele mai cunoscute se desfășoară an de an la Suceava.

Ziua Universală a Iei, sărbătoare mondială

Puține dintre tradițiile, obiceiurile și ritualurile menționate mai sus ori altele nemenționate se mai păstrează. Un nou obicei și o sărbătoare a fost lansată în 2013, iar în scurt timp avea să devină cunoscută și recunoscută la nivel mondial. Ziua Universală a Iei, un motiv de a purta cămășile naționale, poate demult uitate în șifonier. A fost vorba, de fapt, despre inițiativa Andreei Tănăsescu, care a reușit, prin intermediul rețelelor de socializare, să viralizeze această idee și să-i determine pe români, indiferent de locul în care se află, să arate lumii ia ori cămașa zonei din care provin. Inițial a fost vorba despre publicarea unor fotografii în mediul online, apoi s-au organizat evenimente mai restrânse, unde oamenii se adunau, socializau și făceau fotografii purtând o parte din identitatea neamului românesc, cămașa națională.

De la an la an, această sărbătoare a devenit tot mai cunoscută, ba chiar s-au creat grupuri și șezători în mediul online, dar și fizic, iar femeile au început să coasă din nou ii, ținând cont de specificul fiecărei zone. Anul acesta vom sărbători cea de a X-a ediție, una aniversară, și se anunță numeroase evenimente în întreaga țară, dar și peste hotare. Pentru că acesta a fost un alt efect produs de inițiativa Andreei Tănănescu, adică un motiv în plus de a organiza un târg, o serbare, o manifestare de orice fel, unde să participi îmbrăcat frumos, purtând cămașa națională.

Insist spunând cămașa națională, nu doar ie, pentru că nu toate cămășile naționale sunt ii. Nici măcar cele femeiești, iar atunci când vorbim despre ceea ce poartă bărbații nu vom spune niciodată că poartă ie, ci cămașă națională. Desigur, în funcție de zona geografică, sunt cunoscute și sub alte denumiri.

Așadar, haideți să ținem cont în continuare de tradițiile de Sânziene și să purtăm cu mândrie cămașa națională, măcar de Ziua Universală a Iei, de Sânziene, pe 24 iunie.

Larissa DINU

„Dacă Dumnezeu ți-a dat darul de a cânta atunci cu siguranță El are un plan cu tine. Păstrează-l și prețuiește-l“, ne spune Nicoleta Ghelase, o tânără interpretă de muzică folclorică din comuna Unirea, județul Brăila.

„Muzica populară m-a cucerit din prima“

Studentă încă la Facultatea de Arte din Galați, tânăra interpretă a reușit să cucerească publicul prin talentul și vocea sa deosebită. A îndrăgit muzica populară încă de la o vârstă fragedă, iar visul ei este să delecteze pe cât mai mulți oameni cu cântecul tradițional. „Mi-am petrecut copilăria la țară în Movila Mireșii, consider că acolo mi-a fost insuflată dragostea pentru muzica folclorică. Iubesc România, iubesc tradițiile și melodiile noastre populare. Muzica populară m-a cucerit din prima. Dintotdeauna am fost pasionată de muzică, de aceea primele versuri le-am fredonat încă de când aveam 3 ani. La vârsta de 15 ani m-am înscris la Liceul de Arte «Hariclea Darclee» din Brăila, și atunci muzica pentru mine a început să prindă mai mult contur și am realizat că face parte din mine. Mi-am ales specializarea de canto – popular și consider că am făcut cea mai bună alegere. După care, am urmat și Școala Populară de Arte «Vespasian Lungu». Pentru a ieși din zona de confort, la Facultatea de Arte din Galați mi-am ales să studiez și muzica clasică.“

Nicoleta Ghelase ne-a mai mărturisit că își amintește cu drag și dor de momentele în care mama sa îi cânta din repertoriul Irinei Loghin: «Mamă, mamă, ce-ai crezut, când pe lume m-ai născut, of, of. În loc să-mi dai scutecu, mi-ai dat mamă cântecu». Astfel, Irina Loghin a devenit un model pentru tânăra interpretă și un imbold de a-și continua drumul în lumea soliștilor populari.

Grâușorul Osmănean

La căminul cultural din comuna Unirea se aud de după ușă mai mulți pași într-un ritm perfect armonios. Este vorba despre ansamblul de dansuri Grâușorul Osmănean. Acesta a fost înființat în anul 2011, iar din anul 2014 de acest ansamblu se ocupă Lenuța Puia. Din ansamblu fac parte mai mulți adolescenți din comună, însă, mai nou, s-a fondat și o grupă pentru copii. „Nu pot să spun că a fost ușor la început să îi strângem pe copii. Noi am pornit la drum inițial cu 11 perechi de adulți. Dar, din nefericire, nu am putut să ne menținem ca grup și la scurt timp ne-am despărțit. Însă nu am vrut să las acest ansamblu de izbeliște, de aceea, din pasiune și dorință, am început să formăm un nou grup de dansatori, de această dată cu copiii școlii Gimnaziale «Unirea». La început a fost mai greu, erau mici, aveau doar 6 – 7 ani, însă cu pași mici și dorințe mari am reușit și am închegat suite de Brăila“, ne-a declarat Lenuța Puia. 

Mai multe premii la concursuri şi festivaluri

Ansamblul a participat la o serie de concursuri şi festivaluri, prestaţia artistică a brăilenilor fiind apreciată atât de public, cât şi de jurii: Trofeul Festivalului și locul I la Festivalul „Flori de munte“ în 2016 la Măneciu, județul Prahova; Locul I la Festivalul „Magia Sfinxului“ Bușteni 1-2 septembrie 2016; Locul I la Festivalul interjudețean „Pe-o gură de rai“ Focșani, județul Vrancea, martie 2017; Locul I la Festivalul Național de Folclor „Ciuleandra“ București, mai 2017; Trofeul Festivalului „Cântec drag din plai străbun“, Vaslui 27-28 aprilie 2018; Locul I la Festivalul Național de Folclor „Magia Sfinxului“ Bușteni, august, 2018; Trofeul la Festivalul Interjudețean de datini și obiceiuri Liești, județul Galați, 8 decembrie 2017; Locul I la Festivalul Internațional „Duminică la Florii“, Câșlița – Prut, Republica Moldova (...).

„Ansamblul Grâușorul Osmănean are în repertoriul său atât jocuri care provin din Brăila, cât și jocuri specifice zonei Sibiu, Ardeal, jiane și brâie din Muntenia. Totodată, împreună cu copiii ansamblului am studiat și dansurile din sud specifice zonei Moldova. Încercăm să avem un repertoriu cât mai vast și să învățăm din toate câte puțin. Consider că este foarte important să păstrăm tradiția românească și să o transmitem și următoarelor generații. Ne dorim să ne perfecționăm cât mai mult și să participăm în continuare la diverse festivaluri pentru că așa ne-am făcut remarcați și așa ne vom putea face cunoscuți în continuare. Nu doar prin dans, dar și prin dragostea noastră față de tradiție și popor“, a mărturisit Lenuța Puia.

Ambiția Nicoletei Ghelase nu se rezumă doar la studiile de la facultate, aceasta are și o serie de proiecte la care muncește în paralel. Printre acestea se numără câteva melodii înregistrate și promovate în mass-media. Totodată, solista și-a propus să promoveze și zona din care provine, de aceea următoarele melodii interpretate de ea vor fi specifice zonei brăilene. „Ca orice interpret, bineînțeles că vreau să ajung cât mai departe. Știu că este un drum lung și greu, dar cu răbdare și ambiție sper să îmi ating scopul. De aceea, sugerez și celorlalți tineri care vor să parcurgă acest drum să se înarmeze cu multă răbdare și credință în Dumnezeu“, a conchis Nicoleta Ghelase.

Liliana Postica

Cuprinși de entuziasmul tradițiilor altor popoare, uităm uneori cât de importante sunt tradițiile neamului românesc. De pildă, sărbătorim iubirea pe 14 februarie, de Ziua Îndrăgostiților, ori Valentine’s Day, cum i se spune acestei sărbători peste Ocean, și am uitat de 24 februarie, de Dragobete adică, ziua în care natura și iubirea reînvie.

Cine este Dragobete

Dragobete este considerat în credința populară ca fiind fiul Babei Dochia și este cunoscut în popor și sub numele Dragomir. Însă are și alte câteva denumiri populare cum ar fi Cap de primăvară, Năvalnicul ori Logodnicul Păsărilor. Se spune despre el că era foarte chipeș și voinic, dar mai ales iubăreț. Etnologii susțin că Dragobete a fost preluat de la daci, perioadă în care era perceput ca un zeu pețitor ori un naș ce oficia din cer, în fiecare primăvară, nunta tuturor animalelor. În timp a devenit ocrotitorul îndrăgostiților și protectorul celor care se întâlnesc pentru că se spune că cei care se iubesc în această zi vor avea parte de iubire tot anul, o iubire precum cea a păsărilor ce se logodesc în această zi specială. De fapt, este cunoscut faptul că în această perioadă păsările își caută perechea și se adună laolaltă, iar ziua de 24 nu a fost aleasă întâmplător, ci pentru că marchează începutul anului agricol. Este momentul în care natura renaște, păsările își fac cuib, ursul iese din bârlog, iar florile încep a scoate capul din zăpadă.

Legende și tradiții

Se spune că fiul Babei Dochia, Dragobete, s-a căsătorit, însă mamei sale nu i-a convenit nora. De atunci, tinerii pleacă în această zi de sărbătoare să adune flori din pădure pentru a le folosi în descântece și farmece de dragoste. De obicei, ziua se termina printr-o horă, motiv pentru ca flăcăii să sărute fetele care le plăceau. Și, în urma acestui gest, adulții aranjau nunțile din decursul anului. De aici și zicala „Dragobetele sărută fetele!“.

De-a lungul timpului, în funcție de zone, s-au format o mulțime de obiceiuri, unele dintre ele păstrându-se chiar și astăzi.

Unul dintre aceste obiceiuri amintește de cel inițial și vizează tinerii care, îmbrăcați în straie populare, merg în pădure să adune buchete de flori. Mai apoi, la amiază, fetele pleacă în sat, iar băieții le fugăresc, încercând să le fure un sărut. Dacă fete-i era drag băiatul, se lăsa sărutată, moment ce anunța începutul iubirii între cei doi, iar pe seară aceștia își anunțau în sat logodna. Despre toți cei care participau la această sărbătoare se spune că erau binecuvântați în acel an. Mai mult decât atât, din bătrâni se spunea că cei care nu participă și nu sărbătoresc această zi vor fi pedepsiți să nu iubească în acel an. În unele zone din țară încă se păstrează superstiția că îndrăgostiții trebuie neapărat să se sărute în această zi dacă vor să rămână împreună cât mai mult timp.

De asemenea, în popor se mai spune că în această zi fetele strângeau zăpadă și o topeau pentru a se spăla cu apa obținută pe cap și pe față. Rolul acestui obicei ar fi acela că așa se mențineau frumoase tot anul și băieții le remarcau mai repede. Mai mult decât atât, unele fete foloseau această apă pentru a face diferite farmece prin care să-și atragă ursiții.

Un alt obicei face referire la faptul că în această zi nimeni nu trebuie să fie supărat ori să verse lacrimi pentru că va atrage ghinioane asupra lui tot anul.

Și pentru că știm deja că tradițiile și superstițiile legate de iubire și măritiș sunt strâns legate de mitul busuiocului, nu avea cum să lipsească în această zi a iubirii. Se spune că gospodinele trebuiau să semene busuioc în răsadnițe, apoi să aibă grijă de răsaduri până de Sfântul Gheorghe, când îl plantau în grădină. Ulterior, busuiocul semănat de Dragobete era folosit în descântece, farmece și tratamente deoarece se considera că avea puteri magice. Acest busuioc era pus sub perne de tinere pentru a-și visa ursitul.

Și, dacă am ajuns la capitolul gospodărie, în această zi femeile trebuie să facă ordine și curățenie în casă tocmai pentru a avea un an îmbelșugat și a fi iubite de soți. În sate, gospodarii se fereau să lucreze pământul sau să facă treabă prin curte, de teamă ca Dragobete să nu-i pedepsească pentru că munceau, în loc să petreacă.

În această zi, băieții și bărbaţii nu au voie să necăjească persoanele de sex feminin, altfel vor avea o primăvară cu ghinion şi un an greu. Așa că atât băieţii, cât şi fetele trebuie să fie fericiți și veseli, deci să petreacă în această zi pentru a avea parte de iubire întreg anul.

Larissa DINU

Împletiturile de răchită sunt prezente în România încă de acum sute de ani, iar unii dintre meșterii populari continuă această tradiție și trasmint această pasiune din generație în generație. Meșteșugul împletitului, în special cel din paie, ca toate meșteșugurile din fibre naturale de altfel, este cunoscut încă din Antichitate. Dezvoltarea acestui meșteșug în Basarabia are loc între sec. XIX-XX, când meșterii iscusiți se specializau în acoperirea caselor cu paie de secară. Pentru a afla mai multe despre arta împletitului și viitorul ei am fost în Arad și am stat de vorbă cu reprezentantul unei asociații care pledează pentru acest meșteșug.

Compania Romimplet SA a trecut prin multe transformări după ce s-a desprins inițial din Cooperativa Mureșul. Galu Măricuța, meșteșugar de mai bine de 32 de ani, în prezent directorului societății de împletituri de răchită din Arad, Romimplent, ne-a declarat: „Am prins această meserie din mers și am descoperit o pasiune pentru aceste lucrări din răchită. Nu este o muncă ușoară, necesită timp și dedicare, este aproape imposibil să treci de la o fază la altă dacă nu o stăpânești bine. De-a lungul timpului am participat la multe expoziții și concursuri dedicate articolelor din răchită și cel mai important lucru observat este că meșteșugarii noștri nu sunt într-o concurență între ei, există respect reciproc atât în ceea ce privește articolele, cât și piața de desfacere. De asemenea, în fiecare an acești specialiști în realizarea articolelor de răchită încearcă să vină cu noi produse pe piață. Chiar dacă lucrul de bază este același, încercăm să facem o combinație între trecut și prezent pentru ca lucrarea finală să corespundă modernismului.“

Piedici în calea meșteșugarilor

De-a lungul timpului, meșteșugurile din rachită au avut parte de schimbări, iar odată cu modernizarea și apariția materialelor plastice și a altor materiale, domeniul împletiturilor a cunoscut o scădere importantă:„ Odată cu trecerea anilor producția a scăzut fiindcă lucrările manuale nu mai prezentau interes pentru consumatori. Atât în supermarket-urile mari, cât și în alte magazine au apărut materiale de decor din plastic, iar noi, meșteșugarii, am intrat în declin. Dar nu ne-am lăsat prea ușor, am continuat să activăm indiferent de ce se întâmpla pe piață. Și bine am făcut pentru că acum vedem rezultatele, consumatorii au realizat că aceste materiale sunt naturale, sănătoase. Și, nu în cele din urmă, se simte căldura cu care a fost făcut acel obiect împletit“, a adăugat Galu Măricuța.  

Valorificarea produselor

De asemenea, produsele autohtone împletite au cunoscut succesul și în afara țării, fiind căutate tot mai mult de străini. Iar la târgurile naționale și internaționale vizitatorii se arată sincer interesați de aceste lucrări, le cumpără, iar meșteșugarii își valorifică astfel producția. Galu Măricuța ne-a mai declarat că: „Produsele noastre au avut succes la târgurile din afară și în mod deosebit pe plan intern. Cea mai mare cerere vine din Timișoara, Arad și Călărași. Oamenii au început să iubească produsele făcute de mână. Precizez că la crearea unui produs participarea specialistului e de 40%, iar a cumpărătorului e de 60%, acesta din urmă știind cel mai bine ce își dorește și cum ar putea fi realizat. Ca exemplu, pe lângă coșurile clasice, am încercat să creăm și câteva decoruri pentru unele restaurante, cum ar fi seturi de lampadare. În mod deosebit produsele din răchită se folosesc în patiserii, în magazinele Penny din toată țara. Suntem foarte mândri de acest lucru.“

Galu Măricuța a subliniat faptul că oricare dintre doritori își poate achiziționa un produs împletit pentru că prețurile sunt accesibile, începând de la 20 de lei. Iar printre modele putem găsi coșuri clasice, coșuri pentru bicicletă, diferite decorațiuni, pălării: „Oricine își dorește un produs nou, sigur găsește la noi o ușă deschisă și ne străduim să realizăm ce și-a dorit clientul. Acesta este secretul care ne deschide ușa, avem răbdare și nu punem pe prim-plan câștigul. Ne bucurăm că avem în continuare persoane pasionate de acest tip de meșteșug și că îl putem transmite și generațiilor viitoare“ a explicat Galu Măricuța. 

Meșteșugurile astăzi

Totodată, Galu Măricuța ne-a declarat că s-a bucurat să constate că această meserie veche a devenit de interes și pentru tinerii din generația de astăzi. Simpla curiozitate de a observa cum se fac aceste lucrări, încet-încet s-a transformat într-o adevărată dorință a tinerilor de a învăța meșteșugul: „O altă bucurie a noastră este faptul că cei care solicită aceste produse nu sunt doar din generația mea, sunt tinerii care au deschidere și viziune spre viitor. Aceștia tind tot mai mult spre natural, spre protecția mediului. Prin folosirea răchitei, care se cultivă pe terenuri unde nu se poate cultiva grâu și care produce aer curat, protejezi mediul și atunci nu este păcat să nu ne îndreptăm spre aceste produse? De asemenea, am fost invitată să susțin un curs tinerilor dintr-un județ din vecinătate și am rămas plăcut surprinsă de interesul acestora. Cu siguranță o să mai repet această experiență alături și de alți pasionați de împletituri.“

„Pentru un împletitor fiecare zi înseamnă o creație“ – Galu Măricuța

Liliana Postica

Vrând să înveșnicească vechile tradiții din viața satului, pictorul Nechita Bumbu a pus de curând în valoare teme care ar putea fi date uitării: „Drumul pâinii“ și ,,Drumul cânepii“. De la spicul de grâu și până la „pâinea noastră cea de toate zilele“ este un drum lung, spune pictorul năsăudean. Această formulă provine din cunoscuta sintagmă ce apare în Sfânta Rugăciune „Tatăl nostru“ și simbolizează credința, nevoia și respectul pentru pâine. Ea îl însoțește pe om pretutindeni în marile sale momente din viață. Este simbolul belșugului ce trebuie prețuit zi de zi. Iată de ce pictorul Nechita Bumbu consideră că ceea ce face el este un gest de recunoștință pentru străbunii noștri, care munceau din greu pentru o bucată de pâine.

Circa 15 tablouri reconstituie drumul pe care îl parcurge acest aliment atât de important pentru existența noastră: aratul și semănatul cu plugul tras de boi, sau de cai, seceratul (cu toate obiceiurile legate de el: cununa grâului, udatul cununii, petrecerea de la casa gospodarului), treieratul cu batoza, măcinatul la morile de apă, frământatul și coptul pâinii în cuptorul bunicilor, la focul cu lemne. O mare parte din aceste tablouri reprezintă imagini dintr-o experiență trăită cu familia în anii copilăriei sale.

„Drumul cânepii“ cunoaște și el mai multe etape: aratul și semănatul, seceratul și punerea cânepii în snopi, muiatul în apa unui lac, baltă sau la marginea unui râu, spălatul cânepii, uscatul la soare cu așezarea snopilor în formă de piramidă sau sprijinirea lor pe un gard, melițatul, dărăcitul, torsul, țesutul și albitul pânzei. La această muncă, deloc ușoară, participau în general femeile, care, după ce aveau materia primă, adică pânza, își puneau în valoare imaginația și puterea creatoare în confecționarea îmbrăcămintei și a diverselor articole de artizanat, împodobind casele țărănești. Cultura cânepii a dispărut de mult, iar practicarea acestei ocupații a devenit o amintire. De aceea, Nechita Bumbu încearcă să reconstituie aceste tradiții spre a nu fi date uitării, realizând pentru fiecare etapă câte un tablou încadrat într-o peisagistică bine conturată și o cromatică deosebit de atractivă.

Nechita Bumbu este atras și de unele obiective care aparțin trecutului, intrate în patrimoniul nostru național, și anume podurile de lemn acoperite. Dacă Ținutul Năsăudului este cunoscut prin simbolurile sale emblematice, clopul cu pană de păun și costumul popular intrat în cartea recordurilor, o distincție aparte a primit-o și prin construcțiile specifice acestei zone, mai precis podurile de lemn acoperite, care datează din vremea regimentului grăniceresc.

Din cele 14 poduri câte au făcut trecerea peste bătrânul Someș și afluenții săi (Sălăuța și Ilvele), doar patru mai rezistă şi astăzi, sfidând timpul și construcțiile contemporane. Celelalte au căzut pradă intemperiilor și, în multe cazuri, neglijenței semenilor noștri. Nechita Bumbu reîmprospătează imaginea acestor construcții, refăcute pe baza unor fotografii achiziționate de la diverse persoane, ce impresionează prin tehnica arhitecturală și stârnesc admirația tuturor celor care le privesc.

De curând şi-a îndreptat atenţia spre un alt subiect care aminteşte de o veche preocupare a oamenilor de la poalele munţilor, şi anume „Plutele şi plutaşii“ de pe râurile din diferite zone ale ţării. Sunt tablouri care vorbesc despre felul în care se făcea transportul buştenilor pe apă până când au apărut mijloacele motorizate. Prin arta lui aminteşte generaţiilor tinere că au existat cândva şi astfel de modalităţi de transport în domeniul forestier.

Tematica pictorului de la Nepos se extinde şi în domeniul construcţiilor vechi, biserici şi mănăstiri, case tradiţionale, uliţi ale satelor, mori de apă şi vâltori sau instalaţii casnice. Tablourile lui Nechita Bumbu reînvie nu numai tradiţiile satelor noastre, ci şi istoria acestui ţinut, atât de bogat în fapte şi evenimente.

Stăpânind bine arta proiectării, el pune accent pe detalii folosind tehnici strict profesionale privind poziționarea obiectivului în spațiu, proporția lui, are simțul liniei de perspectivă, dar și al luminii și umbrelor prin care realizează imagini autentice și pline de semnificații.

Tablourile sale, lucrate pe pânză sau pe lemn de mesteacăn pregătit după o tehnică personală, pot fi luate drept elemente etnografice pentru oricare monografie rurală. Astăzi casa pictorului a devenit un adevărat muzeu de artă, care adăposteşte câteva sute de tablouri, adevărate comori ale spiritului nostru tradiţional.

Mircea Daroşi

Încet-încet, lumea satului se schimbă. Valorile tradiționale încep să fie date uitării sau le scoatem la lumină, cu o regie specifică, pe la diverse sărbători. Mulți dintre meșterii și rapsozii de mare valoare au trecut la cele veșnice. Cei care mai sunt vii, unii dintre ei chiar tezaure umane vii, sunt, aproape toți la vârsta senectuții și rar mai auzim câte ceva despre ei. Povestea Rafilei Moldovan poate fi un exemplu a ceea ce încă avem și putem pierde.

O găsești la treabă prin ogradă ori la cusut, ori la frământat aluatul pentru plăcinte. Sau, ca să-i treacă de urât, cântă sau scrie poezii. Rafila Moldovan din Idicel Pădure are, la 81 de ani, aceeași minte ageră și aceleași mâini îndemânatice ca în tinerețe. Dacă-i calci pragul și o întrebi ce face îți răspunde hâtru: „Fac de toate și n-am niciun spor.“ Și nu grăiește în șagă pentru că tanti Rafila lui Anton, cum îi spune satul, a făcut și face de toate, dar pe toate le face cu spor! Este un meșter popular vestit, cântă cu har, scrie poezii și, dacă intri în vorbă cu ea, trebuie să deslușești tâlcul de dincolo de cuvinte. A rămas însă un om modest, o femeie simplă de la țară, chiar și după ce statul român a recunoscut, cu acte-n regulă, că Rafila Moldovan este un tezaur uman viu, titlu care i-a fost acordat în 2018.

„Munceam, coseam și cântam...“

Tezaure umane vii este o inițiativă UNESCO pentru păstrarea patrimoniului cultural imaterial și a fost preluată în anul 2010 și de Ministerul Culturii din România. Printre tezaurele umane vii se află renumiți meșteri populari și rapsozi – Nicolae Pițiș, Vasile Soporan, Mariana Gligor sau Ion Crețeanu. Tanti Rafila spune cu modestie că  a rămas înmărmurită când a aflat. „Nu știu dacă merit eu acest titlu, poate că am făcut și eu ceva în viața asta. Am avut o viață grea, am prins războiul, au fost vremuri cumplite, dar patima mea, de copilă, a fost cusutul, coseam oriunde apucam și, atunci când mergeam la căpălit, coseam și cântam... Mi-a fost drag și să cânt și poate că aș fi ajuns departe dacă aveam școală, dar n-a fost să fie!“

Cântecul alungă supărările și lupii...

Dacă o îndemni să-și spună povestea începe să-i tremure glasul. „Nu se poate povesti ce-am tras noi.

Mi-aduc aminte că lucram de când eram mici, eram plini de păduchi și de râie, dar lucram din greu ca să ne putem întreține. Dar erau și lucruri frumoase pe-atunci, aveam șezători iarna, torceau toate fetele din sat, petreceam și la secerat și la sărbători. Vara seceram de cum se făcea ziuă până răsărea luna, am cosit ca bărbații, umblam și după lemne în pădure singură, am umblat cu caii. A fost greu, a fost frumos. Eu cred că, dacă nu avem trecut, nu avem nici viitor, iar dacă nu-l ai pe Dumnezeu cu tine, atunci nu ai nimic, abia atunci ești sărac cu adevărat.“

Rafila Moldovan are, în adâncul sufletului, și acum o rană care-o mai doare câteodată, că nu a ajuns să cânte pe scenă. „Cântecul este un dar dumnezeiesc care alungă supărările și greutățile, alungă și lupii“, spune tanti Rafila. De aceea le spune și ea părinților de azi să-și lase copiii să facă ce cred ei că pot să facă bine în viață. Ea nu avut parte de ceea ce și-a dorit.

Istoria unei comori îngropate

O altă poveste care o cutremură și acum este a vechilor costume populare pe care le-a ascuns în pământ în timpul războiului. „Am avut multe costume populare vechi lucrate cu mare îndemânare și era păcat să le pierd. Când a început războiul le-am pus într-un lădoi și le-am ascuns în pământ și așa au scăpat!“ A dezgropat costumele populare din pământ, după război, ca pe o comoară, așa cum le păstrează și acum în micul muzeu făcut lângă casă. Este mâhnită că tinerii de astăzi nu le mai prețuiesc și nu le mai poartă. Și mintea îi fuge, din nou, la vremurile de demult. Era o lume care apune, încet-încet, o lume care prețuia sufletul omului, gândul curat și poezia. Tanti Rafila are șapte volume de versuri, toate scrise doar pentru că a simțit că trebuie să le scrie. Nu numai poezia a scris-o pentru că așa a vrut Dumnezeu. I s-a hărăzit să vadă și țări străine cum nu ar fi visat când era copilă. „Abia după ce pășești peste hotare îți poți prețui țara, dar și pe celelalte“, își încheie povestea Rafila Moldovan și gândul îi zboară iar la vremurile de demult, la sărbătorile de altădată și la cântecele cele vechi care-i oblojeau sufletul...

Vasile Braic

Satul Viscri, situat în sud-estul Transilvaniei, a devenit celebru mai cu seamă după ce Prințul Charles l-a vizitat și, fascinat de simplitatea locului, a decis să-i ajute pe oameni. Printr-o fundație, a contribuit la restaurarea caselor autentice săsești și amenajarea canalizării. Susținerea României de către prințul Charles a fost făcută publică și în documentarul „Wild Carpathia“, din care reținem că prinţul moştenitor britanic se dovedește a fi un adevărat ambasador al țării noastre. „Poate oamenii nu văd asta, dar România este o ţară minunată”, spune fiul cel mare al reginei Elisabeta a II-a.

La Viscri, Prinţul de Wales a fost mereu întâmpinat cu zâmbete de către turişti, români şi străini, iar localnicii îl așteptau cu bunătăți și mulțumiri călduroase. De doi ani, acesta nu a mai ajuns prin sat, din diverse motive. Dar un lucru a fost dovedit în timp: acela că turismul poate salva satele românești. Modelul de succes în acest sens este chiar Viscri, unde simplitatea, autenticitatea și modestia au schimbat destinul oamenilor.

Aflat la 80 de kilometri de Brașov și la 40 de Sighișoara, satul Viscri a fost inclus de UNESCO în patrimoniul mondial în 1999. În anul 2000 prințul Charles de Wales a cumpărat aici o casă săsească, ridicată la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Și turiștii au început să vină. La început, se adunau doar câteva zeci. După 20 ani, numărul lor a crescut la aproape 30.000 anual. Și iată cum un sat condamnat cândva la uitare și ruină reunește acum localnici care duc un trai decent.

Venituri provenite din turism

Mariana Purghel a lucrat la o pensiune din sat și gătea mâncare tradițională celor care vizitau localitatea. Pentru că în Viscri nu exista niciun restaurant, Mariana a decis să deschidă ea unul. Localnica face mâncare acum pentru cel puțin 100 de clienți zilnic, iar veniturile sale provin din turism. În paralel, Mariana este administrator a Asociației „Femeilor din Viscri“, care confecționează produse din pâslă (produs textil obținut prin baterea în piuă a lânii sau a părului netors al unor animale), iar vestea lor s-a dus până în Europa. În Viscri șosetele groase de lână și papucii de pâslă stau în magazinul doamnei Mariana în așteptarea cumpărătorilor, dar și în cel din Gemania.

A fost odată…

Povestea afacerii cu șosete din lână și papuci din pâslă a început acum 20 de ani. Atunci, Harald Riese, profesor, și soția sa, Maria Westerwald, stabiliți în satul Viscri, au primit de la o localnică o pereche de șosete împletite din lână de oaie. Tanti Leana era o femeie săracă și bătrână care cerșea prin sat. Într-o zi, a mers cu o pereche de șosete croșetate la poarta lui Harald Riese ca să ceară în schimb mâncare. Harald, fondatorul proiectului „Viscri-Socken“ (Ciorapi din Viscri), povestește ziarului german Badische Zeitung cum, într-o dimineață, Leana nu a mai trecut pe la ei ca de obicei pentru a cerși mâncare, ci pentru a face un troc – câteva perechi de ciorapi împletiți chiar de ea pentru o sticlă de ulei. Riese, care tocmai avea vizitatori din Germania, i-a oferit pentru ciorapi cinci mărci, reprezentând salariul pentru două zile de muncă în grajd. Invitațiilor săi le-au plăcut și lor șosetele și au comandat și ei mai multe perechi. Celelalte femei din sat au aflat despre această oportunitate, s-au mobilizat și la scurt timp s-a început producerea și livrarea de ciorapi, care aveau de-acum succes și în Germania.

Ora de șosete la Viscri

Datorită poveștii cu șosetele, sătenii din Viscri au devenit și personajele unui film documentar, coproducţie româno-germană. Pelicula, intitulată Satul Şosetelor, a fost realizată de Ileana Stănculescu, o cineastă care a descoperit din întâmplare, acum câțiva ani, scris pe o poartă, un anunţ: „Ora de şosete – miercuri şi vineri de la 10 la 12“. „De la un rucsac plin cu şosete s-a dezvoltat o mică industrie. De două ori pe săptămână, în curtea neamţului se strâng toate femeile: o jumătate de sat miercurea, cealaltă jumătate vinerea, de la o anumită oră, şi-şi predau şosetele. Sunt controlate să nu aibă greşeli, să nu fie prea lungi sau prea scurte, totul se desfăşoară „nemţeşte“. De multe ori se mai lasă și cu scandal pentru că femeile se străduiesc să tricoteze frumos, dar le sunt refuzate şosetele: pentru un centimetru în plus, ele trebuie să o ia de la capăt. Acestea sunt cerinţele celor care le cumpără: au pretenţia ca produsul să fie perfect“, povestește Ileana Stănculescu.

Așa s-a născut ideea ciorapilor „de Viscri“, iar femeile din satul transilvan s-au pus pe împletit șosete de lână pentru nemți.

Între timp, s-a fondat și Asociația „Femeilor din Viscri“, iar astăzi circa 50 de femei sunt ocupate cu realizarea de ciorapi și pâslari pe care îi lucrează de acasă. În acest mod, femeile își asigură un venit de bază. Banii nu sunt foarte mulți, în schimb au unele avantaje care – în România, pe la țară, sunt bine-venite, ca de exemplu asigurare de pensie, de boală și pentru șomaj.

Cu timpul, șosetele de lână au început să se vândă într-un volum mai mare în Germania, pe la bazarurile bisericești și de Crăciun sau la comandă, iar pentru a face față cererilor a fost amenajat  și un „depozit de ciorapi“ în localitatea Stegen de lângă Freiburg.

La început, ciorapii croșetați erau dați în schimbul alimentelor de care aveau nevoie gospodinele: zahăr, ulei sau făină. Acum, femeile din asociație produc mii de perechi de șosete, mănuși, căciuli, pulovere, pături sau papuci de pâslă care pleacă în toată lumea, purtând cu ele numele României. Peste 50.000 de perechi de şosete au luat-o spre Vest, din 1999 până astăzi.

Anca Lăpușneanu

MAI JOS REPORTAJUL VIDEO

Prof. dr. Maria Tănase Marin este etnomuzicolog, realizator și producător de emisiuni folclorice la TVR. A început inițial cariera ca interpret de muzică populară, dar la scurt timp a preferat să predea arta vocală, ca profesor la Școala Populară de Artă și Colegiul de Artă „Carmen Sylva“ din Ploiești. I-a avut ca elevi, printre alții, pe Iuliana Tudor (prezentator și producător la TVR), Miruna Ionescu (actriță și prezentator la TVR), Ramona Păun (soprană la Opera Națională București), Traian Frâncu și Adriana Deaconu (soliști vocali în orchestra de muzică populară a Filarmonicii „Paul Constantinescu“ Ploiești), Mariana Mușa Trăscău (profesor de muzică și interpretă de muzică populară), Andreia Hăisan (solistă și prezentator la Trinitas TV), Emilia Dorobanțu (solistă de muzică populară) etc. În paralel a lucrat și produs emisiuni la postul național de televiziune.

Reporter: Maria Tănase Marin, ai colindat țara în lung și lat. Ai avut în emisiunile tale sute de invitați, interpreți de mare valoare, dar și creatori de artă populară. Spune-mi, te rog, unde anume din țară se mai păstrează tradiția rurală pură, se practică la propriu, face parte din viața comunității? Eu am avut o experiență unică la Bistrița Bârgăului; am văzut valuri de... straie populare care curgeau înspre biserică, într-o duminică obișnuită, tablou ce mi-a lăsat impresia unei alte lumi, a altui timp.

Maria Tănase Marin: Aș cita, de departe, Bucovina și Ardealul, două zone etnofolclorice de-o bogăție aparte. Dar nici aici nu vom găsi preocupare pentru cultura materială și spirituală în toate satele. Sunt vetre unde oamenii au o legătură profundă cu trecutul lor, au conștiința valorii neamului și a înaintașilor lor, mândria de a fi cine sunt, iar obiceiurile și tradiția populară fac parte din fibra și ființa lor. Eu am exemplul fericit al județului Alba, unde am desfășurat, în calitate de coordonator de evenimente și președintă a juriului, un proiect, „Cultură pentru cultură“ s-a chemat, vreme de șase ani. Acolo am găsit și văzut o demonstrație a ceea ce înseamnă pentru ei tradiția populară, începând de la dansuri vechi, cântece, meșteșuguri, artă tradițională și până la gătit bucatele specifice fiecărei localități. Mi-a plăcut grija ca toate acestea să fie asumate – nu știu cum să-ți spun, e ca și cum ar face parte din educație – și să fie trecute de la o generație la alta, în respect aproape sacru față de tot ce era și este străbun. Acolo sunt rădăcinile lor, acolo e tot rostul lor. Participarea laolaltă a tinerilor, copiilor și bunicilor la această bucurie comună, la această școală, până la urmă, nu are decât să ne încredințeze că moștenirea se transmite și e pe mâini bune.

Rep.: De ce în restul țării – Muntenia, Oltenia, parțial Banat, jumătatea de sud a Moldovei – s-a cam pierdut legătura cu tradiția populară? În fine, o mai găsim în muzee, pe scenă, dar nu în viața de zi cu zi a oamenilor.

M.T.M.: Foarte bună întrebarea ta! Eu aș pune totul pe seama faptului că, știu și eu, avem... forme fără fond. Bun, se fac spectacole extraordinare, cu desfășurări de forțe uneori impresionante – a se citi artiști – dar se uită în fapt sărbătoarea în sine, scopul pentru care se adună oamenii la un loc. Nu se caută în ele tradiționalul, ci se pune prea mare accent pe festivism. Poate în sud oamenii sunt prea grăbiți; în Ardeal și în Bucovina nu-i atâta grabă, parcă și timpul curge altfel, sunt foarte meticuloși cu tot ceea ce înseamnă rădăcina noastră ca neam. Ei țin foarte tare ca totul să fie corect făcut, dacă un joc popular e executat bine, dacă un costum popular e purtat cum trebuie, dacă o casă muzeală redă cu fidelitate istoria locului. Lasă, cum să spun, un fel de amprentă în evoluția satului. Revenind la experiența mea din Alba, n-aș vrea să citez vreun nume, fiindcă s-ar putea să omit pe cineva, dar nu mă pot abține să nu amintesc de maestrul coregraf Sorica Fărcașiu, cea de care se leagă, printre altele, Purtata Fetelor de la Căpâlna sau de Tulnicăresele din Avram Iancu ori Fluierașii de la Șugag. La Alba m-a impresionat și implicarea, deschiderea și pasiunea autorităților în toate activitățile care țin de valorificarea tradițiilor populare și l-aș numit aici pe Ion Dumitrel, președintele CJ, care în plus este fin cunoscător al fenomenului, chiar dacă la origine este oltean... Dedicația acestor oameni m-a determinat apoi să invit mai toate ansamblurile și oamenii valoroși cu care am colaborat la edițiile de colecție ale emisiunii pe care o găzduiesc la TVR.

Rep.: În fiecare județ avem centre de cultură în subordinea consiliilor județene. Ele se numeau, până deunăzi vreme, centre pentru conservarea și valorificarea tradițiilor populare. În ce măsură crezi că aceste instituții reușesc cu adevărat să facă acest lucru? Bine, dăm deoparte Centrul Județean de Cultură Sibiu, unde se fac lucruri de-a dreptul senzaționale, poate un pic și Craiova, care are acea orchestră populară faimoasă, ce poartă numele legendarei Mariei Tănase.

M.T.M.: Eu nu pot să-mi exprim o părere fiindcă nu știu exact ce se petrece acolo. Poate oamenii din aceste instituții se preocupă, poate fac studii în teren, editează niște cărți, au organizat simpozioane, schimburi de experiență. Cert este că uneori efectul muncii lor nu prea se vede, nu lasă urme. Dacă e să ne referim la județul nostru (n.m. – Prahova), eu am venit cu câteva propuneri, dar am fost respinsă de fiecare dată. Am vrut să aduc proiectul de la Alba și în Prahova, să impulsionăm lucrurile în câteva comune unde știam noi că se mai mișcă ceva, dar celor de acolo nu li s-a părut de interes. Am dorit să mă întorc la Școala Populară de Artă cu o idee nouă, de a duce cursurile la sat, acolo unde e rădăcina tradiției, nu de a-i aduce pe cursanții din mediul rural la oraș, nici asta nu s-a putut. Eu fac lucrul acesta, am clasă de cântec tradițional la o fundație, dar aș fi vrut să împrumut din experiența mea la nivelul instituției, fiindcă acolo sunt oameni care au distrus realmente folclorul nostru prahovean. Nu mai zic despre lipsa lor de pregătire... Poate din gestionarea greșită a resurselor nu vedem în fiecare județ ceea ce au Sibiul, Doljul, Alba, Bistrița-Năsăud, poate și Vâlcea, Botoșani, Suceava etc.

Rep.: Toate comunele și orașele au sărbători dedicate fie zilei localității, fie altor sărbători, cum ar fi festivaluri ale viei și vinului, berii, țuicii, dulcețurilor, cașcavalului, cireșelor, castanilor, trandafirilor, bujorului etc. Câte dintre ele chiar mai promovează valorile autentice? Impresia mea este că 80-90% dintre ele sunt kitsch-uri.

M.T.M.: M-am temut un pic, după ce ai spus procentul, să nu zici invers! Sunt sută la sută de acord cu tine! În cadrul acestor manifestări, cum spuneam, se folosește sărbătoarea ca motiv de petrecere, dar de fapt se uită de esență. Ele nu mai ajung la sufletul omului, sunt artificiale, nu au nicio logică în organizare, seamănă teribil între ele, indiferent de zonă. Iau un exemplu: Festivalul usturoiului. De ce

l-ai numit așa? Ca să ai temă centrală usturoiul, să serbezi ocupația de bază a sătenilor, să se simtă oamenii locului onorați și implicați! Or tu îmi aduci chinezării, frigărui, mici, fum, tobogane, tarabe patronate de orășeni, artiști care să cânte pe fugă. Exact hora satului lipsește, Maria! Să vii cu orchestră, nu cu negative, să-l faci pe sătean să se prindă în joc, să se bucure el, să participe el, să simtă că sărbătoarea este a lui.

Rep.: Ultima întrebare ține tot de instituții. Cât rol mai au căminele sau centrele culturale în asigurarea păstrării și promovării tradiției românești?

M.T.M.: Nu prea mai au. Nu mă refer la Ardeal și Bucovina, unde se mai fac lucruri bune, dar retrăgându-ne înspre sudul țării, ei bine, ce să zic... În afară că am construit cămine culturale, că pe altele le-am renovat, le-am dotat, le-am vopsit, care e rostul lor? Să spun că unele servesc pentru parastase și din ce în ce mai rar pentru evenimente culturale? Chiar mă gândeam zilele trecute că ar prinde bine să sun adunarea printre foștii mei elevi și să începem o serie de acțiuni în căminele acestea culturale...

Rep.: Eu am impresia că lucrurile acestea s-au deformat și din cauza celor care au ajuns la conducerea unor astfel de instituții.

M.T.M.: Absolut adevărat! Și eu mă minunez uneori de unde apar oamenii aceștia! Să n-ai nimic în comun cu spiritualitatea și cultura și să conduci tocmai cultura... Asta da ironie!

Rep.: Mulțumesc pentru interviu. La final, poţi transmite un gând cititorilor revistei noastre?

M.T.M.: În primul rând vreau să spun că-mi place tare mult revista Lumea Satului. Faceți toți lucruri grozave acolo. În vremurile acestea tulburi, cititorilor le doresc să aibă încredere în ei, să aibă credință și multă iubire pentru că doar așa putem merge mai departe.

Maria BOGDAN

Aflată la hotarul dintre Moldova și Ardeal, în lungul Drumului Național 17, Vatra Dornei – Bistriţa, comuna Poiana Stampei este amintită documentar încă din anul 1593, de pe vremea domniei lui Aron Vodă. Poziţia geografică, frumuseţea peisajului și Rezervaţia Naturală Biologică „Tinovul Mare“, unică în ţară, fac ca această localitate să se afle printre atracţiile turistice din zona Bucovinei. Casa-Muzeu, amplasată în centrul comunei, oferă vizitatorilor o imagine inedită despre arhitectura zonei, frumuseţea portului popular, tradiţii şi obiceiuri păstrate până astăzi. În incinta acesteia, dar și în Casa de Cultură „Elisei Todașcă“ se desfășoară periodic activități care marchează diferite evenimente din viața comunității, punând în valoare potențialul local. Formațiile artistice, din care fac parte în primul rând elevii școlii, participă la manifestări cultural-artistice zonale și naționale, expoziții, concursuri, concerte, spectacole, promovând zestrea spirituală și valorile specifice localității și Bucovinei. Printre acestea se numără și Cercul ,,Micii meșteșugari“, îndrumat de prof. drd. Dorina Paicu, directoarea Școlii Gimnaziale Poiana Stampei.

Zestrea unei naţiuni o constituie graiul, portul, obiceiurile şi religia

Cercul ,,Micii meşteşugari“, a apărut la inițiativa unei iubitoare a tradițiilor din această zonă, profesoara Dorina Paicu, din necesitatea familiarizării tinerilor cu activităţile cu caracter folcloric din zonă: şezători, hore, clăci, descântece, nunţi, botezuri, înmormântări, formarea deprinderilor de a practica meserii tradiţionale cum ar fi ţesut, cusut, lemnărit, cojocărit şi de a se iniţia în tainele meşteşugurilor, precum încondeierea ouălor de Paşti, pictura religioasă pe lemn sau pe sticlă, sculptură în lemn. Un alt obiectiv al cercului a fost și a rămas cunoașterea și culegerea de folclor autentic din zonă, formarea simţului estetic şi a dragostei pentru tot ce înseamnă folclor şi tradiţii, recunoaşterea portului popular şi a obiectelor tradiţionale locale prin caracteristicile de autenticitate, dar și cunoaşterea etapelor de lucru pentru a obţine obiectele populare finite.

„Zestrea unei naţiuni o constituie valorile sale culturale şi tradiţionale: graiul, portul, obiceiurile şi religia. Când acestea sunt pe cale de dispariţie putem vorbi de un proces ireversibil de degradare a naţiunii şi chiar de dispariţie a acesteia.

Astăzi, când facem parte din familia unită a ţărilor europene, când relaţiile dintre aceste state, bazate pe încredere şi într-ajutorare, sunt mult mai prietenoase, când graniţele devin treptat doar imaginare, naţiunile pot dăinui în timp prin ce au mai trainic şi mai valoros.

Pentru ca generaţiile care ne urmează să cunoască rădăcinile poporului şi evoluţia sa pe treptele istoriei, este de datoria noastră, a celor cu misiunea de educatori, să le lăsăm cât mai puţin alterată zestrea de care vorbeam, pentru a ne recunoaşte şi a nu uita că am fost şi că suntem români.

Oriunde, în Europa şi în lume, oricâtă unitate în diversitate ar exista, ceea ce ne păstrează identitatea sunt graiul, portul şi obiceiurile.

Această preocupare de transmitere spre viitor a tradiţiilor şi obiceiurilor locale s-a păstrat de-a lungul timpului şi în localitatea noastră prin activităţi de ţesut, cusut, cojocărit, cântece transmise prin viu grai, dansuri populare, obiceiuri etc.“, ne-a spus prof. drd. Dorina Paicu.

Cercul ,,Micii Meşteşugari“, locul de familiarizare a tinerilor cu activităţile cu caracter folcloric

Întâlnirile periodice ale membrilor Cercului „Micii Meşteşugari“ au făcut posibilă organizarea şezătorii tradiţionale și a obiceiului de nuntă prezent în repertoriul formaţiei „Flori de merișor“, colecţionarea de la bătrâni a unor elemente de folclor: strigături, cimilituri, ghicitori, zicători, proverbe, legende etc., adunarea obiectelor vechi pentru activităţile proprii şi pentru Casa-Muzeu, participarea la festivaluri naţionale şi internaţionale de folclor.

În prima lună a acestui an, în cadrul activității „Din bătrâni se povesteşte…“ copiii au avut o întâlnire cu bătrânii din sat pentru a investiga date despre istoria localităţii, datinile şi obiceiurile locale, iar până în luna mai, pe lâgă atelierele de încondeiat ouă, pictură pe hârtie/lemn/piatră/sticlă, cusut, sculptat, micii meșteșugari și-au propus să participle la numeroase activităţi organizate în programul Consiliului Județean Suceava, „Paştele în Bucovina“, dar și la festivaluri și concursuri naționale dedicate meşteşugurilor artistice tradiţionale.

„Aceste activităţi s-au practicat şi se mai practică încă în grupuri mici, pe familii.

În rândul copiilor, ca forme de manifestare liberă a aptitudinilor şi deprinderilor însuşite în familiile cu tradiţii, s-au creat Cercul «Micilor meşteşugari», formaţiile «Flori de pe Dorna» și «Flori de merișor» care au în repertoriu un obicei de nuntă din zonă, o şezătoare tradiţională, colinde şi obiceiuri de Crăciun şi Anul Nou.

Printre obiectivele propuse cele mai importante ar fi: promovarea culturii şi tradiţiilor locale şi zonale; dezvoltarea abilităţilor practice în materie de confecționare de obiecte de artă populară/gastronomie locală; interpretarea folclorului autentic; aplicarea criteriilor estetice şi morale în aprecierea valorilor“, consideră profesoara Dorina Paicu.

Premii naționale și internaționale în cei 10 ani de activitate

La nici un an de la înființare, în 2010, Cercul „Micii meșteșugari“ obține Premiul I, apoi Premiul Special în 2011 și în 2012, precum și Marele premiu al Festivalului Național al Ouălor Încondeiate, Ciocănești. Începând cu anul 2012, cel puțin un membru al cercului este prezent la faza națională a Olimpiadei „Meșteșuguri artistice tradiționale“ de la Sibiu, aducând premii importante județului Suceava: Czutka Alina, la ouă încondeiate (premii I și Premiul special al Muzeului „Astra“ pentru păstrarea tradiției), Chiperi Geanina (pentru cusături), Pentelescu Ionela, Chiforescu Medeea, pentru ouă încondeiate. Membrii cercului obțin în fiecare an numeroase premii la Concursul Interjudețean „Tradiție – valoare sacră“ și sunt laureați la Festivalul Internațional „Cătălina“, Iași, Festivalul Național „Cocoșul de Hurez“, Vâlcea, Concursul Național „Târgul copiilor meșteșugari”, organizat la Vatra Dornei, Concursul  Interjudețean „Paștele din sufletul copiilor“ de la Vlădeni, Botoșani, „Paștele în Bucovina – Culorile credinței“. O mare parte dintre membrii cercului au devenit meșteri populari foarte talentați. 

Silviu BUCULEI

GALERIE FOTO

Ce spuneți de un mărțisor aparte? Fondatorii proiectului artizanal Moara de Hârtie din Comana vin în întâmpinarea iubitorilor de literatură cu un accesoriu inedit: cărțisor! Un mărțișor poetic, ce are copertele din hârtie de mână cu inserţii florale, nu-mă-uita. Filele sunt din hârtie reciclată, împodobite cu un fragment de cinci versuri de inspirație folclorică din manuscrisele celor mai îndrăgiți poeți.

„De ce Cărțișor? Pentru că în lada de zestre a poporului nostru există un obicei străvechi, cel al Mărțișorului, iar cartea merită purtată în dreptul inimii. Conceptul de cărțișor a luat naștere în 2016 cu versurile poetei Ana Blandiana, apoi a continuat cu un alt nume de aur al literaturii române, Nichita Stănescu, după care cu gândurile Mariei, Regina României, cea care a marcat Centenarul României Mari și continuă, la 170 de ani de la naşterea poetului, cu versurile lui Mihai Eminescu, spune Dana Georgescu, fondatoarea proiectului Moara de Hârtie.

Mărțișor împodobit cu versuri

Cărțișorul de Autor cuprinde cinci versuri de inspirație folclorică din manuscrisele eminesciene și este  disponibil în trei variante inedite, potrivite pentru toți cei care doresc să ofere daruri prețioase și sensibile la început de primăvară.

Cea mai aparte variantă este o serie limitată de 170 de exemplare din hârtie de mână realizată din ţesături de bumbac de culoare albastră, după o tehnică inspirată din tradiţia vechilor mori de hârtie, având semnătura poetului imprimată cu foiţă de aur pe cutia protectoare, sub formă de carte. Cărțișorul de Autor Mihai Eminescu este disponibil și în varianta din hârtie reciclată, cu inserţii de plante, așezat într-o cutie sub formă de carte, fiecare exemplar având pe copertă o floare naturală de culoare albastră.

Ruxandra HĂBEANU

Numele produsului este unic, diferențiindu-se de celelalte băuturi. Astfel, vișinap sau vișinata derivă de la vișinele folosite în fabricarea siropului, care fascinează prin culoarea rubinie a licorii, dar și prin aroma plăcută de vișină.

Pentru realizarea vișinap-ului este nevoie de multă măiestrie și dragoste. Povestea acestui produs capătă valențe istorice încă din timpuri străvechi, când bărbații se adunau în jurul cazanului pentru obținerea țuicii, iar femeile în luna lui cuptor, după culegerea vișinelor în lădițe pline cu aceste fructe roșietice preparau în odaie siropul de vișine.

Mihail Kogălniceanu și Costache Negruzzi au amintit de produsul „vișinap“ în cartea lor „200 rețete cercate de bucate, prăjituri și alte trebi gospodărești“ apărută pentru prima dată în anul 1841 la Iași în „La Cantora Foaiei Sătești“, cu cheltuiala și îngrijirea unei societăți de iubitori ai neamului românesc, care este de fapt prima carte de bucate românească. „Vișinile să se zdobească într-o covată nouă, să se frământe bine, să se strecoare și zama să se puie în tingire mare să fiarbă până va scăde o a treia parte din ea și apoi să se puie într-o cofă nouă, să se puie la răcoare în pivniță ca să steie trei zile. Apoi, scoțindu-se încet-încet, ca să nu se tulbure, să se strecoare în veșini și să se amestice cu spirtul, puindu-se una măsură spirt și una și jumătate de zamă și așa, amestecat, să se îndulcească. După ce se va amesteca zama cu spirtul, poate sta cât de mult neîndulcit, fără a se zminti, iar neamestecată se strică. Vișinapul va fi mai bine dacă vișinile vor fi amestecate și cu cereșe amare. Să iei o balercă de o vadră, apoi să alegi vișini frumoase și s-o umpli, însă să o lași deșartă de trei degete. Apoi să iei două ocă zahăr, să le ferbi, să le legi ca de șerbet, să torni acel zahăr în balercă și, peste acel zahăr, să torni spirt de sâmburi cât va mai intra, ca să se umple balerca bine. Ulterior să se ție la răcoare câteva vreme și, pe urmă, o scurgi prin beșici. Să pui vișini multe alese, să le pisezi bine, cu sâmburi cu tot, apoi să umpli pe jumătate o balercă, cât vei voi de mare, și să umpli balerca cu spirt. Să o lași așa să șadă la răcoare până la 15 august, apoi să scurgi acel spirt și să-l îndulcești cu vutcă.“

Ingredientele și cantitățile necesare rețetei de vișinată tradițională:

• 6 kg de vișine coapte;
• 3 kg de zahăr;
• 1.5 l de alcool.

Pentru culoare și aromă deosebită se pune un pumn de cireșe amare. Ingredientele folosite în realizarea vișinap-ului nu au în compoziția lor adaosuri de aditivi alimentari, coloranți, arome, vitamine, minerale, îndulcitori. La obținerea licorii se folosesc vișine proaspăt culese, în care s-au folosit numai metode tradiționale, ecologice, nestropite, crescute natural. Alcoolul va fi rachiu de tescovină.

Beatrice Alexandra MODIGA

Ceramica de Horezu poate fi considerată un brand de țară. Nu cred că există persoană care să nu fi auzit măcar o dată de meșterii de aici, care modelează obiecte deosebite, iar renumele lor a ajuns demult dincolo de granițele țării. Însă câți dintre tinerii de astăzi vor să mai învețe acest meșteșug? Tot mai puțini, o spun chiar meșterii care și-ar dori să aibă pe cine învăța… Un astfel de exemplu este și familia Țambrea Gheorghe și Carmina din Olari – Horezu, care practică acest meșteșug de mai bine de 20 de ani.

Tradiție din tată-n fiu

De cele mai multe ori, meșteșugurile se transmit din generație în generație, cei tineri învață de la părinți și bunici cum să lucreze cu lutul, iar Gheorghe Țamdrea nu a fost o excepție. A învățat de mic să modeleze lutul și să facă obiecte tot mai frumoase, iar Carmina, odată ce a intrat în familia Țambrea, adică după ce s-a căsătorit, a învățat și ea acest meșteșug.

„Noi ducem mai departe arta olăritului pe care a practicat-o și familia soțului meu. Chiar dacă există un centru la Horezu, fiecare are și un atelier acasă. Diferența dintre familii și produsele fiecăruia este dată de decorul realizat pe obiecte. Într-adevăr, motivele sunt vechi, dar fiecare meșter are felul propriu în care îl realizează“, a declarat Carmina Țambrea.

Emblema ceramicii de Horezu, cocoșul

De cele mai multe ori, atunci când ne gândim la obiectele din ceramică de Horezu ne apare în minte imaginea celebrului cocoș. Însă nici acest cocoș nu este ca un logo adăugat pur și simplu, identic de fiecare dată, ci este unic pentru fiecare familie, modul în care este realizat fiind diferit de la un olar la altul. Astfel că, prin ochiul cunoscătorilor, două obiecte care în aparență sunt la fel pot fi diferențiate prin modul în care este pictat cocoșul de Horezu.

Ce obiecte realizează familia Țambrea? Farfurii, platouri, castroane de diverse mărimi, străchini, ulcele mai mari și mai mici, vaze pentru flori, dar nu și oale pentru sarmale, adică cele care rezistă în cuptor. Motivul? Ceramica de Horezu nu rezistă la temperaturi înalte, deci cine spune că face astfel de obiecte la Horezu minte sau oferă un produs care nu va rezista așa susține Carmina. „Vindem produsele la bucată, în târgurile de specialitate, însă lucrăm și pe comandă, adică în cantități mai mari. E multă muncă până la realizarea unui produs finit, iar prețul pe care îl primim nu reflectă adevărata valoare a obiectului. Nici măcar nu aș putea spune cât timp durează să realizez un singur obiect pentru că este vorba de mai multe etape: trebuie să aduci lutul, să-l pregătești, să ai măcinate culorile, apoi să modelezi, să decorezi, să usuci, urmează apoi finisarea dosului, arderile. Lucrăm în serie, nu putem elimina anumite etape și astfel ne trebuie destul de mult timp până când putem să umplem un cuptor. Avem un cuptor special pentru vase, iar vara muncim aproximativ o lună și jumătate până umplem un cuptor. Bineînțeles, depinde și de mărimea obiectelor“, a mai punctat meșterul.

Întrebată dacă a numărat vreodată câte obiecte realizează într-un singur an, Carmina  a precizat faptul că nu știe un astfel de număr, însă într-o lună și ceva face peste 1.000 de obiecte de diferite mărimi. Una dintre cele mai importante etape din acest proces de realizare a obiectelor de ceramică este uscarea lor. Ele nu se usucă la soare pentru că de cele mai multe ori crapă. Tot din acest motiv apar și pierderile și, chiar dacă pare că se poate trăi doar din practicarea acestui meșteșug, lucrurile nu stau tocmai așa pentru că meșterii nu au o siguranță a vânzărilor, deci nu au niciun venit stabil.

Culori natural și comenzi speciale

Dacă în ceea ce privește motivele ce apar pe obiecte am înțeles deja că sunt unice, trebuie să știm acest lucru și despre culori. Ele sunt obținute natural, din pământ. „Am realizat multe comenzi speciale, chiar și mărturii de nuntă, dar am folosit mereu doar culori naturale. Eu nu pot să am pe un obiect, să spunem, frez, roz adică, pentru că nu am cum să-l obțin în mod natural. Consider că nu poți practica acest meșteșug dacă nu îți place, eu am învățat să fac astfel de obiecte după ce m-am căsătorit, însă la noi în familie băiatul nu vrea să aibă această activitate“, a mai precizat Carmina.

Internetul reprezintă o importantă cale de comercializare a produselor, însă nu și pentru obiectele de ceramică. „Nu ne prea pricepem, ce-i drept. Însă este dificil și să livrăm produsele pentru că vorbim totuși despre obiecte fragile și nu știm ce se întâmplă cu transportul până ajung produsele la cel care le-a comandat“, a conchis meșterul vâlcean.

Larissa SOFRON

MAI JOS REPORTAJUL VIDEO

Vă mai amintiţi de ştergarele bunicii de la ţară? Chiar dacă moda s-a schimbat şi tot mai puţini dintre noi mai avem aşa ceva în casă, un meşter popular s-a gândit să readucă în actualitate modelele populare. Numai că de această dată florile stilizate sunt ţesute pe… tablă. Astfel că cei care vor să-şi personalizeze locuinţa sau grădina pot opta pentru ceasuri, mese sau scaune, toate decorate în cel mai pur stil românesc. Ideea îi aparţine unui tânăr antreprenor, Lucian Haritonov.

Reporter: Cum ţi-a venit această idee: să coşi manual în tablă? De ce ai ales în mod special motivele populare?

Lucian Haritonov: Copilăria şi vacanţele mele au fost la ţară, înconjurat de astfel de lucruri cusute pe etamină şi pânză, dragostea mea pentru motive tradiţionale de acolo vine. După ani de zile în care am comercializat tone de produse din metal, am simţit nevoia de a contribui și eu și de a lăsa o amprentă asupra unor lucruri. Într-o seară oarecare, o tablă perforată din oţel şi amintirea etaminei de pe vremuri pe care cosea bunica mea au produs declicul.

Rep.: Care este, de fapt, mesajul pe care vrei să-l transmiţi prin acest concept?

L.H.: Conceptul care stă la baza Liniei Tradiţional este legat de simbolurile populare regăsite în costumul popular românesc din diferite zone ale ţării. Ne dorim ca obiectele de design Metal Creativ să reflecte, în primul rând, pasiunea şi dedicarea întregii echipe care lucrează la ele din faza de idee până la finisarea ultimului detaliu. Sunt produse care ies din tipare şi care au menirea de a locui cu imaginaţie fiecare spaţiu căruia îi sunt destinate.

Rep.: Cât de receptivi sunt clienţii cu privire la mobilierul tradiţional?

L.H.: De la începutul activităţii noastre ne-am bucurat de aprecierea celor cu care am intrat în contact. Iar faptul că motivele tradiţionale sunt integrate în obiecte cu un design modern constituie un plus.

Rep.: Care este motivul popular care te inspiră cel mai mult?

L.H.: Steaua în opt colţuri, hora de fete şi coarnele berbecului. La început am realizat câteva modelele memorate de-a lungul timpului. Ideile au curs pur şi simplu. Ulterior, împreună cu colegii, am început să folosim cărţi cu modele, să căutam poveştile despre originea modelului, ce reprezintă semnele respective, cine le purta şi cu ce ocazii, pentru că ne-am dat seama că şi povestea din spatele modelului este foarte importantă. Acum ne documentăm şi învăţăm mai multe despre motivele tradiţionale pe care le integrăm într-un design modern.

Rep.: Am observat că în varietatea produselor tale se regăseşte de mai multe ori modelul Steaua în opt colţuri. Mai exact, ce simbolizează?

L.H.: Steaua în opt colţuri simbolizează motorul timpului şi energia regeneratoare. În trecut, călătorii, păstorii şi navigatorii se orientau în spațiu după singura stea care nu-şi schimba niciodată poziţia pe cer: Steaua Nordului, călăuza fără de care ne putem rătăci. Steaua face parte din grupa motivelor fiziomorfe, subgrupa cosmic, cu elemente decorative ce redau reprezentări de corpuri şi fenomene cereşti. Se găseşte în diferite variante, fiind foarte răspândită pe tot cuprinsul ţării.

Rep.: Ce materiale foloseşti şi ce anume te inspiră când te apuci de lucru?

L.H.: Materialul principal folosit este oţelul combinat cu lemn, lână, vopsea etc. Alegerea a fost simplă și a pornit de la activitatea H Metal (business-ul mamă al Metal Creativ). Sursele de inspiraţie sunt foarte diverse; în general, suntem inspiraţi de tot ce ne înconjoară. Procesul creativ are loc împreună cu colegul meu Andrei Gheorghiu, discutăm împreună ideile şi alegem cea mai bună soluție… nu întotdeauna din punct de vedere tehnic putem realiza tot ce ne trece prin cap. Ne inspiră pasiunile noastre, obiectele pe care le întâlnim, oamenii cu care vorbim.

Rep.: Cât timp îţi ia să realizezi un astfel de mobilier?

L.H.: Perioada de realizare diferă în funcție de complexitatea şi dimensiunea piesei de mobilier. De obicei, fiecare obiect de design trece prin următoarele etape: proiectare – 2 zile, debitarea şi asamblarea reperelor – 2 zile, vopsitorie – 3 zile, cusut manual, între 2 şi 10 zile.

Ruxandra HĂBEANU

GALERIE FOTO

Când vorbim despre tradiții românești trebuie limpede să facem distincția clară între acestea (se mai numesc datini sau obiceiuri populare) și folclor, portul popular sau meșteșuguri tradiționale. La prima vedere am fi tentați să spunem că puține zone din țară mai păstrează tradiția în formă pură și în viața de zi cu zi. În realitate, într-un fel sau altul, datina a fost păstrată, preluată, rar conservată și cel mai adesea adaptată timpurilor pe care le trăim.

Tradițiile cele mai importante țin de viața omului (naștere, nuntă și înmormântare) și de marile sărbători Creștine (Nașterea Domnului, Răstignirea și Învierea Domnului) ori ale sfinților importanți din calendarul ortodox (Sf. Andrei, Nicolae, Ion) sau a trecerii peste an (Anul Nou). Toate au legătură cu viața religioasă a omului, nașterea și nunta fiind considerate Sfinte Taine. Astăzi vom vorbi doar despre câteva dintre ele: tainele nașterii și cununiei și, pentru că suntem în sezon, despre sărbătorile lunii decembrie.

Obiceiuri legate de naștere

Ursitoarele: tradiția ar fi de sorginte romană, spun unii, iar alții afirmă că dacii au crezut dintotdeauna în Ursitoare, în puterea acestora de a croi soarta unui om. Inițial, se credea că există trei zâne care vin în prima săptămână după nașterea copilului, în nopțile zilelor impare (3,5,7), ele veghind asupra mamei și pruncului și alegându-i acestuia din urmă viitorul. În Transilvania și Moldova se mai păstrează, pe alocuri, obiceiul de a pune pe o masă, lângă nou-născut, făină de grâu cernută, sare, o pâine, un bănuț și un caier de lână. Cum vremurile s-au schimbat, Ursitoarele au fost înlocuite de actrițe-zâne, aduse în ziua botezului sau a „ruperii turtei“, iar masa cu valori a fost schimbată cu tava în care se pun tot felul de obiecte ce i se arată micuțului: pe care pune acesta mâna, acea meserie se spune că va avea.

Botezul: nu lipsește din nicio familie de creștini (ortodocși și catolici, cu ramurile sale ulterioare), fiind o tradiție pesemne introdusă de acum 2.000 de ani. Rolul esențial în creștinarea pruncului revine astăzi nașilor. Dar în anumite zone din Banat, Transilvania și Oltenia moașa este aceea care duce copilul la biserică și spune „duc un păgân și voi aduce un creștin“ și-l aduce acasă afirmând că „am dus un păgân și am adus un creștin“; când preiau copilul de la moașă, nașii pun un ban de argint pe jos, pentru a o plăti. Această tradiție este răspândită, fără excepție, la scară națională, ținând mai degrabă de religie decât de obiceiul popular. Rolul botezului este acela de curățire și spălare a păcatelor strămoșești moștenite de la Adam și Eva, introducând copilul în stare harică. Mai sunt, dar numai izolat, și alte tradiții la naștere: prima baie a copilului, când se adaugă în apă busuioc, grâu, mărar, mentă, romaniță, agheasmă, lapte dulce și un bănuț; scăldătoarea moașei, când în baia pruncului se adaugă agheasmă, gălbenele, mentă și mărar; masa moașei, a treia zi după prima Bobotează din viața nou-născutului.

Tradiții de nuntă

La căsătorie, tinerele cupluri primesc prin rugăciunile preotului harul divin care sfințește legătura lor și îi ajută la împlinirea căsniciei, iar Taina Cununiei face ca legătura dintre bărbat și femeie să fie asemănătoare aceleia dintre Hristos și Biserică. Nunta, dincolo de fastul în care s-a înveșmântat în zilele noastre acest moment unic din viață, cu aspecte cam prea des exclusiv pecuniare, rămâne o datină păstrată cu sfințenie în cultura umanității, nu doar la noi. În ortodoxie s-a împământenit obiceiul ca nicio cununie să nu aibă loc în posturile mari, de Crăciun sau Sf. Paști. Și da, cam pe nicăieri nu a mai rămas obiceiul pețirii fetei, când părinții băiatului cer mâna miresei de la părinții acesteia, cu toată pregătirea de conjunctură. Și rar, poate izolat, prin spațiul rural din Bucovina și Transilvania, se mai practică obiceiul mirelui și a fraților de ginerică, de a umbla din casă în casă cu plosca, pentru a invita satul la nuntă. Dar alte obiceiuri din timpul nunții (bradul, despletirea miresei) se practică și-n zilele noastre, deopotrivă la sat sau la oraș.

Obiceiuri de Crăciun (Nașterea Domnului) și de Anul Nou

Multe dintre datinile strămoșești au rămas în... muzee, ca să zicem așa, nemaifiind practicate aievea.

Din fericire însă, cam tot ceea ce este legat de Moș Nicolae și apoi de Moș Crăciun, de Nașterea Mântuitorului, s-a conservat până în zilele noastre. Bine, cu unele sacrificii, în sensul în care Moș Crăciun a traversat perioada comunist-ateistă sub formă de Moș Gerilă! Dar bine că a făcut-o!

Moș Nicolae este totuna cu sărbătoarea bunului Sfânt Ierarh Nicolae, care a trăit între anii 280 și 345; persoana a existat de-adevăratelea și făcea daruri multe familiilor sărace, fiind de-o bunătate de necuprins în cuvinte. Până și nuielușa face parte dintr-o povestioară care ține tot de blândețea sufletească a sfântului. Mda, și este permisă magia chiar și astăzi, Sf. Nicolae fiind întruchipat în Moș Nicolae, fratele mai mic al Crăciunului, cel care deschide feeria de decembrie cu daruri aduse în special celor mici.

Crăciunul este legat indisolubil de Nașterea Mântuitorului, dar tradiția populară a transmis până astăzi obiceiuri creștine împletite cu cele păgâne; noi suntem generoși și le numim pe toate populare. De această mare sărbătoare se urnesc colindătorii (Steaua sau Bună-dimineața); e drept, în realitate ei pornesc din casă-n casă cam de la începutul lunii decembrie. Teoretic, cântecele de stea ar trebui să revină doar primei zile de Crăciun, când colindătorii poartă cu ei o stea (din carton, din lemn sau din alte materiale) pe care sunt desenate scene biblice. De regulă sunt răsplătiți cu mere, nuci, colaci sau covrigi. Singura zonă în care la acest colind merg și adulții este Maramureșul. Un alt obicei care însoțește Crăciunul este împodobirea bradului, o reprezentare a „arborelui lumii“ sau a „arborelui Paradisului“. Până în secolul al XV-lea, europenii își împodobeau casele cu crengi de brad și numai în anul 1605 a fost înălțat primul pom de Crăciun într-o piață publică, la Strasbourg. Primul brad împodobit așa cum îl știm în zilele noastre este creația din 1611 a ducesei Dorothea Sybille von Schlesien (Breslau). La noi obiceiul a pătruns în 1866, când primii studenți români proveniți din curțile nobiliare au început să meargă la studii la universitățile din Berlin sau Viena. Din punct de vedere culinar, tradiția românească păstrează cele trei preparate de bază: perișoarele, sarmalele și cozonacul. Este adevărat, între timp, bucătăria a fost îmbogățită cu alte exporturi „rafinate“. Între Crăciun și Revelion vine sezonul urătorilor și urărilor: plugușorul, sorcova (cele mai răspândite), Ursul, Caprea, Bunghierii, Căiuții, Malanca, Jienii și Mascații.

Maria Bogdan