Banner Lumea Satului 260 x 100 px    Adama decembrie 2020
update 20 Jan 2021

Brățări tricolore create de copii, din suflet, pentru iubita lor Românie

De câțiva ani încoace, județul Brașov este gazda unui eveniment inedit organizat special pentru copii pentru a celebra Ziua Națională. Este vorba de un atelier organizat de doamna Gabriela Bularca care, prin frumusețea demersului său, ne-a impresionat în fiecare an. În continuare vă prezentăm un text scris chiar de doamna Gabriela care ne destăinuie cum s-a desfășurat atelierul de creație în plină pandemie. Iată textul:

Numele meu este Gabriela Bularca și sunt artizan brașovean. În anii trecuți organizam atelierele de brățări tricolore, la care participau zeci de copii și tineri din Brașov și împrejurimi. Le organizam chiar de 1 decembrie pentru a sărbători ziua țării noastre și Unirea. Era o bucurie de nedescris, veselie și copii fericiți, toți reușeau să își croșeteze sau să împletească brățări tricolore. Anul acesta, din cauza crizei sanitare, toate atelierele de acest gen au fost sistate. Nu puteam lăsa să treacă o zi atât de importantă fără să gândesc ceva care să adune comunitatea de croșetăreți și iubitori de ateliere. Și cum mai toate evenimentele au trecut în mediul online, așa am trecut și noi atelierul de brățări tricolore și l-am transformat într-un concurs de brățări tricolore. Vă spun sincer că aveam emoții mari, nu știam dacă vor exista doritori, nu am estimat deloc impactul. Am postat regulamentul în care explicam pașii de urmat. Au fost două categorii de vârstă până în 16 ani și peste 16 ani. Orice tehnică a fost acceptata: cusut, țesut, pictat, mărgelit, tricotat, croșetat, împletit etc. Ca de fiecare dată aveam asigurată sponsorizarea din partea firmei MezCrafts România, furnizor de fire; sunt cei care mă sprijină în fiecare concurs sau proiect pe care îl am. Am postat anunțul și mă uitam că nimeni nu reacționează. Ups... Zic, clar nu e nimeni interesat.

De unde să știu ce va urma?

Într-o dimineață primesc un mesaj de la Galeria Creativ, un alt susținător constant al proiectelor mele, prin care mă anunța că dorește să sponsorizeze concursul cu 2 vouchere. Minunat. Galeria Creativ este un loc unde poți învăța o mulțime de tehnici. Tot în mesaj sosește și oferta de partener media și de sponsor al concursului de la Lumea Satului, o surpriză minunată și îi mulțumesc din suflet dnei Teofilia Banu. Și cum proiectele mele pe plan local sunt se pare iubite de brașoveni, a sosit și oferta firmei Sofyarn prin Andreea Mihaela Stoean, care asigura 2 pachete de fire. Minunată și în același timp nesperată atâta susținere. Mereu sunt surprinsă de bunătatea oamenilor și de dorința de a se implica în ceea ce realizez local în Brașov. Aveam încă emoții dacă vor exista doritori pentru a participa la concurs. Așteptările aveau să îmi fie depășite cu mult.

Pozele cu brățări au început să sosească. Din toate colțurile țării și chiar și din străinătate, de la români care nu își uită neamul. Aveam 12 brățări, emoțiile creșteau, și brățările tot veneau. Nu știam unde voi ajunge. Brățările au început să vină, 25, 30...

Au trimis pentru concurs prieteni vechi ai evenimentelor mele, au venit spre mine și persoane noi: grupul de copii din Prejmer coordonat de dna Cristina Mirică, un grup de copii minunați din comuna  Melinești Dolj, grup care își spun Piticii Veseli, cel mai tânăr participant în vârstă de doar 6 ani, mămici cu copii, copii cu mămici, copii pe care îi îndrum de mulți ani, acum deveniți tineri au participat și ei, doamne dragi mie din clubul de croșetat, doamne din echipa Zilei Internaționale a croșetatului, prieteni dragi, au participat și mulți dintre copiii cu care am pornit la drum în ateliere de croșetat, copii îndrumați de dna Furnică Mihaela, copii deveniți acum tineri: Ștefania, Alexandra și Teodora. Până în ultima zi de predare a pozelor au sosit 76 de poze, eram copleșită de amploarea acestui concurs. În concurs au fost înscrise modele atât de frumoase încât, dacă era posibil, le premiam pe toate. Ca tehnici au fost diverse, de la cele cunoscute de croșetare, coasere și împletire până la tehnici mai puțin cunoscute și aici doresc să menționez împletitura cu lucetul, un instrument medieval foarte interesant cu care erau realizate de către vikingi cordoane, au fost prezente brățări mărgelite, cu tehnica nodurilor, din hârtie creponată, desenate, modelate. O adevărată explozie de creativitate și de bucurie. Nu pot spune că o brățară mi-a plăcut mai mult decât alta, le iubesc pe toate, sunt create cu multă grijă și atenție.

Competiția a fost foarte strânsă, toate brățările au fost apreciate

Până la urmă s-au ales câștigătorii pe baza aprecierilor la fiecare poză. La categoria până în 16 ani, clar pe toți îi consider câștigători, sunt copii minunați. Au participat copii din Prejmer, copii din satul Melinești Dolj, din satul Spineni Dolj, din Brașov foarte mulți, în total au fost 33 de brățări înscrise la această categorie. Câștigătorii au fost: locul I Elena Antonia Dringa din Prejmer Brașov, Locul II Anastasia Banea din Brașov, locul III Alexia Costea din Prejmer Brașov, mențiune Delia Florescu Prejmer Brașov. Cât de greu a fost să anunț câștigătorii, mai ales când toți au pus suflet în ceea ce au lucrat!

La categoria peste 16 ani câștigători au fost Marcela Sârbu, prietenă dragă a festivalului Ziua Internațională a Croșetatului, locul II Luminița Gheldiu, un suflet foarte blând și drag, a cedat premiul unui copil, locul III o tânără minunată de doar 16 ani Ștefania Salahoru, săritoare și gata mereu să își ofere sprijinul acolo unde este necesar, iar mențiunea a mers spre Anca Florescu Bratei și ea prietenă a tuturor evenimentelor de croșetat și colegă de șezătoare. Sunt atât de multe de spus despre acești oameni încât aș putea scrie o carte. Albumul de concurs a fost preluat de peste 100 de persoane și de pagini, le mulțumesc.

Acum, la final, ce pot să spun? Sunteți minunați toți, cei care au creat brățări, părinții care îi susțin pe cei mici, profesori și învățători, îndrumători, sponsorii care au făcut posibile aceste lucruri. Un mare mulțumesc și respect tuturor.

Cu drag, Gabriela Bularca, artizan brașovean

Gabriela Bularca

Tradiții populare de Bobotează

Pe 6 și 7 ianuarie, date la care se încheie practic sezonul Sărbătorilor de iarnă, creștinii sărbătoresc Boboteaza și îl omagiază pe Sf. Ioan Botezătorul. Ambele au valențe profund creștine, dar unele obiceiuri sunt specifice culturii populare. Astăzi vă vom prezenta elemente din tradiția ortodoxă și populară legate de acest prim mare praznic al anului calendaristic (nu și al anului bisericesc, care începe pe 1 septembrie), Boboteaza.

Botezul Domnului Iisus Hristos, sărbătoare cunoscută și sub numele Epifanie, Teofanie, Dumnezeiasca Arătare sau Descoperirea Cuvântului Întrupat, rememorează, în fiecare an, momentul în care, ajuns la vârsta de 30 de ani, Fiul lui Dumnezeu vine la apa Iordanului, unde primește, de la Sf. Ioan, botezul pocăinței. Întâi, spune Evanghelia, „a fost cuvântul lui Dumnezeu către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie, trimițându-l pe el ca să-L boteze cu apă“. Iar Sf. Ioan știa și cum să-l recunoască pe Mântuitorul din mulțimea care venise spre botez: „Cerurile s-au deschis, Duhul lui Dumnezeu S-a coborât în chip de porumbel și a stat peste El, iar Tatăl a mărturisit: Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit!“ (Matei 3, 17). Înainte de a-L boteza, Sf. Ioan a glăsuit către popor și către Mesia: „Vine în urma mea Cel mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic să-I dezleg curelele încălțămintelor Lui. Deci eu v-am botezat pe voi cu apă, iar Acela vă va boteza cu Duhul Sfânt.“

Agheasma Mare

Sărbătoarea Bobotezei se spune că ar data din secolul al II-lea, fiind pomenită de Sfântul Clement Alexandrinul. Iar de atunci încoace în lumea creștină reamintește acest eveniment definitoriu în fiecare an. Rânduiala slujbei de sfințire a apei este atribuită Sfântului Sofronie, patriarh al Ierusalimului (anii 600). Termenul însușit în ortodoxie – agheasmă – provine din greacă, „aghios“, însemnând chiar „sfințire“. De Bobotează este singura dată în an când se slujește Agheasma Mare (în ajunul și în ziua Botezului Domnului), care se consumă timp de opt zile, prima fiind chiar pe 6 ianuarie. Patriarhul BOR spunea: „Cifra 8 este simbolul veșniciei. Deci opt zile la rând gustăm apa aceasta, ne sfințim, ne întărim și înmulțim în noi harul pe care l-am primit la botez – fără ca aceasta să fie o repetare a botezului, bineînțeles – ne curățim și devenim mai iubiți de Dumnezeu - Tatăl, mai întăriți în credință de către Dumnezeu-Fiul și mai sfințiți de către Duhul Sfânt“. Peste an, Agheasma Mare se ia numai cu binecuvântarea duhovnicului, în anumite momente sau cumpene ale omului. De reținut: slujba solemnă de sfințire se celebrează în aer liber, când preoții ies în procesiune sau chiar merg la o apă curgătoare, cu prapori, cruci și icoane, acest gest semnificând faptul că venirea Domnului Iisus Hristos are ca scop mântuirea întregii lumi.

Credințe populare

Cu această apă se sfințesc casa, ogoarele, vitele, locul de la serviciu, agheasma având calitata de a alunga răul de oriunde. Chiar anumite pasaje rostite de preoți sugerează apărarea de necaz:  „Și-i dă apei harul izbăvirii, binecuvântarea Iordanului. Fă-o pe ea izvor de nestricăciune, dar de sfințenie, dezlegare de păcate, vindecare de boli, diavolilor pieire, de puterile cele potrivnice neatinsă, plină de putere îngerească. Iar toți cei care se vor stropi și vor gusta din ea să o aibă spre curățirea sufletelor și a trupurilor, spre vindecarea patimilor, spre sfințirea caselor și spre tot folosul de trebuință.“

În unele locuri din țară se crede că, atunci când preotul introduce crucea în apă, diavolii ies din râuri, lacuri etc. și rătăcesc pe câmpuri. Și nu-i vede nimeni, în afara lupilor, care-i aleargă să-i sfâșie. Prin această sărbătoare se purifică natura întreagă, se eliberează apele de rele, e semn pretutindeni de curățenie. De Bobotează, în unele zone se petrece exact ca de Crăciun, se prind farmecele și descântecele, se află ursitul (în ajun, fetele pun sub pernă busuioc spre a-și afla ursitul), se fac prevestiri despre noul an. Dar cea mai mare credință este cea legată de cel care aduce la mal crucea din apă. Preotul aruncă o cruce într-o apă, iar cei mai curajoși dintre bărbați (mai nou, și femei) se aruncă în apa înghețată s-o culeagă; cine o găsește primul primește binecuvântarea preotului și se crede că va avea noroc tot anul. Alte credințe: în Făgăraș preotul este așteptat cu busuioc în casele unde merge, ca să vină pețitorii la fetele nemăritate; pe crucea preotului se agață un fir de lână despre care se spune că leagă relele ori joacă rol de punte peste care vor trece sufletele morților pentru a ajunge în Rai; darurile de Bobotează oferite înseamnă belșug pentru restul anului; dacă pomii sunt încărcați cu promoroacă, atunci anul va fi bogat; în această zi, certurile sunt interzise, astfel încât oamenii să nu fie dușmani tot anul; nu se spală rufe și nimeni nu trebuie să-și spele părul din cauză că ar murdări apele sfințite.

Tradiții și obiceiuri

  • „Hâzii“ sau „mascații“ este un obicei din Bistrița-Năsăud, practicat în Ajunul Bobotezei, în subzona Șieu Mocănime. Potrivit tradiției, pe ulițele satelor apar flăcăii fie travestiți în femei, fie mascați în funcție de personajele pe care le întruchipează: moşi, babe, doctori, ofițeri, miri etc. Evenimentul este aducător de veselie; mascații formează un alai care înseamnă nuntă pentru tineri, iar bătrânii suțin că aceștia umblă cu „moartea“ prin sat.
  • Iordănitul femeilor este un obicei foarte vechi, specific nordului țării, care constă în aceea că femeile se strâng în seara Sf. Ion la una dintre case, aduc cu ele bucate, din care se înfruptă pe săturate, apoi beau, adică se „iordănesc“, cântă, dansează și chiuie toată noaptea. Dimineața ies pe drum și îi iau pe sus pe bărbații care le ies în cale, îi duc la cea mai apropiată apă și îi amenință că îi aruncă dacă nu se răscumpără de obicei cu o vadră de vin. Alteori femeile intră prin case și doar îi stropesc pe bărbați și tot cu acest prilej nevestele abia măritate sunt integrate în comunitate printr-un ritual special, udatul cu apă la fântână, lac sau râu.
  • Iordăneala flăcăilor are loc la prânz, după slujbă, când mai mulți flăcăi îi stropesc cu agheasmă pe toți creștinii care ies din biserică. Contracost, cei mai puternici îi ridică în brațe de trei ori pe gospodarii întâlniți în cale, după care îi stropesc cu apă sfințită. Spre seară se încinge petrecerea, iar preotul care le-a dat feciorilor agheasma este răsplătit cu o pasăre de curte sau un purceluș (surse: universul credinței.ro, CreștinOrtodox.ro, Calendarul ortodox.ro, Zile și mituri. Calendarul țăranului român 2000 – I. Ghionoiu, Centrul județean de cultură Bistrița-Năsăud, ziarul Lumina).

Maria Bogdan

Tradiții și obiceiuri din cultura populară românească

Anul acesta vom avea un altfel de Crăciun. Un altfel de Revelion. Altfel de tradiții. Pesemne văzute online, din înregistrările anilor trecuți. Partea creștină o vom trăi în suflet. Iar în mediul rural... E greu de presupus că vreun virus, fie el și temutul coronavirus chinezesc, va sta în calea tradiției sarmalelor, călbașului (caltaboș), tobei, costițelor, cârnaților, piftiei și afumăturilor obținute din porcul din gospodărie, a cozonacului.

În cele peste 100 de interviuri pe care le-am realizat de-a lungul anilor cu interpreți de muzică populară, etnologi sau pur și simplu cu oameni deosebiți ai satelor, ale căror preocupări se învârt tot în jurul culturii populare – interviuri publicate în revistă – un loc special au ocupat întrebările despre tradițiile din locurile în care interlocutorii s-au născut. Am adunat, în timp, o colecție remarcabilă de impresii și obiceiuri. Pe unele dintre acestea le vom expune în pagina de față, ca dar al nostru pentru această iarnă pe care v-o dorim cu sărbători luminate.

Sintagma „sărbători de iarnă“ s-a impus în perioada interbelică și definea toate sărbătorile din perioada 16 decembrie-7 ianuarie. Mai încoace, ciclul s-a extins pentru a-l cuprinde și pe Moș Nicolae. Sezonul este unul trăit oarecum sub magie, îmbogățit de zestrea populară (apropo, în unele scrieri, obiceiurile din spațiul rural sunt denumite încă „sărbători păgâne“), de celebrarea de căpătâi a vieții creștine, Nașterea Mântuitorului Iisus Hristos, de darnicii Moș Crăciun și Moș Nicolae, de bucatele pregătite în casă, de festivitatea în care îmbrăcăm fiecare zi, de impresia că ne lepădăm de un an vechi (poate nu tocmai fast) și intrăm în altul poate mai bun, de ideea că oamenii devin mai buni etc. Pata de culoare și bucuria copiilor o reprezintă obiceiurile populare reprezentative: colindul, mersul cu capra, irozii, pițărăii, plugușorul, sorcova etc.

Plugușorul din Hârlău

Moldova – și mai cu seamă în ținuturile din nord – excelează în obiceiuri populare păstrate și transmise, încă practicate cu precădere în sate. Astăzi însă vă vom aminti o secvență din plugușorul din Moldova de Jos, din ținuturile Hârlăului, cu o variantă a sa de prin 1969, reținută și în colecția I. Oprișan, „Folclor din Moldova“. Plugușorul are trimiteri agrare, că doar ce-ar fi dorit țăranul, decât animale bune de trudă și recolte bogate?

  • Aho, ho-ho-ho!
  • Logofete, logofete,
  • Cum ții hambaru`, băiete?
  • - Foarte bini, măi, stăpâne,
  • C-am ajuns Sfântu` Vasile!
  • Di când sara a-nserat,
  • Cu opinci ne-am încălțat,
  • Bice-n mână am luat
  • Și la grajd am alergat.
  • Și-am ales vreo 60 de juncani,
  • Toți de câte trei ani,
  • Să fie-npărăcheați
  • Așa, de parcă ar fi frați,
  • Toți într-o lună fătați,
  • C-a veni timp de arat,
  • De arat, de semănat.
  • Șî noi cu plugul am plecat
  • Pe la curțili `mneavoastră
  • Nalți, minunați,
  • Cu aur suflați,
  • Pe temelii di piatra așezați,
  • Au plecat pi ogoarî
  • Boi, boureni,
  • În coada codalbă,
  • La urechi clopoțăi,
  • Și la dreapta trii bătăi,
  • Ia mai roată, mai!
  • Hăi, hai....

Turca din Bistrița

În ținuturile din Bistrița Năsăud, foarte atractiv rămâne ceea ce oamenii zonelor numesc teatrul popular (Irozii) sau cu măști (Capra, denumită și „Turca“). Ultimul joc se crede că vine din ritualuri precreștine; este zgomotos, cu sărituri și clămpănituri ritmice ale fălcii inferioare de cea superioară, cu zăngănit strident al clopoțeilor, cu mișcări rapide ale celor ce joacă etc. În Muntenia, de pildă, Capra vine de Anul Nou. În Bistrița, obiceiul este practicat de Crăciun. Turca propriu-zisă sau capra este confecționată dintr-o bâtă (bota – în graiul zonei) de circa un metru, la capătul căreia sunt fixate două bucăți de lemn ce imită un cap pe capră, o falcă stabilă și una mobilă; prin lovirea de falca de sus, se produce un sunet ritmic. Ceata este formată din minimum trei copii: primul, costumat anume, joacă turca, al doilea descântă, sărind pe lângă turcă, iar al treilea copil cântă din trișcă (vechi instrument muzical popular de suflat, făcut din trestie, soc, asemănător cu un fluier fără găuri) sau cimpoi (mai nou și alte instrumente de suflat sau chiar acordeon). Descântecul sau textul este următorul:

  • Ța, ța, ța, căpriță, ța,
  • Și cu lapte, și-a făta.
  • A făta pe la Crăciun,
  • Când îi laptele mai bun;
  • A făta pe la Rusale,
  • Când îi laptele mai tare.
  • Tata m-a trimis la capre,
  • Eu m-am pus și-am adormit,
  • Caprele s-o rătăcit
  • Prin pădurea de molid.
  • Mă duceam pe luncă-n sus,
  • Mă-ntâlneam c-un pui de urs.
  • Ursule, ursacule,
  • Nu mi-ai văzut caprele?
  • Ba eu, zău, ți le-am văzut
  • Pe la pod, pe la borcut,
  • Pe la pod, pe la Vararea,
  • Numai coada și spinarea!

Jocul caprei, în varianta muntenească

În Muntenia, jocul caprei prezintă un scenariu al morții și învierii ritualice. Capra cade la pământ și trebuie să fie readusă la viață. Originea obiceiului este plasată în timpul străvechi, având ca motiv central divinitățile cu înfățișări de animale, care mor și renasc. Cele două episoade ne duc cu gândul la timpul vechi, îmbătrânit, uzat al anului trecut și prospețimea ori speranța celui care vine. Varianta acestei capre din zona de sud este diferită:

  • Foaie verde și-o alună,
  • Bună ziua, ziua bună,
  • Ia deschideți porțile,
  • Să intre căprițele!
  • Ța, ța, ța, căpriță, ța
  • Nu te da, nu te lăsa!
  • Ța, ța, ța, căpriță, ța!
  • Capra noastră-i cu mărgei,
  • Cu cercei, cu catifeli,
  • Joacă veselă căprița
  • Toți îs bucuroși de ea.
  • Ța, ța, ța, căpriță, ța
  • Nu te da, nu te lăsa!
  • Ța, ța, ța, căpriță, ța!
  • Și plecai și eu la târg,
  • Pe căpriță ca s-o vând.
  • Și mergând pe drum, mergând
  • Aud din urmă strigând:
  • - De vânzare-i capra, bade?
  • - De vânzare!
  • - Și cât vrei pe ea?
  • - 800 de lei!
  • - E blândă, nu împunge?
  • - E blândă, nu împunge. (Atunci, capra îl împunge pe ipoteticul cumpărător)
  • - Eu îți dau 400 de lei pe ea, pentru că împunge.
  • - Decât să-mi dai 400 de lei pe ea,
  • Mai bine îi dau un par în cap.

(Și o lovește cu bățul, iar capra cade și rămâne nemișcată. În acel moment, începe alaiul):

  • - Văleu, capra noastră a murit!
  • Ța, ța, ța, căpriță, ța!
  • Te-a lovit vreo boală grea
  • Sau pe unde-ai colindat
  • Veste rea tu ai aflat?
  • Scoală tu, căprița mea,
  • Faptele s-or îndrepta.
  • Și-acum haide să plecăm
  • Și-alte case colindăm.
  • Ța, ța, ța, căpriță, ța
  • Nu te da, nu te lăsa
  • Ța, ța, ța, căpriță, ța!

Scormonitul în foc

În Oltenia se mai practică, în Ajunul Crăciuniului, un obicei specific zonei: scormonitul în foc. Bine, jocul mai este valabil în cătune și constă în aceea că toți membrii familiei se adună în jurul unui foc și, pe rând, dau cu jordia (nuia) în foc, cântând următorul text:

  • Bună dimineața lui Ajun,
  • Că-i mai bună a lui Crăciun,
  • Într-un ceas bun,
  • Oile lânoase,
  • Vacile lăptoase,
  • Caii încurători,
  • Oameni sănătoși,
  • Să se facă bucatele,
  • Porumbul, grâul!

(„încurători” înseamnă a mâna caii repede, a goni; a porni la fugă, a se întrece alergând, a alerga în voie).

Bună dimineața la Moș Ajun!

Și tot în Oltenia, dar și în Muntenia, Dobrogea, sudul Moldovei, parțial în Ardeal, se cântă colindul de Moș Ajun. Colindătorii sunt de obicei copii, aceștia simbolizând spiritul inocenței, asemeni Pruncului Iisus, fiind mesageri ai Nașterii Domnului către toți cei la care intră și le cântă la ușă sau geam. Uneori sunt însoțiți de un vătaf (o persoană matură sau părintele unui copil), care are rolul de a-i apăra pe colindători de câini sau să poarte traista (straița) cu covrigi.

  • Bună dimineața la Moș Ajun!
  • Moș Crăciun cel mai Bătrân
  • Pune la copii în sân
  • Mere, pere, nuci, covrigi,
  • Câte-un gologan de cinci,
  • La Anul să mai venim,
  • Sănătoși să vă găsim,
  • Cu paharul plin de vin,
  • La toarta paharului,
  • Floricica Raiului!
  • Bună dimineața la Moș Ajun
  • Și mâine cu bine la Moș Crăciun!
  • La Anul și la mulți ani!

Maria BOGDAN

  • Publicat în Traditii

Ileana Matus, o păstrătoare a tezaurului popular din inima Maramureșului istoric

„Ileana Matus – nume care se distinge prin specificitatea repertoriului, prin vocea caldă, pregnantă, prin culoarea și bogăția melodică a sunetelor încălzite prin căldura ei sufletească (...) Valoarea interpretării folclorului Ilenei, fiică a Maramureșului, vine nu numai din cunoașterea repertoriului moștenit de la înaintași, ci și din admirația pentru acest tezaur pe care știe ca nimeni altul să ni-l comunice.“

Prof. univ. Emilia Comișel, 2002

Reporter: Doamna Ileana Matus, după o asemenea carte de vizită, cu așa aprecieri de la poate cel mai greu nume contemporan din etnomuzicologie, reputata prof. Emilia Comișel, ce ar mai fi de spus? În ce împrejurări au fost ele făcute?

Ileana Matus: Pur și simplu a fost omul care mi-a dat gir pentru cântecul popular. Când avem 24 de ani aș fi vrut să-mi spună cineva dacă merită să aleg acest drum sau nu. Despre aptitudinile mele, unii îmi spuneau într-un fel, alții în alt fel, așa că mi-am luat inima în dinți și am căutat-o personal pe doamna Emilia Comișel. I-am dat telefon – se întâmpla prin 1997 – și am rugat-o să mă primească. I-am zis: „Stimată doamnă, eu nu trăiesc din muzică, eu trăiesc cu muzica și aș vrea să mă ascultați, atât. Doresc să-mi spuneți dacă eu pot să urmez această cale sau e bine să fac altceva.“ Cuvântul domniei sale era foarte important pentru mine! Așa că ne-am întâlnit la dânsa acasă, la București și mi-a spus doar atât: „Cântă!“ Și am cântat o doină. Una, două, trei. Apoi m-a înregistrat, s-a mirat că nu merg la concursuri și mi-a spus fraza memorabilă pentru mine, după ce am întrebat-o dacă este de părere că eu pot duce cântecul nostru mai departe: „Poți și încă foarte bine deoarece ceea ce ai tu nu au alții la tine în zonă, ești aparte.“ Apoi a fost să fie ca anul următor să realizez o casetă pe care i-am dus-o să o asculte, cu rugămintea dacă mi-ar putea lansa acest prim material discografic la Casa de Cultură „Viorel Costin“ din Sighet. Și nu mică mi-a fost mirarea că a acceptat. Au fost momente excepționale,

n-am cum să le uit. A dorit să-mi cunoască părinții și satul natal, Rona de Jos, să vadă rădăcinile pe care le am. În perioada aceea mi-a făcut favoarea de a scrie un text despre mine, din care ați citat dumneavoastră.

Rep.: Acela a fost momentul dvs. de zbor întru-cântec?

I.M.: Bine, eu am urcat pe scenă din 1987, făcusem Școala Populară de Artă din Baia Mare, am activat la Ansamblul „Cununița“, mergeam cu Ansamblul „Mara“ în spectacole, eram și dansatoare, și solistă, făceam de toate, dar întâlnirea cu domnia sa mi-a întărit convingerea că nu fac degeaba ceea ce fac. Iar din acel moment, indiferent cine și ce spunea, nu mai conta, pentru că eu aveam „biletul de voie“ în muzică de la cel mai mare specialist al vremurilor noastre. Știam că am un dar și trebuie să-l duc mai departe. Știam că muzica – moștenită cu toate trăsăturile frumoase ale bunicii mele – e sufletul meu. Ceea ce ai în suflet nu poți să scoți.

Rep.: Formarea profesională ați început-o printr-o școală de asistente medicale, unde pesemne n-ați profesat. Ce a urmat?

I.M.: Ba chiar am profesat! 15 ani am fost alături de suflete pierdute, eu eram cumva, cum să zic?, un fel om de la capătul tunelului – nu care aducea lumină – pesemne ultima persoană pe care acei oameni o vedeau cât erau în viață. Am lucrat cu bolnavi Alzheimer și epilepsie la un institut de cercetare din București, iar asta m-a făcut pe mine să înțeleg viața, s-o iubesc așa cum este și să-mi dau seama că, oricât am vrea noi să facem altceva, numai ce ni-i dat trebuie să facem. Și, dacă nu știm să ne folosim de darurile pe care le avem, s-ar putea să ne pară rău mai târziu, dar să nu mai puteam face nimic. În paralel, pentru că părinții mei considerau că muzica nu e o meserie, am urmat cursuri juridice și administrative, cu un master în Drept Internațional la Universitatea „Dimitrie Cantemir“ și, mai târziu, pentru că eram curioasă, iar muzica este hrana mea spirituală, puterea mea, energia mea, am absolvit și Facultatea de Muzică.

Rep.: Iar, dacă ar fi să facem un parcurs al locurilor unde ați lucrat, cam care ar fi acesta?

I.M.: Sunt referent cultural la Centrul Cultural din Sighetu Marmației și director al Ansamblului Folcloric „Mara“, plus de asta am Fundația „Moroșanca“, mă ocup de copii, de tineri, să avem cui lăsa zestrea noastră populară. Am fost și profesor la Școala Populară de Artă și colaborator la televiziunile Prima și Etno, iar aici sunt realizator-colaborator la Radio România Sighet.

Rep.: În tot ce faceți, ce este cel mai important?

I.M.: Toate sunt importante. Mi-e drag să las moștenire copiilor ce-am preluat eu de la bunicii mei, de la părinți. Iubesc portul popular, am acasă 100 de cămăși maramureșene și atât țin la ele că, dacă mi-ar cere cineva, mai degrabă i-aș da bani să-și cumpere decât să ia una de la mine. Cam în asta se măsoară pasiunea mea pentru ceea ce fac. Dar am ales muzica pentru că stă acolo, în suflet.

Rep.: Spuneți-mi, cât contează studiile muzicale în folclor, îl îmbogățește prin cunoaștere? Sau la fel de bine un cântec rămâne valoros prin rădăcinile din care s-a născut, în sensul în care interpretul a trăit la propriu ceea ce transpune mai apoi prin melodie?

I.M.: Sincer, nu văd niciodată ca studiile să schimbe ceva în folclor. Dacă vorbim de autenticitate, înseamnă că trebuie s-o luăm din punctul în care ea s-a născut, de la izvor. Cântecul trebuie trecut prin trăiri, iar dacă ai cunoscut satul, cu toate valorile lui spirituale, nu ai cum să nu transpui vibrația și emoțiile prin muzica pe care o faci. Dacă eu cânt și cel din fața mea nu simte ceva, înseamnă că n-am făcut nimic. Dacă eu interpretez o doină și văd o lacrimă pe obrazul unui singur om înseamnă că am transmis esența. Atât contează.

Rep.: Sunteți născută la Rona de Jos, apoi v-ați mutat la Nănești (Bârsana) și vă desfășurați mare parte din activitate la Sighet. În ce fel v-au marcat cele trei localități?

I.M.: Toate m-au marcat în egală măsură. Am crescut pe Valea Ronișarei și pe Valea Izei, partea aceasta de poveste din Maramureșul istoric, am cules melodiile de aici și asta transmit mai departe. Sunt o privilegiată să pot să cânt melodii de pe două văi. La Rona, singurul sat de români între maghiari și ucraineni, sunt cuvinte care nu se folosesc în tot Maramureșul, ci doar acolo.

Rep.: În muzică se poate spune că ați realizat cam tot, aveți 15 materiale discografice...

I.M.: Am înregistrat patru albume de folclor, unul cu pricesne, altul cu cântece din Banatul Sârbesc, patru albume de folclor în colaborare cu alți interpreți, trei de colinde, alături de alți artiști, două cu grupuri de copii (unul de folclor și altul cu colinde). Și am reluat muzica de petrecere, care se cântă la noi foarte mult. Și nu mă opresc aici, am mult material strâns, care trebuie și el dus mai departe.

Rep.: La Nănești ați creat, odată cu înființarea Fundației Moroșanca, un adevărat fenomen cultural.

I.M.: Ideea a fost să promovez satul, zona, obiceiurile și cântecele locale. Dar, pentru că foarte mulți tineri au plecat în străinătate – iar asta e o dramă, că se cam golesc satele noastre –, am înființat în cadrul fundației două grupuri, „Moroșanca“ (pentru adolescente) și „Pui de moroșan“ (8-12 ani), iar aici am copii din tot Maramureșul istoric. Cu ei încerc să readuc în atenție cântecele de grup, mult apreciate la noi, cum era altădată, la lucrul câmpului.

Rep.: Sunteți moroșancă. Ce au în plus moroșenii față de oricare altă zonă etnofolclorică din România?

I.M.: În primul rând Maramureșul e un loc binecuvântat de Dumnezeu fiindcă și astăzi avem tradiții și obiceiuri. Avem costume frumoase. Cântece frumoase. Cântece pe care oamenii le simt, le joacă, le lăcrimează. Dar dintre toate, ce are Maramureșul? Oameni. OAMENI!

Maria Bogdan

  • Publicat în Traditii

Sărbători creștine și tradiții populare în luna august

Supranumită și gustar, augustru, măselar sau secerar, luna august din calendarul gregorian este marcată de trei mari sărbători creștine (6 august – Probejenia sau Schimbarea la Față, 15 august – Sfânta Maria Mare și 29 august – Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul), la care se adaugă, pe 1 august, Scoaterea Sfintei Cruci sau Macaveii, în tradiția populară.

Macaveii ursului și stupilor, Macabeii și Ziua Crucii

Pe 1 august se prăznuiesc Sfinții 7 Mucenici Macabei, cei uciși la porunca împăratului Antioh, sub privirea mamei lor. Și tot atunci este celebrată Scoaterea Sfintei Cruci, sărbătoare instituită din dorința comună a ortodocșilor ruși și greci, spre a cinsti victoriile împotriva bulgarilor, respectiv, a sarazinilor. În tradiția populară românească, prima zi din august se suprapune cu Ziua ursului sau Macaveii (Macovei) ursului ori Macovei cap de post (aluzie la postul deschis pentru Adormirea Maicii Domnului). Se spune că, atunci când coboară stânele din munte, urșii nu mai au ce mânca și se duc și ei prin sate să caute hrana prin gospodării. Sau acum ar începe perioada de împerechere și e bine să te ferești din calea lor. Tot până la 1 august roiesc albinele; este datina de a se reteza sau tăia fagurii, luându-se mierea și lăsându-le albinelor numai atât cât le-ar trebui pentru hrana lor de peste iarnă (Macaveii stupilor). Sătenii se ospătează cu vinuri îndulcite cu miere și cu turtiță caldă. La sate, pentru bunul mers al treburilor, se stropesc grădinile cu agheasmă pentru a le feri de insecte şi viermi dăunători. La biserică erau apoi sfințite boabele de grâu, care se amestecau cu cele păstrate pentru semănatul de toamnă. În această zi nu se lucrează, nu se mulg vacile, dar se sfințesc ierburile de leac.

Schimbarea la Față (Transfigurarea, Probejaniile) a Domnului

Sărbătoarea amintește de minunea de pe Muntele Tabor, unde Iisus Hristos a fost văzut de apostolii săi într-o lumină nouă. Nazarineanul a devenit strălucitor, a vorbit cu proorocii Moise și cu Ilie, fiind numit Fiul lui Dumnezeu: „Și după șase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru și pe Iacov și pe Ioan, fratele lui, și i-a dus într-un munte înalt. Și S-a schimbat la față, înaintea lor, și a strălucit fața Lui ca soarele, iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. Și iată, Moise și Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El (...) Un nor luminos i-a umbrit pe ei și iată glas din nor zicând: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultați-L.” (Matei). În popor a fost preluat din slavona veche termenul preobrajénie, care exact asta înseamnă, schimbare la față, dar sub diferite forme: probájinĭ, pobréjinĭ și pobrejéniĭ – în Moldova, pobreájen și probeajen – în Muntenia, probaje – în Transilvania și obrăjénie – în Oltenia. Tradiția spune că, în această zi, iarba s-a copt și începe să se îngălbenească frunza, deci gospodarii trebuie să încheie cositul, păsările migratoare se pregătesc să plece, insectele și târâtoarele își caută adăpost în pământ, pentru iernare.  Este, cum ar veni, semn de toamnă. Există apoi credința că, începând cu această zi, nu mai este bine să te scalzi în apa de râu. Acum se duc strugurii la sfințit în biserică și se mănâncă pentru prima dată din recolta nouă; de Schimbarea la Față a Domnului se culeg și ultimele plante de leac. Tradiția mai spune că, dacă vremea este însorită, toamna va fi una roditoare și îmbelșugată, iar dacă plouă, va fi una mohorâtă.

Sfânta Maria Mare, Adormirea Maicii Domnului

La 15 august se slăvește momentul în care Născătoarea de Dumnezeu și-a dat sufletul în mâinile fiului său. Atunci când a binevoit să o ia pe Maica Sa în Ceruri, Iisus l-a trimis pe Arhanghelul Gavriil, același care o vestise că a fost aleasă pentru a-l naște pe Mântuitorul lumii, să-i dea de știre. El i-a adus Fecioarei Maria o ramură de finic, semn al biruinței asupra morții, iar după ce a înțeles semnul, Maica Domnului a mers să se roage pe Muntele Măslinilor, locul înălțării lui Iisus la Cer. După ce s-a rugat, Fecioara Maria s-a întors acasă și a pregătit toate cele cuvenite. Pe un nor a venit Apostolul Ioan, iar pe un altul, Petru, Pavel, Iacob și ceilalți ucenici; Maica Domnului și-a luat rămas bun de la toți, i-a binecuvântat și le-a promis că se va ruga pentru ei și îi va ocroti. Și-a dat apoi sufletul în mâinile lui Iisus, care a apărut pe un tron înconjurat de heruvimi. În tradiția populară, de Sântămăria Mare sau Sântămăria femeile merg la biserică și împart struguri, prune și faguri de miere, apoi se duc în cimitir și tămâiază mormintele rudelor. În alte zone pornesc în lungi pelerinaje și-și duc ruga spre Măicuța. Perioada dintre cele două Sântămării – Sântămăria Mare (15 august) și Sântămăria Mică (8 septembrie) – era considerată perioada cea mai potrivită pentru semănăturile de toamnă. Pe 15 august ciobanii coboară oile de la munte (La Sânta Maria Mare,/Tulesc oile la vale/ Și rămân stânile goale!/ Rămân stâni/ Fără stăpâni,/Strunguțe fără oițe,/Scaune fără băcițe!), bărbații își schimbă pălăria cu căciula, se interzice scăldatul în apa râurilor spurcată de cerb, dormitul pe prispă, gospodarii angajau pândarii la vii și se luau măsuri de protecție magică a podgoriilor împotriva păsărilor, fetele purtau năvalnic la brâu, ca să aibă pețitori, oamenii povesteau despre bunătatea și minunile Maicii Domnului. Ea era rugată arzător pentru prinderea răufăcătorilor, era chemată în rugăciunile pentru sănătate și prosperitate, fiind socotită apărătoarea tuturor celor năpăstuiți de soartă.

Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul

Este ultima mare sărbătoare din anul bisericesc, praznic de întristare pentru uciderea celui mai aprins vestitor al pocăinței și, de asemenea, mare zi de post. Ni se cere să postim pe de o parte ca să nu ne asemănăm cu Irod, care, din cauza ospățului nemăsurat, a cerut ca Salomeea să-i danseze și drept răsplată i-a oferit capul Sfântului Ioan Botezatorul, iar pe de altă parte, ca să avem viața înfrânată a lui Ioan. Oamenii nu beau vin sau nu mănâncau o serie de alimente (roșii, pepene și alte fructe) a căror formă sau culoare aminteau de cap și de sângele vărsat de Sf. Ioan Botezătorul. Unii servesc în această zi doar struguri, în timp ce alții țin post negru. În această zi nu se taie nimic cu cuțitul, ci totul se rupe cu mâna, nu se consumă varză, fiindcă o legendă spune că sfântului de șapte ori i s-a tăiat capul pe varză și iar a înviat. În zonele de sud ale României se crede că Sf. Ioan Botezătorul este unul dintre cei mai apropiați de Dumnezeu, în timp ce bucovinenii îl consideră, alături de Sfântul Nicolae, patronul pruncilor, cel care are grijă ca aceștia să nu moară nebotezați. În tradiția populară, această zi tristă era cunoscută și ca „Sfântul Ioan cap tăiat“, „Santion de toamnă“, „Sfântul Ioan taie capul pe curechi (varză)“, „Crucea mică“ sau „Brumariul“.

Maria Bogdan

Tradiții populare de Rusalii și Sânziene

Anul acesta, pe 7 și 8 iunie, se sărbătoresc Rusaliile, denumite în tradiția creștin-ortodoxă Pogorârea Sf. Duh (Cincizecimea) și Sf. Treime. Lunea Rusaliilor (Sf. Treime) este zi nelucrătoare nu doar în România, ci și în Austria, Belgia, Cipru, Danemarca, Estonia, Franța, Germania, Grecia, Islanda, Luxemburg, Țările de Jos, precum și în unele cantoane din Elveția sau regiuni din Norvegia sau Ungaria. Interesant este că în țări ortodoxe precum Bulgaria sau Rusia în a doua zi de Rusalii se lucrează, așa cum se întâmplă în țările catolice Italia, Brazilia, Irlanda, Spania, Canada, Portugalia, Polonia etc.

În contemporaneitate, Rusaliile sunt o sărbătoare strict creștină, ea celebrând data întemeierii Bisericii Creștine. Practic, în a 10-a zi de la Înălțarea Domnului și a 50-a de la Învierea Mântuitorului a avut loc ceea ce se cheamă Pogorârea Sfântului Duh peste Sfinții Apostoli și descoperirea lor față de lume și de creația lui Dumnezeu, Cel în Treime (Tatăl – creator, Fiul mântuitor, Duhul Sfânt sfințitor, toți creatori și mântuitori). Atunci a cuvântat Sf. Apostol Petru și s-au converit la creștinism vreo 3.000 de suflete, ele alcătuind prima comunitate de creștini din Ierusalim și din lume.

Denumirea sărbătorii vine din latina populară, „pasca rusata“, care înseamnă „paștele trandafirilor“ sau, preluată în românește, „sărbătoarea rozelor“. În Roma Antică, la începutul lunii mai, avea loc Rosalia, eveniment dedicat trandafirilor, adică vieții și frumuseții, cât și cultului morții. În timpul cuceririi romane, dacii au preluat și ei sărbătoarea, pe care de-a lungul timpului au transformat-o deopotrivă în cult solstițial al soarelui ce aducea recolte bogate, prosperitate și sănătate și într-un soi de pomenire a morților, prin organizarea de mese bogate. A fost o îmbinare a tradițiilor pre și post creștine. În precreștinism, Rusaliile sau Rusalcele erau ființe mitice extraordinare, niște fecioare frumoase care-și făceau apariția mai cu seamă vara, denumite de români Iele. Se spune că acestea, departe de ochii oamenilor, s-ar prinde în hore, iar pe locul unde dansează pământul rămâne ars. În altă variantă, aceste ființe s-ar materializa în bătrâne urâte, gârbovite, aducătoare de rele și necaz. Personalitatea ambivalentă a acestor creaturi, nu?, vorbește despre viață (fecioare) și moarte (babe). Pentru a se proteja de iele, oamenii purtau la ei frunze de pelin sau fire de usturoi ori își umpleau locuința cu leuștean. În acele zile, dat fiind faptul că Rusalcele controlau și apele, oamenii evitau să se scalde în râu. Deunăzi vreme, Rusaliile erau sărbătorite câte trei zile în Transilvania și Moldova și șapte zile în Muntenia și Oltenia, chiar opt în Banat. În ajun se comemorează Moșii de Vară, când sufletele morților se crede că se întorc în lumea lor, cea a veșniciei, după o preumblare de câteva săptămâni, fixată între Sf. Pași și Rusalii. În anumite zone preoții sfințesc apele și câmpul pentru ca roadele să fie ferite de grindină, iar în altele florile de tei care se păstrează peste vară, fiind folosite spre alungarea furtunilor. Există, de asemenea, tradiția ungerii ușilor cu usturoi pentru a împiedica intrarea spiritelor rele în casă, iar oamenilor le este interzis, din același motiv, să se certe în această perioadă. Tot pentru alungarea spiritelor rele, bărbații fac în lunea Rusaliilor dansul cunoscut astăzi sub numele de Călușari.

Sânzienele sau Drăgaicele

Pe 24 iunie, anul acesta, Biserica Ortodoxă celebrează Nașterea Sf. Ioan Botezătorul și Aducerea moaștelor Sf. M. Mc. Ioan cel Nou de la Suceava. În mitologia românească, în această zi se sărbătoresc Sânzienele, un fel de zâne bune din „clasa ielelor“ care devin surate cu Rusaliile doar atunci când nu le este respectată sărbătoarea. Numele vine de la zeița romană Santa Diana, patroana vânătorilor și pădurilor. La noi, Sânzienele sunt cunoscute și ca Frumoasele, Zânele sau Drăgaicele (ultima denumire fiind folosită în sudul țării), semnificând iubirea și fertilitatea. În popor se crede că în noaptea de Sânziene se petrec lucruri magice, toate minunile fiind atunci posibile, iar în altă variantă binele și răul ating apogeul, motiv pentru care, iată, creștinii din Moldova se roagă la moaștele Sf. Ioan cel Nou de la Suceava pentru a scăpa de necazuri, boli și suferințe. Există și varianta potrivit căreia în această zi se deschid cerurile și Sânzienele încep să danseze, fiind un fel de sărbătoare a Soarelui, dragostei și poftei de viață. Legenda mai spune că Sânzienele sunt ființe supranaturale, foarte frumoase, care trăiesc în păduri și pe câmpii; ele conferă florilor sau buruienilor întrebuințări deosebite, acestea devenind leac pentru tămăduirea bolilor. Zânele zboară noaptea, împart rod holdelor, înmulțește animalele și păsările și aduc câte un copil în familiile care nu puteau naște prunci. De Sânziene, tradiția este ca fetele să culeagă florile cu același nume pe care le împletesc în cosiţe ce le țin pe cap, după care le aruncă peste case; dacă se prind pe horn e semn că fata se va mărita în cel mai scurt timp. În zorii zilei, băieții se adună în cete și colindă satul, având flori de sânziene prinse la pălării. Tot în această zi se alege Drăgaica, respectiv cea mai cuminte, frumoasă și bună la inimă fecioară din sat. Aceasta este împodobită cu spice de grâu, în timp ce fetele celelalte sunt îmbrăcate în alb. Noaptea există obiceiul stropirii trupului cu extract de flori, iar dimineața se spală fața cu rouă, ambele obiceiuri purtând credința că omul devine mai frumos la chip. Roua de pe sânziene are, desigur, și rol de vindecare a bolilor. În alte zone sărbătoarea se numește și Amuțitul Cucului; dacă pasărea încetează să cânte înainte de Sânziene, vara va fi secetoasă. Ca să împiedice o asemenea perspectivă, oamenii se încingeau la brâu cu cicoare sau chiar sânziene, care în plus le și conferea putere de lucru la muncile agricole. Tot acum se încing focuri pe dealuri, peste care se aruncă arome provenite din flori puternic mirositoare, rolul flăcărilor „udate“ cu parfum de flori fiind acela de a ține la distanță spiritele malefice.

Maria BOGDAN

De vorbă cu Maria Tănase Marin despre conservarea și valorificarea tradițiilor populare românești

Prof. dr. Maria Tănase Marin este etnomuzicolog, realizator și producător de emisiuni folclorice la TVR. A început inițial cariera ca interpret de muzică populară, dar la scurt timp a preferat să predea arta vocală, ca profesor la Școala Populară de Artă și Colegiul de Artă „Carmen Sylva“ din Ploiești. I-a avut ca elevi, printre alții, pe Iuliana Tudor (prezentator și producător la TVR), Miruna Ionescu (actriță și prezentator la TVR), Ramona Păun (soprană la Opera Națională București), Traian Frâncu și Adriana Deaconu (soliști vocali în orchestra de muzică populară a Filarmonicii „Paul Constantinescu“ Ploiești), Mariana Mușa Trăscău (profesor de muzică și interpretă de muzică populară), Andreia Hăisan (solistă și prezentator la Trinitas TV), Emilia Dorobanțu (solistă de muzică populară) etc. În paralel a lucrat și produs emisiuni la postul național de televiziune.

Reporter: Maria Tănase Marin, ai colindat țara în lung și lat. Ai avut în emisiunile tale sute de invitați, interpreți de mare valoare, dar și creatori de artă populară. Spune-mi, te rog, unde anume din țară se mai păstrează tradiția rurală pură, se practică la propriu, face parte din viața comunității? Eu am avut o experiență unică la Bistrița Bârgăului; am văzut valuri de... straie populare care curgeau înspre biserică, într-o duminică obișnuită, tablou ce mi-a lăsat impresia unei alte lumi, a altui timp.

Maria Tănase Marin: Aș cita, de departe, Bucovina și Ardealul, două zone etnofolclorice de-o bogăție aparte. Dar nici aici nu vom găsi preocupare pentru cultura materială și spirituală în toate satele. Sunt vetre unde oamenii au o legătură profundă cu trecutul lor, au conștiința valorii neamului și a înaintașilor lor, mândria de a fi cine sunt, iar obiceiurile și tradiția populară fac parte din fibra și ființa lor. Eu am exemplul fericit al județului Alba, unde am desfășurat, în calitate de coordonator de evenimente și președintă a juriului, un proiect, „Cultură pentru cultură“ s-a chemat, vreme de șase ani. Acolo am găsit și văzut o demonstrație a ceea ce înseamnă pentru ei tradiția populară, începând de la dansuri vechi, cântece, meșteșuguri, artă tradițională și până la gătit bucatele specifice fiecărei localități. Mi-a plăcut grija ca toate acestea să fie asumate – nu știu cum să-ți spun, e ca și cum ar face parte din educație – și să fie trecute de la o generație la alta, în respect aproape sacru față de tot ce era și este străbun. Acolo sunt rădăcinile lor, acolo e tot rostul lor. Participarea laolaltă a tinerilor, copiilor și bunicilor la această bucurie comună, la această școală, până la urmă, nu are decât să ne încredințeze că moștenirea se transmite și e pe mâini bune.

Rep.: De ce în restul țării – Muntenia, Oltenia, parțial Banat, jumătatea de sud a Moldovei – s-a cam pierdut legătura cu tradiția populară? În fine, o mai găsim în muzee, pe scenă, dar nu în viața de zi cu zi a oamenilor.

M.T.M.: Foarte bună întrebarea ta! Eu aș pune totul pe seama faptului că, știu și eu, avem... forme fără fond. Bun, se fac spectacole extraordinare, cu desfășurări de forțe uneori impresionante – a se citi artiști – dar se uită în fapt sărbătoarea în sine, scopul pentru care se adună oamenii la un loc. Nu se caută în ele tradiționalul, ci se pune prea mare accent pe festivism. Poate în sud oamenii sunt prea grăbiți; în Ardeal și în Bucovina nu-i atâta grabă, parcă și timpul curge altfel, sunt foarte meticuloși cu tot ceea ce înseamnă rădăcina noastră ca neam. Ei țin foarte tare ca totul să fie corect făcut, dacă un joc popular e executat bine, dacă un costum popular e purtat cum trebuie, dacă o casă muzeală redă cu fidelitate istoria locului. Lasă, cum să spun, un fel de amprentă în evoluția satului. Revenind la experiența mea din Alba, n-aș vrea să citez vreun nume, fiindcă s-ar putea să omit pe cineva, dar nu mă pot abține să nu amintesc de maestrul coregraf Sorica Fărcașiu, cea de care se leagă, printre altele, Purtata Fetelor de la Căpâlna sau de Tulnicăresele din Avram Iancu ori Fluierașii de la Șugag. La Alba m-a impresionat și implicarea, deschiderea și pasiunea autorităților în toate activitățile care țin de valorificarea tradițiilor populare și l-aș numit aici pe Ion Dumitrel, președintele CJ, care în plus este fin cunoscător al fenomenului, chiar dacă la origine este oltean... Dedicația acestor oameni m-a determinat apoi să invit mai toate ansamblurile și oamenii valoroși cu care am colaborat la edițiile de colecție ale emisiunii pe care o găzduiesc la TVR.

Rep.: În fiecare județ avem centre de cultură în subordinea consiliilor județene. Ele se numeau, până deunăzi vreme, centre pentru conservarea și valorificarea tradițiilor populare. În ce măsură crezi că aceste instituții reușesc cu adevărat să facă acest lucru? Bine, dăm deoparte Centrul Județean de Cultură Sibiu, unde se fac lucruri de-a dreptul senzaționale, poate un pic și Craiova, care are acea orchestră populară faimoasă, ce poartă numele legendarei Mariei Tănase.

M.T.M.: Eu nu pot să-mi exprim o părere fiindcă nu știu exact ce se petrece acolo. Poate oamenii din aceste instituții se preocupă, poate fac studii în teren, editează niște cărți, au organizat simpozioane, schimburi de experiență. Cert este că uneori efectul muncii lor nu prea se vede, nu lasă urme. Dacă e să ne referim la județul nostru (n.m. – Prahova), eu am venit cu câteva propuneri, dar am fost respinsă de fiecare dată. Am vrut să aduc proiectul de la Alba și în Prahova, să impulsionăm lucrurile în câteva comune unde știam noi că se mai mișcă ceva, dar celor de acolo nu li s-a părut de interes. Am dorit să mă întorc la Școala Populară de Artă cu o idee nouă, de a duce cursurile la sat, acolo unde e rădăcina tradiției, nu de a-i aduce pe cursanții din mediul rural la oraș, nici asta nu s-a putut. Eu fac lucrul acesta, am clasă de cântec tradițional la o fundație, dar aș fi vrut să împrumut din experiența mea la nivelul instituției, fiindcă acolo sunt oameni care au distrus realmente folclorul nostru prahovean. Nu mai zic despre lipsa lor de pregătire... Poate din gestionarea greșită a resurselor nu vedem în fiecare județ ceea ce au Sibiul, Doljul, Alba, Bistrița-Năsăud, poate și Vâlcea, Botoșani, Suceava etc.

Rep.: Toate comunele și orașele au sărbători dedicate fie zilei localității, fie altor sărbători, cum ar fi festivaluri ale viei și vinului, berii, țuicii, dulcețurilor, cașcavalului, cireșelor, castanilor, trandafirilor, bujorului etc. Câte dintre ele chiar mai promovează valorile autentice? Impresia mea este că 80-90% dintre ele sunt kitsch-uri.

M.T.M.: M-am temut un pic, după ce ai spus procentul, să nu zici invers! Sunt sută la sută de acord cu tine! În cadrul acestor manifestări, cum spuneam, se folosește sărbătoarea ca motiv de petrecere, dar de fapt se uită de esență. Ele nu mai ajung la sufletul omului, sunt artificiale, nu au nicio logică în organizare, seamănă teribil între ele, indiferent de zonă. Iau un exemplu: Festivalul usturoiului. De ce

l-ai numit așa? Ca să ai temă centrală usturoiul, să serbezi ocupația de bază a sătenilor, să se simtă oamenii locului onorați și implicați! Or tu îmi aduci chinezării, frigărui, mici, fum, tobogane, tarabe patronate de orășeni, artiști care să cânte pe fugă. Exact hora satului lipsește, Maria! Să vii cu orchestră, nu cu negative, să-l faci pe sătean să se prindă în joc, să se bucure el, să participe el, să simtă că sărbătoarea este a lui.

Rep.: Ultima întrebare ține tot de instituții. Cât rol mai au căminele sau centrele culturale în asigurarea păstrării și promovării tradiției românești?

M.T.M.: Nu prea mai au. Nu mă refer la Ardeal și Bucovina, unde se mai fac lucruri bune, dar retrăgându-ne înspre sudul țării, ei bine, ce să zic... În afară că am construit cămine culturale, că pe altele le-am renovat, le-am dotat, le-am vopsit, care e rostul lor? Să spun că unele servesc pentru parastase și din ce în ce mai rar pentru evenimente culturale? Chiar mă gândeam zilele trecute că ar prinde bine să sun adunarea printre foștii mei elevi și să începem o serie de acțiuni în căminele acestea culturale...

Rep.: Eu am impresia că lucrurile acestea s-au deformat și din cauza celor care au ajuns la conducerea unor astfel de instituții.

M.T.M.: Absolut adevărat! Și eu mă minunez uneori de unde apar oamenii aceștia! Să n-ai nimic în comun cu spiritualitatea și cultura și să conduci tocmai cultura... Asta da ironie!

Rep.: Mulțumesc pentru interviu. La final, poţi transmite un gând cititorilor revistei noastre?

M.T.M.: În primul rând vreau să spun că-mi place tare mult revista Lumea Satului. Faceți toți lucruri grozave acolo. În vremurile acestea tulburi, cititorilor le doresc să aibă încredere în ei, să aibă credință și multă iubire pentru că doar așa putem merge mai departe.

Maria BOGDAN

Abonează-te la acest feed RSS