Lumea satului 750x100

update 19 Oct 2020

La Humulești, în lumea lui Nică

Nu-mi amintesc câți ani aveam când am vizitat pentru prima oară Casa Memorială „Ion Creangă“ din Humulești, însă îmi aduc aminte că am fost entuziasmată să văd bordeiul, camera în care erau expuse tot felul de obiecte tradiționale, dar mai ales patul de după sobă. De atunci au urmat și alte vizite în care am găsit locul arătând la fel și întotdeauna era plin de vizitatori. De curând m-am reîntors la Humulești, după mai bine de 10 ani de absență, știam deja că lucrurile evoluaseră și că lângă muzeu fusese amenajat un spațiu nou în care erau prezentate scene din poveștile autorului, dar nu mă așteptam să fie atât de frumos. De ce spun asta? Pentru că preț de câteva zeci de minute lumea exterioară stă în loc și orice adult retrăiește cu emoție scene din propria copilărie, momente când a citit poveștile lui Creangă și și-a imaginat scena în care ursul a fost păcălit de vulpe sau capra îi lasă pe iezi singuri în casă.

Humuesti

Dar să o iau cu începutul. Era vacanța Sărbătorilor Pascale, deci grupuri-grupuri de elevi ajungeau să viziteze cele două obiective turistice. Am intrat mai întâi în curtea casei memoriale, care era plină de copii. Am așteptat să iasă un grup din casă pentru a o vizita din nou. Când să intru, unul dintre ei spune: „Așteptați-mă, trebuie să citesc și de pe panouri, o să mă întrebe domn’ profesor ce am reținut!“ Scena m-a făcut să zâmbesc, așa era și când mergeam eu în excursiile organizate de profesorii din școala generală, parcă-i bine să vezi că unele lucruri nu se schimbă. Cele două încăperi ale bordeiului erau la fel ca întotdeauna. În camera cea mare, obiecte tradiționale de mobilier, veșminte populare, soba și patul de după sobă. Toate întreținute ireproșabil! În cea de a doua încăpere, opere ale autorului erau așezate în vitrine, cam puține exemplare, aș fi simțit nevoia să fie mai multe. Am ieșit în curtea unde am găsit alți copii care se fotografiau ba cu bustul scriitorului, ba cu bordeiul, ba cu pomii înfloriți a căror mireasmă plutea în toată curtea. În spatele casei, într-un fel de șopron, zeci de obiecte tradiționale erau expuse, dar nu puteau fi observate îndeaproape.

Am plecat din curtea muzeului și, entuziasmată, am trecut gardul, cum se spune, la vecini, adică în parcul tematic. Proprietate privată, parcul a fost înființat la inițiativa humuleștencei Niculina Gîrneț, o inițiativă de apreciat care valorifică operele lui Creangă într-un mod unic, inedit și plin de farmec. La intrare, pare că Nică te invită să pășești în lumea lui. Apoi, de-o parte și de alta a aleii, scene din povești. M-am oprit să o privesc pe mătușa Mărioara, care cu măturoiul în mână îl ceartă pe Nică, hoțul de cireșe. Atenția mi-a fost distrasă de vocea unui copil: „Ia uite coada ursului (râde cu poftă) și vulpea, ce tare!“ M-am întors și am privit scena – vulpea avea bundiță tradițională și doi pești pe care îi strângea la piept, în fața ei era „balta“ înghețată și coada ursului, apoi ursul vizibil necăjit de cele întâmplate. Nu putea lipsi cocoșul, care, cocoțat pe o creangă, ținea în plisc punguța cu 2 bani. Apoi Nică, îmbrăcat de sărbătoare, în căruță alături de Moș Luca, iar alături un panou cu un fragment din Amintiri din copilărie. Astfel de panouri erau de altfel mai lângă toate personajele. La capătul aleii, una dintre cele mai frumoase scene, capra cu trei iezi. O căsuță în miniatură, capra care pleacă, iezii care o privesc și, în spatele lor… lupul cel rău. Nu lipsesc nici Smărăndița care se uită la calul cel bătrân, nici cuptorul de pâine, nici pupăza din tei, care este așezată chiar în tei! Mai departe, bordeiul lui Moș Chiorpec, care ședea pe prispă alături de Nică, bineînțeles. Apoi, o altă prispă și un alt personaj emblemă din poveștile lui Creangă, fata Moșului, harnică ca de obicei, torcea lâna. Nu putea lipsi nici drobul de sare sau scena în care Nică, alături de alți copii din sat, îl colindă pe popa Ciubotarul.

Vizita a continuat în spațiul din interior, unde sunt expuse sute de obiecte tradiționale, de uz casnic și gospodăresc, dar și veșminte populare, un adevărat muzeu de artă populară. La fel ca și în curte, și aici apar personaje, dar de această dată din lumea satului nemțean: ciobanul care gătește la stână, femeia harnică care țese la război, un țăran care muncește la strung și un altul la râșnița de cereale cu roți de piatră. Cred că mi-ar trebui ore în șir să admir fiecare obiect expus aici, dar m-am limitat la câteva minute pentru a reieși afară să admir încă o dată scenele din opera lui Creangă și să îi privesc pe copiii entuziasmați de cele văzute. Copii și nu numai, pentru că și în ochii adulților se citea entuziasm când, tot înaintând, regăseau personajele copilăriei.

Am plecat bucuroasă din lumea lui Nică, dar și recunoscătoare pentru că atât casa memorială, cât și parcul tematic mențin vie amintirea scrierilor care fac parte din copilăria fiecărui român.

GALERIE FOTO


Larissa SOFRON

Revista Lumea Satului nr. 10, 16-31 mai 2017 – pag. 52-53

  • Publicat în Turism

Poveşti de iarnă...

...şi nicidecum în ambianţa unei centrale termice electronice sau a unui împopoţonat șemineu! Pentru că povestea povestită şi-ar pierde tot presupusul ei farmec. Iar vechile şi frumoasele amintiri ale povestitorului ar fi cu greu reamintite.

Ca urmare, vă propun plăcuta tovărăşie a lemnelor arzânde, cu jăratecul trosnind în gura fierbinte a unei vechi sobe de tuci. Avându-şi negricioasa plită „vieneză şi imperială“, zidită meşteşugit în peretele dintre bucătăria de gătit şi camera de dormit a celor mai mici, zgomotoşi, certăreţi, pofticioşi, mâncăcioşi şi neastâmpăraţi copii ai bătrânei case a regretaţilor lor bunici şi părinţi. Şi era tare spaţioasă acea cameră! Cu tavanul din grinzi joase, desprinse din trunchiuri groase de brazi bătrâni, îndreptate la capete cu fierăstrăul de mână, cioplite cu barda şi despicate cu securea. Alăturat, o imensă şură, mereu încărcată cu fân, paie, pleavă şi otavă. În tinda ei un hambar din scânduri, având despărţitoarele pline cu bucate şi făinuri de tot felul, peste care stăpâna casei presăra mici săculeţe de pânză cu frunze de nuc şi cu rămurele de busuioc, levănţică, salvie, mentă şi cimbrişor sălbatic. Pe pereţi, de jur-împrejur, stăteau atârnate câteva sfinte icoane şi chindeie frumos brodate. Deasupra ferestrei mari, dinspre uliţă, prinsă în cui, o mică candelă cu feştila mereu aprinsă, celor mici revenindu-le sarcina să-i poarte de grijă. Pe măsuţa de sub chipul înseninat al Maicii Domnului cu Pruncul în braţe erau aşezate cărţile de rugăciuni şi de înţelepciuni populare.

În fiecare seară de iarnă acelaşi strict ceremonial de familie pentru cei mici. După rugăciunea „Tatăl Nostru care eşti în Ceruri…“ urmau cina şi pregătirea trăistuţelor pentru şcoală, dezbrăcatul hăinuţelor şi îmbrăcatul cămăşuţelor de noapte, cu poalele lungi până în pământ. Totul ordonat. După care venea plăcuta culcare în patul adâncit în cea mai mare „laiţă“ a casei. Iarna, cu „strijacul“ plin cu otavă, ca să ţină de cald, iar vara, cu paiele răcoroase de ovăz. Şi, Doamne, ce mireasmă îmbietoare mai aveau! Astfel că acei copilaşi dormeau purtaţi de visele lor frumoase, din care cu greu se puteau trezi la timp, să nu întârzie la şcoala lor primară de patru clase. Era acel anotimp al nopţilor lungi, întunecoase şi friguroase ale iernilor. Iar aici este locul nimerit să mai spunem cititorului că în timp ce „strijacul“ era croit şi cusut numai din ţesătura firelor de in şi cânepă, „lipideile“ aveau urzeala din in, iar băteala din bumbac. Dar şi că toate erau albe, albe. Precum spuma laptelui. Schimbate în fiecare seară de sâmbătă a săptămânii, atunci când toţi ai acelei case făceau baie, rând pe rând, „scufundându-se“ în apa puţin fierbinte, golită într-un imens ciubăr din doage de lemn, târguit şi mereu reparat de acei simpatici şi omenoşi moţi ai Munţilor Apuseni. Cei care strigau puţin temători, pe uliţele satelor transil­vane: „Ciubereee... ciubereeee… Haiiii… la ciubereeee…!“

Aflu că în acele frumoase şi îndepărtate vremi şi vremuri, peste acea armonioasă familie de ţărani ardeleni au trecut mai toate câte sunt pe pământ. Între care şi ierni de toate felurile. Când mai uşoare, când mai grele. Când mai bune, când mai rele. Numai că, între timp, albul zăpezilor iernilor izbutiră să le înălbească tâmplele, în vreme ce mulţimea gândurilor, necazurilor, tristeţilor şi bucuriilor le obosiră minţile şi le încreţiră frunţile!

Aşa că, dragă cititorule de revistă de ţară, îţi ofer un sfat. Sper să fie şi bun, şi înţelept. De ieftin nici că încape vorbă, fiind absolut gratuit! Nici măcar pretenţia unei invitaţii la „cina“ porcului cu mămăliguţă, asortată cu o cană plină cu moarea de varză murată, cu un păhărel de ţuică şi încheiată cu o stacană de tulburel! Ia ascultă, dumneata, sfatul pe care vreau să ţi-l dau gratis! Din când în când, încercă să te priveşti cu multă luare-aminte, în sclipitoarea sticlă a oglindei casei talei! Vei vedea că aduci la chip măcar cu unul dintre bunii şi străbunii tăi înaintaşi. De obicei cu părinţii şi cu bunicii. Sau cu fraţii şi surorile tale. Aşa procedez şi eu. Numai că se nimereşte, uneori, să fac acest gest de mult prea de multe ori pe zi. Astfel că, vreau sau nu vreau, îmi readuc aminte de omenoşii, cuminţii, blajinii şi credincioşii mei părinţi şi bunici. Înfățişarea chipului meu de acum fiind tare apropiată de a lor, la bătrâneţe.

Amintirile trecutelor întâmplări mă îndeamnă să aprind o lumânare la căpătâiul mormintelor lor, săpate în pământul lutos şi greoi al „Ţintirimului din Deal“.

Iar dacă cumva ar mai fi rămas în picioare acea „Casă cu vechi şi dragi amintiri, din ţara cu dor“, atunci aş mai fi avut încă o plăcută alinare sufletească. Însă nici ea nu mai e tare de demult. A dispărut de bătrâneţe, dar şi din vina şi nepăsarea mea şi a multora din neamul meu. De fapt, nu mai sunt încă multe alte lucruri, întâmplări şi fapte ale Oamenilor neuitaţi de mintea mea obosită! Şi totuşi îmi reamintesc, cu drag, de cât de faină mai era acea plită de gătit, din tuciul negru şlefuit, despre care aveam să aflu că a fost adusă de străbunicul Grigore, în raniţa lui de soldat, atunci când, rănit fiind, venise acasă, într-o permisie, tocmai de pe linia frontului din Galiţia ucraineană şi poloneză. Şi, precum vedeţi, povestea acelei fericite întâmplări s-a păstrat până în zilele noastre, cu toate că s-a petrecut în preajma Crăciunului anului 1916. Adică, exact cu un secol în urmă. Era în vremea când fratele romancierului Liviu Rebreanu, ofiţer în armata austro-ungară, era spânzurat în pădurea de deasupra Ghimeşului Palanca – Făget, de pe Valea Frumoasă a Ciucului, învinuit că ar fi încercat să treacă dincolo de linia frontului, pentru a se înrola în armata română, care lupta în Curbura Carpaţilor, între Oituz şi Mărăşeşti.

Epilog: După ani şi ani, mai zilele trecute am avut marea bucurie să mă revăd cu unul dintre cei mai „tinerei“ dintre viitorii bătrânei ai acelei vechi şi frumoase „Case de pe Deal“. Cu simpaticul şi dezgheţatul la minte băieţel de altădată, devenit învăţător priceput şi îndrăgit în chiar şcoala satului său natal de pe lunga şi lata Vale a Hârtibaciului, ajuns şi el în pragul anilor pensionării. Şi cum ne prinsesem la a depăna poveşti adăpostite în amintirile încă neuitate, din vorbă-n vorbă îl aud că-mi spune: „Mă credeţi sau nu, dar când se nimereşte să mă aflu în faţa unei oglinzi, fără să vreau, mă privesc cu multă luare-aminte! Şi ce credeţi că văd? Că chipul meu de acum seamănă leit cu cele ale regretaţilor mei fraţi mai mari: Vasile, Grigore şi Ioan. Că astfel i-au botezat părinţii noştri. Dumnezeu să-i odihnească în pace, că tare cumsecade au mai fost! Oameni buni! Şi vrednici, de toată stima, niciunul dintre ei nefăcându-ne numele şi neamul de ruşine! Înfățişarea chipului, ca şi privirea mea de acum sunt tare apropiate de-ale lor la bătrâneţe!“

Închei şirul povestiri prin a spune cum că aşa era, în trecut, anotimpul nopţilor lungi, întunecoase şi friguroase ale iernilor! Cu poveşti adevărate. Pe care urmaşii noştri ar trebui să le priceapă şi să le ţină minte! Nu să le lase pradă nemiloaselor uitături de părinţi, de ţară, de credinţă şi de neam!

Ioan Vulcan-Agniţeanul

Revista Lumea Satului nr. 24, 16-31 decembrie 2016 – pag. 48-49

  • Publicat în Traditii
Abonează-te la acest feed RSS