reclama youtube lumeasatuluitv
update 9 Dec 2019

„Haszmann Pál“ din Cernat, un muzeu etnografic fascinant

Sunteți nostalgici după vremurile de altădată și doriți să aflați mai multe amănunte despre viața satului de odininioară? Dacă da, ce spuneți de o scurtă vizită prin muzeul secuiesc Haszmann Pál? Ansamblul etnografic din Cernat este amenajat în conacul Damokos, construit în stil neoclasicist. Pe cele două hectare din preajma conacului sunt amplasate exponate din patrimoniul construit al secuimii: case și porți secuiești, moară de apă, precum şi monumente funerare cioplite din lemn și piatră. De asemenea, un alt obiectiv care captează atenția vizitatorilor este expoziţia de unelte şi maşini agricole în aer liber.

Povestea locului începe în iarna anului 1973, când profesorul Pál Haszmann a decis să inaugureze un muzeu etnografic în Covasna. Interesul acestuia pentru arta populară datează încă din copilărie, când, la bunica sa din Tamaşfalău, strângea obiecte de artă populară decorate, realizând astfel o mică colecţie. Așa s-a înfiripat şi ideea organizării unui muzeu. Oamenii locului i-au donat cu multă bunăvoinţă piese valoroase, prin care Pál Haszmann şi-a îmbogăţit continuu colecţia. Datorită orizontului larg al colecţionarului, în colecție se găseau în egală măsură vestigii cu caracter istoric, obiecte legate de ocupaţiile tradiţionale, port popular, mobilier pictat, ţesături şi broderii tradiţionale, ceramică de factură populară și obiecte de sticlărie. În paralel cu munca de colectare, piesele aflate în colecţie au fost valorificate cu exigenţă ştiinţifică. Pentru a răspunde acestor exigenţe, Pál Haszmann şi-a adâncit în permanenţă cunoştinţele, luând legătura şi colaborând cu specialişti etnografi, muzeografi, care îl puteau ajuta în acest sens. Rezultatul? Un splendid univers al vieții satului de altădată.

Exponate ale vieții de altădată

Colecţia Haszmann numără peste 8.000 de piese şi, pentru că autorul şi-a dorit ca aceasta să devină accesibilă publicului larg, el a oferit-o Muzeului Naţional Secuiesc. Exponatele prezintă istoria spirituală şi culturală a localităţii şi a regiunilor învecinate, cu accent asupra materialelor referitoare la viaţa şi activitatea celor mai importanţi fii ai locului. Printre exponate se găsesc numeroase lăzi de zestre şi piese de mobilier secuiesc cu decor pictat din secolele XVII-XIX, obiecte ornamentale sculptate, piese vestimentare tradiţionale, ţesături şi broderii din Cernat, respectiv ustensile pentru tors şi ţesut. Tot aici este expusă şi o valoroasă colecţie de cahle care prezintă produsele celor mai importante centre de olărit din regiune: Albiş, Breţcu, Târgu Secuiesc, Zăbala şi Pava.

Porțile, cel mai vechi exemplar 

Cel mai vechi exemplar al porţilor secuieşti din curtea muzeului este cel al familiei Miskolczy de la Pava, din anul 1761, un exponat specific pentru porţile cu porumbar din regiune. Bogata colecţie de grinzi sculptate, expusă tot aici, provine în mare parte din salvarea elementelor de construcţie ale clădirilor din secolele XVII-XIX, din Cernat şi împrejurimi, clădiri care au fost demolate cu timpul. O parte a curţii Muzeului este rezervată prezentării apiculturii locale, prin expoziţia de coşniţe şi stupi, respectiv ustensile specifice acestei ramuri de ocupaţie.

Utilaje agricole de tradiție

Colecţia de unelte şi maşini agricole este extrem de bogată şi beneficiază de un spaţiu expoziţional propriu. O parte este reprezentată de numeroasele motoare stative cu un singur cilindru, vertical

sau orizontal, care funcţionează cu motorină, benzină sau petrol lampant. Tractoarele sunt și ele numeroase şi variate, printre acestea regăsindu-se şi exemplare rare, cum ar fi tractoarele americane Fordson sau International ori tractorul HSCS fabricat în Ungaria. În curtea muzeului mai poți observa și toată gama de unelte utilizate de gospodarii secui: de la pluguri, grape, role, semănătoare, utilaje de prăşit şi cultivatoare până la utilaje de recoltat cartofi, toate arată impecabil și pot fi puse în funcționare.

Colecția de sobe

Amplasate în general în regiuni cu zăcăminte bogate în minereu, furnalele şi turnătoriile realizau sute de variante ale diverselor tipuri de sobe de fontă, care se diferențiau doar prin decorul de pe ele, prin stilurile decorative putându-se urmări evoluția modei în diferite perioade. În colecție, compusă în marea sa majoritate din produsele furnalelor din Ținutul Secuiesc, se găsesc sobe din fontă, obiecte de uz casnic şi obiecte decorative precum ornamente, tăvi, lumânări și lămpi.

Trecutul radiofonic

Și, cum radioul ocupa un loc special în ograda oricărui gospodar, muzeul mai găzduiește și un sector dedicat trecutului radiofonic care conține aproximativ 150 de radioreceptoare. Colectarea şi restaurarea pieselor de acest tip continuă şi în prezent, motiv pentru care aparatele expuse reprezintă doar o mică parte din ea. Cele mai vechi piese sunt radiourile cu detectoare de cristal și căști audio. Aproape 80% din radiouri sunt în stare de funcțiune, astfel încât vizitatorii care doresc se pot delecta cu programele de radiodifuziune. 

Ruxandra HĂBEANU

GALERIE FOTO

  • Publicat în Traditii

Muzeul viticulturii și pomiculturii, o fereastră spre spiritualitate

Viticultura și pomicultura au constituit unele dintre primele ocupații ale oamenilor, după ce au urcat de la stadiul de hoarde migratoare la cel de populații stabile. Sau, altfel spus, odată ce au devenit gospodari, oamenii au început să cultive pomi fructiferi și viță-de-vie. La noi în țară acest lucru s-a întâmplat încă din neolitic, acum mai bine de 5.000 de ani, după cum atestă descoperirile arheologice. Locuitorii comunităților neolitice au cultivat pomii fructiferi și viță-de-vie pe lângă casele lor. În așezarea neolitică de la Radovanu s-au găsit dovezi despre folosirea fructelor de nuc, alun, corn, măceș și prun sau corcoduș. Alunele carbonizate, descoperite în stațiunea neolitică de la Pietrele, județul Giurgiu, dovedesc folosirea fructelor pe o arie mai largă. Locuitorii comunităților neolitice de tip Cucuteni au fost printre primii cultivatori ai viței-de-vie. În acest context, un muzeu al agriculturii și viticulturii tradiționale românești apare ca o necesitate. Și unde se putea găsi un loc mai bun pentru o astfel de întreprindere decât în mijlocul unei vechi podgorii, la marginea unei vestite curți boierești? Adică la Golești, alături de conacul celebrei familii unde odată a fost via boierilor.

O Românie la scară mai mică

În anul 1966 s-a luat decizia ca pe lângă Muzeul Golești să se înființeze Muzeul Viticulturii și Pomiculturii din România. Acesta înfățișează civilizația țărănească de la mijlocul veacului al XIX-lea din principalele zone viticole și pomicole ale țării. Încă de la început a fost proiectat să cuprindă 34 de gospodării (18 viticole și 16 pomicole), un han și o primărie. Oltenia și Muntenia sunt reprezentate prin șapte gospodării viticole și șapte pomicole. O gospodărie viticolă reprezintă Dobrogea, câte patru gospodării viticole și pomicole, Moldova, iar șase gospodării viticole și cinci pomicole – Transilvania. Ceea ce este deosebit la acest muzeu amenajat pe o suprafață de mai multe hectare este faptul că toate gospodăriile sunt originale. Ele au fost demontate bucată cu bucată de pe amplasamentele lor originale și refăcute pe de-a-ntregul în curtea muzeului. În jurul lor au fost aduse și toate acareturile originale: grajduri, magazii, cotețe, crame, poverne etc. Multe dintre ele au fost și împrejmuite cu gardurile originale. În curți se cultivă flori și chiar, din loc în loc, câte un petec de grădină. Și, evident că dintr-un astfel de sat nu pot să lipsească pomii fructiferi și vița-de-vie. Inclusiv băncile de la unele porți sunt umbrite de pomi fructiferi.

Un sat de-adevăratelea

Alăturarea celor 34 de gospodării a făcut să se nască un sat adevărat. E adevărat, un sat puțin mai neobișnuit, din cauza alăturării de stiluri deosebite de gospodării. Locuințele de munte stau alături de cele de câmpie, dând naștere unui ansamblu unic. Există aici case celebre, cum este, de exemplu, cea a bunicilor marelui istoric al neamului nostru, Constantin Giurescu, adusă de la Chiojd, din Buzău, dar și un bordei simplu, din Gorj.

Pentru ca satul să fie un sat adevărat a avut nevoie și de o primărie. Și ea a fost adusă din comuna Hârsești, județul Argeș, fiind un edificiu administrativ specific începutului secolului al XX-lea, așa cum încă mai sunt destule în funcțiune în toată Muntenia și Oltenia.

De asemenea, un sat tradițional românesc nu poate trăi fără biserică. Cea de aici a fost construită din lemn, la 1814, în satul argeșean Drăguțești. Restaurată cu migală, ea impresionează și astăzi prin arhitectura simplă, dar sobră și, totodată, apropiată sufletului. Într-un cuvânt, pătrunzând într-o astfel de biserică te simți, deopotrivă, în casa Domnului, dar printre sufletele locuitorilor satului, de-acum și de mai-nainte.

Și oare ce-ar fi un sat de viticultori și pomicultori fără un han? Unde s-ar aduna oamenii seara, după ce au isprăvit munca, ori la sărbători, să dea și să primească vești, să schimbe două-trei vorbe și să cinstească o glajă? Așa că străvechiul han de răspântie din Posești-Prahova, construit în prima jumătate a secolului al XIX-lea, s-a mutat aici. Nu-i lipsește nici tejgheaua caracteristică, nici bucătăria înzestrată cu cuptor și vatră, nici două camere de oaspeți și nici camera hangiței. Ba, pe deasupra, camera hangiței mai are și o firidă prin care aceasta poate supraveghea discret tot ceea ce se întâmplă în sala mare.

În sfârșit, pentru ca totul să fie așa cum scrie la carte, carte pe care tinerele vlăstare ale comunității s-o știe citi, există și o școală. Clădirea a fost adusă din zona Comănești – Bacău și a fost construită la începutul secolului al XIX-lea. În interior se află tot inventarul original.

Într-un cuvânt, acest sat se poate spune că reprezintă o Românie rurală la scară mai mică. Practic, fiecare zonă etnografică a țării a reușit să-și pună tușa asupra acestei așezări muzeale, astfel încât vizitatorul să poată înțelege într-o plimbare de o singură zi tot ceea ce îi unește pe români, indiferent din ce parte a țării s-ar trage.

Un muzeu viu

Pe lângă case și acareturi, în cadrul muzeului spații largi sunt dedicate instalațiilor și uneltelor necesare prelucrării fructelor și transformării lor în vin, țuică și alte produse. Multe dintre aceste instalații sunt adevărate minuni realizate de istețimea și intuiția țărănească. Oameni fără prea multă școală, dar inteligenți și cu simț practic, au găsit soluții admirabil de simple pentru a rezolva eficient probleme complicate. Un exemplu concludent este un lin gigantic (linul este un vas pentru zdrobirea strugurilor) lung de aproximativ 2 m, lat de 1,5 m și adânc de 1 m, realizat dintr-un singur trunchi de copac. Cavitatea din interior nu a fost cioplită cu dalta, ci realizată prin arderea dirijată a interiorului. Ulterior a fost suficientă o simplă finisare. O cantitate imensă de muncă scutită.

De asemenea, mici minuni ale tehnicii sunt și povernele îngropate sau semi-îngropate. Construcția lor este astfel realizată încât exclude riscul de izbucnire a unui incendiu, iar răcirea condensatorului era asigurată de ape curgătoare.

Și încă multe alte minuni tehnice sau artistice se pot descoperi în fiecare casă sau gospodărie: îmbinări meșteșugite, fără cuie, ornamente deosebite și câte și mai câte. Dar poate că ceea ce este cel mai frumos este că acest sat este viu. Prin grija conducerii Ansamblului Muzeal Golești, aici se desfășoară în permanență felurite activități. Aproape în fiecare lună are loc câte un festival, pe lângă tabere de creație, ateliere pentru copii, simpozioane, filmări și diverse alte activități.

În concluzie, un drum până la Golești nu poate fi decât o bucurie a sufletului și o încântare a ochiului. Nu vă refuzați această plăcere!

Alexandru GRIGORIEV

GALERIE FOTO


  • Publicat în Turism

La Slobozia, un muzeu unicat în România - Muzeul Național al Agriculturii

Pentru România, încă din cele mai vechi timpuri agricultura a reprezentat principala activitate economică. Încă din Antichitate se vorbește despre daci ca fiind mari cultivatori de grâu și crescători de oi și albine. Și în următoarele secole, când vine vorba despre ocupațiile principale ale populației din zona țării noastre, agricultura este indicată ca fiind principala ocupație. În epoca modernă, nu puțini erau cei care au considerat România drept „grânarul Europei“. Abia în 1949 conducerea țării își fixa drept obiectiv ca partea de PIB realizată din agricultură să fie mai mică decât cea provenită din industrie. Lucru care nu s-a realizat decât în anii '50.

În acest context apare ca un paradox faptul că țara noastră nu a avut, până de curând, un muzeu al agriculturii. (Unul dintre paradoxurile de care te izbești la tot pasul în România de astăzi. Dar aceasta este o altă poveste...).

La sfârșitul anilor 80, undeva, la nivelul conducerii din acele vremuri, se luase în calcul ideea înființării unui astfel de așezământ. Ca atare, la Slobozia, s-a început strângerea unor obiecte, în vederea constituirii unor colecții. Apoi a venit Revoluția și prioritățile s-au schimbat.

Deși în luna iulie a anului 1990 Prefectura Județului Ialomița a decis înființarea Muzeului Național al Agriculturii acesta și-a deschis porțile de-abia în 1996. Deși amplasat într-un loc oarecum impropriu unui muzeu, respectiv un fost depozit de mobilă, datorită muncii, ambiției și dăruirii celor care l-au amenajat, așezământul a căpătat formă. Începând din anul 2013, noi transformări au avut loc, astfel că s-a ajuns la forma actuală.

Nihil sine Deo

Din anul 2000, ansamblului muzeal i s-a adăugat și o veche biserică de lemn, adusă din localitatea Poiana. Atestată documentar încă din anul 1737, aceasta a fost folosită pentru cult până în anul 1900. Timp de un secol a rămas în părăsire, dar nu și în uitare. Acum, grație unor oameni inimoși, a fost restaurată și este din nou folosită pentru cult. În anul 2000, în urma eforturilor d-lui Radu Ciucă, primul director al muzeului, sfântul lăcaș a fost strămutat în parcul de lângă MNA și a fost resfințită de către P.S. Damaschin Coravu, episcop al Sloboziei și Călărașilor. De atunci, slujește drept biserică parohială, fiind în același timp și obiectiv turistic.

Cei care privesc această biserică drept o componentă a complexului muzeal pot înțelege mai bine esența agriculturii, dar și pe cei care o practică. Pentru că, dacă în celelalte activități lucrurile pot fi rânduite doar prin voia omului, agricultura depinde, în ciuda tuturor realizărilor tehnice actuale, și de voia Cerului. Fiindcă ploile, furtunile, arșița și alte asemenea lucruri sunt mai presus de voia și priceperea omenească. Așadar, nu trebuie să fi un filosof ca să înțelegi că, în agricultură cel puțin, nimic nu se face fără Dumnezeu!

Istorie și spiritualitate

După anul 2013, sub conducerea actualului său director, dl Gheorghe Petre, Muzeul Național al Agriculturii a fost reamenajat, potrivit unui nou concept. În timp ce o parte a parterului găzduiește expoziții tematice, dedicate principalelor activități din agricultură, etajul prilejuiește o incursiune în lumea celor care practică agricultura, respectiv a satului românesc, reprezentat prin instituțiile sale fundamentale. Sculele pentru lucrat pământul, accesoriile necesare viticulturii și preparării vinului, albinăritului, pescuitului, dar și lăzi specifice, de mari dimensiuni, destinate depozitării, își găsesc locul aici. Întreg tabloul este completat de depozitul vizitabil, unde, atât cât a permis spațiul, sunt expuse utilaje agricole mai vechi și mai noi.

Cele peste 13.400 de exponate sunt în măsură să creeze, într-adevăr, o imagine a ceea ce a reprezentat agricultura românească.

Pe ulița satului...

„Cel mai vechi exponat al nostru este un hambar, o ladă de depozitare a produselor, fabricată în 1702“, ne-a spus dl Gheorghe Petre. „Ceea ce am urmărit a fost ca vizitatorii să poată cunoaște toate laturile acestei activități, atât cele practice, cât și dimensiunea spirituală. De aceea am căutat ca la etaj să realizăm acea călătorie imaginară pe ulița satului. Vizitatorul pătrunde pe strada principală, trecând printre moară și han. Acestea erau locurile unde oamenii se adunau, pe vremuri și făceau schimb de informații, socializau, ș.a.m.d. Apoi urmează atelierele specifice fiecărui sat: fierăria, tâmplăria, atelierele de cusut, care reunesc croitoria, cizmăria, cojocăria. Apoi ajungem în centrul satului, unde se află școala, biserica și primăria. În ceea ce privește biserica, pe aceasta am figurat-o într-un spațiu mai restrâns, dat fiind că o avem în ansamblul ei, în parc. Mergând mai departe, pe uliță, ajungem la brutărie, băcănie, măcelărie și poștă. Apoi, intrăm în casa gospodarului“, ne explică directorul muzeului traseul. Gospodăria cuprinde un dormitor tipic unei case țărănești, o bucătărie, dar, mai ales, „camera din față“, mândria oricărei case de țărani autentici.

...dar și în remiza de utilaje

Colecția de unelte și mașini de prelucrare a solului este alcătuită din 61 de pluguri, 27 de grape, opt cultivatoare, nouă semănători, 11 tăvălugi, 11 rarițe și trei mașini de scos cartofii. Utilajele prezentate sunt de diferite forme și mărimi, unele fiind realizate de meșteri locali, ale căror nume s-au pierdut în negura timpurilor, altele fiind realizate de firme celebre, dintre care unele mai există și astăzi: „Rud Sack“, „Rud Bacher“, „Eberhardt“, „Porc Mistreț“ sau „Deutz“. Ele au fost construite pentru a fi tractate cu cai, boi sau tractoare, și au de la două la cinci brazde. Modelele existente în muzeu au fost create în perioada cuprinsă între începutul secolului XIX și prima jumătate a secolului XX. Dar poate că mai bine decât evoluția plugurilor, dezvoltarea grapelor oglindește transformarea agriculturii. Cele mai vechi grape, realizate în urmă cu peste 200 de ani sunt construite din mărăcini. Lor le-au urmat cele cu colți și cadru din lemn, apoi cele cu colți de fier. Construcțiile integral metalice apar, prin comparație, ca o minune a tehnicii.

Utilajele mecanizate alcătuiesc și ele o lume aparte. Locomobilele întâi, care erau, de fapt, niște mari motoare cu aburi ce puteau fi antrenate în câmp, unde acționau alte utilaje, precum treierători, vânturători etc., apoi tractoarele, au reprezentat o revoluție agricolă. Faptul că cel mai vechi locomobil aflat în muzeu datează din 1870, iar colecția de tractoare (dintre care multe funcționează și astăzi) include piese fabricate în SUA în anii 20, arată cu câtă seriozitate era privită mecanizarea de către agricultorii de acum un veac.

În memoria părinților agriculturii românești moderne

De altfel, marii agricultori ai României au și ei un spațiu destinat special în cuprinsul muzeului. Vizitatorii pot afla aici despre Aurelian Pană, care din vizita sa în SUA, în 1934 nu s-a întors decât cu două cufere pline cu știuleți de porumb, cu care a inițiat un nou sistem de cultură a porumbului. De-a lungul vieții sale a ocupat diverse funcții, cea mai înaltă fiind acea de ministru al Agriculturii în Guvernul Antonescu. A fost judecat și condamnat de autoritățile comuniste pentru „introducerea și încurajarea cultivării unei plante necunoscute și inutile țării noastre: soia“. S-a stins la Gherla, în mai 1951.

O altă personalitate marcantă prezentată în muzeu este Aureliu Popescu, creatorul primei ferme horticole producătoare de semințe de flori și legume din România, la Perieți. În doar zece ani, în 1946, avea să ajungă cea mai mare din Europa de Răsărit în domeniul producției de material horticol, după cum se precizează în documentele de naționalizare. Drept mulțumire, creatorul ei avea să fie și el arestat în mai multe rânduri și plimbat prin închisorile comuniste. Din anul 2005 ferma a intrat în patrimoniul MNA, dar, până acum, au lipsit fondurile necesare restaurării și includerii în circuitul cultural și turistic.

Dumitru Seceleanu, un alt părinte al agriculturii moderne românești, își are și el spațiul dedicat în muzeu. A descrie întreg Muzeul Național al Agriculturii în paginile unei reviste este o întreprindere sortită eșecului încă din start. De aceea, în speranța că această prezentare v-a incitat curiozitatea, vă invităm să vizitați această oază de spiritualitate și cultură autentică românească. În drumul dumneavoastră spre mare, rupeți-vă două - trei ceasuri și faceți un mic ocol până la Slobozia!

Chiar merită!

GALERIE FOTO


Alexandru GRIGORIEV

Revista Lumea Satului nr. 16, 16-31 august 2017 – pag. 52-53

  • Publicat în Turism

Oferta cultural-educativă a Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova pentru anul școlar 2015-2016

Pentru susținerea unor metode alternative de învățare/cunoaștere și educare/dezvoltare Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova și secțiile sale din Ploiești: Muzeul Ceasului ”Nicolae Simache”, Secția de Istorie și Arheologie, Muzeul ”Ion Luca Caragiale”, Muzeul Memorial ”Nichita Stănescu”, Muzeul Memorial ”Paul Constantinescu”,      Muzeul "Casă de Târgoveț din secolele al XVIII-lea - al XIX-lea" și județ: Muzeul Memorial ”Nicolae Iorga”, Muzeul de Artă Religioasă, Muzeul de Etnografie al Văii Teleajenului - Vălenii de Munte, Muzeul Memorial "Cezar Petrescu" Bușteni, Muzeul Memorial ”Constantin și Ion Stere” Bucov, Muzeul "Casa Domnească" Brebu, Muzeul ”Conacul Bellu”, Muzeul «Foișor Bellu» Urlați, Muzeul sătesc Sângeru, Muzeul ”Crama 1777” Valea Călugărească propune unităților de învățământ următoarele servicii și produse culturale:

1.      Vizite tematice: ghidaj tematic/general, gratuit pentru grup (minim 10 persoane); taxa 2 lei/persoană (îndrumătorul grupului – gratuit);

2.      Parteneriate educaționale: teme generale și ateliere stabilite de comun acord cu cadrele didactice; fiecare temă cuprinde 3-4 moduli, posibil a fi derulați pe parcursul întregului an școlar ; taxa /modul: 4 lei/elev în spațiile muzeale sau 5 lei /elev la sediul unității de învaățământ;

Exemple de teme generale:

·         Secția de Istorie și Arheologie, Ploiești, str. Toma Caragiu, nr. 10, tel. 0244 51 44 37:

1.      Figuri de domnitori care au marcat istoria românilor în evul mediu

2.      Regii României

3.      Castele, palate și conace românești

4.      Tradiții și obiceiuri la români

5.      Monumente de for public și de arhitectură ale orașului Ploiești

6.      Eroi prahoveni ai Războiului de Întregire Națională

7.      Introducere în numismatică

8.      De la opaiț la becul electric

9.      Istoria poștalionului

·         Muzeul Ceasului ”Nicolae Simache”, Ploiești, str. Toma Caragiu, nr. 10, tel. 0244 54 28 61

1.      Ceasuri germane din zona Munții Pădurea Neagră

2.      Ceasuri capodopere

3.      Muzee de ceasuri la superlativ

·         Muzeul ”I. L. Caragiale”, Ploiești, str. Kutuzov, nr. 1, tel. 0244 52 53 94

1.      Caragiale, omul și opera

2.      Eroii lui Caragiale

·         Muzeul Memorial ”Nichita Stănescu”, Ploiești, Str. Nichita Stănescu, nr. 1, tel. 0344 10 07 68

1.      Acasă la poetul Nichita Stănescu

2.      Prietenii lui Nichita…

·         Muzeul Memorial ”Paul Constantinescu”, Ploiești, str. Nicolae Bălcescu, nr. 15, tel. 0244 52 29 14

1.      Ploiești – viața muzicală

·         Muzeul ”Casă de târgoveț din secolele al XVIII-lea – al XIX-lea”, Ploiești, str. Democrației, nr. 2, tel. 0244 52 94 39:

1.      Ploieștiul de ieri, Ploieștiul de azi

2.      Tradiții, obiceiuri și meșteșuguri populare românești

·         Muzeul Memorial ”Constantin și Ion Stere”, Parcul ”Constantin Stere” Bucov, tel. 0244 34 40 40:

1.      Istoria altfel la muzeu

2.      Datini din străbuni

·         Muzeul Memorial ”Nicolae Iorga”, Vălenii de Munte, str. George Enescu, nr. 1-3, tel. 0244 28 08 61:

1.      Personalitatea lui Nicolae Iorga în context european

2.      Tipografia ”Datina Românească” 1916, 1917, 1918

3.      ”Neamul românesc pentru popor” în anii '30

·         Muzeul de Etnografie al Văii Teleajenului, Vălenii de Munte, str. George Enescu, nr. 1-3, tel. 0244 28 08 61:

1.      Lada de zestre în Muntenia

2.      Fierăritul la Vălenii de Munte. Trecut și prezent

3.      Goblenul între artă și meșteșug

·         Muzeul de Artă Religioasă, Vălenii de Munte, str. George Enescu, nr. 1-3, tel. 0244 28 08 61:

1.      Icoane din patrimoniul Muzeului Memorial ”Nicolae Iorga”

2.      Tainele calendarului ortodox

3.      Muzeul de Artă Religioasă de ieri și de azi

·         Muzeul ”Conacul Bellu” și Muzeul ”Foișorul Bellu”, Urlați, str. Orzoaia de Sus, nr. 12, Tel. 0244 27 17 21:

1.      Alexandru Bellu, omul și artistul

2.      Istoria artei fotografice în România și Europa secolului al XIX-lea

·         Muzeul ”Crama 1777”, com. Valea Călugărească, str. Valea Largă, nr. 139 A, jud. Prahova, tel. 0244 23 54 70:

1.      Sâmburele de adevăr din legendele românești

·         Muzeul Sătesc Sângeru, com. Sângeru, jud. Prahova, 0244 44 15 32

1.      Momente de istorie și obiceiuri locale

·         Muzeul Memorial ”Cezar Petrescu”, Bușteni, str. Tudor Vladimirescu, nr. 2, tel. 0244 32 10 80:

1.      Lumea copilăriei în literatura lui Cezar Petrescu

2.      Prieteni buni

3.      Să-l cunoaștem pe Cezar Petrescu

·         Muzeul ”Casa Domnească”, com. Brebu, sat Brebu Mănăstirei, tel. 0244 35 77 31:

1.      Domnitorul Matei Basarab 1632-1654, cel mai de seamă ctitor al neamului românesc

2.      Politica internă a domnitorului Constantin Brâncoveanu 1688-1714 și modernizarea Țării Românești

3.      Trasee muzeale în zilele de marți-vineri, taxa 60 lei /solicitant; grupuri de 7/16 solicitanti, transport asigurat de muzeu, cu plecare, la ora 9.00, de la Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova, întoarcere la ora 17.00 în același punct; vizitare /ghidaj gratuit; :

                                                       I.            Muzeul Memorial ”Constantin și Ion Stere” Bucov, Muzeul ”Crama 1777” Valea Călugarească, Muzeele Conacul și Foișorul Bellu Urlați;

                                                    II.            Muzeul memorial ”Constantin și Ion Stere” Bucov, Complexul muzeal Vălenii de Munte (3 muzee);

                                                 III.            Muzeul ”Casa Domnească” Brebu, Muzeul memorial ”Cezar Petrescu” Bușteni.

4.      Invitații la vernisajele expozițiilor permanente și temporare;

5.      Cabinete școlare (panouri documentare – 150 lei/panou); tematici istorie și literatură;

6.      Acces la biblioteca documentară a muzeului – taxa 5 lei/oră;

7.      Lucrări de specialitate, pliante tematice, suveniruri personalizate, CD-uri de prezentare a muzeelor – la standurile de vânzare ale fiecărui muzeu;

8.      Imagini digitale, la solicitare, din timpul desfășurării activităților cultural-educative: CD-8 lei/buc.

9.      Etalarea, în incinta unităților de învățământ a expozițiilor foto-documentare realizate de muzeu, la solicitarea acestora.

Solicitările se primesc oficial pe mail-ul Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea. sau pe fax 0244/522656; 0244/514437.

Informații suplimentare la tel.: 0244/514437.

  • Publicat în Social

Restaurarea şi consolidarea Muzeului Ceasului, Ploieşti

Timp de 40 de luni au fost executate lucrări de restaurare, consolidare, recompartimentare şi de transformare, dar şi de refacere şi de împrejmuire a pitorescului Muzeu al Ceasului din Ploieşti, edificiu de o deosebită valoare arhitecturală originală. Valoarea totală a proiectului a fost de 5.005.298 lei. Prin realizarea acestui proiect se asigură extinderea turismului cultural local şi regional, se dezvoltă activităţi culturale, dar se şi promovează muzeul pe plan internaţional, la standardele impuse de Uniunea Europeană.

Printre obiectivele specifice ale proiectului se numără şi creşterea numărului de vizitatori la peste 36.000 de persoane, în primul an, precum şi menţinerea celor 10 locuri de muncă necesare valorificării obiectivului de patrimoniu menţionat. Beneficiarii direcţi ai proiectului sunt turiştii de week-end, atracţia principală a acestui segment de piaţă fiind reprezentată de vizitarea obiectivelor istorice, culturale şi naturale aferente zonei vizate, turiştii străini – interesaţi de tradiţiile locale şi de patrimoniul cultural naţional şi local, dar şi turiştii rezidenţi care beneficiază direct de obiectivele istorice, culturale şi naturale locale, precum şi angajaţii permanenţi ai Muzeului Ceasului, care vor lucra într-un cadru modern şi funcţional.

La nivel de sustenabilitate a proiectului, la finalul implementării acestuia administrarea investiţiei va fi realizată de către Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, în condiţii optime, asigurând, prin bugetul Consiliului Judeţean Prahova, anual, sumele necesare tuturor cheltuielilor de întreţinere, operare, personal aferente obiectivului de investiţii care face obiectul finanţării respective. (C.B.)

Unicitate la Muzeul Satului Bănăţean

De-ar fi cu putinţă, mi-ar plăcea să păşesc pragul fiecărui muzeu din ţară, să pot culege informaţii din fiecare zonă a ţării despre obiceiurile din satul de altădată şi să le înşir aici, în paginile Lumii Satului, pentru a nu le pierde, pentru a le duce mai departe fiindcă, până la urmă, ne repre­zintă, ne oferă identitate. Cu acest gând am poposit şi-n vestul ţării, la Muzeul Satului Bănăţean, cel supranumit de unii o adevărată rezervaţie de arhitectură etnografică în aer liberi şi de poetul Lucian Blaga, „barocul etnografiei româneşti“. Aici am fost întâmpinată de unul dintre muzeografi, doamna doctor etnolog Maria Mandroane, care a devenit o gazdă pe măsura măreţiei muzeului.

Prima oprire, Centrul Civic

Desigur, auzisem despre unicitatea şi frumuseţea muzeului din Timişoara, dar nu mă aşteptam să mă impresioneze la fel de mult ca Muzeul Astra de la Sibiu sau Muzeul Satului din Bucureşti. Curioasă din fire, am întrebat-o pe interlocutoare mea care ar fi elementul-cheie al muzeului, ce ar trebui să văd mai înainte de toate pentru a fi convinsă că merită să iau la pas cele 17 hectare. „Muzeul datează din 1971 şi a fost gândit pe trei planuri tematice – Centrul Civic Sătesc, Sectorul Etniilor şi, mai nou, un Muzeu Viu. Aş propune să începem cu Centrul Civic deoarece este singurul de acest gen din ţară“, menţionează gazda. 

Liniştea de la muzeu parcă îmi amintea de satul copilăriei, atunci când nici asfaltul nu era prezent şi totuşi băteam mingea-n faţa porţii. Atunci mi-am zis: „Parcă nu-i un muzeu, e-un sat ş-atât!“ Doamna Maria îmi propune să ne oprim la biserică pentru că are o legendă interesantă: „Biserica are o legendă a ei. Este unul dintre cele mai vechi monumente de lemn de acest gen din zona Banatului. A fost ridicată la Remetea Luncă în 1746, apoi, în 1807, a fost donată unei localităţi apropiate, Topla. În muzeu a fost adusă înainte de deschiderea acestuia, însă, la o furtună mai puternică, un copac a căzut peste biserică, a distrus-o parţial, dovadă fiind tavanul care este mult mai nou, iar din acel arbore Perţea Cuza, un meşter popular din ţară foarte cunoscut, a realizat o troiţă.“ Înconjurată de sălcii, biserica îmi părea una de poveste şi nu mică mi-a fost mirarea atunci când am aflat că, deşi este un monument istoric impresionant, încă se mai oficiază slujbe şi mai mulţi locuitori din zona Pădurii Verzi de la marginea Timişoarei vin în acest sfânt locaş. Chiar în ziua în care am vizitat muzeul un pui de bănăţean a fost creştinat la biserica ce-mi părea din basm. 

A urmat apoi vizita la primărie – o construcţie ce mi-a amintit de casele tradiţionale –, care avea mai multe sedii: biroul primarului, al notarului şi camera jandarmilor, unde erau „invitaţi“ certăreţii. Doamna Maria a ţinut să menţioneze că este o construcţie adusă din satul Sărăzani şi datează de la jumătatea secolului al XIX-lea. Am mers şi la şcoală, o construcţie din satul Bârna. Într-o sală cu bănci vechi am povestit cu interlocutoarea mea despre învăţământul din vestul ţării şi aşa am aflat că în şcoală era şi casa învăţătorului, fapt reliefat şi în construcţia prezentă în cadrul muzeului.

O altă oprire interesantă a fost la birt. Construcţia de lemn, tot din satul Bârna, era împărţită în două încăperi: pe de o parte birtul, unde am admirat diferite ploşti de lemn sau ceramică, pe de cealaltă parte, prăvălia, adică alimentara de astăzi, unde erau expuse râşniţe, modele de cântare din diferite perioade, dar şi trăgule sau trăgaşe pentru ţuică, făcute din dovleac.

Incursiunea în Centrul Civic s-a încheiat la Casa Naţională. Interlocutoarea mea şi-a amintit cu drag despre festivităţile satului care se ţineau aici, de la serbări la spectacole de teatru improvizat. Sătenii se întâlneau aici mai ales cu prilejul marilor sărbători şi desfăşurau spectacole regizate chiar de ei. Tot aici aveau loc balul şi hora de seară. Astăzi, lângă Casa Naţională este o scenă unde se adună, cu diferite ocazii, spectacole şi evenimente culturale la care participă numeroşi iubitori ai culturii româneşti.

Aleea Etniilor

În lumea satului din care provin aud adesea sintagma „Câte bordee atâtea obicee“, însă, de la Muzeul Satului Bănăţean, un obicei a condus către realizarea mai multor „bordee“.

Am aflat de la doamna muzeograf faptul că, an de an, în luna mai se organizează Festivalul Etniilor. La un moment dat participanţii au decis ca fiecare etnie să sădească un pom pe suprafaţa muzeului; de aici a mai fost doar un singur pas ca fiecare popor să îşi clădească o casă specifică. Aşa a luat naştere Aleea Etniilor, cel de-al doilea punct de atracţie. Am păşit pe alee, pe sub o poartă maramureşeană trecută de vreme, dar care păstra autenticitatea motivelor tradiţionale. Pe partea stângă am observat pomii sădiţi; în faţa fiecăruia există o plăcuţă care indică cărui neam aparţine fiecare, apoi, de-a lungul aleii, de o parte şi de alta case tradiţionale. Prima pe care am vizitat-o a fost casa sârbească, apoi cea ungurească, iar cea de-a treia, slovacă, m-a impresionat. Curtea era mare, frumoasă, plină de acareturi; obiectele întâlnite sunt realizate fie din trestie, fie din lemn, există inclusiv o fântână cu cumpănă. Interiorul casei impresionează asemenea curţii. Am intrat în camera de la stradă, cea a tinerilor, unde se aflau lucrurile bune, hainele, multitudinea de perne brodate cu specific slovac, apoi în camera de mijloc cu cele două sobe oarbe ce încălzeau casa. În camera bătrânilor, loc în care era şi războiul de ţesut, se adunau femeile şi lucrau, era un fel de şezătoare, specifică gazda noastră. Tot aici era şi cuina de vară cu multe obiecte de bucătărie, apoi grajdul pentru vite, unde era şi locul în care dormea argatul.

În vecinătatea casei slovace este casa ungurească cea mai veche din muzeu, fiind adusă chiar înainte de deschiderea acestuia, apoi casa germană, casă de şvabi, şi casa ucraineană adusă din Maramureş.

Muzeul Viu

Aşa cum mi-a menţionat încă de la început interlocutoarea mea, muzeul de la Timişoara se vrea a fi unul viu. M-a cam mirat la început această formulare, însă, atunci când am ajuns să vizitez cel de-al treilea punct indicat de către dumneaei la startul vizitei, am început să înţeleg ideea. Aici se construieşte mereu pentru ca elementul de noutate să nu fie omis, însă trebuie să păstreze ideea satului. Aşa a început construcţia, cu fonduri europene, a 4 gospodării: română, maghiară, germană. Proiectul început în 2014 este în curs de finalizare şi îşi propune expunerea la Muzeul Satului Bănăţean a condiţiilor de viaţă a satului bănăţean din secolul al XIX-lea.

„Şi pentru că vorbim despre un muzeu viu, avem şi animale: capre, un măgar, iepuri şi găini, dar şi peşte pe lac, poate vom avea mai multe pentru că vrem să fie un muzeu viu, dinamic. Lacul este un loc foarte atractiv, avem foarte multe acţiuni aici, în special pentru copii“, a conchis doamna Mandrone.

La finalul vizitei, una lungă dar nu şi obositoare, am poposit pe pontonul de pe lac, un loc realmente liniştitor. Aici am făcut planuri pentru următoarea vizită, atunci când proiectul va fi finalizat, iar gospodăriile vor fi locuite. Până atunci lansez un îndemn de a vizita un muzeu cu o istorie aparte şi cu numeroase poveşti pe care le veţi afla de la gazde.

Crama 1777 - un muzeu de poveste

Pe Drumul Vinului, în localitatea prahoveană Valea Călugărească, se află cea mai mare cramă reconstruită din ţară, evident transformată într-un muzeu, unde am aflat povestea licorii bahice spuse ca la 1777.

Drumul spre poveste

Pe lângă vinurile apreciate în special de cunoscătorii din domeniu, Podgoria Dealul Mare ne ademeneşte şi cu un loc plin de istorie şi poveşti frumoase: Muzeul Crama 1777 – cea mai mare cramă recondiţionată de pe teritoriul ţării noastre. Exact când am păşit pe poartă, m-a întâmpinat gazda, doamna Emilia Savelovici, care m-a invitat să depănăm gânduri despre activitatea ţăranului român în domeniul viticol şi despre istoria muzeului de-a lungul timpului. Am poposit pe prispă, pentru că de acolo începe povestea, cum de altfel ne spune gazda, prispa unei case tradiţionale fiind locul în care s-au născut basmele şi snoavele româneşti.

Încă din denumire suntem amplasaţi în timp, însă trebuie să depănam povestea pentru a ajunge în 2013, atunci când muzeul a fost inaugurat şi încadrat pe lista obiectivelor turistice din zonă. „Zona în care este amplasat muzeul a fost cândva zona ţăranilor liberi, proprietari de vie şi care aveau o cramă în comun. Se presupune că aici s-a născut şi legea nescrisă a vinului: pentru călători exista în faţa cramei o carafă din care puteau să bea cât vin doreau, dar nu aveau voie să ia acasă. Aşa că încă de pe prispă avem inscripţionat anul naşterii cramei“, ne mărturiseşte ghidul. Însă multe i s-au întâmplat cramei de atunci şi până în 2013!

Un moment important în istoria ei a fost anul 1985. Atunci s-a decis demontarea cramei. Până la acel moment s-a păstrat monumentul de artă medievală ţărănească realizat de meşteri autohtoni din care s-au recuperat parţial câteva bârne de lemn, care au fost păstrate şi conservate. Aşa s-a ajuns să putem vedea moaşte, adică segmente din vechea cramă, în muzeul de astăzi amplasat pe Valea Largă.

Povestea meşteşugului vinului

Povestea meşteşugului vinului în satul românesc are la bază o serie de vestigii din lemn folosite de multe generaţii, mai multe veacuri. În muzeu există o serie de obiecte de valoare patrimonială, din care răzbate îndelungata trudă a meşteşugului naşterii vinului. Majoritatea obiectelor sunt făcute din lemn, inclusiv portalul care are un chenar dublu de dinţi de ferăstrău, iar crestarea în lemn nu era aleatorie, ci urmărea scopul de îmblânzire a spaţiului.

În prima încăpere am admirat obiecte de lemn care datează din diferite perioade temporale, vasele în care se zdrobeau strugurii, zdrobitorile sau butoaiele pentru depozitat vinul fiind doar câteva dintre exemple. Una dintre piesele de rezistenţă ale muzeului este o zdrobitoare manuală care are tamburii din lemn. Aceasta datează din 1925 şi este adusă din Austria; de aici ieşea un vin gros, corpolent, dar nu cantitativ, ci calitativ.

Un alt obiect impresionant este presa sau teascul, denumirea din popor fiind urs. De ce această denumire? Pentru că aspectul şi robusteţea acestui obiect aminteau de un urs, a fost explicaţia muzeografului. Culoarea brun-roşiatică, dimensiunea, chiar şi tălpile de susţinere i-au făcut pe oameni să compare această unealtă cu Moş Martin.

Pe lângă vasele de dimensiuni mari, am întâlnit o masă înţesată de unelte pentru dogărie. Imediat a venit şi remarca doamnei Savelovici, care a ţinut să precizeze faptul că „cei care lucrau în acest domeniu erau consideraţi deţinătorii înţelepciunii lucrului manual, asemeni filosofilor care erau numiţi deţinătorii înţelepciunii minţi.“

Vinoteca şi panoul cu etichetele pentru vinuri mi-au atras şi ele atenţia. Unele etichete datează din perioada interbelică, iar lucrul cel mai interesant este faptul că şi în acea perioadă vinurile preferate erau cele seci, aşa cum se întâmplă şi astăzi.

Beciul cu învăţăminte

În cadrul celei de-a doua încăperi, gazda ne-a împărtăşit povestea butoiului. Am aflat că acesta este considerat simbolul belşugului şi al veseliei, însă are un strămoş, chiupul sau amfora. Acestea au fost primele vase cu care s-a transportat vinul până la apariţia butoiului. Binecunoscuta expresie „îţi lipseşte o doagă“ vine, evident, tot de la butoi, care atunci când îi lipseşte o doagă devine nefolositor. Şi, tot legat de expresii, interlocutoarea mea mi-a amintit că ţăranul român avea harul de a raporta timpul la ocupaţie. De aici şi unele expresii folosite şi astăzi: „pe vremea culesului“; „când dă vinul în fiert“; „când se zdrobesc strugurii“ şi aşa mai departe.

Ideea intitulării acestui muzeu ca fiind unul de poveste s-a ivit în urma istorisirilor frumoase spuse de către gazda cramei. Aş menţiona-o aici pe aceea a vârstelor vinului: „Vinul are şi el vârstele sale: copilăria, când e must, pentru că şi copiii au voie să bea must; adolescenţa – perioada când e tulburel, tinereţea, când se face vinul bun, şi bătrâneţea, când devine oţet.“

O secţiune importantă din această încăpere este aceea dedicată vechilor reţete de băuturi, dar şi a întrebuinţărilor vinului. Am regăsit aici chiar şi vinul ca medicament: cel cu pelin folosit pentru bolile de anemie, cel cu mentă consumat de bolnavii de plămâni, dar şi vinul cu pătrunjel amestecat cu miere care este recomandat pentru inimă. De asemenea, am descoperit strămoşul afinatei, adică afiniacul. O altă băutură păstrată la loc de cinste în muzeu este mustăreaţa. Se spune că aceasta era obţinută cu mare trudă de cel care era dispus să sape primăvara la rădăcina mesteacănilor pentru a face o incizie. În urma acestei operaţiuni, cu ajutorul unei tulpini de urzică sau a unui pai de orz, se extrăgea un suc, bun tonic pentru organism care era amestecat apoi cu vin. Alături, tot printre băuturile medicament stă şi mursa de miere sau miedul, băuturi preparate pe bază de vin şi miere.

Motivele viţei-de-vie pe costumele populare

În podul casei de stors, aşa cum mai era denumită crama în trecut, am descoperit influenţa viţei-de-vie în portul popular şi pe obiectele casnice ale localnicilor. De cum am intrat mi-a atras atenţia axisul central al încăperii, denumit şi Mlădiţele vieţii, adică un stâlp înconjurat de lăzi de zestre. Dar ce se putea găsi într-o ladă de zestre? Costumul de nuntă, hainele de înmormântare, darurile pentru noua casă, icoana numită Năşteriţa chemată să ocrotească naşterea de prunci.

Viţa-de-vie de pe costumul popular nu era folosită doar ca un motiv estetic. Spre exemplu, naşa purta întotdeauna la cununie însemnele viţei-de-vie, acestea fiind considerate simbolul fertilităţii şi având rolul de a-i transmite miresei rodirea căsniciei. Motivul viei este des întâlnit în regiunile cu podgorii şi în special în Valea Călugărească, atât pe ţesăturile din in, cânepă, borangic, dar şi pe lână.

Colecţia din muzeu este de-a dreptul impresionantă: pe lângă costume cu aceste motive mai întâlnim şi ştergare care păstrează autenticitatea zonei, maramele sau ploştile de nuntă.

Poate aţi parcurs adesea drumul dintre Ploieşti şi Buzău, dar nu aţi băgat în seamă indicatorul spre muzeu. Cu prima ocazie v-aş sfătui să vă abateţi niţel de la drum şi să poposiţi pe prispa cu poveşti. Aici am depănat doar câteva…

Loredana Larissa SOFRON

Abonează-te la acest feed RSS