Adama 04 mai 2020
update 29 May 2020

Trifănitul viilor, un obicei reînviat la „Crama de lemn 1777“

Din 2015, la Muzeul „Crama de lemn 1777“ din Valea Călugărească (Prahova) a fost revigorat un străvechi obicei cu origini tracice, mai apoi din spațiul creștin ortodox, trifănitul viilor. Anul acesta evenimentul la care au luat parte viticultori, preoți și invitați din județ a avut loc în ajunul sărbătorii creștine a

Sf. Mucenic Trifon, care s-a celebrat la 1 februarie. Despre această tradiție specifică României și Bulgariei, de altfel două comunități viticole, ne-a vorbit muzeograful Emilia Savelovici.

– Ce este, de fapt, trifănitul viilor (arezanul viilor, gurbanul viilor sau târcolitul viilor)?

– Este un străvechi obicei, cu origini tracice, sunt de părere specialiștii, care mai apoi a fost legat de Sf. Mucenic Trifon. Recuzita specifică viticultorilor la trifănitul viilor, pe 1 februarie, amintește ceva clar legat de ritualul dionisiac și de ritualul sacrificial, lucru care astăzi, la revigorarea acestui obicei, nu se mai respectă.

– Să explicăm...

– Legat de ritualul dionisiac, noi știm la sfârșitul lunii ianuarie că seva din vița-de-vie începe să se deplaseze, iar coarda poartă viață. Ce făceau viticultorii noștri la 1 februarie? Chemau preotul să facă sfeștanie în plantație. Apoi tăiau o coardă de viță-de-vie pe care o puneau la frunte sau la mijloc. De ce? Pentru că bolile predilecte ale viticultorilor, pe parcursul unui an de muncă, erau insolația și durerile de șale. Ei făceau lucrul acesta crezând realmente că, în transferul de energie de la plantă la om, se vor vindeca. La noi în zonă am observat că, atunci când merg la cules, unii dintre viticultori, mai ales cei în vârstă, se încing cu o coardă de viță-de-vie. Și când i-am întrebat de ce fac asta mi-au zis că așa au moștenit de la părinți. S-a pierdut semnificația gestului, care ținea de energia vie a plantei.

– Iar ritualul sacrificial ce presupune?

– În trecut, pe dealuri, viticultorii și livezenii, în general, dar și legumicultorii alegeau punctul cel mai înalt și făceau acolo un foc mare, iar bărbații beau un pahar cu vin, dar aruncau licoarea și-n foc, după care se întorceau în sat și continuau petrecerea acasă, în familie. Ce însemna petrecerea? Era ideea de voie bună pentru că începea sezonul muncilor, iar în afară de sfeștanie oamenii se pregăteau pentru muncile din vie. În plus, beau și petreceau în ziua Sf. Trifon pentru ca această bună dispoziție și belșug să fie și în roade.

– Acum, după ce ați readus obiceiul în zilele noastre, ce faceți de fapt, în ce constă trifănitul?

– Aș vrea să spun că, revigorând acest obicei de Sf. Trifon, nu-i meritul nostru, este o bună-lucrare. Am rugat câțiva preoți să vină să ne ajute și au fost de acord, iar viticultorii au fost invitați și ei, să facem sfeștania viței-de-vie. Le-am depănat poveștile noastre identitare și le-am vorbit despre Sf. Trifon, ca patron al viticultorilor (dar și al grădinarilor și livezenilor), supranumit și doctor fără de arginți. În ortodoxie, sfântul este recunoscut ca vindecător al bolilor de ochi și al durerilor de cap. Slujba de sfințire a apei conține acatistul și moliftele sfântului, care se citesc o singură dară în an, pe 1 februarie sau în ajun. Moliftele sunt un fel de blesteme, fiindcă sfântul este și patronul insecte­lor, iar preoții le rostesc ca să iasă dăunătorii din plante (viermi, gândaci, molii, fluturi, omizi, târâtoare, păsările care distrug rodul, șoarecii), toți sunt alungați. Oamenii vin cu ulcioarele din lut și iau agheasmă, se duc acasă și sfeștania o continuă ei, fie că stropesc butucii cu apă sfințită (sub formă de cruce), fie că o pun în prima soluție de stropit. Vin nu doar acum, ci și peste o zi sau două, să ia apă sfințită.

trifon DSC 0006

– Deci, să zicem că obiceiul a trecut spațiul muzeistic și s-a dus în vie sau la viticultori acasă...

– Da. Cu timpul vom completa obiceiul pentru că recent am fost Academia Română să studiez despre trifănit și știți ce mai făceau românii noștri, în bunătatea lor, de 1 februarie? Dădeau de pomană familiilor nevoiașe o măsură de făină de porumb, brânză și ceapă cu sare. Și ofereau în cantitate mare, ca să sature familia nevoiașă; ei credeau că, în așa fel, și Sf. Trifon se va îndupleca și va sătura gângăniile, să nu mai vină să le distrugă recoltele. Cum am interpreta noi, cei de astăzi, acest lucru? Tot ce facem legat de aproapele nostru se răsfrânge în univers, se răsfrânge peste via noastră, peste grădina noastră, peste pomii noștri... Acum 100 de ani nu exista vie care să nu aibă o cruce pe care era scrisă rugăciunea Sf. Trifon sau conținea numai icoana acestuia.

– Trifănitul se mai practică în vreo țară sau în România se mai întâlnește undeva?

– Sf. Trifon este foarte cinstit în spațiul creștinesc sârb și rus, este ocrotitorul Moscovei, toți văd latura aceasta, de doctor fără de arginți; noi și bulgarii, că totuși suntem comunități viticole, îl cinstim prin acest obicei de trifănit. La noi, în România, da, se mai practică, dar sub alte denumiri, în Dobrogea, Vrancea, Vâlcea, Giurgiu, Dolj, Mehedinți, izolat în anumite localități din Transilvania etc. Sunt zone în care la această sărbătoare se implică primarii, comunitatea în întregime, bisericile, toate celebrând inclusiv începerea noului an viticol.

Muzeul „Crama de lemn 1777“ este o reconstituire a celei mai vechi crame din anul 1777, ce s-a păstrat până în anul 1985. Ea a fost construită de Consiliul Județean Prahova, prin Muzeul de Istorie și Arheologie Prahova, cu piese recuperate din vechea cramă, pe un teren donat de arheologul Nina Grigore, cea a cărei familie a donat nenumărate obiecte vechi din arsenalul viticol și se pregătește, de asemenea, să cedeze cu titlu gratuit peste 400 mp pentru extinderea curții muzeului. Într-o oarecare măsură, ca să dăm Cezarului ce-i al Cezarului, existența muzeului i se datorează.

Sf. Mare Mucenic Trifon s-a născut în Frigia, o veche regiune istorică din partea central-vestică a Asiei Mici (azi, Turcia), în satul Campsada (Lampsacus, după alte surse), aproape de cetatea Apamia. Încă de mic a primit de la Dumnezeu harul Sfântului Duh și puterea de a face minuni. El este cel care ar fi vindecat-o pe frumoasa fiică a împăratului roman Gordian (anii 238-244), posedată de un diavol ce s-a arătat ca un câine negru, cu ochii de foc și care ar fi spus că nimeni nu-l poate face să iasă din copilă, în afară de Sf. Trifon, de care de altfel se și teme. Chiar se afirmă că demonul le-ar fi vorbit regelui și supușilor că singurii asupra cărora nu are putere „sunt cei care cred în Dumnezeu, Iisus Unul Născut, Petru și Pavel, martirizați la Roma“. De frică, toți s-au convertit pe loc la creștinism. Însă mai târziu, în timpul împăratului Decius (249-251), cel care a pornit una dintre cele mai mari prigoane împotriva creștinilor, Sf. Trifon a fost chemat de eparhul Acvilin, care i-a poruncit să se lepede de credința sa. Pentru că Sf. Trifon a refuzat, a fost supus unor torturi îngrozitoare: a fost lovit cu bâtele, a fost ars, scrijelit cu gheare de fier și i s-au bătut cuie în tălpi. Dar sfântul a îndurat totul cu răbdare. În cele din urmă a fost condamnat la tăierea capului. Sf. Trifon s-a rugat înainte de execuție, mulțumind lui Dumnezeu pentru că l-a întărit și l-a mai rugat să-i miluiască pe toți cei care-l vor chema în ajutor.

Maria Bogdan

Domeniul Manasia, mărturie a unui trecut măreț

Pe vechiul drum ce leagă Bucureștiul de mare, puțin după ieșirea din Urziceni, o veche curte boierească continuă să-și depene poveștile. La câteva sute de metri de șoseaua Urziceni – Slobozia, ansamblul Domeniului Manasia a revenit de curând în circuitul public.

O cramă cât o grădină

Chiar de la poarta domeniului vizitatorii sunt impresionați de arborii seculari care umbresc parcul. Probabil că la umbra lor chiar și cele mai călduroase zile de vară devin suportabile. Între ei, palatul construit în stil eclectic, cu un singur etaj și cu pod înalt, se încadrează perfect.

Istoria locului se pierde în negura timpurilor. Ceea ce știm cu certitudine este că satul Manasia, ca și cele din jur au aparținut timp de peste un secol Cantacuzinilor. În 1775 moșia Uluiți-Manasia avea să fie cumpărată de către Alexandru Ipsilanti, pe atunci domnitor al Țării Românești. Peste încă 64 de ani, în 1839, domeniul este vândut prințului sârb Efrem Obrenovici. Sub oblăduirea acestuia avea să înceapă a străluci Manasia. Ca un adevărat prinț de sânge ortodox, noul stăpân a înălțat o biserică spre pomenirea sa și a neamului său. Sfântul lăcaș există și astăzi, fiind inclus pe lista monumentelor istorice ale României. Dar, în afară de cele sfinte, principele iubea, în egală măsură, și roadele pământului. În special pe cele ale viței-de-vie. Ca atare, a construit și niște pivnițe impresionante, care au dăinuit, și ele, până în zilele noastre. Suprafața lor măsoară nu mai puțin de 1.000 de metri pătrați !

Istorie cu parfum de alcov

Familia prințului avea să capete o nouă faimă (poate bună, poate rea – nu știm cine ar putea spune) în timpul lui Alexandru Ioan Cuza. Fosta sa noră, Maria Obrenovici (născută Catargiu), a devenit amanta domnitorului. În această calitate, i-a dăruit lui Cuza doi băieți, Alexandru și Dimitrie, care au fost adoptați de către Elena, soția oficială a domnitorului. Milan, fiul Mariei și al lui Milos, urmașul lui Efrem, avea să devină, în 1868, la numai 14 ani, prinț și apoi rege al Serbiei. În acest context, moșia a fost neglijată o vreme. În anul 1879, Ion Hagianoff, fost ministru de externe al Bulgariei, refugiat în România, cumpără domeniul de la regele sârb. Împreună cu soția sa franțuzoaică, Marie-Claire, și cu fiul lor Nicolae, reclădește aproape din temelii reședința. Așa s-a ridicat castelul în stil eclectic, dar și cu numeroase elemente de Art Nouveau, care stârnește admirația și astăzi.

În jurul castelului s-au amenajat un mic iaz și un deal. În vârful acestuia se află un foișor, din care se poate admira întregul domeniu. Alei perpen­diculare străbat parcul. Desigur că nu lipsesc nici grădina de trandafiri, poteca secretă ce trece printr-un tunel de tufișuri, precum și o peluză perfect plană, care se adaugă imensei terase a palatului.

Boieri și stâlpi ai comunității

Conacul Manasia

Mare parte a clădirii a fost ridicată cu cărămizi și țigle produse în fabrica familiei Hagianoff, construită în Manasia. Încăperile din castel erau mobilate cu mult rafinament. Piesele proveneau din toată lumea, atât Ion Hagianoff, cât și fiul său, Nicolae, fiind fini cunoscători și având la îndemână suficiente mijloace financiare.

Deși toate camerele palatului impresionau prin decorațiunile lor, prin priveliștea de care dispuneau și prin ceea ce conțineau, una dintre ele intrigă și acum. Este vorba despre cabinetul personal al lui Ion și apoi al lui Nicolae Hagianoff, aflat la parterul clădirii. După cum povestesc bătrânii care au lucrat în conac, ferestrele încăperii erau permanent acoperite de draperii negre. Accesul femeilor în acea cameră era strict interzis. Opreliștea era valabilă chiar și pentru fetele din casă însărcinate cu dereticatul odăilor. Despre ce se întâmpla acolo există o mulțime de legende, dar nicio certitudine. Unii spun că se făceau ședințe de spiritism. Alții că se discutau afaceri. Dar ce a fost, în realitate, probabil că nu vom afla niciodată... Nicolae Hagianof avea să continue și el tradiția proprietarilor domeniului, fiind unul dintre stâlpii comunității locale. Pe cheltuiala sa a ridicat, între 1923 și 1937, o școală, sediul noii primării a comunei Manasia, precum și monumentul închinat localnicilor căzuți în Primul Război Mondial. În anul 1944 el avea să doneze domeniul, ca și fabrica de cărămizi Armatei Sovietice, care ocupase zona. Avea să moară la București, în 1976, după ce mulți ani a lucrat ca șofer de taxi.

Noua tinerețe a reședinței Hagianoff

Palatul, pentru că era o construcție impunătoare, a avut șansa de a nu fi transformat în vreun grajd de CAP sau într-o magazie de grâne. De-a lungul timpului, aici au fost găzduite o grădiniță, un internat, dar și birouri ale IAS ori ale altor instituții.

În holul de la intrare se păstrează lozincile comuniste pictate pe pereți în acea epocă. După 1989, domeniul a fost vândut. Pentru că familia Hagianoff nu a avut urmași, nu au existat scandaluri legate de vânzarea palatului de către stat unor persoane private. La ora actuală, proprietarii sunt dna Ariadna Löwendal Dănilă, fiica actriţei Irina Dall (Löwendal) şi nepoata pictorului George Löwendal, împreună cu soțul său, restauratorul Dorin Dănilă. Cu multă răbdare, cu trudă și cu cheltuieli enorme, ei au reușit să readucă domeniul la măreția sa de odinioară. Crama a fost restaurată, iar într-una dintre încăperile sale se află o galerie de portrete ale proprie­tarilor dome­niului. Acolo pot fi organizate și diverse evenimente.

Saloanele au fost remobilate cu piese cumpărate la licitații din toată lumea. Cele câteva piese originale care au supraviețuit vremurilor au fost restaurate și încadrate la locul lor de altădată. Podul a fost reamenajat ca sală multimedia și ca expoziție de uniforme militare românești din perioada interbelică, dar și de jucării. Fiecare dintre camere a primit câte o denumire și a fost amenajată într-un stil anume. Cu toate acestea, ansamblul se pre­zintă ca un tot unitar, ce integrează armonios această diversitate stilistică. Mai presus de toate, cei care vizitează palatul trec printre mărturiile a aproape două secole de istorie ca și cum ar călători cu o mașină a timpului.

Poate că marii fermieri – ca s-o spunem direct, marii boieri ai zilelor noastre – ar putea să preia și dorința de a lăsa ceva posterității, precum vechea boierime română.

Alexandru GRIGORIEV

Revista Lumea Satului nr. 16, 16-31 august 2016 – pag. 52-53

  • Publicat în Turism

Cricova, orașul subteran al vinului

Dacă italienii spun că toate drumurile duc la Roma, moldovenii spun că în țara lor toate drumurile duc la Cricova. Și pe bună dreptate pentru că orașul subteran este unul dintre acele locuri pe care trebuie să le vizitezi cel puțin o dată în viață. Arheologia și arta vinificației, la care se adaugă butoaiele gigant, milioanele de sticle pline, străzile cu nume de vinuri și sala de cinema sunt elementele care și-au dat mâna, oferindu-ne astăzi un loc unic în lume.

Din dragoste pentru vin și tradiție

Încă din parcarea cramei poţi afla detalii despre locul pe care urmează să îl vizitezi, însă cu adevărat informat vei fi din momentul în care ești invitat să te urci în mașinuța care te va plimba pe străzile orașului subteran, unul deloc mic pentru că, după cum atrage ghidul atenția încă de la început, „dacă am reuni toate străzile, am putea avea o stradă cu o lungime de peste 100 de km“. Până la prima oprire acesta se asigură că știi datele importante din istoricul cramei: încă din secolul al XIV-lea aici exista o mină din care se extrăgea piatra care ulterior era folosită pentru construcția caselor de pe tot teritoriul țării. În anul 1947, academicianul Petru Ungureanu a realizat un experiment pentru a observa cum se păstrează vinul în mină și a constatat faptul că se regăsesc aici cele mai bune condiții. În următorii ani s-au realizat alte experimente și așa s-a ajuns la crearea unei uriaşe crame şi depozit. La prima staţionare te poziționezi lângă butoaiele de stejar unde vinul este pus la învechit, iar străzile poartă numele vinului pe care îl depozitează: Fetească, Cabernet ș.a.m.d.

Plimbarea este cu adevărat palpitantă mai ales prin faptul că, înaintând printre hrube, te îndrepţi spre centrul pământului, la figurat vorbind, însă la un moment dat ajungi chiar și la adâncimea de 100 de metri. Și nu ajungi oriunde, ci la cinema! Da, n-am greșit locul, ci chiar în orașul subteran există o astfel de destinaţie elegantă și modernă unde turiștii sunt invitați să vadă un filmuleț care rezumă istoria cramei și a combinatului de vinuri.

Tot de la ghidul excursiei vei afla cum se face șampania prin metoda champenoise, dar și prin metoda tradițională. Dacă ești norocos poți vedea la lucru și linia de șampanizare, un echipament modern, dar cu siguranță te vei întâlni cu una dintre cele 5 doamne remueur care învârte în fiecare zi, câte o optime de cerc, sticlele cu șampanie așezate în suporturi de lemn speciale.

Din vinotecă n-ai mai pleca!

Înainte de a ajunge în vinotecă ai posibilitatea de a admira un muzeu în care diverse obiecte, machete și tablouri prezintă scene din producerea vinului, momente de sărbătoare sau momente din viața țăranului care are mereu o carafă cu vin în preajmă. Dar când ajungi în vinotecă nu știi încotro să te uiți. Miile de sticle așezate cu rost formează colecția națională. Și începi să te plimbi, dar nu înainte de a admira cele două distincții importante acordate cramei: Ordinul Republicii Moldova, cea mai înaltă distincție din stat, primită în anul 2002, precum și declararea prin lege, în anul 2004, a combinatului și a beciurilor ca patrimoniul cultural-național al Republicii Moldova. Colecția a fost creată în anul 1954, iar de-a lungul vremii a ajuns să numere chiar și 1,3 milioane de sticle. Există și o colecție privată de vinuri ce aparțin președinților din mai multe țări de pe mapamond. Aceasta este cu atât mai valoroasă pentru că păstrează vinuri vechi, unele în ediție limitată, iar la loc de cinste este așezat cel mai important vin: Evreiesc de Paști – Ierusalim 1902. Pentru acest vin au existat și numeroase oferte, uneori fiind vorba despre sume astronomice, dar am aflat că nu este de vânzare, momentan, indiferent de suma pe care ar fi cineva dispus să o plătească.

De-a lungul timpului, beciurile de la Cricova au devenit o atracție pentru numeroase personalități ale vieții politice, mondene, sportive și culturale. Din acest motiv a fost înființat și un panou cu fotografii care ilustrează momente ale vizitatorilor.

După o astfel de excursie parcă e musai să deguști un vin de Cricova. Aşa că excursia continuă cu vizitarea sălilor de degustare amenajate sub diverse tematici. Sala Europeană, Sala Fundul Mării, Sala Casa Mare, Sala Prezidențială și Sala cu șemineu. Fiecare dintre ele spune o poveste, a vinului, a tradiției moldave și a istoriei, creând mediul perfect pentru a sorbi dintr-un pahar cu vin. Tot aici este amenajat și un restaurant modern, chiar de lux ar spune unii, semn că fiecare oportunitate trebuie valorificată pentru ca vinurile moldovenești să rămână cea mai importantă carte de vizită a Republicii Moldova.

La plecare sentimentele sunt contradictorii: ești încântat de ce ai văzut, dar indignat de faptul că ai fi vrut să stai mai mult, să faci mai multe poze și atunci îți spui: sigur am să revin! Și cu acest gând te poți îndrepta spre magazinul cu suveniruri de unde poți lua o amintire sau mai multe, dar neapărat și o sticlă de vin de Cricova.

GALERIE FOTO

Loredana Larissa SOFRON

Revista Lumea Satului nr 11, 1-15 iunie 2016, paginile 54-55

  • Publicat în Turism

Cartea viei şi a vinului

Recent, la Editura MASR din Bucureşti a văzut luminiţa de la capătul tunelului şi a tiparului cartea cu titlul de mai sus, având ca autori trei specialişti, posesori ai unei practici îndelungate şi de calitate: V. Guţu, Fl. Mateescu şi M. Avarvarei. Ea se adresează în primul rând viticultorilor amatori, care pot avea astfel la dispoziţie un GHID care să le călăuzească lucrările ce trebuie executate în vie, cramă şi pivniţă.

Lucrarea este alcătuită din două părţi, şi anume:

Partea l-a – Cartea viei, în care sunt prezentate capitolele:

1. Înfiinţarea viilor pe lângă casă, din hibrizi direct producători;

2. Tehnologia obţinerii viţelor altoite;

3. Înfiinţarea plantaţiei de viţă-de-vie;

4. Sisteme de susţinere;

5. Tăierile de formare şi întreţinere;

6. Forme de conducere;

7. Lucrările de întreţinere a viilor pe rod şi 8. Boli şi dăunători.

Partea II-a – Cartea vinului cuprinde capitolele:

1. Inventarul minim necesar pentru obţinerea, condiţionarea şi păstrarea vinului;

2. Materia primă, prelucrarea şi condiţionarea primară;

3. Fermentarea mustului;

4. Întreţinerea vinului după încetarea fermentării.

Tot în cadrul părţii a II-a mai sunt prezentate şi două capitole speciale, şi anume: a) 44 de întrebări şi răspunsuri despre vin şi b) Să ne confecţionăm singuri un teasc.

La finalul cărţii sunt prezentate pe patru pagini 36 de poze color (foarte reuşite) privind cele mai rapace boli şi cei mai periculoşi dăunători ai viţei-de-vie. Aceste figuri pot avea un rol determinant pentru identificarea agenţilor patogeni care pot apărea în plantaţiile viticole.

Doritorii îşi pot procura această carte prin intermedierea Editurii MAST din Bucureşti, str. Sirenelor nr. 22, sector 5, telefon; 021-410.19.36 sau 0740-320.350.

Virgil Grecu

Abonează-te la acest feed RSS