Lumea satului 750x100

update 2 Dec 2020

Satul Viscri sau cum tradițiile au supraviețuit timpului

Satul Viscri, situat în sud-estul Transilvaniei, a devenit celebru mai cu seamă după ce Prințul Charles l-a vizitat și, fascinat de simplitatea locului, a decis să-i ajute pe oameni. Printr-o fundație, a contribuit la restaurarea caselor autentice săsești și amenajarea canalizării. Susținerea României de către prințul Charles a fost făcută publică și în documentarul „Wild Carpathia“, din care reținem că prinţul moştenitor britanic se dovedește a fi un adevărat ambasador al țării noastre. „Poate oamenii nu văd asta, dar România este o ţară minunată”, spune fiul cel mare al reginei Elisabeta a II-a.

La Viscri, Prinţul de Wales a fost mereu întâmpinat cu zâmbete de către turişti, români şi străini, iar localnicii îl așteptau cu bunătăți și mulțumiri călduroase. De doi ani, acesta nu a mai ajuns prin sat, din diverse motive. Dar un lucru a fost dovedit în timp: acela că turismul poate salva satele românești. Modelul de succes în acest sens este chiar Viscri, unde simplitatea, autenticitatea și modestia au schimbat destinul oamenilor.

Aflat la 80 de kilometri de Brașov și la 40 de Sighișoara, satul Viscri a fost inclus de UNESCO în patrimoniul mondial în 1999. În anul 2000 prințul Charles de Wales a cumpărat aici o casă săsească, ridicată la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Și turiștii au început să vină. La început, se adunau doar câteva zeci. După 20 ani, numărul lor a crescut la aproape 30.000 anual. Și iată cum un sat condamnat cândva la uitare și ruină reunește acum localnici care duc un trai decent.

Venituri provenite din turism

Mariana Purghel a lucrat la o pensiune din sat și gătea mâncare tradițională celor care vizitau localitatea. Pentru că în Viscri nu exista niciun restaurant, Mariana a decis să deschidă ea unul. Localnica face mâncare acum pentru cel puțin 100 de clienți zilnic, iar veniturile sale provin din turism. În paralel, Mariana este administrator a Asociației „Femeilor din Viscri“, care confecționează produse din pâslă (produs textil obținut prin baterea în piuă a lânii sau a părului netors al unor animale), iar vestea lor s-a dus până în Europa. În Viscri șosetele groase de lână și papucii de pâslă stau în magazinul doamnei Mariana în așteptarea cumpărătorilor, dar și în cel din Gemania.

A fost odată…

Povestea afacerii cu șosete din lână și papuci din pâslă a început acum 20 de ani. Atunci, Harald Riese, profesor, și soția sa, Maria Westerwald, stabiliți în satul Viscri, au primit de la o localnică o pereche de șosete împletite din lână de oaie. Tanti Leana era o femeie săracă și bătrână care cerșea prin sat. Într-o zi, a mers cu o pereche de șosete croșetate la poarta lui Harald Riese ca să ceară în schimb mâncare. Harald, fondatorul proiectului „Viscri-Socken“ (Ciorapi din Viscri), povestește ziarului german Badische Zeitung cum, într-o dimineață, Leana nu a mai trecut pe la ei ca de obicei pentru a cerși mâncare, ci pentru a face un troc – câteva perechi de ciorapi împletiți chiar de ea pentru o sticlă de ulei. Riese, care tocmai avea vizitatori din Germania, i-a oferit pentru ciorapi cinci mărci, reprezentând salariul pentru două zile de muncă în grajd. Invitațiilor săi le-au plăcut și lor șosetele și au comandat și ei mai multe perechi. Celelalte femei din sat au aflat despre această oportunitate, s-au mobilizat și la scurt timp s-a început producerea și livrarea de ciorapi, care aveau de-acum succes și în Germania.

Ora de șosete la Viscri

Datorită poveștii cu șosetele, sătenii din Viscri au devenit și personajele unui film documentar, coproducţie româno-germană. Pelicula, intitulată Satul Şosetelor, a fost realizată de Ileana Stănculescu, o cineastă care a descoperit din întâmplare, acum câțiva ani, scris pe o poartă, un anunţ: „Ora de şosete – miercuri şi vineri de la 10 la 12“. „De la un rucsac plin cu şosete s-a dezvoltat o mică industrie. De două ori pe săptămână, în curtea neamţului se strâng toate femeile: o jumătate de sat miercurea, cealaltă jumătate vinerea, de la o anumită oră, şi-şi predau şosetele. Sunt controlate să nu aibă greşeli, să nu fie prea lungi sau prea scurte, totul se desfăşoară „nemţeşte“. De multe ori se mai lasă și cu scandal pentru că femeile se străduiesc să tricoteze frumos, dar le sunt refuzate şosetele: pentru un centimetru în plus, ele trebuie să o ia de la capăt. Acestea sunt cerinţele celor care le cumpără: au pretenţia ca produsul să fie perfect“, povestește Ileana Stănculescu.

Așa s-a născut ideea ciorapilor „de Viscri“, iar femeile din satul transilvan s-au pus pe împletit șosete de lână pentru nemți.

Între timp, s-a fondat și Asociația „Femeilor din Viscri“, iar astăzi circa 50 de femei sunt ocupate cu realizarea de ciorapi și pâslari pe care îi lucrează de acasă. În acest mod, femeile își asigură un venit de bază. Banii nu sunt foarte mulți, în schimb au unele avantaje care – în România, pe la țară, sunt bine-venite, ca de exemplu asigurare de pensie, de boală și pentru șomaj.

Cu timpul, șosetele de lână au început să se vândă într-un volum mai mare în Germania, pe la bazarurile bisericești și de Crăciun sau la comandă, iar pentru a face față cererilor a fost amenajat  și un „depozit de ciorapi“ în localitatea Stegen de lângă Freiburg.

La început, ciorapii croșetați erau dați în schimbul alimentelor de care aveau nevoie gospodinele: zahăr, ulei sau făină. Acum, femeile din asociație produc mii de perechi de șosete, mănuși, căciuli, pulovere, pături sau papuci de pâslă care pleacă în toată lumea, purtând cu ele numele României. Peste 50.000 de perechi de şosete au luat-o spre Vest, din 1999 până astăzi.

Anca Lăpușneanu

MAI JOS REPORTAJUL VIDEO

  • Publicat în Traditii

Viscri, satul devenit celebru la Palatul Buckingham

Am mers la Viscri din curiozitate. Am vrut să vedem ce l-a determinat pe moștenitorul Coroanei britanice să spună acel cuvânt pe care noi, români de sânge, rar îl mai rostim, „iubesc România“. Și am văzut: Viscri nu este cu nimic mai presus (mai prejos nu se mai poate) decât oricare altă așezare săsească din Transilvania. Șansa a fost să pice în atenția Prințului Charles al Marii Britanii, cunoscut pentru activismul promediu, iar de alt agent de turism nici că ar mai avea nevoie! Casa cumpărată aici și interesul său pentru natură au fost suficiente pentru ca numele cătunului să ajungă întâi de toate la Palatul Buckingham, apoi în Londra, Anglia, Europa și pretutindeni unde trăiesc admiratori ai Casei Regale Britanice. De aici până la a deveni destinație turistică europeană n-a mai fost decât un pas.

viscri 1

Mergând pe drumurile prăfuite înspre Viscri, privind la dealurile oarecum monotone și arse de văpaia verii și meditând la acțiunile unui prinț străin, un gând – ca o întrebare – apare involuntar: ce-or face urmașii noștri de prin anii 2500, or să vrea să conserve palatele de-un gust îndoielnic ale protipendadei capitaliste de azi, așa cum acum casele săsești ori bisericile fortificate din Transilvania au trezit interesul regal britanic? Sau, până la Prințul de Wales, al asociațiilor și fundațiilor care activează pentru renovarea, conservarea și promovarea satului românesc? Să sperăm că vor rămâne suficiente mărturii, termeni, știință, istorie pentru a se putea face diferența între cultură și kitsch. Și că, peste cinci veacuri, alți vizitatori vor trece, în luna lui Cuptor, prin praf, caniculă, sete, uscăciune doar pentru a cunoaște și admira zestrea culturală a nației, inclusiv cea construită (cu gust) sau conservată astăzi.

Ce-a însemnat atenția regală britanică pentru un sat românesc

viscri2

Peisajul nu este deloc unul spectaculos. În fine, nu pentru noi, obișnuiți totuși cu o României rurală încă fermecătoare (doar că, pe alocuri, „pătată“ de turistul de cartier), dar tânjind prostește după emanciparea de ceas elvețian a Europei de Vest, în timp ce vesticii rămân uluiți de acest spațiu mioritic nealterat... Nici satul ca atare nu diferă de alte așezări cu specific săsesc. E la fel de fortăreață ca altele, la fel de bine sistematizat, urmează aceeași geometrie fermă, aceeași regulă a urbanismului de la care ar trebui să învețe și administrațiile orașelor, nimeni neieșind din arhitectura populară consacrată (porți înalte, contopite cu casa, fațade și acoperișuri identice, dacă se poate și cromatic, curte și grădină interioară, adăposturi de animale plasate în spate etc.). Dar tocmai în așa ceva constă valoarea culturală a așezărilor transilvane săsești, în acest tipic locativ păstrat de și peste secole. La care s-ar mai adăuga specificul agrar, cu turme de vaci care pleacă și vin singure de la pășune, cu loturi lucrate manual, cu stâne de oi ascunse printre dealuri, cu fân cărat cu căruța cu cai... Și casa prințului e la fel ca altele, doar că-i renovată, bine întreținută, recompartimentată – păstrând arhitectura intactă – și, deh, aparține unei fețe regale din cea mai veche monarhie de pe Pământ. Impactul este unul major. Dovadă cei peste 15.000 de turiști care vin, anual, în Viscri, străini și români deopotrivă, doar pentru a vedea micuțul domeniu regal și fermecătoarele împrejurimi, cu tot cu viața parcă încremenită în timp a satului. Un număr, să recunoaștem, confortabil pentru un cătun cu 400 de locuitori. Ideea ar fi ca aceștia să și lase ceva în vistieria satului. Revenind la sumara descriere, biserica evanghelică fortificată, una dintre cele șase din Transilvania cuprinsă în lista patrimoniului mondial UNESCO, este o bijuterie cu adevărat. Construită în secolul a XIII-lea, pe structura unei vechi bazilici romane datând din secolul a XII-lea, lăcașul păstrează în interiorul zidurilor – lucru extrem de rar pe aceste meleaguri – o biserică – sală romanică, înconjurată mai apoi de ziduri și transformată în incintă fortificată, cu drum de apărare, două tunuri, două bastioane, turn de poartă etc. Nu intrăm în amănunte, ci doar vă îndemnăm să nu ocoliți acest monument dacă ajungeți la Viscri. Observați, n-am spus „vizitat“. Acest sătuc nu poate fi vizitat ca un muzeu; trebuie să zăboviți aici câteva zile pentru a-i prinde sensurile, rosturile și a trăi pe viu secvențe rurale, începând de la o plimbare cu căruța, o masă tradițională și un amurg privit de pe dealuri și terminând cu o drumeție în pădure sau o dimineață prinsă între tăceri nesfârșite și zarva oarecum îndepărtată a satului.

Un model de dezvoltare sustenabilă

viscri 3

Prințul de Wales povestea, cu entuziasm, unui post TV, despre Viscri, Transilvania și România: „Pajiştile înflorite sunt unice. Unice nu numai în Europa, ci în lume. Așa ceva nu mai există nicăieri la o aseme­nea dimensiune. Acest peisaj cu pășuni, fânețe și păduri, felul în care sunt exploatate, ceva în întregime sustenabil, eficient din punct de vedere ecologic și prietenos cu mediul... aveți exemple fantastice.“ Fără să vrea, un turist născut și el în rural și convertit în orășean se va întreba la ce fel de sustenabilitate se referea moștenitorul tronului. Fiindcă, până la eco și contemplație, fiecare ins trebuie să existe, să trăiască, să dispună de bani pentru casă și copii. Au așa ceva sătenii? Încă nu. Nu în totalitate. Se încearcă un model de dezvoltare la care au pus umărul foarte inimoasa și premiata Caroline Fernolend, vicepreședintele „Mihai Eminescu Trust“ și, evident, chiar prințul Charles, prin fundația care-i poartă numele, condusă de directorul Aura Woodward. Anul acesta, în casa din Viscri, pe cheltuiala fundației, s-au deschis cursuri de pregătire în meșteșuguri tradiționale, cum ar fi cusăturile, țesutul, împletitul, fierăritul, tâmplăria, confecționarea cărămizilor etc. Apropo de ultima îndeletnicire, a fost construit, prin implicarea „Mihai Eminescu Trust“, un cuptor pentru cărămidă și țiglă, la care lucrează un grup de săteni, special pentru a produce materiale pentru consolidarea și renovarea caselor vechi. Sau, lucru curios pentru cei care n-au mai văzut așa ceva, sătenii din Viscri dețin secretele unei meserii vechi de sute de ani, aceea de a obține cărbuni prin arderea lentă a lemnului găsit în pământ. Apoi, încă din anii ’90, din inițiativa sașilor plecați din Viscri și reveniți să-și viziteze locurile natale, peste o sută de femei s-au specializat în împletit ciorapi și confecționat papuci, produse țărănești pe care fie le vând turiștilor, fie le trimit în Germania, acolo unde o organizație are grijă să le comercializeze în târgurile tradiționale nemțești. Toată lumea este implicată deci în proiectul care ar putea face satul ori satele, cum spunea prințul Charles, în ceva sustenabil. Mai puțin, din câte aveam să înțelegem, vorbind despre implicare, autoritățile județene și locale...

viscriducks

Maria Bogdan

Revista Lumea Satului nr. 17, 1-15 septembrie 2016 – pag. 50-51

  • Publicat în Sate
Abonează-te la acest feed RSS