Țăranul de la munte a fost întotdeauna robul vremii. Calendarul muncilor sale era dictat de neastâmpărul cerului. Din iulie până în septembrie îndeletnicirile cele mai importante ale gospodarilor erau cositul şi adunatul fânului pentru animale. Munca la câmp începea în zori și se sfârșea pe înnoptat. Ca să-și adune mai repede nutrețul se făceau clăci de cosit. În satele de pe Valea Mureșului obiceiul s-a practicat până în urmă cu câțiva ani, dar motocoasele și celelalte utilaje de cosit performante au dus la dispariția acestei forme de întrajutorare rurală. La Sărmaș, Harghita, obiceiul a fost reconstituit, așa cum se practica pe vremuri, de Asociația Mureșul Superior din Târgu-Mureș. „Ideea noastră a fost să readucem satul de altădată în actualitate și, mai ales, să le arătăm celor foarte tineri cum se muncea la câmp și cu câtă sudoare se aduna fânul pentru vite, aici la munte“, ne spune Ioan Cristian Tăran, inițiatorul proiectului.

claca cosit 2

Dumitru Ciobotă, unul dintre clăcași, își aduce aminte că flăcăii nu lipseau de la clăcile din sat, dar nici de la joc. „Claca era un fel de ajutor pentru a aduna mai repede fânul pentru animale. Bărbații veneau la coasă, femeile la adunat. Toți erau răsplătiți cu mâncare și băutură, iar gazdele făceau apoi și joc la șură, unde venea aproape tot satul.“ Etnograful Maria Borzan spune că în gospodăria tradițională șura era, de multe ori, mai mare decât casa. „Aici era sălașul animalelor, aici se desfășurau evenimente din viața oamenilor. Puteau să lucreze acolo, se adăposteau la umbră sau, în cursul anului, dacă șura era mai mare, se desfășurau și jocurile la șură. Jocul la șură avea şi rolul de apropiere, de cunoaștere, de schimb de povești între tineri. Este momentul în care vorbeau fetele cu feciorii, fetele încercau să-şi arate frumusețea, prin îmbrăcăminte, prin vorbe… sau prin mișcarea din timpul jocului. La joc şi la clacă mergea toată lumea, era şi un mijloc de a educa membrii comunității în spiritul într-ajutorării.“

Munca la coasă începe de cum mijesc zorii și se ridică negurile dinspre Călimani. Clăcașii ajung la câmp cu opincile scăldate de rouă. Cositul avea ritualurile sale. În satele de la poalele Călimanilor se spunea că tinerii sunt cu adevărat bărbați atunci când știu să mânuiască coasa. Bătutul şi ascuțitul coasei cer o îndemânare deosebită care nu este la îndemâna neștiutorilor.

claca cosit 3

Cositul cere forță, iar o zi de coasă te sleiește de puteri. Fetele sau nevestele le aduceau cosașilor mâncarea și apa de mare trebuință după munca istovitoare începută în zorii zilei. Din traista cu merinde nu lipseau pita făcută în cuptorul din ogradă, slănina afumată cu lemn de fag, brânza de putină, ceapa roșie și sticla de rachiu cu chimen, jinarsul de secărea, cum este numit aici.

După odihna de prânz cosașii spintecă din nou iarba, bărbătește, toți în același ritm, ca-ntr-un joc în care se aude doar sfârâitul brazdei ce cade, supusă, la pământ. Și tot așa, până pe înserat.

claca cosit 4

La sfârșit de săptămână toți clăcașii erau poftiți la joc, la șură, eveniment așteptat cu nerăbdare de băieții și fetele din sat. „Făcea lumea clacă, cine avea de secerat ori de cosit“, își amintește Aurelia Bot, o mare iubitoare a tradițiilor locului care, la peste 80 de ani, ar mai merge la câte o clacă dacă s-ar mai face prin sat. „Gazda le spunea oamenilor «Haideţi la clacă şi apoi, sâmbătă o să facem și joc la şură.» Toată lumea venea la joc, toţi jucau. Cei mai bătrâni le făceau şi copiilor o roată ca să nu-i încurce pe ceilalţi. Ceteraşii le cântau şi lor. Atunci nu erau atâtea orchestre şi instrumente, erau cetera şi doba, dar cum s-a jucat atunci după ceteră şi după dobă nu se mai joacă amu. Erau şi  fete mai ruşinoase ori care nu ştiau să joace bine... aşa cum îi şi știuletele de la păpuşoi, nu toţi îs la fel, mari şi frumoşi, sunt şi de ăia mai amărâţi şi mai mici... Atunci fetele lucrau ca să poată merge la joc. Amu îi aşa cum îi... Zicem că-i mai frumos aşa cum îi amu, îi frumos, nu zic, dar aşa cum am crescut noi era mai frumos!“

claca cosit 5

Ritmul ștraierului, cu doba și cetera sa, jocul ritmat pe care îl găsim doar aici, la poalele Călimanilor, se pierde încet prin văile adânci, săpate de pâraie.

Mâine bărbații vor fi din nou deasupra, pe deal, la coasă…

Vasile BRAIC

Până în urmă cu câţiva ani, în satele de munte de pe Valea Mureşului treieratul grâului se făcea cu batoza, strămoşul combinei moderne. La Sărmaş, Harghita, mai sunt câteva gospodării în care se foloseşte bătrâna batoză pentru a obţine pâinea cea de toate zilele. Un proiect inedit al Asociației Mureșul Superior din Târgu-Mureș a reconstituit drumul bobului de grâu, din primăvară până-n toamnă. Pentru reconstituire a fost adusă și bătrâna batoză. În satele de la poalele Călimanilor se ara cu plugul tras de boi, iar la secerat se făcea clacă pentru ca munca să se isprăvească mai repede.

Lumea se obişnuise aici ca batoza să vină la arie, un loc special desemnat pentru treierat, după seceriş şi după ce grâul s-a uscat bine în snopii aşezaţi în clăiţe... Batoza vine și acum, urnită de un tractor, și ajunge cu greu pe coama dealului. Lumea s-a adunat şi este gata de treabă. Se pune cureaua la utilaj, se reglează mecanismele... Câţiva copii se uită cu admiraţie şi uimire la utilajul cel mare şi ciudat... „Eu când eram de 4 ani mergem deja la treierat, îmi plăcea foarte mult, mai ajutam şi eu după puterile mele“, îşi aduce aminte Sabin Platon, care se uită apoi cu tristeţe la dealurile goale dimprejur. „Era destul de greu atunci, trebuia să lucrezi mult pentru o bucată de pâine“, îl completează Sabin Ţăran pe vecinul său.

Marin Roşca este ultimul batozar din Sărmaş. Ultilajul are o vechime aproape centenară, dar este încă folosit acolo unde combina nu poate ajunge din cauza terenurilor greu accesibile. „Acum mai sunt doar 3-4 gospodari care mai seamănă grâu aşa cum se făcea pe vremuri. În urmă cu 20-30 de ani lucram mai mult de o lună până terminam la toată lumea, ne apuca luna octombrie la treierat“, ne mărturiseşte Marin.

ultimi batozari 3

Trei categorii de calitate

Spre deosebire de combina modernă, la batoză grâul este selectat pe trei categorii de calitate. Curge alene în saci... Cel bun este folosit pentru pâine, iar cel de slabă calitate pentru păsări și animalele din bătătură. Probabil că peste câţiva ani şi ultima batoză din Sărmaş va ajunge o venerabilă piesă de muzeu…

„Aceștia sunt ultimii batozari din Sărmaş şi poate că din întreaga regiune… Încet, încet, tradiţia dispare. Nu se mai seamănă grâu, nu se mai seceră cu secera, nu se mai treieră cu batoza... trăim alte vremuri, de aceea am dorit să reconstituim, mai ales pentru cei tineri şi foarte tineri, drumul greu al bobului de grâu, de la aratul cu plugul tras de boi până la secerişul manual şi treieratul cu batoza. Am realizat și un film documentar care va rămâne peste ani, atunci când peste batoza lui Marin Roşca se va aşterne praful şi uitarea“, ne spune Cristian Ţăran, coordonatorul proiectului de reconstruire a drumului pâinii, realizat de Asociaţia Mureşul Superior.

Batoza lui Marin Roşca şi-a împlinit rostul. Praful şi pleava de la treieriş s-au rispit, paiele au fost aşezate în claie şi vor fi folosite ca aşternut pentru animale. Grâul luceşte ca aurul în saci…Adevărat aur era și pâinea pentru oamenii de aici, de la munte, obişnuiţi să obţină totul cu sudoare şi multă trudă. Batoza este înhămată la tractor, coborâtă din deal și dusă acolo unde-i este locul, în curtea lui Marin Roşca, lângă fânar. Poate va mai mai urca o dată și anul ce vine...

Vasile Braic

Copyrights © Lumea Satului

Redacţia:

Str. Moineşti nr. 12, Bl. 204, Sc. A, Ap. 4, sector 6, Bucureşti.
Pentru corespondenţă: OP 16, CP 39.
Tel/fax.: 021.311.37.11;
ISSN 1841-5148

Marketing, abonamente, difuzare
Tel: 031.410.07.45
- Nicusor Oprea Banu – 0752.150.146, 0722.271.338;

Compartiment financiar
– dr. Niculae Simion – 0741.217.627

Editura: ALT PRESS TOUR Bucureşti