reclama youtube lumeasatuluitv
update 10 Aug 2022

Obiecte inspirate din poveștile copilăriei

Este mai mult decât lăudabil faptul că meșterii populari nu își lasă de izbeliște pasiunea pentru obiectele tradiționale și continuă cu mândrie să-și practice meseria. Chiar dacă meșteșugul, țesutul, confecționatul, olăritul, croitul nu mai sunt printre cele mai actuale activități, acestea încă mai sunt păstrate în zilele noastre și transmise din generație în generație. Într-adevăr, nu există neam fără tradiție și obiceiuri, de aceea meșterii populari continuă să se dedice trup și suflet obiectelor pe care le meșteșugesc.

În comuna Unirea din județul Brăila ne-am întâlnit cu Mărioara Pîrlitu meșter popular pasionat de realizarea diferitelor obiecte de artizanat confecționate din diverse materiale textile, cum ar fi lâna, pânza, mărgelele, dar și din lemn sau semințe. „Dintotdeauna am fost pasionată de acest meșteșug. Admiram produsele artizanale pe la diverse târguri și eram curioasă cum reușesc meșterii să le facă. Astfel, din curiozitate am încercat să fac și eu câteva, iar în timp a devenit o activitate de bază și pentru mine; lucrez în acest domeniu de 3 ani“, a declarat Mărioara Pîrlitu.

artizanat 2022

Totodată, meșterița din Brăila ne-a împărtășit că se inspiră din poveștile copilăriei. De aceea, printre obiectele confecționate de ea vom putea găsi capra cu trei iezi, pupăza sau furnica. „Încerc să reproduc în tot ceea ce fac câte o poveste. Prima mea lucrare a fost capra cu trei iezi și desigur că am continuat în acest ritm. Totodată, îmi doresc să atribui fiecărui obiect câte un element tradițional și nu ezit să le înfrumusețez cu culorile tricolorului“, a precizat Mărioara Pîrlitu.

Obiectele confecționate de Mărioara Pîrlitu sunt la un preț accesibil. Acestea încep de la 15 lei. „Prețurile obiectelor nu sunt foarte mari. Totul variază în funcție de cum îmi găsesc materialele. Unele dintre ele sunt confecționate din lemnul pe care îl am în curte sau din diverse punguțe. Iar alteori mai merg la marginea satului și adun materiale pentru acoperișul căsuțelor, cum ar fi stuful sau păpurișul. Toamna culeg măceșe pentru a le folosi la iarnă, în special pentru ornamentele de Crăciun. De exemplu, dacă chiar și în drum găsesc ceva ce mi se pare interesant, îl iau și îl duc acasă. Și, chiar dacă nu folosesc materialul atunci, poate să treacă și un an, tot îi găsesc locul cumva. Însă unele materiale le achiziționez de la mercerie. De aceea, prețul produselor mele încep de la 15 lei“, ne-a explicat Mărioara Pîrlitu.

Meșterul popular din Brăila ne-a mai spus că există cerință pe piață pentru astfel de obiecte, iar acestea sunt promovate în special la diverse târguri sau pe Internet. „Această activitate este o adevărată pasiune pentru mine, de aceea încerc întotdeauna să îmi duc lucrarea la bun sfârșit și să le fac pe plac unora dintre clienți, dacă au comenzi speciale. De exemplu realizarea unui puișor croșetat durează aproximativ 30 minute, fiind confecționat din fire de catifea. O lucrare mai amplă îmi ocupă o zi. Consider că doar prin dăruire de sine poți face o treabă bună“, a conchis Mărioara Pîrlitu.

Liliana POSTICA

Povești la gura sobei. Povestea lui Teofil

Povestea noastră începe duios, dar aşa îi stă bine unei poveşti. Iarna este încă destul de sfioasă în cătunul Hănăşeştilor din Apuseni. Încă nu a nins și nici frigul nu i-a țintuit pe oameni la gura sobei. Au mai rămas vreo douăzeci de suflete în tot satul. Într-o căsuţă veche, din lemn, locuieşte Teofil Hanăş. Este paracliserul bisericii din sat şi, când îl îndeamnă sufletul, este și poet. Şi-a adunat poeziile în şase cărţi. Le-a tipărit pe unde a putut, la Alba-Iulia, la Cluj. Alte mii de versuri, scrise timp de douăzeci de ani, zac încă împrăştiate prin caiete.

Ca orice copil sărac din Ţara Moţilor, Teofil s-a dus la oraş să-şi facă un rost. A terminat zece clase la Cluj. Și-a găsit de lucru. Dar omului crescut în pustietatea muntelui oraşul i s-a părut mai sălbatic decât codrul. S-a întors acasă, în căsuţa de pe culmea dealului. E o zi caldă de duminică, în postul Crăciunului. În alți ani ar fi nins, dar nici aici vremea nu mai este ca odinioară.

Teofil, ca de fiecare dată, ajunge primul la biserica din Poiana Vadului. O biserică mare şi falnică, prea încăpătoare pentru o mână de creştini care au mai rămas în sat. Paracliserul își are locul său la slujbă, în preajma preotului. Știe toată rânduiala bisericească și-i cunoaște pe toți cei care vin duminica la biserică. Majoritatea sunt bătrâni, îmbrăcați în costum național. Îi știe de mic. Totul este orânduit creştineşte, nimeni nu părăsește biserica până la ultimele cuvinte ale preotului și la ultima rugăciune. Oamenii nu vin la biserică să-și vadă vecinii, vin pentru că aşa-i îndeamnă sufletul.

După slujbă au cale lungă până acasă. Teofil știe drumul anevoios, până în cătunul de pe culme, cu ochii închiși. Dar zice că i se pare de fiecare dată altfel. Îi mai cântă câte-o pasăre din păduricea din apropiere, ba se mai întâlnește cu vreun vecin. Acum i-a ieşit în cale o pisică rătăcită. O mângâie ca pe-un copil răsfățat, o ia în brațe și își continuă drumul. Pentru un suflet de poet nici soarele nu răsare la fel în fiecare zi!

Lumea lui Teofil este aici, pe deal, în căsuța de lemn, printre caietele de versuri împrăştiate pe masă, lângă focul care scânceşte înfundat în soba de tuci. Coboară întunericul peste sat. Este vremea poveştilor, a destăinuirilor, a poeziei.

Cum s-a apucat un om simplu, dintr-un cătun pierdut, de scris versuri? „Pare-se că Măria-sa Eminescu este vinovat“, spune Teofil. „Mi-a plăcut din școală, dar pe Eminescu l-am redescoperit aici, după ce m-am întors acasă. Eu nu vreau să scriu nici ca el, nici ca marii poeți, vreau să scriu ca mine, ce simt eu și când simt eu.“

A scris sute, mii de versuri. O poezie l-a făcut cunoscut dincolo de cătunul de sub munte și dincolo de Câmpeni, de capitala lor, a moților. Gloria poetului Teofil i-a fost adusă de un artist clujean celebru, Aurel Tămaș, care i-a pus poezia pe muzică. „Aurel Tămaș mi-a fost coleg de școală, la Cluj. Ne-am întâlnit de mai multe ori, știa că scriu. I-a plăcut poezia, a făcut un cântec frumos care mă emoționează chiar și pe mine.“ Și începe să-și recite poezia, cu voce tremurată: „O dulce şi duioasă mamă/Adesea-ncerc să te alint/Când văd că te cuprinde-o teamă/Şi-n jurul tău există chin/Te văd cu ochii plini de lacrimi/Cu gândul fredonând prin veac/Şi mă gândesc la câte patimi/N-ai reuşit să ai un leac.“

Mulți cunosc cântecul lui Aurel Tămaș, puțini știu că versurile au fost scrise de Teofil Hanăș, poetul rătăcit la el acasă, într-un cătun din Apuseni.

Poate peste câțiva ani Hănăşeştiul va rămâne pustiu. Teofil zice că nu vrea să plece de aici, cât vor mai fi oameni în sat. Se întoarce la masa de scris şi la geamantanul vechi, soldățesc, burduşit cu poezii. Cei trei-patru școlari din sat îi știu și versurile. Teofil i-a molipsit cu o fărâmă de romantism, într-o lume în care chiar şi povestea pe care tocmai ați citit-o nu pare să fie la locul ei! Pare dintr-o altă lume.

Vasile Braic

  • Publicat în Social

S-a lansat cartea cu poveștile copiilor din Delta Dunării

Marți, 24 noiembrie, pe pagina de Facebook Rowmania, cartea "Pe sub păsări şi peste peşti", realizată în cadrul Incubatorului de lectură. În carte și-au găsit locul și textele invitaților speciali, printre care s-a aflat şi campionul Ivan Patzaichin.

Peste 50 de copii din Delta Dunării, cu vârste cuprinse între 9 și 17 ani, au participat la Incubatorul de lectură, un proiect inițiat de scriitoarele Svetlana Cârstean și Ana Maria Sandu. Experiența din vară s-a finalizat cu o carte scrisă chiar de copii: ”Pe sub păsări și peste pești„.

Atelierele s-au desfășurat online, în luna iulie, sub forma unor module gratuite de câte 3 zile, pentru copiii din localitățile: Vișina, Mila 23, Crișan, Jurilovca, Mahmudia, Sălcioara, Sulina și Sfântu Gheorghe. Incubatorul de lectură a reușit să-i reîmprietenească pe aceștia cu literatura, dovedind că scrisul și cititul pot fi instrumente dibace de explorare a sentimentului de apartenență la un spațiu unic – Delta Dunării.

Svetlana Cârstean și Ana Maria Sandu le-au înlesnit copiilor accesul la texte literare inedite, precum Elice de Simona Popescu, Robinson Crusoe de Daniel Defoe, Lumina e ca apa de Gabriel García Márquez sau Vulpea albastră de Sjón. 

Cartea se distribuie gratuit în școlile din Delta Dunării

coperta carte

Poveștile adunate de-a lungul atelierelor plecând de la aceste lecturi au prins culoare, fiind ilustrate de Maria Mălcică și, în final, legate în cartea ”Pe sub păsări și peste pești„, care va fi distribuită gratuit în școlile din Delta Dunării. Cartea este disponibilă spre descărcare în format electronic pentru cei care vor să se delecteze și să se informeze, în același timp.

Volumul mai cuprinde poemul colectiv în lanț despre lumea pe care o cunosc copiii cel mai bine, Delta. Stuful foșnește mereu este scris de 31 de autori și are 180 de versuri. În volum și-au găsit locul și textele invitaților noștri speciali: campionul Ivan Patzaichin, scriitorul Florin Bican, Oana Paula Popa (cercetătoare la Muzeul Naţional de Istorie Naturală „Grigore Antipa”) și ale inițiatoarelor proiectului, dar și eseul foto-literar al fotograful Adi Bulboacă.

Profesori coordonatori: Florentina Condrat (Şcoala Gimnazială Jurilovca), Paulina Militaru (Școala Gimnazială Mila 23), Anca Olaru (Școala Gimnazială Crișan), Larisa Țurlică (Liceul Tehnologic „Vasile Bacalu” Mahmudia).

Anca Lăpușneanu

La Humulești, în lumea lui Nică

Nu-mi amintesc câți ani aveam când am vizitat pentru prima oară Casa Memorială „Ion Creangă“ din Humulești, însă îmi aduc aminte că am fost entuziasmată să văd bordeiul, camera în care erau expuse tot felul de obiecte tradiționale, dar mai ales patul de după sobă. De atunci au urmat și alte vizite în care am găsit locul arătând la fel și întotdeauna era plin de vizitatori. De curând m-am reîntors la Humulești, după mai bine de 10 ani de absență, știam deja că lucrurile evoluaseră și că lângă muzeu fusese amenajat un spațiu nou în care erau prezentate scene din poveștile autorului, dar nu mă așteptam să fie atât de frumos. De ce spun asta? Pentru că preț de câteva zeci de minute lumea exterioară stă în loc și orice adult retrăiește cu emoție scene din propria copilărie, momente când a citit poveștile lui Creangă și și-a imaginat scena în care ursul a fost păcălit de vulpe sau capra îi lasă pe iezi singuri în casă.

Humuesti

Dar să o iau cu începutul. Era vacanța Sărbătorilor Pascale, deci grupuri-grupuri de elevi ajungeau să viziteze cele două obiective turistice. Am intrat mai întâi în curtea casei memoriale, care era plină de copii. Am așteptat să iasă un grup din casă pentru a o vizita din nou. Când să intru, unul dintre ei spune: „Așteptați-mă, trebuie să citesc și de pe panouri, o să mă întrebe domn’ profesor ce am reținut!“ Scena m-a făcut să zâmbesc, așa era și când mergeam eu în excursiile organizate de profesorii din școala generală, parcă-i bine să vezi că unele lucruri nu se schimbă. Cele două încăperi ale bordeiului erau la fel ca întotdeauna. În camera cea mare, obiecte tradiționale de mobilier, veșminte populare, soba și patul de după sobă. Toate întreținute ireproșabil! În cea de a doua încăpere, opere ale autorului erau așezate în vitrine, cam puține exemplare, aș fi simțit nevoia să fie mai multe. Am ieșit în curtea unde am găsit alți copii care se fotografiau ba cu bustul scriitorului, ba cu bordeiul, ba cu pomii înfloriți a căror mireasmă plutea în toată curtea. În spatele casei, într-un fel de șopron, zeci de obiecte tradiționale erau expuse, dar nu puteau fi observate îndeaproape.

Am plecat din curtea muzeului și, entuziasmată, am trecut gardul, cum se spune, la vecini, adică în parcul tematic. Proprietate privată, parcul a fost înființat la inițiativa humuleștencei Niculina Gîrneț, o inițiativă de apreciat care valorifică operele lui Creangă într-un mod unic, inedit și plin de farmec. La intrare, pare că Nică te invită să pășești în lumea lui. Apoi, de-o parte și de alta a aleii, scene din povești. M-am oprit să o privesc pe mătușa Mărioara, care cu măturoiul în mână îl ceartă pe Nică, hoțul de cireșe. Atenția mi-a fost distrasă de vocea unui copil: „Ia uite coada ursului (râde cu poftă) și vulpea, ce tare!“ M-am întors și am privit scena – vulpea avea bundiță tradițională și doi pești pe care îi strângea la piept, în fața ei era „balta“ înghețată și coada ursului, apoi ursul vizibil necăjit de cele întâmplate. Nu putea lipsi cocoșul, care, cocoțat pe o creangă, ținea în plisc punguța cu 2 bani. Apoi Nică, îmbrăcat de sărbătoare, în căruță alături de Moș Luca, iar alături un panou cu un fragment din Amintiri din copilărie. Astfel de panouri erau de altfel mai lângă toate personajele. La capătul aleii, una dintre cele mai frumoase scene, capra cu trei iezi. O căsuță în miniatură, capra care pleacă, iezii care o privesc și, în spatele lor… lupul cel rău. Nu lipsesc nici Smărăndița care se uită la calul cel bătrân, nici cuptorul de pâine, nici pupăza din tei, care este așezată chiar în tei! Mai departe, bordeiul lui Moș Chiorpec, care ședea pe prispă alături de Nică, bineînțeles. Apoi, o altă prispă și un alt personaj emblemă din poveștile lui Creangă, fata Moșului, harnică ca de obicei, torcea lâna. Nu putea lipsi nici drobul de sare sau scena în care Nică, alături de alți copii din sat, îl colindă pe popa Ciubotarul.

Vizita a continuat în spațiul din interior, unde sunt expuse sute de obiecte tradiționale, de uz casnic și gospodăresc, dar și veșminte populare, un adevărat muzeu de artă populară. La fel ca și în curte, și aici apar personaje, dar de această dată din lumea satului nemțean: ciobanul care gătește la stână, femeia harnică care țese la război, un țăran care muncește la strung și un altul la râșnița de cereale cu roți de piatră. Cred că mi-ar trebui ore în șir să admir fiecare obiect expus aici, dar m-am limitat la câteva minute pentru a reieși afară să admir încă o dată scenele din opera lui Creangă și să îi privesc pe copiii entuziasmați de cele văzute. Copii și nu numai, pentru că și în ochii adulților se citea entuziasm când, tot înaintând, regăseau personajele copilăriei.

Am plecat bucuroasă din lumea lui Nică, dar și recunoscătoare pentru că atât casa memorială, cât și parcul tematic mențin vie amintirea scrierilor care fac parte din copilăria fiecărui român.

GALERIE FOTO


Larissa SOFRON

Revista Lumea Satului nr. 10, 16-31 mai 2017 – pag. 52-53

  • Publicat în Turism

Poveşti de iarnă...

...şi nicidecum în ambianţa unei centrale termice electronice sau a unui împopoţonat șemineu! Pentru că povestea povestită şi-ar pierde tot presupusul ei farmec. Iar vechile şi frumoasele amintiri ale povestitorului ar fi cu greu reamintite.

Ca urmare, vă propun plăcuta tovărăşie a lemnelor arzânde, cu jăratecul trosnind în gura fierbinte a unei vechi sobe de tuci. Avându-şi negricioasa plită „vieneză şi imperială“, zidită meşteşugit în peretele dintre bucătăria de gătit şi camera de dormit a celor mai mici, zgomotoşi, certăreţi, pofticioşi, mâncăcioşi şi neastâmpăraţi copii ai bătrânei case a regretaţilor lor bunici şi părinţi. Şi era tare spaţioasă acea cameră! Cu tavanul din grinzi joase, desprinse din trunchiuri groase de brazi bătrâni, îndreptate la capete cu fierăstrăul de mână, cioplite cu barda şi despicate cu securea. Alăturat, o imensă şură, mereu încărcată cu fân, paie, pleavă şi otavă. În tinda ei un hambar din scânduri, având despărţitoarele pline cu bucate şi făinuri de tot felul, peste care stăpâna casei presăra mici săculeţe de pânză cu frunze de nuc şi cu rămurele de busuioc, levănţică, salvie, mentă şi cimbrişor sălbatic. Pe pereţi, de jur-împrejur, stăteau atârnate câteva sfinte icoane şi chindeie frumos brodate. Deasupra ferestrei mari, dinspre uliţă, prinsă în cui, o mică candelă cu feştila mereu aprinsă, celor mici revenindu-le sarcina să-i poarte de grijă. Pe măsuţa de sub chipul înseninat al Maicii Domnului cu Pruncul în braţe erau aşezate cărţile de rugăciuni şi de înţelepciuni populare.

În fiecare seară de iarnă acelaşi strict ceremonial de familie pentru cei mici. După rugăciunea „Tatăl Nostru care eşti în Ceruri…“ urmau cina şi pregătirea trăistuţelor pentru şcoală, dezbrăcatul hăinuţelor şi îmbrăcatul cămăşuţelor de noapte, cu poalele lungi până în pământ. Totul ordonat. După care venea plăcuta culcare în patul adâncit în cea mai mare „laiţă“ a casei. Iarna, cu „strijacul“ plin cu otavă, ca să ţină de cald, iar vara, cu paiele răcoroase de ovăz. Şi, Doamne, ce mireasmă îmbietoare mai aveau! Astfel că acei copilaşi dormeau purtaţi de visele lor frumoase, din care cu greu se puteau trezi la timp, să nu întârzie la şcoala lor primară de patru clase. Era acel anotimp al nopţilor lungi, întunecoase şi friguroase ale iernilor. Iar aici este locul nimerit să mai spunem cititorului că în timp ce „strijacul“ era croit şi cusut numai din ţesătura firelor de in şi cânepă, „lipideile“ aveau urzeala din in, iar băteala din bumbac. Dar şi că toate erau albe, albe. Precum spuma laptelui. Schimbate în fiecare seară de sâmbătă a săptămânii, atunci când toţi ai acelei case făceau baie, rând pe rând, „scufundându-se“ în apa puţin fierbinte, golită într-un imens ciubăr din doage de lemn, târguit şi mereu reparat de acei simpatici şi omenoşi moţi ai Munţilor Apuseni. Cei care strigau puţin temători, pe uliţele satelor transil­vane: „Ciubereee... ciubereeee… Haiiii… la ciubereeee…!“

Aflu că în acele frumoase şi îndepărtate vremi şi vremuri, peste acea armonioasă familie de ţărani ardeleni au trecut mai toate câte sunt pe pământ. Între care şi ierni de toate felurile. Când mai uşoare, când mai grele. Când mai bune, când mai rele. Numai că, între timp, albul zăpezilor iernilor izbutiră să le înălbească tâmplele, în vreme ce mulţimea gândurilor, necazurilor, tristeţilor şi bucuriilor le obosiră minţile şi le încreţiră frunţile!

Aşa că, dragă cititorule de revistă de ţară, îţi ofer un sfat. Sper să fie şi bun, şi înţelept. De ieftin nici că încape vorbă, fiind absolut gratuit! Nici măcar pretenţia unei invitaţii la „cina“ porcului cu mămăliguţă, asortată cu o cană plină cu moarea de varză murată, cu un păhărel de ţuică şi încheiată cu o stacană de tulburel! Ia ascultă, dumneata, sfatul pe care vreau să ţi-l dau gratis! Din când în când, încercă să te priveşti cu multă luare-aminte, în sclipitoarea sticlă a oglindei casei talei! Vei vedea că aduci la chip măcar cu unul dintre bunii şi străbunii tăi înaintaşi. De obicei cu părinţii şi cu bunicii. Sau cu fraţii şi surorile tale. Aşa procedez şi eu. Numai că se nimereşte, uneori, să fac acest gest de mult prea de multe ori pe zi. Astfel că, vreau sau nu vreau, îmi readuc aminte de omenoşii, cuminţii, blajinii şi credincioşii mei părinţi şi bunici. Înfățişarea chipului meu de acum fiind tare apropiată de a lor, la bătrâneţe.

Amintirile trecutelor întâmplări mă îndeamnă să aprind o lumânare la căpătâiul mormintelor lor, săpate în pământul lutos şi greoi al „Ţintirimului din Deal“.

Iar dacă cumva ar mai fi rămas în picioare acea „Casă cu vechi şi dragi amintiri, din ţara cu dor“, atunci aş mai fi avut încă o plăcută alinare sufletească. Însă nici ea nu mai e tare de demult. A dispărut de bătrâneţe, dar şi din vina şi nepăsarea mea şi a multora din neamul meu. De fapt, nu mai sunt încă multe alte lucruri, întâmplări şi fapte ale Oamenilor neuitaţi de mintea mea obosită! Şi totuşi îmi reamintesc, cu drag, de cât de faină mai era acea plită de gătit, din tuciul negru şlefuit, despre care aveam să aflu că a fost adusă de străbunicul Grigore, în raniţa lui de soldat, atunci când, rănit fiind, venise acasă, într-o permisie, tocmai de pe linia frontului din Galiţia ucraineană şi poloneză. Şi, precum vedeţi, povestea acelei fericite întâmplări s-a păstrat până în zilele noastre, cu toate că s-a petrecut în preajma Crăciunului anului 1916. Adică, exact cu un secol în urmă. Era în vremea când fratele romancierului Liviu Rebreanu, ofiţer în armata austro-ungară, era spânzurat în pădurea de deasupra Ghimeşului Palanca – Făget, de pe Valea Frumoasă a Ciucului, învinuit că ar fi încercat să treacă dincolo de linia frontului, pentru a se înrola în armata română, care lupta în Curbura Carpaţilor, între Oituz şi Mărăşeşti.

Epilog: După ani şi ani, mai zilele trecute am avut marea bucurie să mă revăd cu unul dintre cei mai „tinerei“ dintre viitorii bătrânei ai acelei vechi şi frumoase „Case de pe Deal“. Cu simpaticul şi dezgheţatul la minte băieţel de altădată, devenit învăţător priceput şi îndrăgit în chiar şcoala satului său natal de pe lunga şi lata Vale a Hârtibaciului, ajuns şi el în pragul anilor pensionării. Şi cum ne prinsesem la a depăna poveşti adăpostite în amintirile încă neuitate, din vorbă-n vorbă îl aud că-mi spune: „Mă credeţi sau nu, dar când se nimereşte să mă aflu în faţa unei oglinzi, fără să vreau, mă privesc cu multă luare-aminte! Şi ce credeţi că văd? Că chipul meu de acum seamănă leit cu cele ale regretaţilor mei fraţi mai mari: Vasile, Grigore şi Ioan. Că astfel i-au botezat părinţii noştri. Dumnezeu să-i odihnească în pace, că tare cumsecade au mai fost! Oameni buni! Şi vrednici, de toată stima, niciunul dintre ei nefăcându-ne numele şi neamul de ruşine! Înfățişarea chipului, ca şi privirea mea de acum sunt tare apropiate de-ale lor la bătrâneţe!“

Închei şirul povestiri prin a spune cum că aşa era, în trecut, anotimpul nopţilor lungi, întunecoase şi friguroase ale iernilor! Cu poveşti adevărate. Pe care urmaşii noştri ar trebui să le priceapă şi să le ţină minte! Nu să le lase pradă nemiloaselor uitături de părinţi, de ţară, de credinţă şi de neam!

Ioan Vulcan-Agniţeanul

Revista Lumea Satului nr. 24, 16-31 decembrie 2016 – pag. 48-49

  • Publicat în Traditii