Adama Sultan iulie 2020
update 24 Sep 2020

O poveste a lutului rostită din Prahova

„Nu trebuie să silim materialele să vorbească în limba noastră, ci trebuie să le aducem până la acel punct unde alții vor înțelege limba lor.“ (Constantin Brâncuși).

Prahova – și Muntenia de Nord, în general – nu este nici pe departe o zonă în care olăritul să fi făcut istorie. Sau în care roata olarului să ducă lutul dincolo de meșteșugul popular și să-l transforme în artă. Poate tocmai de aceea Centrul Județean de Cultură s-a gândit să aducă aici „Povestea lutului“, o expoziție cu creații din zonele consacrate ale țării, în speranța că poate cine știe s-o întâmpla să apară vreun pasionat din rândul tinerilor care să preia tradiția, s-o revitalizeze și s-o ducă mai departe.

corund harghita

La vernisajul expoziției de olărit de la Palatul Culturii din Ploiești, Anișoara Ștefănucă, directorul Centrului Județean de Cultură Prahova, a făcut o incursiune în istoria olăritului din lume și din România. Iar „Povestea lutului“ începe undeva în Neolitic, prin anul 8000 î.Hr., când ceramica era deja cunoscută în Orientul Apropiat, apariția meșteșugului fiind legată din nevoia de a depozita hrana. De amintit că olăritul a apărut mai târziu comparativ cu cultivarea plantelor și creșterea animalelor. În Balcani, deci și pe teritoriile străvechi ale României, legenda spune că lutul sau mai degrabă calitățile acestuia au fost descoperite atunci când oamenii au căptușit coșul de nuiele, în care se depozitau grânele, cu pământ; lăsat la soare, acesta s-a uscat într-un fel care i-a determinat să încerce să fabrice vase din lut galben. Cu timpul au inventat tehnici diverse: frământarea unui boț de lut și scobirea lui; formarea fundului vasului pe care se așezau colăcei de lut mai apoi finisați în interior și exterior; construirea vasului din benzi de argilă care se lipeau de fundul vasului. Roata olarului, considerată etapă superioară în prelucrarea lutului, a apărut în această parte a Europei prin anul 450 î.Hr., în epoca La Tène. Ulterior, acesteia i s-a adăugat cuptorul de ars, după care au apărut decorațiunile, în funcție de specificul local.

Scurtă istorie a olăritului în România

expo ceramica

Pe teritoriul de azi al României, olăritul a apărut acum 4.600 de ani. Cel puțin de atunci datează primele obiecte de ceramică descoperite de arheologi, împodobite cu zgârieturi și decorații liniare. Mai apoi s-au adăugat elemente bizantine pentru ca, pe măsura trecerii timpului, specificul românesc rural să fie foarte pronunțat. Istoricii au reținut pe teritoriul României trei civilizații ceramice: în Muntenia – tipul Boian, în Moldova – ceramica cucuteniană și în Transilvania – ceramica zgâriată. Ideea este că olăritul s-a bucurat de un adevărat cult în civilizația rurală, fiind prezent la evenimentele importante din viața omului, de la primul scăldat al nou-născutului în vasul de lut până la înmormântare, când tradiția era să fie spartă o oală. Deunăzi vreme, țăranul român avea aproape în fiecare gospodărie o roată a olarului și un cuptor; astăzi numărăm pe degete atelierele sau zonele unde olăritul mai înseamnă ceva. Tehnica și decorul diferă de la zonă la zonă: ceramica moldovenească este deosebită comparativ cu cea transilvană și oltenească, acestea trecând la nivel de artă, în vreme ce ținuturile Munteniei s-au rezumat la vasele de imediată utilitate. De departe însă vârful artei românești îl reprezintă ceramica de Horezu-Vâlcea, aflată în lista patrimoniului cultural imaterial UNESCO și celebra ceramică neagră de la Marginea-Suceava.

Axa ceramicii românești: Marginea-Corund-Horezu

horezu valcea

O poveste a lutului trebuie să treacă musai prin câteva centre de olărit împortante: Corund, Horezu, Marginea etc. La Corund-Harghita, până și lutul este extras dintr-un anumit loc, iar tehnica permite inclusiv crearea vestitei ceramici negre (cenușiu spre negru, culoare obținută prin înăbușire); elementele decorative provin din viața rurală și din credință, iar cel mai des întâlnite sunt laleaua, floarea de colț și cocoșul de munte. În comuna Marginea, din Suceava, existau cândva 60 de ateliere de olărit. Ceramica neagră creată aici este unică în Europa atât prin tehnica de ardere (cuptoare închise în partea superioară și la gurile de foc) ori de luciul exterior cenușiu-metalic (frecare cu cremenele), cât și prin forma vaselor (oale înalte, cu mănuși, cu două toarte, ulcioare, vaze, străchini) sau decorațiuni (linii frânte, spirale, desene stilizate etc.). În Oltenia faimă mondială a căpătat ceramica de Horezu, lucrată de meșterii populari după tehnici vechi de peste 2000 de ani; la decorarea vaselor aceștia folosesc deseori culorile verde, albastru, brun, roșu-portocaliu, iar ca elemente decorative predomină spirala, stelele, cocoșul, pomul vieții, linia ondulată (calea rătăcită), cercurile concentrice, spicul de grâu, soarele. În Muntenia olăritul se practică sporadic. De exemplu, în Prahova exista o vatră de olărit în satul Potigrafu, din comuna Gorgota. Astăzi meșteșugul mai este păstrat de un singur olar, Ion Apostol, dar acesta nu mai are cuptorul de ars.

mesterul popular Ion Apostol Potigrafu

Maria BOGDAN

Olăritul - un meșteșug cu tradiție în Horezu, dar până când?

Ceramica de Horezu poate fi considerată un brand de țară. Nu cred că există persoană care să nu fi auzit măcar o dată de meșterii de aici, care modelează obiecte deosebite, iar renumele lor a ajuns demult dincolo de granițele țării. Însă câți dintre tinerii de astăzi vor să mai învețe acest meșteșug? Tot mai puțini, o spun chiar meșterii care și-ar dori să aibă pe cine învăța… Un astfel de exemplu este și familia Țambrea Gheorghe și Carmina din Olari – Horezu, care practică acest meșteșug de mai bine de 20 de ani.

Tradiție din tată-n fiu

De cele mai multe ori, meșteșugurile se transmit din generație în generație, cei tineri învață de la părinți și bunici cum să lucreze cu lutul, iar Gheorghe Țamdrea nu a fost o excepție. A învățat de mic să modeleze lutul și să facă obiecte tot mai frumoase, iar Carmina, odată ce a intrat în familia Țambrea, adică după ce s-a căsătorit, a învățat și ea acest meșteșug.

„Noi ducem mai departe arta olăritului pe care a practicat-o și familia soțului meu. Chiar dacă există un centru la Horezu, fiecare are și un atelier acasă. Diferența dintre familii și produsele fiecăruia este dată de decorul realizat pe obiecte. Într-adevăr, motivele sunt vechi, dar fiecare meșter are felul propriu în care îl realizează“, a declarat Carmina Țambrea.

Emblema ceramicii de Horezu, cocoșul

De cele mai multe ori, atunci când ne gândim la obiectele din ceramică de Horezu ne apare în minte imaginea celebrului cocoș. Însă nici acest cocoș nu este ca un logo adăugat pur și simplu, identic de fiecare dată, ci este unic pentru fiecare familie, modul în care este realizat fiind diferit de la un olar la altul. Astfel că, prin ochiul cunoscătorilor, două obiecte care în aparență sunt la fel pot fi diferențiate prin modul în care este pictat cocoșul de Horezu.

Ce obiecte realizează familia Țambrea? Farfurii, platouri, castroane de diverse mărimi, străchini, ulcele mai mari și mai mici, vaze pentru flori, dar nu și oale pentru sarmale, adică cele care rezistă în cuptor. Motivul? Ceramica de Horezu nu rezistă la temperaturi înalte, deci cine spune că face astfel de obiecte la Horezu minte sau oferă un produs care nu va rezista așa susține Carmina. „Vindem produsele la bucată, în târgurile de specialitate, însă lucrăm și pe comandă, adică în cantități mai mari. E multă muncă până la realizarea unui produs finit, iar prețul pe care îl primim nu reflectă adevărata valoare a obiectului. Nici măcar nu aș putea spune cât timp durează să realizez un singur obiect pentru că este vorba de mai multe etape: trebuie să aduci lutul, să-l pregătești, să ai măcinate culorile, apoi să modelezi, să decorezi, să usuci, urmează apoi finisarea dosului, arderile. Lucrăm în serie, nu putem elimina anumite etape și astfel ne trebuie destul de mult timp până când putem să umplem un cuptor. Avem un cuptor special pentru vase, iar vara muncim aproximativ o lună și jumătate până umplem un cuptor. Bineînțeles, depinde și de mărimea obiectelor“, a mai punctat meșterul.

Întrebată dacă a numărat vreodată câte obiecte realizează într-un singur an, Carmina  a precizat faptul că nu știe un astfel de număr, însă într-o lună și ceva face peste 1.000 de obiecte de diferite mărimi. Una dintre cele mai importante etape din acest proces de realizare a obiectelor de ceramică este uscarea lor. Ele nu se usucă la soare pentru că de cele mai multe ori crapă. Tot din acest motiv apar și pierderile și, chiar dacă pare că se poate trăi doar din practicarea acestui meșteșug, lucrurile nu stau tocmai așa pentru că meșterii nu au o siguranță a vânzărilor, deci nu au niciun venit stabil.

Culori natural și comenzi speciale

Dacă în ceea ce privește motivele ce apar pe obiecte am înțeles deja că sunt unice, trebuie să știm acest lucru și despre culori. Ele sunt obținute natural, din pământ. „Am realizat multe comenzi speciale, chiar și mărturii de nuntă, dar am folosit mereu doar culori naturale. Eu nu pot să am pe un obiect, să spunem, frez, roz adică, pentru că nu am cum să-l obțin în mod natural. Consider că nu poți practica acest meșteșug dacă nu îți place, eu am învățat să fac astfel de obiecte după ce m-am căsătorit, însă la noi în familie băiatul nu vrea să aibă această activitate“, a mai precizat Carmina.

Internetul reprezintă o importantă cale de comercializare a produselor, însă nu și pentru obiectele de ceramică. „Nu ne prea pricepem, ce-i drept. Însă este dificil și să livrăm produsele pentru că vorbim totuși despre obiecte fragile și nu știm ce se întâmplă cu transportul până ajung produsele la cel care le-a comandat“, a conchis meșterul vâlcean.


Carmina Țandrea: „De meserie nu ne lăsăm, pentru că este sursa noastră de trai. Mi-ar plăcea să învăț pe cineva acest meșteșug. În general, cei tineri nu mai vor să continue tradiția, este greu, dar… sperăm!“

Larissa SOFRON

MAI JOS REPORTAJUL VIDEO

Ceramica de Horezu din mâinile Mariei Ștefănescu

Maria Ștefănescu este născută în Horezu, județul Vâlcea, și provine din familia Maria și Mihai Biscu, olari renumiți în Horezu. O familie numeroasă cu patru copii la părinți, care cu toții au deprins tainele acestui meșteșug, realizat manual din lut pe roata olarului.

Olăritul, un mare „zăcământ“ de talent

Cine își imaginează că vasele de la Horezu sunt făcute cu ușurință, din pământ sau pastă argiloasă luate din curte și modelate la roată, rămâne cu mult în afara adevărului. Drumul este, în realitate, lung și anevoios, ne spune Maria, care practică de o viață acest meșteșug. „De când mă știu nu am făcut altceva decât „Ceramică de Horezu“. În prima fază, copil fiind, îmi ajutam părinții, iar în adolescență parcă asta a fost o magie. De cum m-am pus la roată totul a mers perfect! Mi-am dat seama că acolo în interiorul meu este un mare zăcământ de talent. L-am pus în practică tot timpul, nu am dat înapoi. Este cel mai frumos lucru să vezi cum dintr-un «boţ» de lut, adică un «gogoloţ» de pământ pus pe roată și cu mâini dibace, ia formă un vas de ceramică“, mărturisește meșterul olar.

Ceramica de Horezu este utilitară, dar mai mult decorativă, mai adaugă femeia. „Decorarea se realizează pe un vas care în prima fază, după ce s-a evaporat apa din el, se poată ține în mână; fără a-i modifica forma se dă fondul alb, iar cu cornul de vită, care are în vârf o pană de gâscă, prin care curge culoarea (…) și cu mișcarea circulară a roții se desenează o spirală deasă numită pânză de păianjen pe toată suprafața vasului. Ulterior, desenul continuă prin «jiravit», adică cu gaița (obiect de lemn subțire care are în vârf un metal subțire sau păr de porc mistreț), executându-se efectul desenului, adică motivul pe care doresc să-l execut.“

Meşteşug inclus în patrimoniul UNESCO

Aceasta de-a lungul anilor şi-a format un stil propriu ca de altfel fiecare meșter. „Motivele remarcabile, caracteristice vaselor mele sunt: Cocoșul, Pomul vieții, Coadă de Păun, peștele, coroniță de flori și spice, steaua, brâul, forme geometrice, peisaje, păsări etc. Culorile folosite sunt: alb, negru, cărămiziu (roșu), nuanțe de verde și albastru. Totodată, taierul din imagine are o vechime de aproximativ 25 ani și are motivele principale tradiționale: Cocoșul, Pomul Vieții, Șarpele, aflându-se în colecția personală din atelierul meu“, mai adaugă aceasta.

La rândul său meșterul olar are o familie care este sprijinul său la realizarea a tot ceea ce face. „Familia și ceramica reprezintă viața mea. Sunt mândră de ceea ce fac, dar ceea ce mă mulțumește sunt cuvintele «îmi place» pe care le aud de la cei care îmi văd vasele de ceramică (farfurii de diferite mărimi, cești, castroane, căni etc.), cei care le cumpără și îmi adresează cuvinte de laudă atât în mod direct cât și online. Ceramica de Horezu o consider unică în lume, iar fiecare meșter este special. Horezu este o zonă cu multă încărcătură istorică, un loc unde ai ce vizita și cumpăra. Dar, să nu uităm că Horezu este cel mai important centru de olărit din țară, meșteșugul făcând parte din patrimoniul mondial UNESCO“, încheie Maria Ștefănescu.


Olăritul este cel mai străvechi meșteșug atestat documentar încă din timpuri brâncovenești, având continuitate până în zilele noastre.

Beatrice Alexandra MODIGA

Ultimul olar din Vama, sub povara normelor UE

Olăritul este una dintre primele îndeletniciri care au stabilit o limită clară între omul plecat pe calea civilizației și cel din turma primitivă. Cioburile de lut au scos la iveală istoria a zeci de civilizații. Pe scurt, vasele de pământ au însoțit și încă mai însoțesc omul pe tot parcursul vieții sale.

Cum a rămas Vama fără olari

Dacă timp de mai multe mii de ani meșterul olar era un meșteșugar ca toți ceilalți, odată cu apariția industriei ceramice s-a transformat în artist. Îndată ce produsele sale au fost înlocuite de cele realizate cu mijloacele tehnicii moderne, el a putut să se concentreze mai mult asupra laturii artistice a muncii sale. Dar se pare că, cel puțin la noi, arta nu este apreciată la adevărata ei valoare, nici măcar atunci când este, deopotrivă, și un canal de transmitere a tradițiilor milenare. Și așa se face că meșterii olari sunt pe cale de dispariție. Cel puțin așa se întâmplă în localitatea Vama, din Țara Oașului, unde Geza Istvanfi a rămas ultimul olar din zonă.

„Cândva, localitatea Vama era un puternic centru meșteșugăresc în ceea ce privește olăritul. Până prin anii '40, în localitate trăiau 32 de familii de olari. În vremea comuniștilor, la cooperativă se înființase un atelier de olărit, în care lucram 12 meșteri. După 1989 cei mai în vârstă s-au pensionat, iar cei mai tineri au plecat în străinătate. Acum am rămas singurul olar de pe-aici“, povestește Geza Istvanfi (foto).

olar Geza Istvanfi

Povestește simplu, fără patimă, ca și cum ar fi vorba despre altcineva, din alt loc. Are ceva din mlădierea lutului pe care îl frământă: se așază în forma ce-i este hărăzită, dar își păstrează personalitatea sa minerală. Și poate că de-acolo i se și trage. Poate că în cele trei generații în care neamul său a îmbrățișat acest meșteșug lutul i-a transmis ceva din însușirile sale.

Olărit tradițional oșenesc, cu glazură din Spania

„Știți, din 2007, de când am adoptat normele europene, glazura pe care o folosesc pentru vase este adusă din Spania. S-a făcut o analiză și s-a constatat că cea pe care o foloseam înainte, aceeași pe care o folosea și bunicul meu, era toxică. Au zis că avea în conținut plumb. Eu nu știu, dar bunicul meu, care a umblat cu ea, a mâncat și a băut din vasele făcute de el și acoperite cu glazura aceea, a trăit 84 de ani“, povestește olarul.

Și pentru că glazura spaniolă se topește la 1.020ºC, a trebuit să cumpere și un cuptor electric. „În cuptorul meu, tradițional, cu lemne nu puteam atinge această temperatură“, explică el. Așa că acum vasele lucrate de el sunt exact atât de tradiționale cât le dă voie legislația UE.

Lutul din care sunt făcute este adus din exact același loc de unde îl lua și bunicul meșterului. Este cărat până acasă cu căruța, apoi este frământat, până când devine bun de lucrat. Este cea mai grea parte a muncii de olar. Apoi sunt confecționate articolele dorite: farfurii, străchini, căni, pahare pentru palincă, oale pentru sarmale, ulcioare pentru vin și câte și mai câte...

Iar roata folosită nu mai este nici ea una antrenată cu piciorul, ci este mai modernă, cu motor electric. O altă concesie făcută vremurilor noi...

Împătimit de lut

olar e

„Nu e ușor să trăiești azi din această meserie“, consideră el. „Majoritatea populației din zonă nu are bani să plătească obiectele realizate în atelier. Cheltuielile sunt destul de mari. Numai curentul electric costă în jur de 600 – 700 RON/lună“, ne mai spune.

Cele mai multe comenzi vin de la pensiunile din împrejurimi, care doresc să pună la dispoziția turiștilor veselă tradițională, din lut. Așa că o comandă la atelierul unicului olar. Pe lângă aceasta, Geza Istvanfi este și angajat al Muzeului Țării Oașului. Rafturile micului magazin de suveniruri din muzeu trebuie să fie pline în permanență, iar alt furnizor de ceramică autentică nu mai există. Așa se face că meșterul poate câștiga suficient cât să trăiască. Dar doar el știe cu prețul a câtă muncă.

olar f

Patima lutului nu-i dă pace nici atunci când iese din atelier. Este și un pasionat colecționar de obiecte vechi din lumea satului, în special vase de lut. „De curând am descoperit într-o casă foarte veche, părăsită, un vas mare de lut, care era lucrat de bunicul meu“, îmi spune cu ochii scăpărând de bucurie.

În casă a amenajat și un mic muzeu cu obiectele strânse de el. Pe lângă costumele populare vechi de peste 100 de ani, mai pot fi admirate obiecte din lut surprinzătoare. Spre exemplu, o strecurătoare, și ea veche de peste un secol, uimește prin tehnica realizării.

Taina culorilor pământului

olar d tifet

Dintotdeauna, specificul ceramicii de Vama a fost dat de culorile sale, mai pale, dar foarte pastelate. Secretul obținerii lor nu este cine știe ce mister. Desenele sunt făcute tot cu pământ, obținut din zonă. Negrul, de exemplu, este realizat cu pământul luat dintr-un loc anume, aflat între Vama și Turț, pe care meșterul îl știe de la bunicul. Roșul se găsește, mai ales primăvara, în pădure, din loc în loc. De fapt, se găsește în tot timpul anului, dar, nu știe de ce, primăvara culoarea e mai vie.

Albul se găsește în bulgărași mici, pe câmp. La vremea potrivită, Geza Istvanfi pleacă cu straița și cu lopata să le caute și să le aducă în atelier. Verdele îl obține prin amestecarea coclelii de pe bucăți de cupru în lutul alb. Cea care se ocupă cu decorațiunile este soția meșterului. De fapt, așa a fost obiceiul locului: bărbații să facă obiectele, iar femeile să le decoreze. Și fiica meșterului Geza decorează, la rându-i, vasele realizate de tatăl său, și o face cu drag. Însă fratele ei a preferat alte îndeletniciri. „A învățat meșteșugul, știe tot ce trebuie, dar s-a îndreptat spre altceva“, spune olarul.

Primăria sau școala ar trebui să se implice!

„Tradiția, de multe ori, e ceea ce ne identifică. Eu am o vorbă: un popor care nu are tradiții este un popor pierdut. Nu mi-aș dori ca acest lucru să ni se întâmple și nouă“, mărturisește meșterul Geza. „Îmi doresc tare mult să transmit mai departe meșteșugul meu. M-aș bucura ca aici, în Vama, să mai fie încă măcar cinci – șase meșteri. Dar pentru asta e nevoie de ajutor. Eu sunt dispus să învăț copiii, dar am nevoie de ajutor. Primăria sau școala ar trebui să se implice cumva, să organizeze într-un fel cursurile, după un program bine stabilit. De fapt, prin ´72 a fost așa ceva. Erau niște ore de olărit, la care mergeau copiii care voiau.“

Dar până când se va întâmpla asta, lui Geza Istvanfi nu-i rămâne decât să se gândească la tradiția de trei generații pe care o poartă în spate și să se mângâie cu gândul că este ultimul meșter olar din Vama. Și să se chinuiască nopțile cu o incertitudine: îi va mai urma cineva sau vom fi și noi un popor pierdut ?

Alexandru GRIGORIEV

Revista Lumea Satului nr. 2, 16-31 ianuarie 2017 – pag. 50-51

Olăritul, între artă și meșteșug

De cele mai multe ori atunci când vedem produse din ceramică avem tendința de a ne gândi la tradiție, la motive folclorice întâlnite pe oalele de lut, pe ulcioare ori cănițe, cu alte cuvinte, la un meșteșug ale cărui taine poporul român le-a descoperit din vechi timpuri. Pământul și apa, resurse primordiale, au fost folosite și în scopul creării obiectelor de uz casnic iar, cu timpul, au reprezentat și o modalitate de manifestare artistică. Cândva meserie de bază, olăritul a devenit în timp o preocupare mai puțin importantă, iar cei care se îndreaptă spre această ramură sunt din ce în ce mai puțini, poate doar cei care iubesc lutul și vor să îl transforme în obiecte cu valori practice și estetice. Printre aceștia se numără și Ștefan Trușcă, un priceput olar din județul Olt ale cărui obiecte pot fi așezate atât în expozițiile de artă, cât și în bucătăria de acasă.

Pasiune și devotament

Oltenia este una dintre cele mai renumite zone din țară în care ceramica a prins viață într-un mod aparte, olarii au devenit cunoscuți, iar în secolul al XVIII-lea a apărut la Horezu cel mai important centru de ceramică din România. Tot din această zonă, mai exact din satul Româna, județul Olt, provine și domnul Ștefan Trușcă, cel ale cărui obiecte au fost admirate la numeroase târguri în țară, dar și peste hotare, unde a fost invitat să facă cunoscută tradiția românească. Mai întâi l-am întrebat de unde a dobândit această pasiune pe care a transformat-o în ocupația de zi cu zi. „Această meserie străveche am învățat-o de la părinții mei. Erau pricepuți, mergeau și la Muzeul Satului din București să-și prezinte obiectele, așa cum fac și eu de foarte mulți ani. Am început încă de mic copil să lucrez cu lutul, făceam animale – câini, urși, vulpi, farfurioare și așa mai departe. Cred că pe la 7 ani am început să lucrez și cu roata, pentru că încă de pe atunci părinții mei îmi ziceau: «Meseria e brățară de aur!»“.

Iar acest proverb pare să fi fost un bun reper pentru că acesta a deprins meserie, dar nu o ține numai pentru el, cum se mai spune în popor, ci a decis să îi învețe și pe alții. Așa a devenit profesor la Școala de Arte și Meserii din Slatina, unde a avut de-a lungul anilor elevi pasionați de ale căror realizări vorbește cu mândrie, dar și elevi care au renunțat la această meserie în detrimentul muncii, mult mai bănoase, din străinătate.

L-am cunoscut pe domnul Trușcă la un târg de specialitate unde avea aduse o parte dintre produsele pe care le realizează. Mi-a prezentat mai întâi plosca pentru vin care se realizează destul de greu, dar care era nelipsită odinioară din casele gospodarilor. „Durează să faci un astfel de obiect pentru că nu se face dintr-o singură bucată, chiar dacă așa pare. Mai întâi fac două bucăți identice, asemeni unor castroane. Le las la uscat, le șterg cu buretele, le lustruiesc, apoi le lipesc cu acel lut care rămâne pe mâini după ce lucrezi cu roata, funcționează ca un lipici. Pe roată, prin învârtire are loc și acest proces de lipire. Apoi îi fac căciula și urechile, adică dopul și mânerele de care se poate atașa o curea pentru a o putea pune la umăr“, a specificat olarul.

Cocoșul de Oboga

Mi-a mai atras atenția un cocoș țanțoș realizat tot din lut care părea un fel de sticlă la prima vedere, însă am aflat mult mai multe detalii interesante. Cocoșul de Oboga, pentru că așa i se spune, este un obiect în care se poate fierbe țuica și era folosit pe vremuri cu precădere la nunți. Între timp, olarul a făcut și ceșcuțe, punând la dispoziția iubitorilor de frumos un set inedit – un cocoș de ceramică devenit sticlă a cărui licoare curge pe cioc și 6 cănițe de mărimea paharelor de țuică.

Pentru vin acesta realizează un ulcior cu trei brațe, din care la nuntă trebuie să bea vin nașul și nașa, atunci când stau în capul mesei, cu mirele și mireasa. Și mirii pot avea ulcioare unice, decorate în stil românesc: un țăran și o țărancă în costume populare. Am mai admirat și farfurioare, cănițe, ulcele, dar ulciorul pentru iaurt a fost cel care mi-a amintit imediat de copilărie. „În așa-numita oală de lut țărănească înaintașii noștri fierbeau ciorbele sau atunci când tăiau câte o găină, o preparau tot aici și ieșea tare gustoasă, nu mai trebuiau puse condimente, cum se face în zilele noastre. Acum este folosită și pentru pregătirea iaurtului, trebuie știut că cine pune lapte de calitate în această oală sigur va avea parte de un produs mai bun față de cel de pe rafturile din magazin. Zerul nu iese deasupra, intră în oală, îl atrage lutul“, a mai spus Trușcă.

Și când credeam că nu aș mai putea fi surprinsă de alte obiecte, ceramistul m-a provocat să cânt la cuc. Am întrebat: „La ce aș putea cânta?“ crezând că nu am auzit bine, însă atunci domnul Trușcă a luat un obiect mic, cât o palmă, și a început să imite cucul, turtureaua, guguștiucul sau pupăza. Am încercat și eu, curioasă să văd dacă reușesc, entuziasmată că măcar așa m-aș putea lăuda că pot cânta. Mi-a reușit cum „și copiilor le iese prima oară“, a adăugat olarul.

În ceea ce privește munca domnului Trușcă, curiozitatea s-a transformat imediat în apreciere, iar în acest context l-am întrebat cum este perceput de către cei care îi descoperă obiectele. „Sunt apreciat în toată țara, peste tot unde mă duc lumea mă întreabă: «Nenea Trușcă, chiar matale le faci pe toate?» Mă mulțumește bucuria lor de acea fac adesea și demonstrații acasă, pentru turiști sau pentru cei interesați de tainele olăritului. Este o meserie frumoasă, dar nu bănoasă, însă sigur trebuie dusă mai departe pentru a nu ne pierde tradiția“, a conchis olarul.

Loredana Larissa SOFRON

Măiestria unui meşter olar, recunoscută de UNESCO

Înconjurat de dealuri înalte acoperite cu păduri bătrâne, satul Schitu Stavnic din comuna ieşeană Voineşti era vestit pentru meşterii olari. Ceramica utilitară – ulcelele pentru „chişleag“, oalele pentru sarmale, căniţele pentru băut apă sau vin – erau apreciate şi căutate în toate târgurile şi iarmaroacele din Moldova.

În fiecare gospodărie din sat erau olari şi, povestesc oamenii mai în vârstă, primăvara nu se putea circula pe uliţe din cauza mulţimii de căruţe ale celor veniţi să preia de la meşteri marfa pentru a fi comercializată, se spune, cu bun folos.

Acum, în satul moldav mai vieţuiesc trei-patru meşteri olari. Printre aceştia Dumitru Ifrim (foto), care de mai bine de patruzeci de ani stă aplecat pe roata olarului. „Părinţii mei nu se ocupau de olărit, de aceea eu am «furat» meseria de la meşterii din sat. Îi ajutam la treabă şi, când se odihneau, eu mă foloseam de roată. Şi aşa încet, încet am prins secretele meseriei. Nu pot să uit că la 15 ani am vândut primele oale făcute de mine.“

În gospodăria modestă a meşterului o cameră este atelierul în care se află roata şi rafturile pentru uscat. În curte este cuptorul de ars oalele tip „broască ţestoasă“, mi se explică.

Procesul este destul de complicat. Lutul „cel mai bun“ este adus de la o carieră situată între satele Schitu Stavnic şi Lungani. Adus acasă, lutul în saci este bătut cu un mai de lemn până ajunge ca o plastilină, este apoi frământat cu mâna şi începe lucrul la roată. Oalele uscate sunt arse şapte ore în cuptor. Sunt scoase, glazurate şi puse din nou în cuptor. Tot acest proces, până când oala este gata de vânzare, durează circa o lună.

Totul, ca în vechime

De la adusul lutului până când se scot oalele din cuptor procesul se desfăşoară „aşa cum a învăţat de la meşterii din vechime“, numai cu truda mâinilor. Roata, care la mulţi meşteri este acum acţionată electric, la Dumitru Ifrim este învârtită tot cu piciorul. Glazura, nişte pietre care seamănă cu varul, pe care le combină cu altele de culoare roşiatică, este căutată în pământ şi folosită de meşterul ieşean după o tehnologie numai de el ştiută.

Munca fără preget a meşterului din Schitu Stavnic şi respectul pentru tradiţie au fost răsplătite – o diplomă acordată de UNESCO consemnează: „Se acordă titlul de Tezaur Uman Viu domnului Dumitru Ifrim, olar din satul Schitu Stavnic, comuna Voineşti, judeţul Iaşi.“

Un meşteşug care renaşte

Dumitru Ifrim este optimist: „Tot mai mulţi oameni revin la ceramica utilitară pentru că, trebuie să vă spun, sarmalele fierte în oală de lut în cuptor, sau chişleagul făcut în oală de lut au gustul fără egal.“ Afirmaţia este confirmată şi de succesul pe care Dumitru Ifrim l-a avut la târgurile internaţionale şi naţionale, când oalele au fost vândute direct din maşină şi n-a avut atâtea produse cât i se cereau. La „Cucuteni 5000“, cel mai important târg de ceramică din ţară, a vândut în întregime toată marfa.

Spre deosebire de cei mai mulţi săteni, străvechea meserie a prelucrării lutului continuă în familia Ifrim. Fiul cel mare al meşterului, Dorinel Vasile Ifrim, a învăţat totul de la tatăl său şi deja este recunoscut în branşă. „Am şi un nepot care, dacă dă Cel de Sus, când va creşte mare va urma tradiţia familiei pentru că un meşteşug care durează de mii de ani nu poate să dispară.“

Stelian Ciocoiu

„Bursa olarilor“, la a XXXI-a ediţie

Târgul Naţional de Ceramică Tradiţională „Cucuteni 5000“

Ca la fiecare sfârşit de iunie, Parcul „Copou“ din Iaşi a găzduit Târgul Naţional de Ceramică Tradiţională „Cucuteni 5000“. Consacrată cunoaşterii şi promovării ceramicii tradiţionale, manifestarea organizată de Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, Consiliul Judeţean Iaşi şi Primăria municipiului a reunit peste 100 de meşteri din cele mai importante centre de olărit din ţară, precum şi din Republica Moldova şi Ucraina.

La ediţia din acest an, cea de a XXXI-a, „Bursa olarilor“ sau „Târgul de oale“, cum este numit familiar de numeroşi vizitatori – transformaţi, mulţi dintre aceştia, de-a lungul anilor în adevăraţi colecţionari – au putut fi admirate creaţii ale meşterilor din Cătămărăşti Deal şi Dorohoi (Botoşani), Braniştea (Galaţi), Baia Mare, Corund şi Miercurea-Ciuc (Harghita), Vădastre (Olt), Horezu, Lungeşti şi Vlădeşti (Vâlcea), Marginea (Suceava), Schitu Stavnic (Iaşi), Nisiporeni, Drochia, Ialoveni (Republica Moldova) şi, în premieră, meşteri olari din regiunile Cernăuţi şi Vilniţa (Ucraina).

Un juriu, avându-l în frunte pe cunoscutul etnolog prof. univ. dr. Ion H. Ciubotaru, a acordat diplome de participare şi premii în bani. Între premianţi Andrei şi Doina Pântea din Baia Mare, Mihai Dogaru din Lungeşti Vâlcea, Martin Demeş Corund – Harghita, Sonia şi Eusebiu Iacinschi din Cătămărăşti – Botoşani, Georgeta şi Costel Popa din Horezu – Vâlcea şi Dumitru Luchian din Schitu Stavnic – Iaşi.

„Suntem bucuroşi, a spus Ion H. Ciubotaru, preşedintele juriului, că şi în acest an au venit la târg numeroşi meşteri cu produse de bună calitate, ceea ce înseamnă că putem duce mai departe tradiţia acestui străvechi meşteşug.

În acelaşi timp însă, juriul a remarcat la ceramica artistică şi obiecte care nu au întotdeauna o marcă de identitate şi care, din păcate, sunt des întâlnite la manifestările de gen din întreaga ţară.“

Între participanţi şi cel mai în vârstă olar, Dumitru Paşcaniuc (foto), de 77 de ani, din Marginea – Suceava.

„Vin de 12 ani aici, la târgul din Copou, şi îmi creşte inima văzând că meşteşugul la care eu trudesc de mai bine de 60 de ani continuă să vieţuiască. Am văzut însă că cei mai mulţi dintre meşterii prezenţi sunt oameni în vârstă – mă refer la olăritul tradiţional. Din păcate, lipsesc tinerii care să ducă mai departe această meserie grea, dar atât de frumoasă. La Marginea, de pildă, mai sunt doar doi meşteri. Ce se va întâmpla când şi aceştia vor dispărea?“.

Între vizitatori şi familia Cornelia şi Vasile Enache din Bârlad: „Aştept cu bucurie, ne-a declarat domnul Enache, deschiderea târgului de oale din Copou. În fiecare ediţie găsim aici obiecte cu care ne completăm, ca să spun aşa, colecţia de ceramică artistică pe care am format-o de-a lungul anilor. Astăzi, de pildă, am achiziţionat două vase din ceramică Kuty de la Cătămărăşti şi o frumoasă imitaţie a unui vas de Cucuteni, creaţie a unui ceramist din Republica Moldova. Şi încă o remarcă: Felicitări organizatorilor!“

Stelian Ciocoiu
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.14, 16-31 IULIE 2013

Abonează-te la acest feed RSS