reclama youtube lumeasatuluitv
update 6 Dec 2019

Mănăstirea și icoana făcătoare de minuni de la Glavacioc

La granița județelor Dâmbovița, Teleorman și Argeș se întinde un mic sătuc, Glavacioc, ce aparține comunei Ștefan cel Mare (Argeș). Legenda spune că denumirea ar veni de la un craniu (gleava) găsit în albia râului despre care s-a crezut că ar aparține unui boier străin (ciocoi). Așezarea s-a mai numit în trecut Glavacia, Glavaciov, Glavaciog. De acest cătun nu s-ar fi auzit dacă n-ar fi existat una dintre cele mai vechi ctitorii ortodoxe din România, Mănăstirea Glavacioc.

Icoana l-ar fi determinat pe voievodul muntean să ridice în acele părți ale Argeșului mănăstirea. Și tot legenda mai spune că, la un moment dat, niște călugări au luat icoana și au dus-o la Curtea de Argeș, dar a doua zi aceasta era la loc, întâmplare care tare mult i-a minunat pe viețuitorii locului. Lângă mănăstire se mai află un izvor care l-ar fi tămăduit pe Vlad Călugărul de o boală de stomac; la acest izvor, care se varsă într-un lac, a fost ridicat un monument în 1945 (refăcut în 2007), iar mulți oameni din toate zonele vin să bea apa miraculoasă a Glavaciocului.

icoana facatoare de minuni

O biserică zidită și rezidită de 4-5 ori

Lăcașul, cu o biserică din lemn, se spune că ar fi fost construit chiar de domnitorul Mircea cel Bătrân (1355-1418), dar primele atestări documentare datează din anul 1441, când Vlad Dracul întărește drepturile mănăstirii asupra unui sat dăruit de banul Radu. Acesta din urmă a făcut parte din sfatul domnesc al voievodului Mircea, motiv pentru care ctitoria este plasată spre sfârșitul secolului al XIV-lea. Lăcașul a avut o viață relativ scurtă, fiind distrus în întregime de invazia otomană din 1462.

Vlad al IV-lea Călugărul, unul dintre nepoții lui Mircea cel Bătrân, a rectitorit mănăstirea din temelii, ridicând o biserică și chilii din zid, acesteia închinându-i-se mai multe sate și moșii.  El o va folosi și ca reședință domnească; de altfel, domnitorul a fost înmormântat aici în toamna anului 1495. Mai departe, mănăstirea este îngrijită și finalizată în totalitate de fiul Radu cel Mare, care extinde darurile cu alte sate de pe malurile râurilor Neajlov și Teleorman. Istoria consemnează și intervenția domnitorului Mihnea al II-lea Turcitul, care finalizează, în 1580, lucrările la zidirea chiliilor și a turnului clopotniță. În anul 1657, Paul de Alep, diaconul patriarhului Macarie al Antiohiei, scrie, vizitând locurile:  „Biserica este mare și cu o arhitectură frumoasă, având două turle, una deasupra navei, cealaltă deasupra corului. Pe cele patru coloane sunt patru arcuri pe care este rezemată turla. Chiliile mănăstirii toate sunt din piatră. Nu am văzut în această țară nicio altă biserică asemănătoare.“ În secolul următor, între anii 1701-1704, sub domnia Sfântului Constantin Brâncoveanu, ansamblul monahal este renovat, cu un accent pe clădirile casei domnești; în 1802 biserica este dărâmată de un cutremur puternic, fiind reclădită  între anii 1840-1843 de Eforia Școalelor. Însă în 1858 însă este închisă din pricina degradărilor și nu se mai pomenește nimic despre ea până în comunism, când a fost transformată în biserică de mir și reparată în 1974-1976. În 1991, prin strădania PS Calinic al Argeșului și Muscelului, mănăstirea este reînființată, lăcașul fiind supus unor ample renovări, finalizate în 2017, când are loc târnosirea.

Maria BOGDAN

Omul cu icoanele de la Bacău

„Omul cu icoanele“, așa este cunoscut Stoian Rodion, un meșter popular ce duce tradiția mai departe prin faptul că face icoane sculptate în lemn, măști, cușme dacice, căciuli hazlii, cojoace, opinci și linguri cu motive populare în satul natal Răcătău, din județul Bacău.

Stoian Rodion se poate numi un om cu suflet mare, care își iubește țara, cultura și neamul. Acesta are un atelier unde croiește cușme hazlii și bundițe de mult timp. În același timp, coase de mână opinci, cojoace și dă formă și viață lemnului. Cu toate că a încercat să ducă un trai decent pe alte meleaguri, nu a putut rezista multă vreme, ne spune acesta. „Am fost plecat ca tot românul în altă parte, dar m-am reîntors cu speranța că voi putea începe o viață nouă. De altfel, cred că un popor care nu are tradiție, credință și pământ nu este popor! Consider că se poate și aici, trebuie doar să vrei să faci ceva, iar orice lucru, cât de mic, trebuie realizat cu dragoste.“

Icoanele sculptate în lemn, darul lui Dumnezeu

omul cu icoanele c

Meșterul popular face parte dintr-o familie cu cinci frați, crescuți modest și cu credință în Dumnezeu, care s-a învățat cu darul meșteșugului încă de mic copil. „Pasiunea și dragul de tradiții le am de mic copil, de când îmi confecționam singur biciul, toba, capra, măștile și steaua. În aceea perioadă, pentru a-mi procura cele necesare, făceam eforturi peste putința vârstei mele. Tot atunci trebuia să învăț carte, să am grijă de animalele din curte și de frații mei, pentru că eu eram cel mai mare.

Ușor, ușor anii au trecut, iar după mult timp, respectiv 40 ani de când am plecat din satul natul, am înțeles că noi ca neam trebuie să avem o identitate. Cu toate că viața m-a purtat prin București, unde am avut meseria de dulgher, iar la Letea Bacău am făcut celuloză și hârtie și o perioadă bună de timp, circa 13 ani, am fost plecat după un trai mai bun în Italia, unde am lucrat ca zidar, sudor și grădinar, am poposit tot acasă. În urma unei cumpene cu soția mea, drept mulțumire lui Dumnezeu, în luna august a anului 2015 am făcut prima icoană, după care au urmat realizarea de troițe și cruci. Sunt trei ani de când fac icoane și doi ani de când fac opinci și căciuli. Numărul acestora îl știe numai Dumnezeu, căci eu am șters numărătoarea lor“, își începe povestioara meșterul. Stoian Rodion este absolventul Școlii Populare de Artă din Bacău, la clasa sculptură decorativă, dar despre icoanele și troițele realizate spune că sunt numai darul lui Dumnezeu. „Când sculptez icoane, eu nu mă mai aud, nu mi-e sete, iar la masă merg doar când totul este gata. Dacă ai aprecieri și solicitări, sigur îți vine să mai faci! Știți că o fântână este foarte greu de realizat, dar după ce dai de apă mergi mereu ca să te răcorești, așa mă simt și eu“, a adăugat acesta.

Cojocarul Bacăului face căciuli hazlii

omul cu icoanele b

În schimb, cu opincile a fost mai simplu deoarece le-a realizat din prima sa haină de piele. „Am văzut că lipsesc de pe piață, cu toate că sunt căutate. La diversele târguri prin țară unde merg le realizez în fața copiilor, unde le dau și lecții gratuite. Căciulile le fac după filmul «Amintiri din copilărie», așa cum aveau copiii odată când mergeau la colindat, respectiv căciula lui Păcală și a lui Tândală. Știți cum vine măsurat timpul? După ceas! Dar, dacă nu am starea și energia necesară, nu pot să mă apuc de confecționarea unei icoane, a unei căciuli sau linguri. La expozițiile și târgurile unde sunt invitat le arăt și le demonstrez celor prezenți cum se fac toate aceste minunății, dar din păcate nu am văzut niciun copil prea interesat. Supărarea mea este că nu am copiii lângă mine să îi învăț aceste meșteșuguri“, încheie meșterul popular Stoian Rodion.

Beatrice Alexandra MODIGA

Icoana făcătoare de minuni de la Mănăstirea Rarău adună an de an mii de pelerini din toată ţara

Munţii Bucovinei sunt plini de comori. Unele cunoscute, admirate şi apreciate, altele mai puţin. Şi când spun comori nu mă refer la cufere cu galbeni ascunse în pământ care aşteaptă a fi descoperite, ci îndeosebi la elemente naturale precum fauna, flora, aerul curat ori liniştea potecilor bătătorite de zeci şi mii de paşi. Sunt şi comori realizate de mâna omului şi aici mă refer mai cu seamă la sfintele lăcaşe devenite un colţ de rai pentru toţi cei care vor să se roage. Un astfel de exemplu este mănăstirea Rarău, ctitorită în jurul anului 1538 de către Petru Rareş, lăcaş care adună, an de an, mii de pelerini din toată ţara.

În semn de recunoştinţă

În comuna Crucea din judeţul Suceava, nu departe de rezervaţia naturală Pietrele Doamnei, într-o poiană înconjurată de conifere se află mănăstirea de călugări Rarău. Am vizitat lăcaşul duminica, zi de odihnă şi sărbătoare, când curtea şi biserica erau înţesate de pelerini şi totuşi liniştea nu părea a fi atinsă, semn că fiecare venise pentru a-şi linişti şi hrăni sufletul. Poate erau atât de mulţi credincioşi şi pentru că, odată cu deschiderea Transrarăului, accesul este mult mai facil, cu toate că şi până atunci locuitorii din zona Neamţului, a Dornelor sau din Câmpulung Moldovenesc veneau pentru a participa la slujbă chiar dacă drumul era mai puţin accesibil. Încă de la intrarea pe sub turnul clopotniţă se arată cele două biserici, cea veche şi cea nouă sfinţită la începutul anilor 2000. Despre istoricul acestei mănăstiri se spune că ar fi luat naştere la sfârşitul secolului al XV-lea, la iniţiativa călugărului Sisoe. Acesta a ridicat un lăcaş unde soţia şi copiii lui Petru Rareş s-au adăpostit atunci când acesta a fost înlăturat de la domnie. Ca răsplată pentru călugări, domnitorul a construit o biserică, cea veche despre care pomeneam la început. Se spune că prima biserică ar fi fost construită pe versantul dinspre comuna Pojorâta, însă călugării i-au mutat locul pe partea cealaltă a muntelui, spre Chiril, înainte de ocupaţia austriacă tocmai pentru a rămâne a Moldovei şi peste veacuri.

Aşa cum poate era de aşteptat, momentele de cumpănă nu aveau să lipsească, iar în anul 1776 ocupaţia austriacă a însemnat şi stoparea activităţii mănăstirii. A urmat apoi o lungă perioadă în care rugăciunile nu au mai fost rostite la sfântul lăcaş, abia în anul 1918 fiind repusă în funcţiune, iar în anul 1959 a deveni schit. Statutul de mănăstire a fost redobândit în anul 1990, după căderea comunismului. De atunci şi până acum multe s-au schimbat, dibăcia şi hărnicia călugărilor, la care s-a alăturat mărinimia credincioşilor, iar o nouă biserică a fost sfinţită în luna septembrie a anului 2000.

Din punct de vedere estetic, mănăstirea de pe Rarău este departe de impunătoarele mănăstiri din zona Neamţului ori chiar de cele cunoscute din Bucovina – Suceviţa, Moldoviţa, Voroneţ sau Putna. Bisericile, nu foarte impunătoare, sunt construite din lemn, aşa cum poate era firesc fiind aşezate în creierul munţilor, cele mai multe dintre icoane sunt pictate tot pe lemn, însă aceste lucruri nu îi împiedică pe credincioşi să aleagă să participe la slujbele săvârşite aici şi nu în alte lăcaşe sfinte din zonă. Mai mult, mănăstirea dispune şi de locuri de cazare în chilii, credincioşii putând rămâne să participe la slujbele de peste noapte, considerate adesea mai puternice. De asemenea, vizitatorii îi pot ajuta pe călugări la treburile din jurul mănăstirii, pot îngriji animalele, adună sau taie lemne ş.a.m.d. Este cunoscut faptul că într-un astfel de loc fiecare are rolul lui bine stabilit, bineînţeles treburile gospodăreşti se îndeplinesc pe lângă rugăciunile zilnice, acestea fiind cea dintâi prioritate.

Icoane făcătoare de minuni

Icoana Manastirea Rarau

Istoricul sau arhitectura unui sfânt lăcaş, sfinţii părinţi cu har aparte sunt doar câteva dintre motivele pentru care pelerinii aleg să meargă la o biserică, un schit sau o mănăstire. Pe lângă acestea, mănăstirile în care se regăsesc icoane făcătoare de minuni devin mult mai vizitate. Şi la mănăstirea Rarău se spune că adăpostesc două icoane făcătoare de minuni – icoana Fecioarei Maria, Izvorâtoare de Mir, şi icoana Sfântului Ioan Evanghelistul, care este aşezată în biserica nouă. Despre icoana Fecioarei Maria există numeroase mărturii ale călugărilor care au povestit cum au fost părtaşi la minunile acesteia.

Această icoană a fost dăruită schitului chiar de către ctitorul ei, Petru Rareş, şi se spune că dispărea din faţa altarului, călugării găsind-o la ieşirea bisericii. Astfel, prin post şi rugăciune, stareţul din acele vremuri, împreună cu întreaga obşte, s-a rugat sfintei icoane, acesta avertizându-i să mute locul mănăstirii pe cealaltă parte de munte, fapt care s-a şi întâmplat, vechiul lăcaş al mănăstirii fiind incendiat de austrieci.

Nu a fost prima întâmplare de acest gen, icoana schimbându-şi din nou locul în jurul anului 1935, când a cerut să fie aşezată în faţa catapetesmei, pe o strană pe sub care să treacă credincioşii care vin să se roage pentru sănătate. Icoana, ferecată în argint, se află şi astăzi în sfântul lăcaş, iar numeroşi credincioşi urcă zilnic pe muntele Rarău pentru a se ruga. Şi în ziua în care am vizitat mănăstirea enoriaşii stăteau la rând pentru a trece prin faţa icoanei, mulţi cu boli grave rugându-se cu lacrimi, în speranţa vindecării sau a ameliorării durerilor. Mult după terminarea slujbei, enoriaşii continuau să vină pentru a se închina şi, sub privirile călugărilor care stăteau de vorbă cu oricine avea nevoie de un sfat sau o lămurire, Icoana Maicii Domnului asculta, aşa cum se întâmplă de aproximativ 500 de ani, rugăciunile celor cu credinţă

GALERIE FOTO

Loredana Larissa SOFRON

Abonează-te la acest feed RSS