reclama youtube lumeasatuluitv
update 11 Dec 2019

O artistă a covoarelor țesute în război

Românii iubesc meșteșugul popular. Și, cu siguranță, arta populară va dăinui indiferent de vremurile care vor veni peste noi. În numărul trecut al revistei v-am prezentat doi maeștri populari deosebiți care sunt o dovadă certă în acest sens. Articolul ce urmează ne-o prezintă pe Maria Călinoiu.

Maria Călinoiu este din comuna Izvoarele. A devenit ceea ce specialiștii ar numi un artist popular în adevăratul sens al cuvântului. De la vârsta de 11 ani a învățat să țeasă, să lucreze la gherghef, să împletească ori să coasă goblenuri. Părinții săi au avut în casă război orizontal, cum sunt de regulă cele din zona Munteniei, dar meșteșugul l-a dobândit la un atelier și, pe măsura trecerii timpului, s-a perfecționat astfel încât covoarele sale sunt de-o frumusețe rară. Toată viața a lucrat și s-a întreținut din așa ceva. Dar mai ales în ultimii 20 de ani a produs cele mai multe țesături: „După ce s-a prăpădit soțul meu, iar la un an și băiatul nostru, am rămas cumva fără mijloace de existență.

covor

A fost nevoie de mult efort fiindcă mă gândeam tot timpul la fiica mea, că-i trebuia și ei un viitor – și oricum ea îmi rămăsese cel mai drag reper al vieții mele –, dar Dumnezeu m-a ajutat și am reușit să mă întrețin cu banii câștigați din goblenuri sau țesut. Am avut la un moment dat comenzi încât nu le puteam face față, fiind nevoită să-mi iau ajutoare. Aflaseră oamenii din tot județul de mine și-mi cereau în special covoare, în culori și motive populare alese de ei din ceea ce le prezentam ori sugeram eu. De vreo zece ani însă să știți că vând destul de puțin; nu știu ce se întâmplă, ori nu mai este căutată arta populară, ori nu mai are lumea bani.“ Un covor precum cel din fotografia alăturată se lucrează cam în două luni. Plus prepararea materialelor. De fapt, lâna o are în gospodărie, de la oile pe care le crește. Aceasta trebuie spălată, scărmănată, dusă la mașină (darac), toarsă și vopsită, operațiuni pe care, cu excepția vopsitului, gospodinele le fac în special înspre toamnă și iarna, când nu este așa de multă muncă pe lângă casă. De aici înainte urmează o altă tehnică de întins și urzit pânza în război, în funcție de modelul ales, după care începe marea migală a țesutului. Meșteșugul acesta s-ar putea să aibă ca ultimi reprezentanți generația Mariei Călinoiu.


Deși îi învață pe copii această îndeletnicire în taberele de creație organizate la Izvoarele, se pare că nicio tânără din sat nu este dispusă să preia tradiția și s-o ducă mai departe. Și e cumva păcat. Uitați-vă fie și numai la costumul popular purtat de Maria Călinoiu, o frumusețe fără cusur, și veți înțelege ce spun.

Maria BOGDAN

Fără piață de desfacere, meșterii populari nu au nicio șansă

Maria Durchi trăiește în comuna Moroieni, județul Dâmbovița, și este una dintre puținele femei ale satului care încă mai țes covoare. Nu ca să își câștige existența, ci doar ca o nostalgie a vremurilor când tehnologia nu căpătase atât de multă putere.

„Țesutul covoarelor este o activitate pe cale de dispariție, iar pentru cele care încă mai lucrează la război, a rămas doar o pasiune. Eram copil și pentru mine a fost ca o curiozitate, pe atunci nu exista tehnologie, nu aveam televizor. Nici măcar lumină. Mama mea țesea și voiam și eu să văd cum face. Eram atrasă de faptul că folosea fire colorate.“

Și curiozitatea s-a transformat curând în mai mult. Iar acest meșteșug, al țesutului covoarelor, a mai câștigat astfel timp. S-a schimbat acest meșteșug în vreun fel de atunci? Dna Maria spune că partea tehnologică a rămas la fel, doar lâna, altădată vopsită natural cu plante, este astăzi vopsită cu vopseluri chimice.

Materia primă, lâna folosită la țesutul covoarelor, o cumpără de la un centru de colectare de la Săcele, Brașov. Acolo este prelucrată și toarsă, însă înainte de a intra în războiul de țesut trebuie spălată și vopsită. Apoi începe arta, iar meșterul popular dezlănțuie din lână modele florale sau geometrice, toate în culori vii.

Maria Durchi lucrează covoare cu lungimi diferite, dar lățimea standard este de 65 de cm pentru că războiul pe care îl are nu permite realizarea unor covoare cu lățimi mai mari. Cel mai mare covor pe care l-a făcut este de 5 metri lungime.

mester popular 1

„Într-o oră abia dacă reușești să țeși 5-6 cm. Este o muncă extrem de migăloasă, care presupune multă răbdare. Iar la final îl dai pe nimic. Cert este că, dacă nu am comandă, nu lucrez. Eu nu îmi permit să cumpăr lână și apoi să nu îmi recuperez banii. Lâna nevopsită, brută, o iau cu 40 de lei kg. Un pliculeț de vopsea este 1.50 lei și nu poți vopsi decât 100 de grame de lână. Un covoraș de 65 cm/65 cm costă 30-40 de lei. Eu cred că prețul real al unui covoraș de 65 cm/65 cm este de 100 de lei. Bănuiesc că este oricum puțin. M-am uitat pe Internet și am văzut că valoarea lui este undeva la 50-60 de euro. Am fost pe Valea Prahovei la un magazin care comercializează covo­rașe precum cele făcute de mine. Un covoraș cu o lungime de 1,5 m și cu 65 cm lățime se vindea cu 220 de lei. La țesătoarele din Moroieni venea în urmă cu mult timp un agent comercial din acea zonă. Știți cât oferea? Pe două covoare cu dimensiunea pe care v-am spus-o nu ne dădea nici măcar cât lua el pe unul. Și atunci, cu bătaia asta de joc, nu mai bine stai degeaba?“

Fără o piață de desfacere și fără o apreciere corectă a muncii lor, meșterii populari nu au nicio șansă. Iar tinerii înțeleg această situație perfect. De aceea predarea acestei moșteniri culturale de la o generație la alta este aproape întreruptă acum. Rămâne doar în seama bătrânilor să mai facă ceva pentru acest meșteșug. Și nu este simplu deloc.

„Țesutul la război este o pasiune pentru mine. Este amprenta mea pe acest pământ. Însă nu pot face mai mult decât atât. Nu îmi pot promova activitatea pentru că asta ar însemna să nu mă mai pot ocupa și de gospodărie. Îmi amintesc că în urmă cu 10 ani în comună a fost organizat cu bani europeni un curs de țesut la care erau cumva obli­gate să participe tinerele care primeau ajutor social. Însă, după termina­rea cursului, niciuna dintre participante nu a dus mai departe acest meșteșug. Au participat probabil doar pentru că s-au temut că vor pierde ajutorul social. Și atunci ești îndreptățit să fii pesimist cu privire la viitorul acestei îndeletniciri. Cred că în curând o să apună.“

În România munca meșterilor populari este la limita dintre apreciere și indiferență. Însă străinii care ne vizitează țara văd în aceste meșteșuguri străbune ale românilor un „cult“ interesant, o formă de artă arhaică în care pâlpâie identitatea românilor și care ar trebui să treacă de limita timpului

„La un moment dat niște prieteni au venit în vizită însoțiți de niște englezi. Le-am arătat acestora covoarele realizate de mine. Le-a plăcut atât de mult încât m-au rugat să le țes și lor câteva preșulețe. Am simțit atunci că ei apreciază meșteșugul și valoarea produselor pe care le realizez. Și pe mine ca om. Ar fi poate o șansă ca meșterii populari să fie promovați în străinătate. Este foarte important să avem o piață de desfacere. Dacă am avea comenzi, iar lucrurile pe care noi le realizăm ar fi vândute la adevărata lor valoare, nu am avea nevoie de subvenție. Și nici de ajutor social de la stat. Am avea un venit asigurat prin acest meșteșug.“

Laura ZMARANDA

Vasilica Cojan, promotoarea covoarelor țesute la gherghef

Țesutul pare o activitate menținută vie doar în amintirile bunicilor de la țară. Însă nu este în totalitate așa pentru că există persoane care duc mai departe arta acestui meșteșug. Un astfel de exemplu este Vasilica Cojan, cea care nu renunță la gherghef nici la vârsta de 70 de ani. Și nu doar că încă lucrează, ci și transmite celor tineri din „secretele“ lânii și a ițelor.

Pe doamna Vasilica am întâlnit-o de multe ori pe ulițele Muzeului Satului din București. Adesea avea și ghergheful lângă covoarele expuse. Acesta nu doar la expoziție, ci montat cu scopul de a lucra la el și de a-i învăța pe cei interesați care îi este menirea. M-am apropiat și eu pentru a-i observa mai de-aproape creațiile. Am aflat că acela era un gherghef de mici dimensiuni pe care se pot crea carpețele și semne de carte. Este format dintr-un cadru de lemn, pene pentru a întinde urzeala, sul urzitor și sul de spată. Poate nu întâmplător era prezentat acesta, ținând cont de faptul că semnele de carte și carpețelele de mici dimensiuni sunt mai bine vândute față de covoarele mai mari. Am întrebat-o pe doamna Vasilica când a țesut prima oară, iar răspunsul a ilustrat pasiunea pentru tradițiile românești. „În casa părintească mama avea războiul de țesut montat mai tot timpul. Atunci când ieșea să facă treburile gospodărești mă așezam la război și țeseam. Ba de un deget, ba de două și, când am țesut cam de o palmă, mama a observat și m-a întrebat dacă eu sunt vinovată. Am răspuns că da și de atunci pot spune că mi-a intrat în sânge să lucrez tot mai mult și chiar să mă specializez în domeniu“, a răspuns meșterul popular.

De atunci și-a construit rostul în viață ținând seama de meșteșuguri. Mai întâi a făcut câțiva ani cursuri de specialitate, dar și liceul pedagogic. A predat mai bine de jumătate din viață lucru manual și apoi tehnologie, învățându-i pe cei mici din tainele activităților ce erau cândva de bază pentru femeile din satul românesc. Nici rezultatele elevilor nu au întârziat să apară, mulți dintre ei au participat la Olimpiada Națională organizată anual la Muzeul Astra din Sibiu, unde au obținut mereu premii și medalii.

Vasilica Cojan covoare tesute in gherghef

Născută în comuna Tomșani – Vâlcea, școlită la Sibiu și Târgu Lăpuș, doamna Vasilica realizează covoare, carpete și semne de carte cu motive tradiționale în special din aceste zone, dar a învățat și din specificul altor zone geografice pentru a transmite generațiilor viitoare însemne moștenite din moși-strămoși. „Lucrez covoare la gherghef cu motive și simboluri vechi din Oltenia, Banat, Ardeal și Moldova. În funcție de dimensiune, aplic și modelul pe care mi-l creez singură, fără schiță. Folosesc bumbac și lână naturală. Dacă bumbacul nu mai este cel de altădată, lâna o mai găsesc în comerț, la fabricile de covoare vechi. O vopsesc în general cu culori naturale obținute din plante, dar mai folosesc și anilină“, a mai specificat aceasta.

Discuția cu dumneaei s-a încheiat cu un imbold pentru generațiile mai tinere. „E bine ca tineretul de acum, chiar dacă nu însușește un meșteșug, să aprecieze tradițiile. Începând de la costumul popular și continuând absolut cu toate tradițiile și meșteșugurile. Nu trebuie să uităm cine suntem, pentru a ști încotro mergem“, a conchis Vasilica Cojan.

Loredana Larissa SOFRON

Revista Lumea Satului nr. 23, 1-15 decembrie 2016 – pag. 52

Covorul oltenesc

Antoneta Nadu, din Bechet – Dolj, este profesoară de biologie. După o pensionare timpurie, a revenit, la 52 de ani, la pasiunea dintâi, arta şi tradiţia populară. A consacrat, în ţară şi străinătate, un brand, „Arta la sat“, cu succes remarcabil mai ales în Occident, unde locuitorii sunt fermecaţi de faptul că undeva, în Europa, se păstrează, nealterat, meşteşugul şi artizanatul popular. În România a revitalizat atât cât a putut covorul oltenesc.

Cum a început totul?

„După pensionare ştiam că trebuie să fac ceva, fiindcă n-aş fi avut răbdare să stau pur şi simplu. Pentru început am organizat expoziţii cu obiecte foarte vechi, colectate de la bătrânele satului. Apoi, mai ales că dobândisem câteva ţesături extrem de valoroase, m-am gândit să refac colecţia de artă din zona Olteniei. Soţul şi copiii m-au încurajat la mai mult, astfel s-a născut ideea unui atelier. Acolo am reeditat colţul copilăriei mele. Acasă, mama şi bunica mea ţeseau din toamnă până în primăvară. Lucrau pânză, din care croiau cămăşi, feţe de perne şi cearşafuri. Am învăţat de copil arta, începând cu pregătirea materialului, înălbirea fiind aproape un ritual. Plecam cu carul plin de rufe şi fire ori lână dis-de-dimineaţă, într-un loc celebru altădată, Balta Ţigăncii îi spuneam, cu o apă specială, iar până seara trebuia să spălăm şi să uscăm tot. Pe urmă ştiu să pun urzeala pe război şi să ţes orice model. Fireşte că azi avem alte condiţii, dar îmi place să pun în lucrul produselor noastre acele amintiri nepreţuite şi parcă ele prind însufleţire altfel“, a declarat Antoneta Nadu.

O artă veche, revitalizată cu succes

Cu trei proiecte guvernamentale, dintre care unul pentru investiţii, Antoneta Nadu a realizat un atelier în Bechet pentru lucrul manual al covoarelor inclusiv de mari dimensiuni. Produsele au fost trecute sub brandul „Arta la sat“, cunoscut pentru promovarea artei populare româneşti din zona de sud a Olteniei. Covoarele, chilimelele, carpetele, prosoapele decorative, ştergarele, feţele de masă şi de pernă etc. reproduc meşteşugul practicat de străbunii locurilor, cu unelte şi procedee nemodificate în timp: „Lucrăm cu bumbac şi lână 100%. Motivele pe care le aplicăm în război fac parte din colecţia muzeului nostru, le-am adunat din toate satele Olteniei. Avem covoare cu motive florale, avimorfe, zoomorfe, geometrice, antropomorfe. Toate sunt căutate, cu un plus pentru ţesătura florală.“ Atelierul, la care lucrează doar câteva femei pasionate de arta tradiţională, are câteva războaie verticale specifice zonei de sud a ţării. Antoneta Nadu spune că este foarte mândră de reuşita sa şi bucuroasă că menţine în viaţă o tradiţie în mare parte uitată în sate, unde abia dacă se mai găseşte o lucrătoare la două-trei mii de persoane. Este invitată la toate expoziţiile din ţară. A mers de nenumărate ori în Finlanda, Danemarca, Franţa, Spania, Italia, Germania, Slovenia, Ungaria, Austria, Bulgaria şi în Emirate, la Dubai. Meşteşugul său a fost apreciat peste tot şi de pretutindeni primeşte comenzi. Cea mai complexă a fost un covor de şapte metri. În rest, sunt căutate covoarele de dimensiuni mai mici, carpetele şi ştergarele.

Maria Bogdan

Abonează-te la acest feed RSS