reclama youtube lumeasatuluitv
update 6 Dec 2019

Bundiţele de Bucovina, un meşteşug care nu trebuie dat uitării

În spatele cortinei din blăniţă brodată cu flori şi dichisită cu mărgele a ceea ce se numeşte Bundiţe de Bucovina stă un maestru iscusit la vorbă şi fascinant povestitor în graiul dulce moldovenesc al meleagurilor humorene – Ciprian Orhean. Acesta practică meşteşugul cojocăritului din 1959, de la vârsta de 14 ani, iar după şase decenii încă onorează comenzi, de la bundiţe simple, ciobăneşti, cu flori, cojoace, până la cele cu dihori, personalizate pe dimensiunile doritorilor.

6 decenii de cojocărit

Ciprian Orhean a început să practice acest meşteşug din 1959, când la vârsta de 14 ani a devenit ucenicul cojocarului de vrednică amintire Pavel Bosca din localitatea natală, Capul Codrului de lângă Gura Humorului. În acele vremuri, fiind născut într-o familie cu mulţi copii, fiecare trebuia de mic să se rostuiască în viaţă. Vremea a trecut şi după căsătorie a început să practice acest meşteşug în satul Lucăceşti, la 20 km de Suceava, unde s-a gospodărit şi şi-a crescut cei trei copii şi încă trei nepoţi. Şi iată aşa au trecut ca o suflare de vânt aproape 60 de ani de meşteşug în cojocărit, ani cu multe satisfacţii şi bucurii aduse de lumina pe care o vede de fiecare dată în ochii clienţilor mulţumiţi de dăruirea cu care respectă vechile canoane ale acestei îndeletniciri pe care actualmente doar puţini o mai cunosc şi respectă cu adevărat. „În arta cojocăritului totul începe cu respectul şi dragostea; respectul pentru animalul sacrificat din blana căruia se confecţionează bundiţa sau cojocul şi dragostea pentru frumos, dragostea pentru oameni pentru a face o lucrare trainică de calitate bună. Fiecare pas al unui om pe pământ poartă cu el o mare importanţă. În industrie există pierderi, risipă de material, în schimb în creaţia manuală autentică totul se refoloseşte, se reinventează, capătă o nouă viaţă. O bundiţă poate fi confecţionată în aproximativ o lună de zile, dar depinde de complexitatea modelului, fiindcă totul este cusut manual, apoi asamblat piesă cu piesă şi etapă cu etapă, până când bundiţa începe să prindă contur“, povesteşte meşterul cojocar.

Broderia, elementul-cheie al cojocului…

broderie

Primul sau garnitura se confecţionează din piele de miel sau dihor, iar trecerea de la prim, flori şi pielea de oaie se face prin braie, cruciţele şi puricaşi cusute cu bumbac sau mătase. „Elementele păstrării autenticităţii modelului la o bundiţă sunt reprezentate de prezenţa prohabului, o bucată de piele adiacentă, poziţionată pe cele două laterale ale bundiţei, jos la bază, care în vechime ascundea o uşoară imperfecţiune a pieilor de oaie sau miel din care era croită bundiţa şi care erau mai subţiri în acea parte (zonă), iar pe de cealaltă parte configuraţia modelului broderiei, care trebuia să fie cusut în oglindă cu elemente centrale de mare importanţă simbolică. Florile (broderia), realizate direct pe pielea de oaie sau miel, sunt un element esenţial pentru a cunoaşte câte ceva despre omul care îmbracă bundiţa sau cojocul, despre rădăcinile şi frumuseţea sa interioară“, mai adaugă suceveanul.

Bundiţele revin în trend

bundinte

Cele mai vechi exemplare de bundiţe şi cojoace au în jur 60 de ani, fiind răspândite prin toate colţurile ţării, prin muzee, dar şi prin lume în colecţiile iubitorilor de autentic şi tradiţional românesc. Dar meşterul cojocar sucevean a recondiţionat cu drag şi responsabilitate şi exemplare de peste 100 de ani, făcute de alţi cojocari. „Bundiţele le realizăm după frecvenţa cu care suntem solicitaţi, având de lucru atât în sezonul cald cât şi în cel rece; după cum spunem noi, dacă lucrul este bine făcut atunci vreme de purtat bundiţă este tot timpul în Bucovina cât şi pe alte meleaguri. În ultimul timp se observă o revigorare a interesului pentru bundiţe şi pentru acest meşteşug, în general pentru tradiţii şi obiceiuri, se încearcă să se dea o mai mare valoare portului autentic popular. Realizăm orice model doreşte clientul, evident din portofoliul nostru, de la bundiţe simple, ciobăneşti, cu flori, cojoace, până la cele cu dihori, personalizate pe dimensiunile doritorilor“, precizează meşterul.

Beatrice Alexandra MODIGA

Cojocăritul, o meserie pe cale de dispariţie pe Valea Şomuzului

Tăbăcitul (dubitul) pieilor, cojocăritul, ciubotăritul (confecţionare de opinci, cizme cu talpa cusută, ciubote cu tureacul moale şi tare), curelăritul sunt cele mai vechi îndeletniciri casnice de prelucrare a pieilor animalelor domestice şi sălbatice, practicate de unii ţărani în gospodării. Ei confecţionau diverse tipuri de încălţăminte, îmbrăcăminte călduroasă de iarnă, curele, harnaşament pentru cai şi alte obiecte cu întrebuinţare casnică. Cojocăritul a fost cel mai răspândit meşteşug specializat în prelucrarea pieilor, în special de ovine, şi confecţionarea pieselor de îmbrăcăminte. Dacă până în anii ’80 fiecare sat din Suceava avea cel puţin trei-patru meşteri cojocari, astăzi abia în 15-20 de sate mai găseşti un cojocar.

Îndeletnicire de peste 40 de ani

Pe Valea Şomuzului, care se întinde din comuna Moara până la Dolhasca, pe o distanţă de peste 40 de kilometri doar în comuna Dolheşti, situată la 15 km de Fălticeni, mai găseşti un morar care macină făina la moară cu pietre, un fierar, un cojocar sau un dogar.

cojocar Ion Liuta 3

Ion Liuţă este ultimul cojocar din această zonă care prelucrează pieile de oi şi capre ale consătenilor şi face cojoace şi bundiţe. Meseria este moştenită din familie, dar se pare că se opreşte la Ion, copiii acestuia îndrăgind alte meserii mult mai bine plătite şi mai curate.

„Lucrez cojocărie de peste 40 de ani, acum sunt la pensie şi încerc să duc această activitate mai departe cât voi putea. Facem cojoace numai la comandă; vin oamenii la mine, aduc pieile, le iau de la zero, le tăbăcesc, pe urmă le cos. Pentru cei care nu au piei, le găsesc eu. Prelucrez numai piei de oaie şi de miel, obiectele din piele de viţel nu mai merg, nu se mai poartă. Vara le tăbăcesc, 10 zile se lucrează la tăbăcit, o săptămână se usucă, se finisează pentru croit. Pentru a tăbăci o piele trebuie să fie înmuiată, rasă de resturile de carne şi grăsime, degresată, spălată foarte bine cu apă şi detergent. La un cojoc se folosesc şase – şapte piei, la care se adaugă două pentru garnitură. Tăbăcirea se face după procedeul clasic, se lucrează în tărâţe, cu foarte puţin adaos chimic, se lucrează bio, nu e toxic. Pieile sunt băgate şi într-o soluţie de bicromat de potasiu pentru a da şi impermeabilitate, dacă plouă cojocul să nu stea ud pe om. Pieile de animale tinere sunt netede şi uniforme în grosime, fiind cele mai recomandate. În cazul în care diferă în grosime, acestea sunt defecte vizibile, uneori se mai poate egaliza grosimea prin radere şi şlefuire, alteori nu. După neutralizare urmează vopsirea cu coloranţi sintetici pentru că sunt foarte rezistenţi în timp în ceea ce priveşte păstrarea nealterată a culorii originale sau a pigmenţilor. Pielea este vopsită cu totul în baie, apoi uscată, făcut pliuşul, este o întreagă tehnologie, nu e chiar uşor de făcut un cojoc. Culorile deschise, luminoase scot în evidenţă viciile naturale şi defectele pielii. Eu folosesc în general piele albă şi doar la cererea clientului piele vopsită, cojocul alb fiind tradiţional zonei noastre. Dacă clientul spune că îi place cu garnitură, pun garnitură de vulpe, de miel, jder, ied. Iarna doar cos; după ce dă frigul nu se mai pot tăbăci piei pentru că se usucă greu“, ne-a spus Ion Liuţă.

Un cojoc ţine 20 de ani

cojocar bunda cu flori 1

Cojocarul din satul Dolheştii Mici a învăţat meserie de la tatăl său, Dumitru Liuţă, care, deşi a avut mai multe meserii, din cojocărie câştiga cei mai mulţi bani. În atelierul vechi, în care a păstrat ustensilele vechi de zeci de ani, multe confecţionate chiar de el, pe lângă cojoace şi bundiţe Ion Liuţă face opinci şi brâie, chiar dacă pentru ultimele două pielea de bovină se obţine mai greu, iar de opinci nici nu se mai întreabă. De la croit până când un cumpărător poate îmbrăca cojocul se lucrează două zile, ziua de lucru începând de la trei dimineaţa până la opt seara. Nu mai face modelele cu flori din cauză că se lucrează mult şi asta ridică preţul cojocului. În plus, nici vârsta nu îi mai permite să facă aceste modele.

„Am ochiul format şi, în funcţie de ce vrea clientul, fac modelul. Modelele vechi, bătrâneşti, cu flori colorate, se fac numai la mână şi ridică preţul. La noi se poartă alb – negru, cu bordurică care se aranjează în faţă şi cu nasturi făcuţi din piele. La cusut folosesc numai aţa sintrom, cu rezistenţă mare la uzură, nu prezintă pilozitate. Dacă cojocul se desface în cinci ani înseamnă că nu a fost făcut bine, nu are voie să se strice dacă au fost folosite piei de calitate şi aţă bună. Un cojoc trebuie să ţină 20 de ani dacă ai grijă de el şi îl întreţii corespunzător“, susţine Ion Liuţă.

Preţul unui cojoc variază între 300-500 lei, în funcţie de mărime, model, dacă are sau nu garnitură. Vestarele şi bundiţele au preţuri începând cu 250 de lei. În tinereţe, cojocarul trecut de 65 de ani avea cel puţin 200-300 de clienţi pe an, unii comandau şi două cojoace pentru familie şi lucra câte 18 ore pe zi pentru a onora toate comenzile, fiind ajutat de multe ori şi de soţie.

Acum, începând de la 1 octombrie şi până dă căldura, în fiecare lună confecţionează 20-25 de cojoace, având peste 1.000 de piei tăbăcite pentru a le lucra iarna aceasta. La acestea se adaugă brâuri făcute din piele de viţel, care pe vremuri conturau mijlocul băieţilor tineri, scoţând în evidenţă voinicia şi vitejia. Brâul era semnul bărbăţiei, al vieţii, dar şi al morţii, astăzi fiind un element al costumului popular bărbătesc, fiind purtat şi în cazul durerilor de spate de bărbaţii care prestează muncă fizică grea.

cojocar DSC 0068

Ultimul cojocar din zonă

„Pe Valea Şomuzului au fost foarte mulţi cojocari, dar acum am rămas doar eu. În meseria asta astăzi poţi să ai de lucru şi peste o lună să nu ai nimic. Trebuie să te întreţii din asta, de aceea cojoacele pe care le fac sunt numai pentru clienţii care vin sigur după ele. Nu pot să lucrez fără comandă. Pentru tine, ca om, meseria de cojocar este brăţară de aur, dar pentru bani, pentru a-ţi câştiga existenţa, nu este.

Eu pot să cer şi 700 de lei, dar nu îmi dă nimeni banii aceştia, eu nu merg la târguri sau expoziţii cu vânzare. Când stabilesc preţul calculez cam din câte piei este făcut cojocul, cam cât am lucrat la ele, complexitatea broderiei, cât e tăbăcitul, cât e una, cât e alta. Nu poţi să pui nişte preţuri aşa, aiurea. Iar dacă nu lucrezi bine şi dai lucrarea peste cap, pierzi clienţii. Nu am avut clienţi dificili. Când ştii să faci îţi iei angajamentul, altfel nu. Când cere omul ceva îţi dai seama pe loc dacă reuşeşti să îl mulţumeşti sau nu“, ne-a mărturisit Ion Liuţă.

Nimeni nu mai vrea să învețe

Ion Liuţă are comenzi de cojoace din toate judeţele Moldovei, dar şi din Iaşi, Bucureşti, Braşov, Cluj. „Asta aşa, ca să enumăr doar câteva oraşe importante. Când a venit unul, au mai venit şi alţii după el.“ A avut comenzi de cojoace, bundiţe, brâie şi opinci şi de la renumite ansambluri folclorice sau de dansuri populare, dar acum nu mai poate lua astfel de angajamente pentru că nu le mai poate realiza în timp scurt, aşa cum se cere prin contracte.

cojocar DSC 0088

„De obicei, cojocarii nu luau ucenici sau acceptau doar din sate îndepărtate pentru a nu spori concurenţa. Astăzi nu am niciun ucenic, nimeni nu mai vrea să înveţe cojocărie, meseria nu am cui să o las moştenire. Când nu mai pot, nu mai lucrez, nimeni nu vine să întindă piei, să lucreze în apă şi în miros la spălat şi tăbăcit. Curat este doar când coși. Blana a fost prima îmbrăcăminte în preistorie. Pe monumentul de la Adamclisi sunt reprezentaţi păstori îmbrăcaţi în cojoace din blană. În numeroase documente din epoca medievală şi chiar de dinainte se menţionează un număr mare de cojocari în sate şi oraşe, organizaţi sau nu în bresle meşteşugăreşti. Iar dacă ne documentăm şi mai atent, confecţionarea hainelor din piele a apărut înainte de ţesut, înainte de îmbrăcămintea din pânză şi se pare că va fi primul meşteşug din acest domeniu care dispare. Dacă croitori mai găseşti prin sate, cojocarii rămân doar o amintire“, precizează cu tristeţe şi lacrimi în ochi Ion Liuţă.

Silviu BUCULEI

Abonează-te la acest feed RSS