reclama youtube lumeasatuluitv
update 23 Aug 2019

Cojocăritul, o meserie pe cale de dispariţie pe Valea Şomuzului

Tăbăcitul (dubitul) pieilor, cojocăritul, ciubotăritul (confecţionare de opinci, cizme cu talpa cusută, ciubote cu tureacul moale şi tare), curelăritul sunt cele mai vechi îndeletniciri casnice de prelucrare a pieilor animalelor domestice şi sălbatice, practicate de unii ţărani în gospodării. Ei confecţionau diverse tipuri de încălţăminte, îmbrăcăminte călduroasă de iarnă, curele, harnaşament pentru cai şi alte obiecte cu întrebuinţare casnică. Cojocăritul a fost cel mai răspândit meşteşug specializat în prelucrarea pieilor, în special de ovine, şi confecţionarea pieselor de îmbrăcăminte. Dacă până în anii ’80 fiecare sat din Suceava avea cel puţin trei-patru meşteri cojocari, astăzi abia în 15-20 de sate mai găseşti un cojocar.

Îndeletnicire de peste 40 de ani

Pe Valea Şomuzului, care se întinde din comuna Moara până la Dolhasca, pe o distanţă de peste 40 de kilometri doar în comuna Dolheşti, situată la 15 km de Fălticeni, mai găseşti un morar care macină făina la moară cu pietre, un fierar, un cojocar sau un dogar.

cojocar Ion Liuta 3

Ion Liuţă este ultimul cojocar din această zonă care prelucrează pieile de oi şi capre ale consătenilor şi face cojoace şi bundiţe. Meseria este moştenită din familie, dar se pare că se opreşte la Ion, copiii acestuia îndrăgind alte meserii mult mai bine plătite şi mai curate.

„Lucrez cojocărie de peste 40 de ani, acum sunt la pensie şi încerc să duc această activitate mai departe cât voi putea. Facem cojoace numai la comandă; vin oamenii la mine, aduc pieile, le iau de la zero, le tăbăcesc, pe urmă le cos. Pentru cei care nu au piei, le găsesc eu. Prelucrez numai piei de oaie şi de miel, obiectele din piele de viţel nu mai merg, nu se mai poartă. Vara le tăbăcesc, 10 zile se lucrează la tăbăcit, o săptămână se usucă, se finisează pentru croit. Pentru a tăbăci o piele trebuie să fie înmuiată, rasă de resturile de carne şi grăsime, degresată, spălată foarte bine cu apă şi detergent. La un cojoc se folosesc şase – şapte piei, la care se adaugă două pentru garnitură. Tăbăcirea se face după procedeul clasic, se lucrează în tărâţe, cu foarte puţin adaos chimic, se lucrează bio, nu e toxic. Pieile sunt băgate şi într-o soluţie de bicromat de potasiu pentru a da şi impermeabilitate, dacă plouă cojocul să nu stea ud pe om. Pieile de animale tinere sunt netede şi uniforme în grosime, fiind cele mai recomandate. În cazul în care diferă în grosime, acestea sunt defecte vizibile, uneori se mai poate egaliza grosimea prin radere şi şlefuire, alteori nu. După neutralizare urmează vopsirea cu coloranţi sintetici pentru că sunt foarte rezistenţi în timp în ceea ce priveşte păstrarea nealterată a culorii originale sau a pigmenţilor. Pielea este vopsită cu totul în baie, apoi uscată, făcut pliuşul, este o întreagă tehnologie, nu e chiar uşor de făcut un cojoc. Culorile deschise, luminoase scot în evidenţă viciile naturale şi defectele pielii. Eu folosesc în general piele albă şi doar la cererea clientului piele vopsită, cojocul alb fiind tradiţional zonei noastre. Dacă clientul spune că îi place cu garnitură, pun garnitură de vulpe, de miel, jder, ied. Iarna doar cos; după ce dă frigul nu se mai pot tăbăci piei pentru că se usucă greu“, ne-a spus Ion Liuţă.

Un cojoc ţine 20 de ani

cojocar bunda cu flori 1

Cojocarul din satul Dolheştii Mici a învăţat meserie de la tatăl său, Dumitru Liuţă, care, deşi a avut mai multe meserii, din cojocărie câştiga cei mai mulţi bani. În atelierul vechi, în care a păstrat ustensilele vechi de zeci de ani, multe confecţionate chiar de el, pe lângă cojoace şi bundiţe Ion Liuţă face opinci şi brâie, chiar dacă pentru ultimele două pielea de bovină se obţine mai greu, iar de opinci nici nu se mai întreabă. De la croit până când un cumpărător poate îmbrăca cojocul se lucrează două zile, ziua de lucru începând de la trei dimineaţa până la opt seara. Nu mai face modelele cu flori din cauză că se lucrează mult şi asta ridică preţul cojocului. În plus, nici vârsta nu îi mai permite să facă aceste modele.

„Am ochiul format şi, în funcţie de ce vrea clientul, fac modelul. Modelele vechi, bătrâneşti, cu flori colorate, se fac numai la mână şi ridică preţul. La noi se poartă alb – negru, cu bordurică care se aranjează în faţă şi cu nasturi făcuţi din piele. La cusut folosesc numai aţa sintrom, cu rezistenţă mare la uzură, nu prezintă pilozitate. Dacă cojocul se desface în cinci ani înseamnă că nu a fost făcut bine, nu are voie să se strice dacă au fost folosite piei de calitate şi aţă bună. Un cojoc trebuie să ţină 20 de ani dacă ai grijă de el şi îl întreţii corespunzător“, susţine Ion Liuţă.

Preţul unui cojoc variază între 300-500 lei, în funcţie de mărime, model, dacă are sau nu garnitură. Vestarele şi bundiţele au preţuri începând cu 250 de lei. În tinereţe, cojocarul trecut de 65 de ani avea cel puţin 200-300 de clienţi pe an, unii comandau şi două cojoace pentru familie şi lucra câte 18 ore pe zi pentru a onora toate comenzile, fiind ajutat de multe ori şi de soţie.

Acum, începând de la 1 octombrie şi până dă căldura, în fiecare lună confecţionează 20-25 de cojoace, având peste 1.000 de piei tăbăcite pentru a le lucra iarna aceasta. La acestea se adaugă brâuri făcute din piele de viţel, care pe vremuri conturau mijlocul băieţilor tineri, scoţând în evidenţă voinicia şi vitejia. Brâul era semnul bărbăţiei, al vieţii, dar şi al morţii, astăzi fiind un element al costumului popular bărbătesc, fiind purtat şi în cazul durerilor de spate de bărbaţii care prestează muncă fizică grea.

cojocar DSC 0068

Ultimul cojocar din zonă

„Pe Valea Şomuzului au fost foarte mulţi cojocari, dar acum am rămas doar eu. În meseria asta astăzi poţi să ai de lucru şi peste o lună să nu ai nimic. Trebuie să te întreţii din asta, de aceea cojoacele pe care le fac sunt numai pentru clienţii care vin sigur după ele. Nu pot să lucrez fără comandă. Pentru tine, ca om, meseria de cojocar este brăţară de aur, dar pentru bani, pentru a-ţi câştiga existenţa, nu este.

Eu pot să cer şi 700 de lei, dar nu îmi dă nimeni banii aceştia, eu nu merg la târguri sau expoziţii cu vânzare. Când stabilesc preţul calculez cam din câte piei este făcut cojocul, cam cât am lucrat la ele, complexitatea broderiei, cât e tăbăcitul, cât e una, cât e alta. Nu poţi să pui nişte preţuri aşa, aiurea. Iar dacă nu lucrezi bine şi dai lucrarea peste cap, pierzi clienţii. Nu am avut clienţi dificili. Când ştii să faci îţi iei angajamentul, altfel nu. Când cere omul ceva îţi dai seama pe loc dacă reuşeşti să îl mulţumeşti sau nu“, ne-a mărturisit Ion Liuţă.

Nimeni nu mai vrea să învețe

Ion Liuţă are comenzi de cojoace din toate judeţele Moldovei, dar şi din Iaşi, Bucureşti, Braşov, Cluj. „Asta aşa, ca să enumăr doar câteva oraşe importante. Când a venit unul, au mai venit şi alţii după el.“ A avut comenzi de cojoace, bundiţe, brâie şi opinci şi de la renumite ansambluri folclorice sau de dansuri populare, dar acum nu mai poate lua astfel de angajamente pentru că nu le mai poate realiza în timp scurt, aşa cum se cere prin contracte.

cojocar DSC 0088

„De obicei, cojocarii nu luau ucenici sau acceptau doar din sate îndepărtate pentru a nu spori concurenţa. Astăzi nu am niciun ucenic, nimeni nu mai vrea să înveţe cojocărie, meseria nu am cui să o las moştenire. Când nu mai pot, nu mai lucrez, nimeni nu vine să întindă piei, să lucreze în apă şi în miros la spălat şi tăbăcit. Curat este doar când coși. Blana a fost prima îmbrăcăminte în preistorie. Pe monumentul de la Adamclisi sunt reprezentaţi păstori îmbrăcaţi în cojoace din blană. În numeroase documente din epoca medievală şi chiar de dinainte se menţionează un număr mare de cojocari în sate şi oraşe, organizaţi sau nu în bresle meşteşugăreşti. Iar dacă ne documentăm şi mai atent, confecţionarea hainelor din piele a apărut înainte de ţesut, înainte de îmbrăcămintea din pânză şi se pare că va fi primul meşteşug din acest domeniu care dispare. Dacă croitori mai găseşti prin sate, cojocarii rămân doar o amintire“, precizează cu tristeţe şi lacrimi în ochi Ion Liuţă.

Silviu BUCULEI

Dolheşti, o destinaţie inedită în turismul rural

O localnică din satul sucevean Dolheştii Mici, Mirela Maria Nechita, a înfiinţat Asociaţia de Promovare a Văii Şomuzului şi cu sprijinul primăriei comunei, al meşteşugarilor şi producătorilor locali aduce turiştii în acest loc minunat. Totul a început prin punerea în valoare a casei părinteşti, aflată într-o livadă superbă, sub poala pădurii. Mirela a restaurat casa părintească, conservând stilul arhitectonic specific acestei zone, transformând-o în casă de oaspeţi.

Vatra satului poate dezvolta turismul

De la Mirela Nechita, preşedintele respectivei asociaţii şi iniţiatoarea proiectului Turist în Dolheşti, am aflat că ideea de a dezvolta turismul pe Valea Şomuzului a pornit de la valorificarea caracteristicilor deosebit de favorabile pe care le oferă această zonă: vatra satului, populaţia rurală cu obiceiurile şi tradiţiile păstrate nealterate şi care valorifică resursele locale şi produsele naturale menite a satisface cerinţele ofertei turistice pentru persoanele care preferă vacanţa la ţară. „Am pregătit un popas în trecut: cunoaştem meserii tradiţionale, de odinioară, mergem împreună la atelierul fierarului şi al cojocarului, ne oprim şi la moara cu pietre, veche de 100 de ani acolo unde bobul de porumb e zdrobit lent păstrându-şi gustul şi savoarea, servim bucate alese în inima pădurii de mesteceni, fredonăm refrene de cântec şi voie bună alături de Ansamblul «Străjerii» din Dolheşti şi al lor «Hop aşa, tot aşa/ Nu te da, nu te lăsa» şi facem multe alte întâlniri pe care nu le poți uita. Vrem să facem din Dolheşti un loc inedit de destinaţie a turismului rural din România pentru că este comuna unde oamenii văd soluţii la orice problemă, unde se fac cele mai bune poale-n brâu, unde limba română este cea mai dulce şi unde se zâmbeşte în orice moment al zilei. Vei înnopta şi vei fi ospeţit cu mâncăruri dolheştene gătite chiar de oameni ai locului.

Eu văd în Dolheşti satul autentic moldovenesc, parte a unei Românii a interiorului, în care biserica este foarte importantă, în sânul celei mai consistente comunităţi creştine“, ne-a precizat Ciprian Şlemco, directorul agenţiei de turism „Hello Bucovina Travel & Tours“, unul dintre colaboratorii proiectului care a adus primii turişti străini veniţi tocmai din Statele Unite ale Americii.

Turism înseamnă emoţii, vorbe dulci, tradiţii şi ospitalitate

Pentru dolheşteni, turism înseamnă trăiri intense, emoţii care amintesc de copilăria simplă de la ţară, o vorbă dulce, tradiţii, ospitalitate şi bucate alese, totul derulat după un program bine stabilit.

Itinerariul cuprinde  o întâlnire cu Cezar Chiuaru, gospodarul cu o stupină moştenită de la bunici şi cu o stână cu peste 300 de oi. După poveţe despre efectele benefice ale produselor stupului, urmează degustarea mai multor feluri de miere de albine, mierea de păpădie fiind considerată „leacul de aur“. Întâlnirea cu Ion Liuţă, cojocarul comunei este una interesantă, mai ales că are amabilitatea şi răbdarea de a arăta turiştilor cum se fac cojocul, brâul şi opincile, cusăturile ornamentale cu motive specifice Văii Şomuzului. Atelierul de fierărie din Dolheştii Mici va deveni în câţiva ani muzeu, chiar dacă proprietarul Ioan Stoica încă face potcoave si diferite unelte agricole, balamale pentru uşi şi geamuri, obiecte de fineţe pentru înfrumuseţarea gospodăriei sau utilizate în diverse activităţi casnice. Turul satului presupune şi o întâlnire cu renumitele ţesătoare din Dolheşti. Pe lângă ştergare, covoare în această localitate încă se mai fac manual obiecte de îmbrăcăminte, se brodează pe pânză ţesută în casă, se toarce sau se croşetează.

La casa părintească, Mirela Nechita organizează pentru cei interesaţi un curs de design interior, în care le vorbeşte turiştilor despre motivele de inspiraţie tradiţională şi urzelile din zona Văii Şomuzului, adaptarea stilului shabyy-chic la o casă de ţară/de vacanţă, preluarea motivelor ţărăneşti în amenajarea locuinţelor moderne.

Iar dacă acestea sunt activităţi specifice femeilor, bărbaţii se mai ocupă încă de olărit, confecţionat chirpici, unelte agricole din lemn (greble, ţapine şi furci) şi împletituri din nuiele.

Arta culinară de pe Valea Şomuzului

Nici partea culinară nu este neglijată. După o vizită prin cămara pregătită pentru iarnă, din care nu lipseşte tulburelul care fierbe, îndrăgostiţii de nobleţea satului românesc, se aşează bătrâneşte, la masa aşezată sub un pom, în jurul fundului de lemn pe care abureşte mămăliga. Gospodinele din Dolheştii Mici pregătesc borş după reţeta locului: diresală (n.r. – ciorbă) cu cartofi şi chişleag, dar şi tocăniţă de hribi cu smântână şi mămăligă, mujdei de usturoi cu nucă şi friptură de pui crescut la curte. Pe lângă bucatele fierte la foc domol în ceaunul de tuci aşezat pe chirosteie (n.r. – pirostrie) a căror arome, culori şi savoare sunt date de legumele proaspete din grădină, găina crescută în curte cu porumb şi chişleagul obţinut din laptele gras şi sănătos. Regalul gastronomic este completat cu plăcinte poale în brâu şi stropit din belşug cu licori aromate obţinute în casă.

În lumea satului există artă şi curiozităţi inedite

Într-o altă zi petrecută la Dolheşti, un popas la colecţia personală cu lucrări de sculptură şi pirogravură cu flacără în lemn a învăţătorului Vasile Cărăbuş, ne confirmă încă odată că în lumea satului există şi artă.  Sub titlul „Istorie şi tradiţie dolheşteană“, demnul urmaş al Domnului Trandafir, dezvăluie viaţa acestei comunităţi printr-o colecţie de obiecte vechi de uz gospodăresc, din fier, lut şi lemn precum şi obiecte de îmbrăcăminte din portul popular autentic. Faţă de alte muzee, pragul casei învăţătorului Cărăbuş trebuie trecut pentru a putea vedea cea mai mică bancnotă din lume, bancnota de 10 bani de pe timpul Regelui Ferdinand, datată 1917. Calculatorul pe care îl foloseau inspectorii agricoli cu mai bine de 50 de ani în urmă pentru a le spune ţăranilor ce cote au de dat la stat şi Abecedar-ul de la 1900, în care primul cuvânt care se învăţa atunci era „Oi“, sunt doar o parte dintre obiectele pentru care trebuie să le vezi în această casă muzeu.

Turismul poate dezvolta comuna

Pe lângă investiţiile în infrastructură, educaţie şi cultură, domeniul turismului rural a devenit din 2016 una dintre priorităţile pentru dezvoltarea comunei Dolheşti. Această ramură poate diversifica substanţial economia localităţilor rurale, inclusiv prin crearea de noi locuri de muncă, destinaţiile rurale fiind printre cele mai solicitate oferte de excursii ale agenţiilor de turism pentru turiştii străini, iar un număr important de cazări sunt realizate în perioada estivală în mediul rural. Primarul comunei Dolheşti, Cristinel Bărculescu a remarcat că „deși aflați în poarta Bucovinei, suntem o comună la fel de frumoasă ca cele din zona de munte, cu potenţial turistic încă neexploatat. Chiar dacă nu suntem suficient cunoscuţi în domeniul turismului rural, am pornit la drum cu dorinţa de a ne afla pe harta localităţilor turistice“. Roxana Pintilescu, Directorul Centrului Regional de Studii al Agenţiei pentru Dezvoltare regională Nord-Est, salută iniţiativa de punere în valoare a acestei zone afirmând că „Valea Şomuzului este un giuvaer care trebuie arătat lumii. Este o iniţiativă voluntară care presupune foarte mult efort, dar va avea succes tocmai pentru că vine din suflet.

Silviu Buculei

GALERIE FOTO


  • Publicat în Turism
Abonează-te la acest feed RSS