Considerată cea mai productivă rasă de vite de carne din lume, rasa Abeerden Angus are tot mai mulţi adepţi în ţara noastră şi asta datorită informaţiilor aduse din străinătate începând cu anii 2000. De atunci, fermierii din mai multe zone ale ţării, în special cele montane, au început să crească astfel de animale şi să înfiinţeze ferme. Un astfel de exemplu este Mihben Suisse, o fermă situată în comuna Baia din judeţul Suceava, ale cărei începuturi datează din anul 2009 și a cărei evoluţie ar putea fi una model pentru mulţi zootehnişti aflaţi la început de drum.

În Bucovina, ca la ele acasă

Rasa Angus, originară din N-E Scoţiei, are o mare adaptabilitate la condiţiile de mediu, rezistând la frigul excesiv, umiditate ori temperaturi mai ridicate, este uşor de întreținut pentru că nu necesită adăposturi sofisticate şi se poate pășuna toată perioada anului. Acestea sunt şi principalele motive pentru care unii crescători de animale au decis să înfiinţeze astfel de ferme. Fermierii din Bucovina cunosc bine rasa, caracteristicile ei şi tocmai pentru că este zonă montană, animalele se comportă foarte bine aici, motiv pentru care în acest moment în judeţ sunt aproximativ 700 de capete de Angus rasă pură. Cum decurge activitatea într-o astfel de fermă, care sunt avantajele, dar şi nevoile de zi cu zi ne-a detaliat tânărul fermier Iulian Vlas, fiul lui Mihai Vlas – iniţiatorul afacerii Mihben Angus şi unul dintre fondatorii Asociaţiei Angus-RO. „În anul 2009 am început demersurile înfiinţării fermei, am achiziţionat terenurile şi am început construcţiile clădirilor. Pe data de 12 decembrie 2009 am primit din Elveţia primul lot de animale, un efectiv de 30 de femele şi un mascul pentru reproducţie. Lucrurile au decurs îmbucurător, iar astăzi avem în jur de 160 de capete de bovine – femele, tineret bovin şi masculi pentru reproducţie“, punctează tânărul fermier.

Creșterea numărului de bovine a impus și angajarea de personal. Astfel, astăzi în fermă 7 angajaţi se îngrijesc de bunul mers al lucrurilor. „Angajații ocupă un loc important în activitatea fermei, 3 dintre ei se îngrijesc strict de animalele, unul singur merge cu ele pe păşune, iar ceilalți au foarte bine delimitate atribuțiile“, continuă Vlas.

În sezonul cald bovinele se hrănesc pe pășunea situată la 7 km de fermă și rămân acolo până în luna decembrie. Au la dispoziție aproximativ 100 ha cu iarbă crescută natural, nu obţinută prin însămânţări. Întreaga pășune este luată în arendă de către proprietarii fermei, iar hrana pentru perioada în care bovinele se află în spații închise este asigurată prin cultivarea unui teren arabil de 30 ha cu porumb siloz și a altor 40 ha de pășune și lucernă.

Piața de desfacere și recompense

Este o activitate destul de tânără, de numai 6 ani, iar proprietarii fermei sunt mulțumiți de mersul lucrurilor, mai ales că se desfăşoară cu drag, în familie. Planurile de viitor sunt și ele conturate, într-o oarecare măsură. Membrii familiei Vlas intenționează să crească efectivele, numărul lor fiind raportat la terenul pe care îl vor putea avea la dispoziţie pentru pășunat și cultivat. „Există și satisfacții în urma acestei activități. Piața de desfacere a început să dea roade și în România. În general vindem exemplare pentru reproducţie, dar și tineret pentru înfiinţarea noilor ferme. Cu alte cuvinte suntem mulţumiţi, dar sperăm să fie şi mai bine“, conchide Iulian Vlas.

Activitatea unei astfel de ferme presupune și prezența în cadrul târgurilor de specialitate. Astfel, exemplare crescute în comuna Baia au putut fi admirate la evenimentele organizate la Cluj, Botoșani, București ori Suceava. Participarea în cadrul evenimentului ZEFA, organizat la finele lunii iunie în comuna Dorna Candrenilor din județul Suceava, a fost cea mai importantă de până acum, asta pentru că premiul cel mare, Miss ZEFA, a fost acordat unei vaci din ograda Mihben Suisse.

Loredana Larissa SOFRON

Se spune că cine ajunge o dată în Bucovina sigur va reveni şi a doua oară! Motivele pentru care această ipoteză se confirmă ţin de frumuseţile naturale care pot fi întâlnite în acest colţ de ţară, de patrimoniul cultural diversificat, dar, cum dragostea trece prin stomac, ţin şi de gastronomia tradiţională. Neam de oameni primitori, bucovinenii îşi întâmpină oaspeţii cu masa plină, iar bucatele sunt preparate cu cele de pe lângă casa omului, brânzeturile, ciupercile ori fructele de pădure fiind de cele mai multe ori vedetele din farfurie.

Sarmale cu urdă

În fiecare anotimp, Bucovina are specificul şi frumuseţea ei care atrage turişti din toată lumea, iar specificul culinar ţine cont de momentul din an deoarece unele reţete se pot pregăti doar într-o anumită perioadă. Ei bine, la sfârşitul primăverii, după 15 mai, atunci când ciobanii adună oile sătenilor, îmbracă straie populare şi păşesc în sunetul trâmbiţei către munţii ce le vor deveni casă până la sfârşitul toamnei, se fac primele sarmale cu urdă din an. Nu mică este mirarea turiştilor când află ce au pe masă, mulţi dintre ei cunoscând reţete de sarmale diversificate - cu carne, peşte, ciuperci sau legume, însă nu şi reţeta cu urdă. Gospodine desăvârşite, bucovinencele fac „din ochi“ bucatele şi nu ţin cu stricteţe cont de gramaje, însă ne-au împărtăşit reţeta sarmalelor cu urdă garantându-ne că vor ieşi gustoase: orez – o căniţă – aproximativ 250 g urdă – 500 g, ceapă – 4 buc. (mai mari), ulei – 200 ml, morcov – 3 buc., bulion – 1 lingură, mărar – o legătură, varză/foi de sfeclă şi condimente – piper şi sare după gust sunt ingredientele necesare pentru a realiza sarmale de poveste.

Balmoş

O altă specialitate bucovineană care are la bază produsele lactate este balmoşul. Cel adevărat, adică cel mai gustos şi autentic este cel făcut de bacii de la stână, însă se poate realiza şi în propria bucătărie. La stână balmoşul se prepară în ceaunul pus pe pirostrii. Primul ingredient folosit este jântuială – zerul rezultat în urma scurgerii caşului, care se pune la fiert până se observă la suprafaţă grăsimea, se adaugă „în ploaie“ mălaiul, aşa cum se face la mămăliga obişnuită, apoi caşul de oaie şi urda fărâmiţate cu sare, se fierbe până se desprinde de pe marginea ceaunului, se adaugă untul, iar la final se „împănează“ cu caş – adică se taie bucăţi de caş care se pun deasupra compoziţiei. Balmoşul se poate face şi acasă, gospodinele preparându-l cu smântână în loc de jântuială, telemea în loc de urdă. Fiind un preparat mai gras, se recomandă a avea o cană cu jântuială rece pe masă sau iaurt de băut dacă se serveşte în altă parte decât pe munte, la stână.

Dresală cu bureţi păstrăvi

Cu siguranţă vă întrebaţi ce este aceea deresală. Ei bine, este o ciorbă, însă în Bucovina ciorbele sunt de fapt borşuri pentru că se acresc cu jântuială, lapte acru sau borş. Dacă termenul deresală este unul străin, nici cel de bureţi păstrăvi nu este unul comun. Polyporus squamosus – păstrăvul de nuc – este o ciupercă care creşte pe copacii vii – nuci, arţari, foioase sau pomi fructiferi, începând din primăvară până în luna octombrie. Chiar dacă pare uşor de găsit, păstrăvul e scump la vedere, uneori bucovinenii străbătând kilometrii întregi pentru a găsi d-un borş. Ciupercile cresc una deasupra celeilalte, au pălăria reniformă (are forma unui rinichi) de culoare albă sau crem acoperită cu scuame maro închis care desenează semicercuri pe suprafaţa pălăriei. Poate ajunge la dimensiuni foarte mari, 50 cm în diametru - o singură ciupercă poate ajunge şi la 600-700 g, dar exemplarele mici au doar câţiva centimetri.

Pentru 5 porţii este nevoie de 700 g de bureţi, ou, zarzavat în funcţie de cât de groasă se vrea a fi ciorba: ardei, roşii, morcov, ceapă şi pătrunjel - tocate, 800 g de smântână, jântuială sau borş acru, sare, leuştean şi hasmaţuchi. Bureţii păstrăvi se pun la fiert, se ia spuma, după care se adaugă zarzavatul. Când legumele sunt fierte se acreşte cu jântuială – iese mai gustoasă faţă de cea preparată cu borş. În funcţie de gust, se mai lasă să dea un clocot-două şi se opreşte focul. Smântâna se amestecă cu oul şi se toarnă în deresală. Deasupra se pune leuştean şi hasmaţuchi. Se serveşte rece, vara fiind o adevărată plăcere culinară.

Alivenci cu brânză

Brânzeturile par a fi vedeta bucătăriei bucovinene, mai ales că se folosesc inclusiv la deserturi şi aici nu este vorba doar despre celebrele „poale-n brâu“, adică plăcintele cu brânză, ci este vorba şi despre diverse reţete de prăjituri. Cu toate acestea, alivanca este delicatesa neobişnuită pe care o descoperă orice turist la prima vizită în Bucovina. Ce-i alivanca? O prăjitură cu brânză şi mălai. Reacţia iniţială poate fi una de respingere, dar gustul cu siguranţă face ca orice îndoială să dispară. Pentru o tavă de alivancă este nevoie de 1 kg de chişleag (aşa cum denumesc bucovinenii laptele bătut), făină de grâu – 200 g, mălai – 400 g, 4 ouă, zahăr după gust – aproximativ 300 g, brânză de vacă sau caş de oaie – 400 g, praf de copt, verdeaţă: cozi de ceapă şi mărar, esenţă de lămâie, sare, smântână – 300 g. Gălbenuşurile se mixează cu zahărul, apoi se adaugă restul ingredientelor, se toarnă compoziţia în tava unsă cu untură. Înainte de a se pune la cuptor se realizează o compoziţie din 2 linguri de făină de grâu, un ou şi 2 linguri de zahăr şi se toarnă deasupra. Se lasă la cuptor până trece testul scobitorii. Smântâna se amestecă cu zahăr, după gust, şi se pune peste alivancă.

Lista delicateselor bucovinene poate continua, dar cu siguranţă reţetele prezentate ne trezesc interesul şi, dacă ne amintim şi de frumuseţea codrilor, a mănăstirilor sau de unicitatea obiceiurilor, atunci plaiul cu flori bucovinean devine unul dintre obiectivele turistice pe care neapărat trebuie să îl vizităm înainte de a ne stabili concediile în pompoasele staţiuni europene.

Loredana Larissa SOFRON

Când rostim Bucovina ne gândim la plaiuri de poveste şi peisaje montane care aduc liniştea în suflet, ne gândim la oameni harnici şi sate pline de tradiţie, până la urmă ne gândim la autenticitatea neamului românesc. Una dintre comunele reprezentative ale zonei este Mălini, care până nu demult era cunoscută drept locul naşterii poetului Nicolae Labiş, dar care, între timp, a devenit o importantă destinaţie turistică.

Aşezare pe drumul Baltagului

Atestată documentar în jurul anului 1498, comuna Mălini este amplasată la poalele munţilor Stânişoarei, iar cei mai mulţi dintre noi aflăm despre această zonă încă din lecturile copilăriei, atunci când în paginile Baltagului lui Sadoveanu regăsim descrisă Crucea Talienilor.

Despre Mălinii de astăzi, locul copilăriei mele, ne va detalia viceprimarul comunei, Dumitru Amariei, care a plecat din comuna natală în anul 1968 pentru a activa ca jurnalist şi cadru militar şi care s-a întors acolo unde sufletul ne îndeamnă pe fiecare dintre noi, acasă. „În 1968, când am plecat eu din comună, aveai de parcurs drum lung de la o casă la cealaltă; între timp s-a construit frumos şi mult. Nu s-au respectat neapărat motivele tradiţionale ale caselor de odinioară, dar s-a construit modern şi trainic“, susţine viceprimarul.

Pârtia de schi, startul transformării

În anul 2007 a fost inaugurat domeniul schiabil Pojorâta. Cu o lungime de 800 m, pârtia are o dificultate medie, fapt care îi îndeamnă pe tot mai mulţi iubitori ai sporturilor de iarnă să aleagă ca destinaţie această zonă şi nu alte pârtii din judeţ. Pe premisa Nu rişti, nu câştigi, membrii Consiliului Local au iniţiat construirea unei pârtii moderne, dotată cu teleschi, nocturnă şi tunuri de zăpadă, fapt care, inevitabil, a condus la dezvoltarea tuturor celor 6 sate ale comunei. Dacă iniţial pârtia era văzută doar ca destinaţie de iarnă, prin investiţiile ulterioare parcul de la baza ei, parcarea şi numeroasele pensiuni din zonă au deschis calea unei staţiuni turistice nu doar sezoniere, ci pentru întregul an.

Cheia modernizării – investiţiile constante

În anul 2004 noul primar, Petru Nistor, a dat startul schimbării. Dacă până atunci pentru a parcurge comuna de la un capăt la celălalt aveai nevoie de nervi de oţel şi de maşini rezistente pentru a putea supravieţui pe drumurile pline de gropi, acum poţi merge liniştit şi în timp util deoarece modernizarea străzilor a reprezentat una dintre primele investiţii din primul său mandat.

Nici şcolile nu mai arată ca în 2004, atunci când eu am terminat cursurile gimnaziale. Îmi amintesc cum sălile de curs erau uneori la fel de calde precum vremea de afară, soba de teracotă era încălzită cu lemne aduse în sacoşe de către elevi, iar tâmplăria veche ne permitea să auzim şi cel mai fin şuierat al vântului. Acum aceste fapte par a fi poveşti, elevii tuturor şcolilor din comună putând învăţa într-un mediu modern cu centrale termice, tâmplărie nouă, grupuri sanitare sau calculatoare.

Reţeaua de canalizare este o altă lucrare importantă realizată prin Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală, are o lungime de 30 kilometri şi patru staţii de epurare.

În acelaşi timp s-a modernizat o parte dintre căminele culturale, s-a construit o grădiniţă nouă în satul Poiana Mărului, s-a redeschis spitalul, a fost modernizat Monumentul Eroilor, dar s-a urmărit şi construcţia obiectivelor de înfrumuseţare a comunei. În acest sens, s-a construit turnul cu ceas care era iniţial un simplu coş de evacuare a fumului a unei vechi centrale termice.

Proiecte în desfăşurare

Chiar dacă dispune de multiple facilităţi comparativ cu alte comune din judeţ, la Mălini proiectele de modernizare sunt departe de a înceta. „Ce mai urmează să facem? În primul rând vom realiza instalaţia de apă curentă. Pentru acest lucru se va face captarea pârâului Suha Mare pentru ca sătenii să aibă apă curentă ieftină. Este un proiect cu bani europeni, dar nu este unul foarte simplu, având în vedere terenul sau clima cu temperaturi sub 0°C, dar sperăm ca până în primăvară să găsim constructorul şi să începem lucrările“, adaugă Dumitru Amariei.

Am amintit anterior de reabilitarea şoselei principale. Aflăm din aceeaşi sursă că există un proiect aprobat pentru reamenajarea unor drumuri din interiorul comunei, iar lucrările vor începe odată cu venirea temperaturilor mai ridicate.

Dacă pentru generaţia mea sportul însemna joaca din curtea şcolii, astăzi la Mălini întâlnim o sală de sport modernă, iar la iniţiativa primăriei se construieşte un bazin de hidroterapie. „Lângă sala de sport s-a construit o anexă cu un bazin încălzit ce va fi aprovizionat cu apă sărată adusă de la Salina Cacica. Situat lângă sala de sport, se pot utiliza de facilităţile acesteia: toalete, duşuri sau vestiare. Vor mai fi două saune, una uscată şi alta umedă. De asemenea, vom realiza un salon placat cu sare, toţi pereţii fiind formaţi din blocuri de sare aduse din zona Ardealului. Acest spaţiu va fi destinat celor care au probleme de sănătate, astm şi aşa mai departe. Pe lângă toate acestea vor fi construite două saloane de recuperare fizică cu aparatură pentru gimnastică medicală, unul pentru femei şi altul pentru bărbaţi“, mai adaugă viceprimarul.

Credinţa este un alt aspect important al vieţii omului de la munte; din acest motiv s-a construit o nouă biserică pentru a suplini distanţa, în jur de 10 km, între bisericile a două sate pe care trebuiau să o parcurgă sătenii pentru a se ruga. Lângă biserică se construieşte un cămin de bătrâni care va avea 10 camere a câte două locuri dotate cu utilităţile moderne necesare.

De asemenea, pentru a evidenţia respectul pentru tradiţie şi cultură, mai-marii comunei au în plan construirea unui muzeu etnografic al zonei.

Nu au fost uitate nici obiectivele turistice de până acum: „În vârful Stânişoarei vrem să reconstruim Crucea Talienilor aşa cum era înainte. Tot înspre munţi există un traseu pe care am vrea să îl introducem pe lista traseelor turistice montane pentru motociclete, maşini de teren sau atv-uri“, conchide Dumitru Amariei.

Chiar de la intrarea pe poarta comunei oaspeţii sunt invitaţi să zăbovească şi să se bucure de sosire, şoseaua îndemnându-i la un binemeritat popas. De veţi veni în acest colţ de ţară veţi afla că aici tradiţia şi modernismul şi-au dat mâna cinstind satul românesc.

Loredana Larissa SOFRON

Pentru românii din comuna Mahala, raionul Noua Suliţă, din regiunea Cernăuţi, păstrarea limbii române, a portului popular, a tradiţiilor şi a valorilor culturale româneşti sunt obiectivele autorităţilor locale, a cadrelor didactice, a istoricilor şi a cronicarilor din Nordul Bucovinei.

Mahala este o comună formată din patru sate, Buda, Mahala, Ostriţa şi Prut, cu puţin peste 7.000 de locuitori, 98% fiind români. În centrul comunei, la primărie, alături de steagul Ucrainei, flutură cel românesc. De la Elena Nandriş, primarul acestei localităţi, am aflat că a fost o luptă grea pe vremuri pentru a menţine tricolorul, dar acum oamenii s-au obişnuit cu ideea că acest steag trebuie să fie pe clădirera administraţiei locale.

„Propunerea ca tricolorul să stea pe primărie a fost susţinută de tot satul, de toţi consilierii locali. Ideea a venit de la lumea din sat la adunarea satului, când am spus că fiecare localitate trebuie să aibă un steag al ei, care să fie pus la primărie, la căminul cultural, la şcoală, pe stadion şi pe alte clădiri oficiale. Şi toţi au spus că noi suntem români şi vrem ca steagul să fie tricolor. Constituţia ne permite ca noi, ca minoritate, să avem stemă, steag, imn, limbă, religie, tradiţii şi obiceiuri proprii. La noi toţi ştiu limba ucraineană şi limba română. Tinerii sunt nevoiţi să înveţe limba ucraineană pentru că ajung să lucreze în ţară, să studieze în universităţi, dar limba de suflet rămâne limba română. Noi aici trebuie să luptăm ca să vorbim româneşte, în timp ce în România este ceva banal“, ne-a spus Elena Nandriş.

Pe lângă steaguri româneşti, la Mahala sunt şi străzi cu nume româneşti, iar strada principală poartă numele voievodului moldav Ştefan cel Mare şi Sfânt.

Mahala, sat martir

Mahala este un sat martir, oamenii plătind cu viaţa mândria de a fi români, păstrarea tradiţiilor, a obiceiurilor şi a limbii. Sub ocupaţia sovietică, din sat au fost deportate în Siberia sute de familii, iar 1.000 de oameni au fost împuşcaţi la Lunca, în februarie 1941.

„Comuna Mahala se numeşte sat martir pentru că cei mai mulţi locuitori au fost ridicaţi şi duşi în Siberia. Peste 1.000 de săteni au fost omorâţi la Lunca, în trei rânduri. Noaptea veneau cu maşinile, îi încărcau şi îi duceau să-i omoare. Copii de două-trei luni împreună cu părinţii au fost ucişi, fiind numiţi duşmani ai poporului. Ai cărui popor erau duşmani? Noi aici am fost dintotdeauna români. Satul Mahala a fost pe moşia lui Ştefan cel Mare, iar în documente am găsit că acest pământ era legat de Mănăstirea Putna. Dar au fost «cozi de topor» care au dat liste cu cei mai buni gospodari din sat, cu profesori. Întâi au fost ridicaţi oamenii cei mai inteligenţi“, ne-a spus primăriţa Elena Nandriş.

Oamenii îşi aduc aminte şi acum când ruşii au venit în 1941 şi şi-au bătut joc de români şi de ucrainenii de aici. Din 1992 ei au dreptul de a vorbi despre represaliile staliniste, de genocidul pe care l-au făcut în 1941, de cei deportaţi în Siberia, despre cei omorâţi la Lunca sau la Fântâna Albă.

„Dacă vorbeam, fiecare discuta în casa lui. În toate familiile a fost cel puţin o soră, un frate, un părinte, un bunic ucis. Mulţi au plecat în timpul războiului în România şi au rămas acolo pentru că nu s-au mai putut întoarce. Aproape în fiecare familie este această durere şi abia din 1992 noi am putut să ne vizităm rudele din România“, a precizat Elena Nandriş.

Aniţa Nandriş Cudla, un simbol al mamelor deportate în Siberia

Printre deportaţi s-a aflat şi Aniţa Nandriş Cudla care a fost deportată şi dusă în Siberia timp de 20 de ani împreună cu cei trei copii mici. Calvarul ei siberian a devenit cunoscut în lumea întreagă prin cartea scrisă de ea şi tradusă în cinci limbi de circulaţie universală, „Douăzeci de ani în Siberia – Destin bucovinean“. Aniţa Nandriş a scris cartea cu lacrimi şi durere. Ea povesteşte nu numai drama ei, ci şi a celorlalţi oameni, indiferent de originea lor. În satul Mahala urmele ocupaţiei sunt povestite de bătrânii care au trăit dezrădăcinarea de locul natal, iar rugăciunile şi omagiile corului Bisericii „Sfânta Treime“ pentru martirii din sat răsună ca un ecou de jale pentru cei purtaţi înfometaţi şi îngheţaţi pe drumul către Siberia sau Lunca. La bustul Aniţei Nandriş, realizat cu sprijinul lui Mircea Cozma, preşedintele Fundaţiei „Mihai Viteazul“ din Ploieşti la sugestia scriitorului Vasile Tărâţeanu, bust aşezat în centrul satului şi dezvelit în anul 2012, copiii aduc flori, bătrânii aduc lacrimi, iar bărbaţii îşi scot pălăria în semn de respect.

„Aniţa Nandriş este imaginea ţărăncii românce, harnică, deşteaptă, înţeleaptă, pe care o poţi asemui cu Vitoria Lipan din romanul «Baltagul». Aniţa Nandriş şi-a iubit copiii până la sacrificiu. Această carte a făcut înconjurul lumii, a ridicat Mahalaua în slăvi prin durerea, prin necazul Aniţei, a copiilor ei şi a celorlalte sute de persoane de aici duse în Siberia. Monumentul Aniţei Nandriş l-am făcut ca simbol al tuturor mamelor cu copii care au fost duse în Siberia şi doar o parte s-au mai întors, mulţi români rămânând pe acele meleaguri, fără morminte, fără însemne, fără să mai ştie cineva de ei“, ne-a spus Elena Nandriş.

Stema comunei păstrează însemnele istorice, religioase şi culturale

Comuna Mahala are stemă proprie pe care este înscris 1472, anul primei atestări documentare a aşezării. Nu lipsesc bourul, cartea, mormântul sfânt şi biserica.

„Prima pe stemă este coroana lui Ştefan cel Mare, cu patru colţuri, care reprezintă cele patru sate ale comunei. Pentru că aici s-a dat jertfă de sânge şi de suferinţă pe timpul ocupaţiei sovietice, există crucile. În cimitir avem 37 de cruci unde sunt înmormântaţi peste 100 de oameni, o parte dintre cei omorâţi la Lunca şi de care trebuie să ne aducem aminte permanent. Apoi cele trei biserici, Buda, Mahala şi Ostriţa, biserica de la Mahala fiind monument istoric construit în 1832. Capul de bour care are între coarne o stea cu opt raze simbolizează forţa, puterea şi lumina, fiind un simbol care se regăseşte frecvent pe sigiliile din aceste locuri încă din epoca lui Ştefan cel Mare. Cartea reprezintă cultura, oamenii studioşi din această comună. Şcoala din Mahala poartă numele fostului lingvist, filolog şi memorialist român, profesor la universităţile din Cernăuţi, Cracovia, Bucureşti, Londra şi Oxford, Grigore Nandriş. Avem două şcoli, una la Mahala, cu peste 300 de copii, şi alta la Ostriţa, în care învaţă peste 200 de copiii în clasele I - XI. La întâi septembrie vrem să inaugurăm noua grădiniţă, în toată comuna fiind aproape 500 de preşcolari“, ne-a spus Elena Nandriş.

Silviu Buculei

Două case din lemn, cu arhitectura tipică zonei, acoperite cu şindrilă şi amplasate între-o zonă liniştită din Suceviţa, în apropierea mănăstirii ctitorie a voievodului Petru Rareş, atrag turiştii români, dar mai ales pe cei străini care doresc să se cazeze.

Aşa cum am aflat de la proprietarul lor, Trandafir Cazac, cele două locuinţe, la care se pare că se vor mai adăuga şi altele, se doresc a fi o mică parte a unui sat bucovinean de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi care au rolul să reînvie trecutul, tradiţiile şi spiritul acestor meleaguri.

Casele arată pe dinafară şi în interior exact ca în urmă cu un secol, cu singura deosebire că li s-au adăugat băi moderne, electricitate, televiziune prin cablu şi conexiune la Internet.

„Acesta nu este un loc mai deosebit de cazare, aşa este normal să fie cazarea în mediul rural. Vin foarte mulţi turişti, majoritatea străini, din America, Australia, Franţa, Germania, Anglia etc., care caută liniştea, frumuseţea locului, tradiţiile şi care preferă să stea câteva zile în aceste case decât într-un hotel de patru stele“, ne spune administratorul acestor pensiuni mai puţin obişnuite.

Reconstituire după fotografii

Tot de la Trandafir Cazac am aflat şi istoria acestor locuinţe care au fost recuperate din alte sate. Casa mică este adusă de la 50 km; ea a fost abandonată pentru că familia care o deţinea a construit o casă nouă, din beton, iar pe aceasta voia să o taie pentru lemn de foc pentru că îi încurca.

„Noi am demontat-o şi am remontat-o. Este foarte simplu de făcut acest lucru pentru că nu are cuie. Este exact ca o jucărie, ca un lego. În 9 zile casa care se afla la 50 de kilometri era ridicată în altă parte. După aceea a urmat o muncă migăloasă de restaurare; erau elemente din lemn care trebuiau refăcute la fel ca cele degradate, trebuia drăniţuită, apoi pereţii din interior trebuiau lipiţi cu lut, trebuiau realizate sobele, cuptorul, instalaţia electrică care nu trebuia să se vadă, trebuia amenajată baia. Finisajele iau foarte mult timp, apoi găsirea mobilierului vechi şi restaurarea acestuia, amenajările interioare fac ca o astfel de casă să poată fi introdusă în circuitul turistic abia după câţiva ani de la achiziţie“, ne-a spus Trandafir Cazac.

Casa mare este adusă din Marginea. A fost desfăcută bucată cu bucată şi refăcută cum era înainte, interiorul a fost amenajat cum a fost el gândit când a fost construită casa, pentru că, spre deosebire de casa mică, aici au existat şi câteva fotografii vechi, de familie, realizate în interior.

„Singura diferenţă faţă de construcţia originală a celor două case constă în amenajarea în interior, în spaţiul destinat magaziei de unelte sau a cămării, a băilor pentru că trebuie asigurate şi anumite condiţii. În rest sobele, plitele, poliţele, lăzile de zestre, paturile, scaunele etc. sunt vechi, aşa cum se găseau în casele bunicilor noştri“, a precizat Trandafir Cazac.

Construcţii de secole funcţionale şi astăzi

Interiorul asigură o ambianţă plăcută în toate anotimpurile. Iarna este foarte cald, iar vara este răcoare. Este incredibil cât de bine au fost gândite aceste case, chiar dacă pe vremea aceea nu erau arhitecţi. Timpul a făcut ca ele să îşi menţină funcţionalitatea şi după 100, chiar 200 de ani, în ciuda faptului că au fost făcute fără a utiliza prea multă tehnologie, fără izolaţii sofisticate, fără aer condiţionat şi fără centrale termice.

Proprietarul caselor vechi de la Suceviţa spune că restaurarea acestor imobile este şi nu este pasiune, dar ele fac parte din amintirile copilăriei.

„În perioada comunistă, trăind la oraş pentru că la Suceviţa nu aveam de lucru, am înţeles ce am pierdut la sat. Eu, fiind născut şi crescut la sat, nu m-am acomodat la oraş. Totdeauna am apreciat tot ceea ce era la sat. Mama mea s-a născut într-o casă ţărănească în faţa Mănăstirii Suceviţa şi îmi povestea mereu cum alerga pe un cerdac mare, cum asculta împreună cu fraţii ei clopotele şi toaca de la mănăstire, iar în interior era o atmosferă foarte plăcută. Am rămas mereu cu această imagine, neştiind că voi putea monta şi remonta vreodată o astfel de casă. Aceste case sunt şi o amintire a copilăriei mele. Seara de pe prispa casei se pot auzi toaca şi clopotele mănăstirii care cheamă maicile la slujba de seară (vecernie) şi veţi fi poate, cu gândul, la acele timpuri de glorie trecute, când mănăstirea strângea în jurul ei întreaga suflare a satului“, ne-a spus Trandafir Cazac.

Din fericire în Bucovina sunt foarte multe case vechi şi foarte vechi dar, din păcate, s-au şi distrus multe, iar „cultura pentru beton“ i-a determinat pe mulţi proprietari de case vechi să le taie ca lemne de foc.

Trandafir Cazac susţine că în Germania, Franţa, Anglia, chiar dacă este foarte costisitor, multă lume încearcă să îşi facă o casă ecologică. Sunt programe guvernamentale, iar cetăţenii sunt încurajaţi din toate părţile să revină la vechea construcţie ecologică. În afara faptului că este foarte utilă, nu este atât de costisitoare, nu este greu de întreţinut. Izolaţia este făcută din pământ şi paie, motiv pentru care iarna este foarte cald, iar vara este răcoare, lemnul este din zonă, iar construcţia este uşor de realizat. Dacă ar exista şi un mic sprijin din partea autorităţilor sau o lege care să sprijine restaurarea acestor case poate că mulţi dintre cei care le deţin nu le-ar mai tăia ca lemne de foc“, este de părere Trandafir Cazac.

Mâncăruri tradiţionale preparate la sobă pe lemne

Pe lângă cazare, de care se ocupă domnul Trandafir, la pensiunea soţilor Cazac se pot servi mâncăruri tradiţionale pregătite de doamna Felicia. Printre acestea se numără borş cu ciuperci, ciulama de hribi, mămăliguţă cu sarmale, cu tochitură sau cu lapte dulce ori acru, tocinei cu smântână, papanaşi cu brânză şi miere de albine, clătite cu dulceaţă din fructe de pădure, chiroşti cu brânză şi totodată se pot servi băuturi de casă, cum ar fi afinata, zmeurata, vişinata, ţuica de prune, ţuica de sfeclă sau sfecleanca, cireşata, vinul de coacăze.

Aproape toate bucatele sunt preparate la plită cu lemne şi sunt servite pe o frumoasă terasă din lemn, acoperită cu şindrilă, care face parte dintr-o altă construcţie mai nouă, dar la care toate interioarele sunt amenajate la fel cu cele din casele vechi din Bucovina, nelipsind grinzile aparente, cuptorul cu lemne cu loc de dormit, laviţele, ştergarele cu cusături care decorează pereţii, covoarele ţesute la război de bătrânele din sat, mobilierul rustic.

Silviu BUCULEI

Sute de oameni cutreieră pădurile Bucovinei, care au devenit o adevărată „mină de aur“ prin producţiile record de hribi, chitărci, ghebe şi creasta-cocoşului. Cei mai preţioşi sunt hribii, o ciupercă foarte bună la gust, cu o valoare alimentară foarte mare. Hribul românesc creşte natural şi este foarte apreciat, pe piaţa mondială fiind cotat ca având calităţi deosebite, ocupând locul II, după trufa de iarnă. Dar hribul este foarte căutat şi în ţară.

Aşa cum am aflat de la Aurelia Badale, preşedinta Asociaţiei de Turism „Vama – Bucovina“, hribul, regele ciupercilor, a salvat şi în această toamnă cămările gospodinelor din Bucovina. Foarte multe gospodine au folosit în reţetele lor, în loc de alte ciuperci hribul, care are un gust mai bun şi este foarte căutat în multe preparate tradiţionale din Bucovina. „Am pregătit zacuscă cu hribi, hribi marinaţi, salată de hribi. De asemenea hribul este prezent în formă congelată sau uscată în perioada de iarnă, când îl folosim pentru celebra supă cremă de hribi, borş cu hribi aşezonat cu orez şi zarzavat şi acrit cu borş de putină. În perioadele de post hribul poate fi folosit pentru sărmăluţe, chifteluţe, maioneză de post. Există diverse reţete de preparare a hribului şi nu numai. În zona noastră sunt numeroase specii de ciuperci foarte bine valorificate în bucătăria locală şi apreciată de cei care ne calcă pragul pensiunilor“, a spus Aurelia Badale.

Delicatese pe bază de hibri

Ciulamaua de hribi cu smântână este de fapt reţeta etichetă pentru Vama şi Bucovina în general. Pentru că ciupercile nu sunt afectate de poluare, nu sunt tratate cu substanţe chimice de fertilizare sau de combatere a dăunătorilor sunt considerate cele mai ecologice mărfuri. Pentru cine nu tolerează smântâna hribii sunt preparaţi ca un soté alături de o bucăţică de friptură. Sunt diverse posibilităţi pentru a utiliza hribul. „Pentru aceasta am iniţiat Festivalul hribului, care a avut loc în perioada 21 – 22 septembrie, aflat la a V- a ediţie, ocazie cu care gospodinele din Asociaţia Turistică Vama şi-au etalat din nou măestria şi, după cum aţi văzut în expoziţia gastronomică, au avut ce oferi. De la mâncare până la dulciuri cu hribi“, a spus Aurelia Badale.

Toamna localnicii fără loc de muncă sunt salvaţi de ciuperci

Un important segment al populaţiei din zonă trăieşte de pe urma ciupercilor şi a fructelor de pădure. „Ne-am dorit să le dăm ocazia de a valorifica într-un cadru civilizat aceste produse. Ne străduim în continuare să le arătăm că pot fi valorificate superior, le putem da plusvaloare, pot fi procesate aceste ciuperci şi fructe de pădure şi intenţionăm, dacă va fi posibil, să înfiinţăm prin asociaţie o microsecţie de producţie printr-un proiect european pentru a valorifica superior, în condiţii de igienă şi norme sanitar veterinare corespunzătoare, aceste produse“, a precizat Aurelia Badale.

Dacă în pensiuni şi în centrele de colectare ciupercile sunt verificate, sunt cunoscute locurile de unde sunt culese, oamenii cunosc regulile de recoltare şi de transportare a ciupercilor, ocupându-se cu această îndeletnicire de ani buni, în târguri şi pieţe inspectorii Direcţiei Sanitar-Veterinare îşi dau girul că ceea ce este pe tarabă este comestibil, fiind eliminată orice posibilitate de intoxicare, alta este situaţia în cazul în care ciupercile sunt comercializate la marginea drumului.

Toţi vânzătorii spun că ciupercile sunt bune de consumat, însă silvicultorii şi angajaţii DSV îi contrazic şi le recomandă localnicilor să nu cumpere decât din locurile verificate de către medicii DSV, chiar dacă toţi culegătorii susţin că ştiu foarte bine care ciuperci sunt bune de consum şi care nu. Şi medicii din cadrul Direcţiei de Sănătate Publică spun că în urma consumului de ciuperci otrăvitoare este posibilă o evoluţie gravă, uneori letală a bolii, intoxicaţia cu ciuperci otrăvitoare fiind considerată o urgenţă medicală majoră şi este obligatorie apelarea numărului de urgenţă 112 şi prezentarea imediată într-un serviciu medical de urgenţă.

Localnicii din satele din munţii Bucovinei care nu au un loc de muncă sunt cei care se ocupă de colectarea fragilor, afinelor, zmeurei, murelor şi cătinei pe timp de vară şi a ciupercilor toamna. Tot ce culeg încearcă să vândă, iar preţul diferă în funcţie de cumpărător şi de cantitatea de ciuperci. Cei care se ocupă de comercializarea ciupercilor susţin că în acest an preţul la centrele de colectare este foarte mic în raport cu munca depusă, 7-9 lei kilogramul de hrib, 2-3 lei kilogramul de ghebe şi 5 lei creasta-cocoşului. Nici comercializarea în pieţe sau la marginea drumului nu aduce câştiguri foarte mari, preţul de vânzare a hribilor fiind de 9-15 lei, în funcţie de calitate, ghebele 4-5 lei, iar creasta-cocoşului 10 lei.

Ciupercarii spun că anul acesta a fost unul foarte bun, cu ploi care au căzut la timp şi care au creat condiţii pentru o producţie mare, cei mai câştigaţi fiind cei care au vândut ciupercile en-gros, chiar dacă preţul este mai mic.

„Le dăm pe toate şi nu mai pierdem timpul să stăm să le vindem. La marginea drumului rişti să rămâi cu marfa şi pentru că e perisabilă ai două soluţii: fie le usuci, fie le pui cu sare la murat pentru consum propriu“, ne-a spus unul dintre culegători.

Silviu Buculei

Principalele atracţii turistice de Paşte

Una dintre destinaţiile preferate ale românilor este şi în acest an Bucovina, unde ofertele sunt care mai de care mai atrăgătoare, pe lângă cazare şi masă cei ajunşi în nordul ţării putând participa la activităţi premergătoare acestei sărbători creştine, cum ar fi încondeierea ouălor, pregătirea bucatelor tradiţionale, a focului din Joia Mare sau festivalurile organizate începând cu Duminica Floriilor, până în prima zi de Paşte. Turiştii care se vor caza în Bucovina vor putea participa la diferite târguri şi expoziţii de Paşte, cu ouă încondeiate, obiecte meşteşugăreşti şi mâncăruri tradiţionale. Manifestările din cadrul programului „Paştele în Bucovina“ au început pe 16 martie, cu Festivalul Naţional al Ouălor Încondeiate de la Ciocăneşti, pe 23-24 martie, la Fundu Moldovei s-a desfăşurat a 23-a ediţie a Festivalului naţional de muzică corală religioasă „Buna Vestire“, iar la Vicovu de Sus s-a desfăşurat concertul pascal „Postul Mare în cântări şi versuri“. Pe 25 martie, la Vatra Dornei s-a deschis Târgul pascal de ouă încondeiate şi meşteşuguri tradiţionale.

Floriile au deschis seria evenimentelor pascale

După sfinţirea mugurilor de salcie – „mâţişorii“ (salcia jucând rolul ramurilor de finic şi de măslin, cu care Hristos a fost întâmpinat la Intrarea în Ierusalim, ce simbolizează biruinţa împotriva morţii), în Duminica Floriilor, la Suceava a fost deschis Târgul „Produs în Bucovina“ cu produse tradiţionale specifice perioadei de Paşte. În vecinătatea târgului s-a desfăşurat o expoziţie gastronomică, cu vânzare, în care au fost expuse şi oferite spre degustare o mare diversitate de produse de post. Tot în Duminica Floriilor, pe esplanada din centrul municipiului reşedinţă de judeţ a fost organizat un concert cu muzică tradiţională, iar la Biserica Romano - Catolică „Sf. Ioan Nepomuk“, Grigore Leşe a susţinut un concert pascal. La Moldoviţa, sărbătoarea Floriilor a fost onorată de Festivalul Ouălor Încondeiate, iar la Fălticeni de o expoziţie de artă religioasă.

„Drumul Ouălor Încondeiate“

În Săptămâna Patimilor se derulează programul turistic „Drumul Ouălor Încondeiate“, pe patru rute, fiind cuprinse toate zonele etnografice ale judeţului. În fiecare dintre localităţile implicate vor putea fi vizitate ateliere de încondeiat ouă şi expoziţii cu vânzare, mănăstiri şi biserici, muzee şi case memoriale, tradiţii specifice perioadei Paştelui.

Joia Mare la Poiana Stampei

Această manifestare care reînvie an de an obiceiuri uitate sau pierdute face parte din programul turistic „Paştele în Bucovina“, având scopul promovării tradiţiilor şi obiceiurilor, a produselor gastronomice de post şi a produselor specifice mesei pascale (pască, cozonac, miel, ouă, drob etc.). În sala de festivităţi a primăriei vor fi vernisate expoziţiile de ouă încon­deiate, pictură pe lemn şi de bucate tradiţionale de post. Pentru că în Joia Mare la Poiana Stampei se vopsesc ouăle în roşu, se coc pasca şi cozonacul, începând cu ora 16 vor fi organizate vizite în gospodăriile în care funcţionează ateliere de încondeiat ouă şi în câteva gospodării în care poate fi văzut modul de preparare a produselor tradiţionale de Paşte. La ora 19 va fi aprins în curtea casei-muzeu „Focul din Joia Mare“, în jurul căruia gospodinele pun scăunele, câte unul pentru fiecare mort din familie, turnând apoi apă de jur-împrejur sau aşezând pe blatul fiecărui scaun câte o cofiţă plină. Există credinţa că sufletele răposaţilor vin din nou acasă, să se aşeze pe scaunele de lângă foc, pentru a se încălzi şi a bea din apa oferită.

Lumina Sfântă de Paşte

Turismul ecumenic a înflorit de la an la an, sute de credincioşi alegând să ia Lumina Sfântă de Paşte de la mănăstirile din judeţul Suceava. În sâmbăta dinaintea Paştelui, la pensiuni se vor prezenta tradiţiile din ajunul marii sărbători, iar de la ora 23.00 se va desfăşura Slujba de Înviere în toate bisericile şi mănăstirile din judeţ, în timp ce în Salina Cacica se oficiază „Învierea din adâncuri“. La sfârşitul slujbei de Înviere, bucovinenii vor fi în curtea bisericii, cu lumânările aprinse, pentru ca preotul să sfinţească coşurile cu ouă încondeiate, pască şi diferite bucate tradiţionale.

Concursuri de ciocnit ouă şi de coşuri pascale

În prima zi de Paşte, pe lângă participarea la slujbele de miruit vor fi organizate concursuri de ciocnit ouă roşii, dar şi de coşuri pascale. Deşi iniţial se dorea a fi o întrecere de ciocnit ouă între echipele din Mănăstirea Humorului şi Gura Humorului, concursul „Ciocnitul ouălor de Paşte“, ajuns în acest an la a V-a ediţie, a devenit naţional prin antrenarea turiştilor din ţară, veniţi în zonă pentru petrecerea sărbătorilor, o parte dintre ei urcând chiar pe podiumul de premiere la ediţiile anterioare. Tot un concurs de ciocnit ouă va fi organizat şi la Biserica „Sf. Ilie“ din Suceviţa.

Turiştii pot lua parte în prima zi de Paşte şi la alte evenimente organizate în judeţ prin programul „Paştele în Bucovina“. La Dorna Candrenilor va fi organizată o expoziţie de coşuri pascale şi gastronomie, la Frătăuţii Noi un concert de cântări pascale, iar la Horodnicul de Sus concertul „Toaca de la Horodnic“. Luni, în a doua zi de Paşte, la Gura Humorului, în cadrul celei de-a V-a ediţii a Galei coşurilor pascale, humorenii, îmbrăcaţi în costume populare specifice zonei sau specifice etniei pe care o reprezintă, vor veni în centrul oraşului la o gală a celor mai frumoase coşuri pascale, iar la Mănăstirea Humorului este programat un bal al gospodarilor.

Silviu Buculei
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.9, 1-15 MAI 2013

Sofia Vicoveanca evită cuvintele mari. Nici nu-i sunt de folos. Cariera sa a trecut dincolo de a mai fi nevoie să fie descrisă în cuvinte uneori necuprinzătoare. Este reper, este unul dintre stâlpii pe care s-ar zidi o istorie completă a muzicii populare româneşti. Sofia Vicoveanca este o profesionistă a folclorului. A pus şi a adus în cântec mult crez, autenticitate, clasă, sobrietate, artă, demnitate. A slujit muzica, nu s-a slujit de muzică. A şi spus, la un moment dat, că nu-i place să fie văzută, ci să-i fie doar auzit cântecul. E diferenţa de nuanţă care-l face pe interpret mare sau... nu. Şi-a făcut sieşi şi nouă bucuria de a-şi rotunji trăirile interioare în versuri şi film, fiind autorul a trei volume de versuri şi a unor roluri în mai multe lung metraje din anii '60-'80.

Sofia Vicoveanca (născută Fusa, căsătorită Micu) s-a născut la 23 septembrie 1941, în Toporăuţi, lângă Cernăuţi. Familia s-a refugiat la Vicovu de Jos – Suceava. A absolvit Şcoala Populară de Artă din Suceava, iar în octombrie 1959 a fost angajată la Ansamblul de Cântece şi Dansuri „Ciprian Poprumbescu“. În 1998 devine solistă la Ansamblul „Rapsozii Botoşanilor“. A fost căsătorită cu ziaristul Victor Micu, dispărut în 2001. Împreună au avut un fiu. A realizat, singură sau în ediţii de selecţie, 17 materiale muzicale cu cântece de leagăn, de nuntă sau cumetrie, doine de dragoste şi dor, colinde, bocete sau balade şi cântece de voie bună. A publicat trei volume de versuri şi a fost distribuită sau a asigurat coloana sonoră în nouă lung metraje româneşti (Ciprian Porumbescu, Dimitrie Cantemir, Oraşul văzut de sus, Urgia, Vânătoarea de vulpi, Ochi de urs, Baltagul etc.). A fost premiată cu „Meritul Cultural“ clasa a IV-a (1973); Medalia „Tudor Vladimirescu“ cl. I (1975); Medalia „Meritul Cultural" cl. I (1976); Crucea Naţională „Serviciul Credincios“ clasa a III-a (2002); Ordinul Naţional „Meritul Cultural“ în grad de Mare Ofiţer (2004) etc.

„Nu da voie urâtului şi singurătăţii să bată la uşă“

– Doamna Sofia Vicoveanca, o să încerc să cântăresc cuvintele bine, să fie la înălţimea a ceea ce aţi clădit dumneavoastră în muzica populară. O să vă rog să fiţi de acord să pun întrebările într-o ordine aleatorie, fără o ierarhizare a carierei. Aşadar, sunteţi o prezenţă inconfundabilă: voce, ţinută, stil, mesaj...

– Aveţi grijă, că s-ar putea să vă şi cred! (...) Când este vorba despre ţinută, cred că te naşti cu aceasta, aşa consider eu. Dar mai bine să le aduc cititorilor dumneavoastră urarea de „La mulţi ani!“, pentru că e prima dată când ne auzim în 2013, şi să le vorbesc despre ceea ce fac eu acum. Dacă mă ajută bunul Dumnezeu, pe 1 octombrie voi împlini 54 de ani de cântec. La această vârstă, iată, nu renunţ în a aduce la lumină lucruri neştiute, neauzite. Lucrez la un material cu 25 de piese şi, dacă vrea Bunul, voi fi gata cu el la toamnă. Eu întotdeauna las un spaţiu între apariţiile muzicale, dar acum mă grăbesc, că eu nu mai am timp să aştept!

Şi aşa mi se pare că este prea mult, dar lucrul, munca îmi dau forţă, simt pământul sub picioare, am mai spus-o, dar nu încetez să repet, „nu da voie urâtului şi singurătăţii să bată la uşă“. Sunt văduvă de 12 ani şi cu ce alung urâtul? Cu munca şi cititul. N-am aparatură sofisticată prin casă, nici nu m-aş pricepe să umblu cu ea, dar am o bibliotecă pentru care pot fi invidiată. Soţul meu a fost ziarist, unul cu condei ascuţit, bine documentat, foarte vertical, un om deştept cum n-am mai întâlnit. În afară că mi-a fost înainte de toate un prieten foarte bun, mă lăsa să-mi pun sufletul să plângă pe umărul lui şi mi-a înţeles munca, mi-a transmis şi dragul de a citi. Citesc cât pot de mult şi descopăr lucruri rare, bine rostuite, fermecătoare. Un mare scriitor spunea, apropo de stil, că şi aici trebuie un stil de a scrie, ca să poţi să cucereşti: dacă redai un foc, să-l faci pe cel care citeşte să se frigă!

Cântece de bucurie şi amar scoase la lumină după o jumătate de veac

– Vi se potriveşte şi dumneavoastră. Aţi spus la un moment dat „cântecele mele nu sunt din creion“, apropo de puterea de a transmite un anumit tip de mesaj.

– Pe vremea cealaltă, când era cenzură, iar eu în acea perioadă m-am format, am cules foarte multe cântece. Nu aveam voie să depăşim zona etnofolclorică pe care o reprezentam, Bucovina, în cazul meu, iar eu am cules multe cântece pe care nu am putut atunci să le scot la lumină, fiindcă nu era voie să vorbeşti despre foame şi văduvie, deşi foame era şi existau multe femei singure. Ei bine, Nicolae Botgros m-a stârnit mai acum un an şi ceva în urmă şi mi-a zis că trebuie să facem ceva cu acele piese. M-am apucat să caut, am găsit însemnările de acum peste o jumătate de veac, am satiră, am două balade, una se numeşte „Balada miresei părăsite“, iar alta este un dialog între bogat şi sărac, am cântece de joc, de nuntă, de amar, de văduvie, de rămas bun... Pe toate acestea le voi cuprinde într-un material la care lucrez, cum spuneam, cu Nicolae Botgros.

– Mai are Bucovina resurse de cântec?

– Nu ştiu dacă mai are. Ceea ce pun acum pe material sunt cântece culese de mult, le aveam pe casete neascultate, au o încărcătură mai profundă, cum e omul de fapt. Viaţa e mult mai complexă; ne bucurăm, suntem şi optimişti, dar omul are în inima lui şi durere, şi amar, şi tristeţe... Vreau să nu pierdem ceea ce oamenii au ticluit la lucrul câmpului, creând versuri şi spunându-şi amarul.

„Temelia cântecului meu a fost fir de nisip lângă fir de nisip“

– Vă descriu acum o stare. Multora li se întâmplă la fel ascultându-vă. Vocea dvs. nu poate fi separată de cântec, cântecul de port şi toate trei de prezenţa scenică, falnică, dreaptă. Sunteţi un tot inseparabil. Cum reuşiţi asta?

– Am mai povestit şi n-aş vrea să repet prea des acest lucru, dar întrebarea dvs. nu-mi lasă altă cale. În destinul artistic a intervenit venirea pruncului meu pe lume. Atât mi l-am dorit încât cred că lucrurile se leagă cumva, au fost ticluite de Bunul, cred că nimic nu a fost întâmplător. Fiul meu, un pro­fesionist şi el în meseria sa, este operator la TVR, va împlini în martie 42 de ani. Odată cu venirea lui pe lume mi s-a schimbat realmente vocea. În muzică o terţă îneamnă foarte mult. Mi-a coborât glasul, l-a făcut grav, de femeie matură. Dacă până atunci umblam cu codiţă, cu flori în păr şi catrinţă scurtă, noua voce m-a determinat să aduc costumul bătrânesc de la munte: basma neagră (sau alb cu negru) în ciucuri, catrinţa lungă, opinci. Am apărut astfel când nimeni nu era îmbrăcat aşa. Apoi, până atunci nu puteam cânta doine. Tonalitatea gravă mi-a dat posibilitatea de a aduce în lumea muzicală balada, doina, bocetul. Şi tot glasul grav i-a determinat pe unii mari regizori, cum ar fi Stere Gulea, Mircea Danieluc, Ion Cărmăzan, să mă distribuie în rolul principal din câteva pelicule cinematografice.

Mai cochetez cu poezia, mi-au apărut trei volume (n.m. – „Dureri ascunse“, „Cu inima în palme“ şi „Taine în adânc păstrate“), am desene în creion, aduc cântec şi poezie în spectacole, dar şi cântece de bucurie, să le alung oamenilor nourii din suflet care uneori stăruie prea mult. Temelia cântecului meu a fost fir de nisip lângă fir de nisip, încercând să fiu eu, nimeni ca mine şi nici eu ca alţii. Nu ştiu cât place glasul meu, dar nu se confundă, iar acest aspect este foarte important, să nu te confunzi, să nu fii unul dintre cei mulţi. Am un principiu, dacă face altul ca mine, treaba lui, eu ca altul nu fac.

– De data aceasta este o impresie proprie. Ascultându-vă baladele şi bocetele aproape că nu regăsesc nici satul şi nici ţăranul de astăzi; cântecul mă duce în urmă, ca şi cum aş răsfoi biografii de demult, cu puţină imaginaţie, prin tablouri cu ţărani ale marilor pictori şi îmi vine în minte Băncilă. Dor, amintiri şi amar...

– Mă feresc de cuvinte mari, cântăresc tot ceea ce spun...

– Nu mă feresc eu! Melodiile dvs. sunt culese prin anii ’60 şi sigur vi le-au „povestit“ ţăranii mai în vârstă, iar rădăcinile lor sunt pe la 1900. Nu este imposibilă şi nici ireală această localizare a melodiilor în timp.

– E posibil să fie şi aşa şi nu face decât să mă bucure că oamenii trăiesc astfel de stări ascultându-mi baladele, doinele, bocetele. Melodiile au o încărcătură emoţională grozavă. Adevărul este că în partea aceasta de ţară am avut multe resurse şi atâta tradiţie! România noastră a avut zestre multă, încă nu ne dăm seama de toată bogăţia, aproape de la un sat la altul avem alt grai, motivele florale de pe costume sunt altele...

Apropo, nu pot să mă abţin să nu vă spun că la mine acasă, în Vicovu de Jos, am un muzeu cu costume populare, 190 de piese din toate zonele ţării, dar majoritatea din Bucovina. Am expus piese oferite de Maria Ciobanu, Veta Biriş, Elisabeta Turcu etc. şi pe cele purtate de mine cândva şi pe care nu le mai pot îmbrăca astăzi.

Memoria copilăriei, izvorul dorului şi amarului din cântec

– V-aţi născut în Ucraina de astăzi şi v-aţi refugiat în Vicovu de Jos. Bine, nu vă amintiţi, eraţi mică, dar mă bătea gândul să cred că nu avea cum să vă influenţeze destinul un astfel de episod.

– Oho, cum să nu! În cărţi, în primele două volume, am şi proză, iar acolo mă prezint şi îmi descriu copilăria, una foarte tristă. M-am născut lângă Cernăuţi, în Toporăuţi, acum i se spune Toporuica, ucrainizat. Tot ceea ce au avut părinţii mei, prăvălie în casă, cai, căruţă etc. am lăsat. Tata a fost concentrat, a plecat la război, a stat mulţi ani prizonier la ruşi, iar mama, fiindcă mă avea numai pe mine, a îngropat tot şi s-a refugiat la Vicovu de Jos, la o mătuşă, în speranţa că se limpezesc apele şi că vom reveni acasă. Între timp s-a pus altă graniţă şi am luat-o de la început. Azi munceam, mâine mâncam.

Aşa mi-o fost copilăria. Mama mea a avut grijă şi m-a învăţat tot rândul în casă. Nu m-a lăsat să frământ cozonac, să văruiesc, adică să spoiesc casa cu var ori să dau cu coasa, fiindcă eram foarte fragilă. În rest ştiu să ţes covoare, să împletesc, să cos cu mărgele, să mulg vaca, să prăşesc... ştiu, ştiu, ştiu tot! Ne-am avut doar una pe cealaltă. Mama nu se plângea niciodată, iar dacă o făcea însemna că lucrul respectiv era grav. Era interiorizată. Dar ne făceam şi bucurii mici, cum ar fi să mergem la toate evenimentele satului (cumetrii, botezuri, şezători, hora satului), neştiind că toate acestea se vor aşeza în mine mai târziu, cât să le pot cânta. Apoi am descoperit la mama, după ce a venit tatăl meu şi am mai avut doi fraţi şi o soră, cum îi leagăna pe cei mici şi ce repertoriu avea. Foarte tare m-a marcat toată copilăria. Tot ce a clădit Dumnezeu în mine, toată memoria de atunci, trecută prin filtrul sufletului, am scos peste timp la lumină.

Drumul nostru în viaţă este hotărât dinainte

– V-aţi fi văzut făcând altceva?

– Eu cred că drumul nostru în viaţă ne este hotărât dinainte de a vedea lumina zilei. Eu cred în destin. Şi astăzi cred în leacul prin rugăciune. Aaa, că sunt încercări şi ne lasă Dumnezeu să alegem, că ne mai trage de urechi, ne mai scutură, ne lasă pe noi să credem că selectăm, este adevărat, dar baza e de-acolo, în codul divin cu care venim pe lume. Eu mă consider un om împlinit. Am un cântec ascultat, un băiat pe care nu l-aş fi dorit altfel decât aşa cum este, o noră şi nepoate frumoase, sunt toţi copiii mei, şi mai am şansa să pot călători – şi am călătorit continentele în lung şi-n lat – să văd ce lucruri minunate a lăsat Dumnezeu pe pământ.

– Vă pun o întrebare care nu-mi place. Se spune deseori despre sat că este în derivă, în dezagregare. Aşa să fie? Eu nu cred! Poate doar că se modernizează, se asortează şi el timpurilor noi.

– Nici eu nu cred. Şi vorbesc doar despre zona mea, fiindcă eu ţin legătura cu satul. Sigur că satele şi oamenii s-au modernizat, sigur că vor condiţii civilizate şi este absolut firesc să fie aşa. Dar mi-e drag să văd cum mulţi dintre cei care au plecat afară au învăţat să muncească de-adevăratelea, au revenit, şi-au făcut căsuţe, curte cu gazon, gospodării ordonate. Îmi place că înfloreşte satul. Cât despre a păstra tradiţia, ştiu că în fiecare gospodărie există o ladă de zestre, cu o ţesătură, o ie, un covor, o maramă. Ce mă supără uneori este că oamenii vor să fie înmormântaţi în cele mai frumoase cămăşi cusute în mărgele şi e păcat să bagi în pământ un astfel de tezaur. Dar e de înţeles până la urmă şi alegerea lor.

– O urare pentru oamenii satelor?

– Dă, Doamne, ploaie la vreme, roadă bogată, să vă bucuraţi de copii, să aveţi pâine caldă şi proaspătă pe masă, bucurie în suflet, să aveţi speranţă, să nu renunţaţi niciodată să speraţi! Ce-mi doresc mie să aveţi dvs. parte. Doamne ajută, ce nu s-a împlinit anul trecut să vi se împlinească anul acesta!

Maria Bogdan
LUMEA SATULUI, NR.4, 16-28 FEBRUARIE 2013

Bucovinenii sunt vestiţi pentru tradiţiile de Anul Nou, jocuri cum ar fi Ursul, Capra, Căiuţii sau Mascaţii fiind printre cele mai vechi obiceiuri, dar diferite de la o localitate la alta. Malanca de la Mihoveni este un obicei specific acestui sat, fiind prezentat din ajunul Anului Nou până în seara zilei de Sfântul Vasile de feciorii satului, dar şi de copii sau la diverse manifestări culturale din preajma Sărbătorilor de iarnă. La Mihoveni se fac mai multe malănci, pe diverse categorii de vârstă, şi asta pentru a nu se pierde tradiţia.

.... articolul complet pe baza de abonament, detalii ....

Silviu BUCULEI
LUMEA SATULUI, NR.24, 16-31 DECEMBRIE 2012

Statisticile arată că, anual, din pădurile României se exploatează circa 17 milioane metri cubi de material lemnos. Cantitatea amintită este, ca să spunem aşa, oficială, pentru că în realitate tăierile ilegale de arbori continuă în toate judeţele ţării, cu toate eforturile autorităţilor de a împiedica acest jaf.

În pofida legii

Suceava, de pildă, este judeţul cu cea mai mare suprafaţă împădurită din ţară. Pădurea ocupă aici circa 435.353 ha, reprezentând aproape 7% din fondul forestier naţional şi 51% din întinderea judeţului.

Din suprafaţa totală, statul mai administrează aproape 66%, iar restul de 148 mii ha a fost retrocedat unităţilor administrativ-teritoriale şi proprietarilor, persoane fizice şi juridice. Deşi s-au înfiinţat ocoale silvice private, o bună parte din această suprafaţă nu mai este sub controlul organelor silvice, ceea ce a dat apă la moară celor care vor să se îmbogăţească din tăierea pădurilor.

.... articolul complet pe baza de abonament, detalii ....

Stelian Ciocoiu
LUMEA SATULUI NR.23, 1-15 DECEMBRIE 2012

În perioada 6-7 octombrie, la Vama a avut loc a V–a ediţie a Festivalului hribului, manifestare care a reunit în principal pensiunile din zonă, meşteri populari şi agenţi economici cu profil alimentaţie publică din judeţ, ansambluri folclorice şi solişti de muzică populară.

.... articolul complet pe baza de abonament, detalii ....

Silviu Buculei
LUMEA SATULUI NR.21, 1-15 NOIEMBRIE 2012