Adama 04 mai 2020
update 28 May 2020

Muzeul din Slon - colecția de suflet a interpretului de muzică populară Traian Frâncu

Se întâmplă undeva în satul Slon, Prahova, acolo unde primele gospodării au fost ridicate de mocanii din Transilvania, refugiați peste Carpați în vremea prigoanei austro-ungare. Aici găsim unul dintre puținele muzee private din țară, realizat în casa sa de interpretul de muzică populară, consacrat în Prahova și Muntenia, Traian Frâncu. Solist vocal al Orchestrei populare „Flacăra Prahovei“ din cadrul Filarmonicii „Paul Constantinescu“ Ploiești, înființată în urmă cu 60 de ani, artistul a rămas credincios satului în care s-a născut și mai cu seamă se profilează a fi unul dintre păstrătorii a ceea ce țăranul român a zidit în veacuri și a transmis din generație în generație, arta, meșteșugul tradițional și portul popular. Nu e ceva la ordinea zilei să faci un muzeu cu propriile forțe și din dragoste pentru vatra rurală, așa că nici nu se putea mai nimerit, astăzi, decât un interviu cu Traian Frâncu despre care revista noastră a mai scris în urmă cu mai mulți ani, când solistul se afirmase pe scenele din România.

Reporter: Traian Frâncu, ne cunoaștem încă din vremea debutului tău, în fine, de când ai câștigat trofeul Festivalului folcloric „Irina Loghin“ de la Vălenii de Munte. De atunci s-au întâmplat multe în evoluția ta profesională, dar iată, și în în colecția ta de costume populare și de obiecte din gospodăria țăranului român, pe care le-ai adunat într-un muzeu. Cum s-a născut această idee de suflet, căci așa ceva ține strict de suflet?

Traian Frâncu: E o povestioară la mijloc, de suflet și ea. Pe vremea când eram student, am venit acasă la un moment dat, atunci îmi trăiau părinții, și am auzit fără să vreau o discuție între ei. Mama îi zicea tatei: „Măi, Nicule, am crescut șase copii, toți au plecat, o să rămânem ca niște cuci, o să se aleagă praful de tot ce-am agonisit. Uite, am cusut la lumina lămpii atâtea carpete, am țesut atâtea covoare și cuverturi, ștergare, o să rămână totul de izbeliște.“ Atât de tare m-a tulburat și m-a mișcat conversația asta încât le-am promis că voi avea grijă să nu se piardă nimic, că voi păstra cusăturile mamei și obiectele tatălui, că și el le avea moștenite de la bunici, ca pe ceva sfânt. Nu aveam foarte clar conturat atunci ce voi face. Dar ideea n-a întârziat să apară. S-a întâmplat să merg în Maramureș, la colega mea de facultate și de cântec Ileana Matus; ea are în curte o casă a bunicului ei, strămutată din munți, reasamblată întocmai, unde a deschis un muzeu al satului maramureșan.

Și m-am gândit așa: dacă ea a putut să aducă o căsuță din creierul munților, bucată cu bucată, n-aș putea și eu să fac un muzeu la mine acasă? De atunci m-am apucat de treabă! Mai exact, când mi-am făcut lucrarea de licență, am mers mult pe teren. Ajungând pe la bătrâni, am văzut la ei tot felul de piese – costume, ștergare, țesături, obiecte din vechea gospodărie țărănească – și le-am cerut. Ei mi le-au oferit fără tăgadă, zicând ceva de genul: „Ia-le, că și așa copiii noștri o să le arunce pe foc“. Am mers prin case dărăpănate, părăsite și am recuperat obiecte pe care eu le consider de mare preț. Mai apoi, ascultându-mă la radio povestind despre ceea ce vreau să fac, m-am trezit cu oameni la poartă, cu diverse costume sau ustensile vechi. Și uite așa, în timp, am strâns o mulțime de piese care se regăsesc astăzi în muzeu.

Rep.: Unde este deschis muzeul și cum se numește?

T.F.: La mine acasă, în Slon. La început l-am amenajat într-o cameră în casa părintească, dar pentru că am strâns foarte multe exponate am mansardat special clădirea, să am spațiu suficient. Locului nu i-am dat un nume, dar cred că îi voi spune Muzeul de artă populară „Traian Frâncu“.

Rep.: Aș vrea să prezinți muzeul, ce exponate ai, care e povestea celor mai dragi dintre ele. Intuiesc că la loc de cinste sunt țesăturile mamei tale.

T.F.: Fără discuție că, sentimental, cea mai mare valoare o au obiectele lucrate de mama, cărora le-am rezervat un spațiu special. Dar obiectul care-mi aduce mereu o lacrimă este războiul de țesut, cu o năvădeală în el, țolul pe care biata de ea n-a mai reușit să-l termine, când a plecat din lumea aceasta. Din acest colț aș începe turul muzeului. Apoi vine camera de port popular. Mai întâi am colecția din satul meu, iar cele mai vechi costume, dat fiind faptul că strămoșii noștri vin din Ardeal, au similitudini cu cele din zona Făgărașului, cusute în negru. Am – și e o piesă la care țin enorm – un costum popular de mireasă din Slon; persoana care mi l-a oferit a împlinit 82 de ani, iar acesta a aparținut bunicii sale. Deci numără, să zic, pe puțin 150-160 de ani, dacă nu mai bine. Istoria portului popular de la noi e mai complicată un pic. Avem o primă inspirație ardelenească, o alta muntenească, de pe Valea Drăjnuței, care încorporează și comuna Cerașu, și o alta care a apărut în urmă cu 45-55 de ani. Despre această a treia influență trebuie să spun că a alterat cumva filonul din zona aceasta a Prahovei. Pe timpul comunismului, căminele culturale erau obligate – era o „obligație“ foarte bună până la un punct – să creeze costume populare pentru ansamblurile artistice. La noi s-a confecționat unul, dar de fapt modelul era adus din Breaza, nu inspirat de cusăturile sau țesăturile femeilor de la noi. În toate comunele s-a procedat cam la fel, ajungându-se astăzi să se spună – iar afirmația este complet eronată – că acesta este costumul de Prahova. Nu, Slonul are alt costum, la fel Valea Doftanei sau Valea Teleajenului, care diferă semnificativ față de cel din Breaza. Mai am apoi câteva piese din Maramureș, Ardeal, Muscel, Banat etc.

Rep.: Apoi trecem în camera țesăturilor și cusăturilor, după care urmează alte obiecte, inclusiv din gospodăria rurală tradițională.

T.F.: Da. Toate sunt din zona noastră, mă rog, un pic extinse din zona Munteniei, fiindcă nu colecționez nimic din alte regiuni. Vorbesc strict despre țesături și cusături. O istorie aparte o are un covor pe care le-am găsit la o stână; l-am văzut acolo și am făcut schimb cu o mochetă. Covorul acela a fost luat de bunicul ciobanului de la Castel, o construcție – dărâmată între timp – ridicată de Eforia Spitalelor Civile, o organizație care administra spitalele în Muntenia și Moldova, fondată de generalul Pavel Kiseliov în 1832 și care a supraviețuit până în 1948, la venirea comuniștilor. Pe urmă am secțiuni cu carte veche bisericească, icoane și de peste 100 de ani, una este chiar din 1832, ceva numismatică, documente vechi legate de satul Slon și comuna Cerașu, ceramică veche (un vas de sarmale în cenușă, printre altele, pe care au pus ochii mai multe muzee, dar am refuzat categoric să-l dau), obiecte vechi din gospodăria țărănească – topor, barba de cioplit, rindea, vârtelniță, furcă și fus de tors, suveică de război, un dispozitiv de înfășurat ața, cufere, doniță, cădițe din lemn, fier de călcat cu jar, lăzi de zestre, instrument de pieptănat lâna, lampă de gaz, felinare, ploscă, mașină de răsucit și de tors lână etc.

Rep.: Spuneai că obiectele reprezintă donații. Dar știu că ai și investit mulți bani în acest muzeu.

T.F.: Sigur că am și cumpărat! Am găsit la cineva o țiteră și n-a vrut să mi-o dea decât pe o sumă generoasă, zic eu. De la altcineva are un țambal de gât, dar tot așa, contra-cost, plus că am plătit o parte din costume. Dar acest aspect are puțină importanță; esențial este rezultatul pe care eu nu-l măsor în bani, ci în sentimente, în suflet.

Maria Bogdan