reclama youtube lumeasatuluitv
update 23 Aug 2019

Ultimul olar din Vama, sub povara normelor UE

  • Publicat în Mestesuguri

Olăritul este una dintre primele îndeletniciri care au stabilit o limită clară între omul plecat pe calea civilizației și cel din turma primitivă. Cioburile de lut au scos la iveală istoria a zeci de civilizații. Pe scurt, vasele de pământ au însoțit și încă mai însoțesc omul pe tot parcursul vieții sale.

Cum a rămas Vama fără olari

Dacă timp de mai multe mii de ani meșterul olar era un meșteșugar ca toți ceilalți, odată cu apariția industriei ceramice s-a transformat în artist. Îndată ce produsele sale au fost înlocuite de cele realizate cu mijloacele tehnicii moderne, el a putut să se concentreze mai mult asupra laturii artistice a muncii sale. Dar se pare că, cel puțin la noi, arta nu este apreciată la adevărata ei valoare, nici măcar atunci când este, deopotrivă, și un canal de transmitere a tradițiilor milenare. Și așa se face că meșterii olari sunt pe cale de dispariție. Cel puțin așa se întâmplă în localitatea Vama, din Țara Oașului, unde Geza Istvanfi a rămas ultimul olar din zonă.

„Cândva, localitatea Vama era un puternic centru meșteșugăresc în ceea ce privește olăritul. Până prin anii '40, în localitate trăiau 32 de familii de olari. În vremea comuniștilor, la cooperativă se înființase un atelier de olărit, în care lucram 12 meșteri. După 1989 cei mai în vârstă s-au pensionat, iar cei mai tineri au plecat în străinătate. Acum am rămas singurul olar de pe-aici“, povestește Geza Istvanfi (foto).

olar Geza Istvanfi

Povestește simplu, fără patimă, ca și cum ar fi vorba despre altcineva, din alt loc. Are ceva din mlădierea lutului pe care îl frământă: se așază în forma ce-i este hărăzită, dar își păstrează personalitatea sa minerală. Și poate că de-acolo i se și trage. Poate că în cele trei generații în care neamul său a îmbrățișat acest meșteșug lutul i-a transmis ceva din însușirile sale.

Olărit tradițional oșenesc, cu glazură din Spania

„Știți, din 2007, de când am adoptat normele europene, glazura pe care o folosesc pentru vase este adusă din Spania. S-a făcut o analiză și s-a constatat că cea pe care o foloseam înainte, aceeași pe care o folosea și bunicul meu, era toxică. Au zis că avea în conținut plumb. Eu nu știu, dar bunicul meu, care a umblat cu ea, a mâncat și a băut din vasele făcute de el și acoperite cu glazura aceea, a trăit 84 de ani“, povestește olarul.

Și pentru că glazura spaniolă se topește la 1.020ºC, a trebuit să cumpere și un cuptor electric. „În cuptorul meu, tradițional, cu lemne nu puteam atinge această temperatură“, explică el. Așa că acum vasele lucrate de el sunt exact atât de tradiționale cât le dă voie legislația UE.

Lutul din care sunt făcute este adus din exact același loc de unde îl lua și bunicul meșterului. Este cărat până acasă cu căruța, apoi este frământat, până când devine bun de lucrat. Este cea mai grea parte a muncii de olar. Apoi sunt confecționate articolele dorite: farfurii, străchini, căni, pahare pentru palincă, oale pentru sarmale, ulcioare pentru vin și câte și mai câte...

Iar roata folosită nu mai este nici ea una antrenată cu piciorul, ci este mai modernă, cu motor electric. O altă concesie făcută vremurilor noi...

Împătimit de lut

olar e

„Nu e ușor să trăiești azi din această meserie“, consideră el. „Majoritatea populației din zonă nu are bani să plătească obiectele realizate în atelier. Cheltuielile sunt destul de mari. Numai curentul electric costă în jur de 600 – 700 RON/lună“, ne mai spune.

Cele mai multe comenzi vin de la pensiunile din împrejurimi, care doresc să pună la dispoziția turiștilor veselă tradițională, din lut. Așa că o comandă la atelierul unicului olar. Pe lângă aceasta, Geza Istvanfi este și angajat al Muzeului Țării Oașului. Rafturile micului magazin de suveniruri din muzeu trebuie să fie pline în permanență, iar alt furnizor de ceramică autentică nu mai există. Așa se face că meșterul poate câștiga suficient cât să trăiască. Dar doar el știe cu prețul a câtă muncă.

olar f

Patima lutului nu-i dă pace nici atunci când iese din atelier. Este și un pasionat colecționar de obiecte vechi din lumea satului, în special vase de lut. „De curând am descoperit într-o casă foarte veche, părăsită, un vas mare de lut, care era lucrat de bunicul meu“, îmi spune cu ochii scăpărând de bucurie.

În casă a amenajat și un mic muzeu cu obiectele strânse de el. Pe lângă costumele populare vechi de peste 100 de ani, mai pot fi admirate obiecte din lut surprinzătoare. Spre exemplu, o strecurătoare, și ea veche de peste un secol, uimește prin tehnica realizării.

Taina culorilor pământului

olar d tifet

Dintotdeauna, specificul ceramicii de Vama a fost dat de culorile sale, mai pale, dar foarte pastelate. Secretul obținerii lor nu este cine știe ce mister. Desenele sunt făcute tot cu pământ, obținut din zonă. Negrul, de exemplu, este realizat cu pământul luat dintr-un loc anume, aflat între Vama și Turț, pe care meșterul îl știe de la bunicul. Roșul se găsește, mai ales primăvara, în pădure, din loc în loc. De fapt, se găsește în tot timpul anului, dar, nu știe de ce, primăvara culoarea e mai vie.

Albul se găsește în bulgărași mici, pe câmp. La vremea potrivită, Geza Istvanfi pleacă cu straița și cu lopata să le caute și să le aducă în atelier. Verdele îl obține prin amestecarea coclelii de pe bucăți de cupru în lutul alb. Cea care se ocupă cu decorațiunile este soția meșterului. De fapt, așa a fost obiceiul locului: bărbații să facă obiectele, iar femeile să le decoreze. Și fiica meșterului Geza decorează, la rându-i, vasele realizate de tatăl său, și o face cu drag. Însă fratele ei a preferat alte îndeletniciri. „A învățat meșteșugul, știe tot ce trebuie, dar s-a îndreptat spre altceva“, spune olarul.

Primăria sau școala ar trebui să se implice!

„Tradiția, de multe ori, e ceea ce ne identifică. Eu am o vorbă: un popor care nu are tradiții este un popor pierdut. Nu mi-aș dori ca acest lucru să ni se întâmple și nouă“, mărturisește meșterul Geza. „Îmi doresc tare mult să transmit mai departe meșteșugul meu. M-aș bucura ca aici, în Vama, să mai fie încă măcar cinci – șase meșteri. Dar pentru asta e nevoie de ajutor. Eu sunt dispus să învăț copiii, dar am nevoie de ajutor. Primăria sau școala ar trebui să se implice cumva, să organizeze într-un fel cursurile, după un program bine stabilit. De fapt, prin ´72 a fost așa ceva. Erau niște ore de olărit, la care mergeau copiii care voiau.“

Dar până când se va întâmpla asta, lui Geza Istvanfi nu-i rămâne decât să se gândească la tradiția de trei generații pe care o poartă în spate și să se mângâie cu gândul că este ultimul meșter olar din Vama. Și să se chinuiască nopțile cu o incertitudine: îi va mai urma cineva sau vom fi și noi un popor pierdut ?

Alexandru GRIGORIEV

Revista Lumea Satului nr. 2, 16-31 ianuarie 2017 – pag. 50-51