Traditii 19 Septembrie 2023, 15:19

Muzica populară, încotro? (III)

Scris de

Evoluție și stagnare în muzica populară

Folclorul mai este caracterizat prin funcțiile lui de reprezentare a identității locale, etnice, sociale, de apropiere între flăcăi și fete pe timpul horei satului, funcția maritală prin cântecele de la șezătoare și nuntă, prin obiceiul colindatului între Ajunul Crăciunului, Anul Nou și Sf. Ion, prin cântecele de uliță; funcția de coeziune comunitară indiferent de etnie, gen, stare socială sau religie și apartenență politică, prin obiceiurile însurățitului (fetele prietene se declară surori pe viață) și înfârtățitului (băieții se fac frați de cruce și își jură credință pe tot parcursul vieții), coeziune în fapt realizată mai ales prin cântece și dansuri populare, prin participare comună la festivaluri de tradiții culturale și gastronomice; funcția de reprezentare a unor mituri, credințe și evenimente istorice locale sau naționale; funcția sau valoarea artistică și documentară, folclorul devenind un posibil document al istoriei evenimentelor și mentalităților epocii; funcția de evidențiere a talentelor și virtuților umane și artistice pe care au preluat-o în zilele noastre concursurile destinate copiilor, adolescenților și tinerilor, dar și categoriei interpreților vocali sau instrumentali seniori amatori. Rolul de act artistic inspirator al creației muzicale academice, de susținere a Școlii naționale de compoziție muzicală. Unele funcții au slăbit în ultimele decenii, dispărând din practica unor vetre și zone mari de locuire, ca de pildă rolul ritual-ceremonial al folclorului, cum ar fi rolul cântecelor rituale Bărbieritul mirelui,

Cântecul mireasei, Iertăciunea miresei către părinți (interpretate de lăutari), jocul steagului nunții, hora bradului. Multe dintre funcțiile tradiționale ale folclorului au fost înlocuite cu funcții sau roluri de divertisment, spectacol, relaxare, petrecere. Specializarea prin însușirea tehnicilor specifice și generale de cântare, susținerea concurenței loiale între cântăreți, investiția din ce în ce mai pretențioasă în cariera de solist de muzică populară, realizarea unui repertoriu muzical propriu le pot asigura sau surmonta învățământul și educația. Rolul principal îl au școlile populare de arte și meserii, cursurile particulare conduse de profesioniști, colegiile de muzică și universitățile sau academiile de muzică (la care cursul teoretic de folclor ar trebui dublat de practica folclorică vocală și/sau instrumentală și de culegerea folclorului din vetrele conservatoare ale lui!), dar și acele școli în care dascăli inimoși, practicanți ai muzicii populare de calitate, devin mentori și modele pentru grupurile de folclor muzical, literar, teatral (diferite datini prezentate în spectacole) și coregrafic (suite de dansuri populare locale sau regionale). Caracterul sincretic al folclorului s-a păstrat și va persista prin îmbinarea sau suprapunerea dintre muzica vocală și cea instrumentală, cu versurile cântate, versuri scandate, mișcare coregrafică și ritmuri de dans. Însă caracterul de creație colectivă în condițiile depopulării satului românesc și a migrării gustului acum invers, dinspre oraș spre sat, pare a intra într-o perioadă de stagnare, ineficiență sau de repaus.

Este înlocuit de talentul improvizatoric și artistic al unor versificatori și modelatori contemporani de melodii pe diferite teme. Deci creația nu mai este una colectivă, cu contribuția inspirată a mai multor cântăreți de-a lungul unei perioade mai lungi de timp, ceea ce comportă și riscul unor ieșiri din stilul și caracterul zonal sau regional al folclorului, nu mai spunem, al unor versificări scolastice, forțate, contrafăcute, false în trăire. Și caracteristica sau trăsătura de oralitate a folclorului, aceea de a circula pe cale orală, nu scrisă, de a fi însușit sau preluat pe baza memoriei și colportat în alte case, sate și orașe, este treptat înlocuită de practica preluării versurilor din culegeri de poezii populare, iar melodiile, în cel mai bun caz, sunt împrumutate din repertoriul fluierașilor sau al lăutarilor locali, înregistrate pe benzi magnetice sau cu aparate electronice digitale. Doar memoria afectivă și muzicală, dar și culegerile din vetre folclorice dau autenticitate deplină repertoriului soliștilor profesioniști.

Caracterul anonim al folclorului se păstrează încă precum o citadelă sub asediul acelor cântăreți care susțin că muzica și versurile populare le aparțin ca o creație proprie, individuală. Ceea ce s-a dovedit de către etnomuzicologi că, de fapt, din fondul mare al folclorului, acești așa-ziși compozitori și poeți nu fac decât să combine, pe parcursul carierei lor de cântăreți de scenă și spectacol, adesea în chip fericit și cu o oarecare originalitate, acele scheme muzicale tradiționale și acel vocabular muntenesc, ardelenesc sau moldovenesc, cu expresii poetice, versificate, însușite din copilărie sau împrumutate din culegeri și de la rapsozi rămași anonimi.

Alte aspecte ale schimbărilor în defavoarea folclorului propriu-zis sunt renunțarea la caracterul improvizatoric al muzicii și versificării, renunțarea la actul creării în momentul interpretării. Apoi renunțarea la regionalisme, teme și exprimări populare poetice și la pronunția cu specific local sau regional (ceea ce nu fac marii interpreți ai muzicii populare) și înlocuirea lor cu limba literară comună sau cu formule poetice schematice, fără încărcătură afectivă semnificativă. Tempourile vioaie predomină atât în interpretarea cântecelor, cât și în cea a melodiilor instrumentale, orchestrația „simfonizată“, în detrimentul pasajelor melodice versificate ce reclamă susținerea a doar două-trei instrumente specifice regiunii de unde provine cântecul, așa cum numai vocea neacompaniată și taraful pot da specificul local al acelui gen muzical. Neinteligibilitatea versurilor cântate, care fie nu sunt clar pronunțate de cântărețe și cântăreți, fie, inclusiv în înregistrări pe compact discuri, orchestra dublează cu aceeași tărie instrumentală melodia de cuplet și refren, cu viorile, fluier, trompetă, nai. În final, despre așa-zisele manele.

Maneaua a fost și mai este în Orientul Apropiat cântecul erotic de interior, de cameră, cântat azi în localuri, cu versuri încărcate de dorința dragostei depline, acompaniat de ritmuri care redau parcă suspinul și nerăbdarea îndrăgostitului. Au existat și există și poeți adevărați, inspirați, cunoscuți în timpurile moderne, și cântăreți vocali care se acompaniază la câte un instrument de obicei cu corzi ciupite sau cu arcuș, uneori cu acompaniament obsesiv, discret, de percuție. În timpurile din urmă, cântecul oriental de dragoste s-a democratizat, a devenit public, s-a generalizat, de la șoapta de dragoste abia intonată amoros a ajuns la explozii retorice. Cu toate acestea, textele făcute, anume create, împrumută titlul tradițional de manea, sunt expresia unor preferințe muzical-versificate pe tema dragostei, au caracter dansant marcant și ademenitor; beneficiază de interpreți vocali și instrumentali profesionalizați prin experiență sau prin absolvirea unor cursuri muzicale, reflectă cu fidelitate și realism uneori îngroșat, exagerat, o concepție de viață, chiar dacă diferită de a celorlalți concetățeni; față de vechile manele, mai romantice, noile manele par piese violente celor obișnuiți cu muzica populară de calitate sonoră, poetică și melodică românească sau a altor etnii, chiar dacă zgomote găsim deseori și în muzica tradițională a multor popoare. Muzica modernă de consum a părăsit caracterul exclusiv etnic, autohton, pentru a se încadra în gustul oriental pan-european sau asiatic.

Ea nu mai este creație colectivă cizelată în timp și purtătoare a unei cvasi-filosofii de viață îndătinată cum este folclorul românesc. Se folosește de libertatea de expresie în versuri și imagine, de modalitățile de persuasiune prin noile tehnici ale mass-mediei audiovizuale. Așadar, în pas sprințar, am prezentat aspecte cu care se confruntă muzica populară în contextul generalizării muzicilor de consum la modă. Procesul de deconstrucție a stilului tradițional, vechi, dialectal este în plină desfășurare, cu cântăreți autentici ajunși azi la vârsta senectuții. Doar stilul modern încă viu reprezentat de muzicile bătrânești, tradiționale, înregistrate în prealabil și prezentate la posturile naționale de televiziune și de radio, cu stilul dialectal preluat de tineri în concursuri de gen, mai reușesc din greu să țină piept muzicii de autor (ajunse) populare, de divertisment, spectacol, petrecere și nuntă. Semnalul a fost dat încă de la sfârșitul anilor '70 ai secolului al XX-lea, din momentul când șezătorile și balurile de la sat și oraș au fost înlocuite cu discotecile care sunt asaltate până azi de artiști cu un tip de muzică între cea populară, muzică ușoară, de divertisment și șlagăr occidental sau oriental. Pe câtă vreme, în aceeași perioadă, avem dovezi că, cel puțin prima parte a programului în discotecile grecești și sârbești, începea cu suitele de cântece și dansuri tradiționale, vechi, autohtone, de o valoare etnică, națională, identitară, evidentă. În ele, instrumentele moderne dau întâietate celor tradiționale solistice, culorilor sonore cu specific național.

Aurelian POPA-STAVRI


Evaluaţi acest articol
(1 Vot)

Copyrights © Lumea Satului

Redacţia:

Str. Moineşti nr. 12, Bl. 204, Sc. A, Ap. 4, sector 6, Bucureşti.
Pentru corespondenţă: OP 16, CP 39.
Tel/fax.: 021.311.37.11;
ISSN 1841-5148

Marketing, abonamente, difuzare
Tel: 031.410.07.45
- Nicusor Oprea Banu – 0752.150.146, 0722.271.338;

Compartiment financiar
– dr. Niculae Simion – 0741.217.627

Editura: ALT PRESS TOUR Bucureşti