Bednar SWIFTERDISC octombrie 2021    reclama youtube lumeasatuluitv
update 28 Nov 2021

Tezaure umane vii. Povestea Rafilei Moldovan

Încet-încet, lumea satului se schimbă. Valorile tradiționale încep să fie date uitării sau le scoatem la lumină, cu o regie specifică, pe la diverse sărbători. Mulți dintre meșterii și rapsozii de mare valoare au trecut la cele veșnice. Cei care mai sunt vii, unii dintre ei chiar tezaure umane vii, sunt, aproape toți la vârsta senectuții și rar mai auzim câte ceva despre ei. Povestea Rafilei Moldovan poate fi un exemplu a ceea ce încă avem și putem pierde.

O găsești la treabă prin ogradă ori la cusut, ori la frământat aluatul pentru plăcinte. Sau, ca să-i treacă de urât, cântă sau scrie poezii. Rafila Moldovan din Idicel Pădure are, la 81 de ani, aceeași minte ageră și aceleași mâini îndemânatice ca în tinerețe. Dacă-i calci pragul și o întrebi ce face îți răspunde hâtru: „Fac de toate și n-am niciun spor.“ Și nu grăiește în șagă pentru că tanti Rafila lui Anton, cum îi spune satul, a făcut și face de toate, dar pe toate le face cu spor! Este un meșter popular vestit, cântă cu har, scrie poezii și, dacă intri în vorbă cu ea, trebuie să deslușești tâlcul de dincolo de cuvinte. A rămas însă un om modest, o femeie simplă de la țară, chiar și după ce statul român a recunoscut, cu acte-n regulă, că Rafila Moldovan este un tezaur uman viu, titlu care i-a fost acordat în 2018.

„Munceam, coseam și cântam...“

Tezaure umane vii este o inițiativă UNESCO pentru păstrarea patrimoniului cultural imaterial și a fost preluată în anul 2010 și de Ministerul Culturii din România. Printre tezaurele umane vii se află renumiți meșteri populari și rapsozi – Nicolae Pițiș, Vasile Soporan, Mariana Gligor sau Ion Crețeanu. Tanti Rafila spune cu modestie că  a rămas înmărmurită când a aflat. „Nu știu dacă merit eu acest titlu, poate că am făcut și eu ceva în viața asta. Am avut o viață grea, am prins războiul, au fost vremuri cumplite, dar patima mea, de copilă, a fost cusutul, coseam oriunde apucam și, atunci când mergeam la căpălit, coseam și cântam... Mi-a fost drag și să cânt și poate că aș fi ajuns departe dacă aveam școală, dar n-a fost să fie!“

Cântecul alungă supărările și lupii...

Dacă o îndemni să-și spună povestea începe să-i tremure glasul. „Nu se poate povesti ce-am tras noi.

Mi-aduc aminte că lucram de când eram mici, eram plini de păduchi și de râie, dar lucram din greu ca să ne putem întreține. Dar erau și lucruri frumoase pe-atunci, aveam șezători iarna, torceau toate fetele din sat, petreceam și la secerat și la sărbători. Vara seceram de cum se făcea ziuă până răsărea luna, am cosit ca bărbații, umblam și după lemne în pădure singură, am umblat cu caii. A fost greu, a fost frumos. Eu cred că, dacă nu avem trecut, nu avem nici viitor, iar dacă nu-l ai pe Dumnezeu cu tine, atunci nu ai nimic, abia atunci ești sărac cu adevărat.“

Rafila Moldovan are, în adâncul sufletului, și acum o rană care-o mai doare câteodată, că nu a ajuns să cânte pe scenă. „Cântecul este un dar dumnezeiesc care alungă supărările și greutățile, alungă și lupii“, spune tanti Rafila. De aceea le spune și ea părinților de azi să-și lase copiii să facă ce cred ei că pot să facă bine în viață. Ea nu avut parte de ceea ce și-a dorit.

Istoria unei comori îngropate

O altă poveste care o cutremură și acum este a vechilor costume populare pe care le-a ascuns în pământ în timpul războiului. „Am avut multe costume populare vechi lucrate cu mare îndemânare și era păcat să le pierd. Când a început războiul le-am pus într-un lădoi și le-am ascuns în pământ și așa au scăpat!“ A dezgropat costumele populare din pământ, după război, ca pe o comoară, așa cum le păstrează și acum în micul muzeu făcut lângă casă. Este mâhnită că tinerii de astăzi nu le mai prețuiesc și nu le mai poartă. Și mintea îi fuge, din nou, la vremurile de demult. Era o lume care apune, încet-încet, o lume care prețuia sufletul omului, gândul curat și poezia. Tanti Rafila are șapte volume de versuri, toate scrise doar pentru că a simțit că trebuie să le scrie. Nu numai poezia a scris-o pentru că așa a vrut Dumnezeu. I s-a hărăzit să vadă și țări străine cum nu ar fi visat când era copilă. „Abia după ce pășești peste hotare îți poți prețui țara, dar și pe celelalte“, își încheie povestea Rafila Moldovan și gândul îi zboară iar la vremurile de demult, la sărbătorile de altădată și la cântecele cele vechi care-i oblojeau sufletul...

Vasile Braic

Articole recente - Lumea Satului