Lumea satului 750x100

update 25 Nov 2020

Ileana Matus, o păstrătoare a tezaurului popular din inima Maramureșului istoric

„Ileana Matus – nume care se distinge prin specificitatea repertoriului, prin vocea caldă, pregnantă, prin culoarea și bogăția melodică a sunetelor încălzite prin căldura ei sufletească (...) Valoarea interpretării folclorului Ilenei, fiică a Maramureșului, vine nu numai din cunoașterea repertoriului moștenit de la înaintași, ci și din admirația pentru acest tezaur pe care știe ca nimeni altul să ni-l comunice.“

Prof. univ. Emilia Comișel, 2002

Reporter: Doamna Ileana Matus, după o asemenea carte de vizită, cu așa aprecieri de la poate cel mai greu nume contemporan din etnomuzicologie, reputata prof. Emilia Comișel, ce ar mai fi de spus? În ce împrejurări au fost ele făcute?

Ileana Matus: Pur și simplu a fost omul care mi-a dat gir pentru cântecul popular. Când avem 24 de ani aș fi vrut să-mi spună cineva dacă merită să aleg acest drum sau nu. Despre aptitudinile mele, unii îmi spuneau într-un fel, alții în alt fel, așa că mi-am luat inima în dinți și am căutat-o personal pe doamna Emilia Comișel. I-am dat telefon – se întâmpla prin 1997 – și am rugat-o să mă primească. I-am zis: „Stimată doamnă, eu nu trăiesc din muzică, eu trăiesc cu muzica și aș vrea să mă ascultați, atât. Doresc să-mi spuneți dacă eu pot să urmez această cale sau e bine să fac altceva.“ Cuvântul domniei sale era foarte important pentru mine! Așa că ne-am întâlnit la dânsa acasă, la București și mi-a spus doar atât: „Cântă!“ Și am cântat o doină. Una, două, trei. Apoi m-a înregistrat, s-a mirat că nu merg la concursuri și mi-a spus fraza memorabilă pentru mine, după ce am întrebat-o dacă este de părere că eu pot duce cântecul nostru mai departe: „Poți și încă foarte bine deoarece ceea ce ai tu nu au alții la tine în zonă, ești aparte.“ Apoi a fost să fie ca anul următor să realizez o casetă pe care i-am dus-o să o asculte, cu rugămintea dacă mi-ar putea lansa acest prim material discografic la Casa de Cultură „Viorel Costin“ din Sighet. Și nu mică mi-a fost mirarea că a acceptat. Au fost momente excepționale,

n-am cum să le uit. A dorit să-mi cunoască părinții și satul natal, Rona de Jos, să vadă rădăcinile pe care le am. În perioada aceea mi-a făcut favoarea de a scrie un text despre mine, din care ați citat dumneavoastră.

Rep.: Acela a fost momentul dvs. de zbor întru-cântec?

I.M.: Bine, eu am urcat pe scenă din 1987, făcusem Școala Populară de Artă din Baia Mare, am activat la Ansamblul „Cununița“, mergeam cu Ansamblul „Mara“ în spectacole, eram și dansatoare, și solistă, făceam de toate, dar întâlnirea cu domnia sa mi-a întărit convingerea că nu fac degeaba ceea ce fac. Iar din acel moment, indiferent cine și ce spunea, nu mai conta, pentru că eu aveam „biletul de voie“ în muzică de la cel mai mare specialist al vremurilor noastre. Știam că am un dar și trebuie să-l duc mai departe. Știam că muzica – moștenită cu toate trăsăturile frumoase ale bunicii mele – e sufletul meu. Ceea ce ai în suflet nu poți să scoți.

Rep.: Formarea profesională ați început-o printr-o școală de asistente medicale, unde pesemne n-ați profesat. Ce a urmat?

I.M.: Ba chiar am profesat! 15 ani am fost alături de suflete pierdute, eu eram cumva, cum să zic?, un fel om de la capătul tunelului – nu care aducea lumină – pesemne ultima persoană pe care acei oameni o vedeau cât erau în viață. Am lucrat cu bolnavi Alzheimer și epilepsie la un institut de cercetare din București, iar asta m-a făcut pe mine să înțeleg viața, s-o iubesc așa cum este și să-mi dau seama că, oricât am vrea noi să facem altceva, numai ce ni-i dat trebuie să facem. Și, dacă nu știm să ne folosim de darurile pe care le avem, s-ar putea să ne pară rău mai târziu, dar să nu mai puteam face nimic. În paralel, pentru că părinții mei considerau că muzica nu e o meserie, am urmat cursuri juridice și administrative, cu un master în Drept Internațional la Universitatea „Dimitrie Cantemir“ și, mai târziu, pentru că eram curioasă, iar muzica este hrana mea spirituală, puterea mea, energia mea, am absolvit și Facultatea de Muzică.

Rep.: Iar, dacă ar fi să facem un parcurs al locurilor unde ați lucrat, cam care ar fi acesta?

I.M.: Sunt referent cultural la Centrul Cultural din Sighetu Marmației și director al Ansamblului Folcloric „Mara“, plus de asta am Fundația „Moroșanca“, mă ocup de copii, de tineri, să avem cui lăsa zestrea noastră populară. Am fost și profesor la Școala Populară de Artă și colaborator la televiziunile Prima și Etno, iar aici sunt realizator-colaborator la Radio România Sighet.

Rep.: În tot ce faceți, ce este cel mai important?

I.M.: Toate sunt importante. Mi-e drag să las moștenire copiilor ce-am preluat eu de la bunicii mei, de la părinți. Iubesc portul popular, am acasă 100 de cămăși maramureșene și atât țin la ele că, dacă mi-ar cere cineva, mai degrabă i-aș da bani să-și cumpere decât să ia una de la mine. Cam în asta se măsoară pasiunea mea pentru ceea ce fac. Dar am ales muzica pentru că stă acolo, în suflet.

Rep.: Spuneți-mi, cât contează studiile muzicale în folclor, îl îmbogățește prin cunoaștere? Sau la fel de bine un cântec rămâne valoros prin rădăcinile din care s-a născut, în sensul în care interpretul a trăit la propriu ceea ce transpune mai apoi prin melodie?

I.M.: Sincer, nu văd niciodată ca studiile să schimbe ceva în folclor. Dacă vorbim de autenticitate, înseamnă că trebuie s-o luăm din punctul în care ea s-a născut, de la izvor. Cântecul trebuie trecut prin trăiri, iar dacă ai cunoscut satul, cu toate valorile lui spirituale, nu ai cum să nu transpui vibrația și emoțiile prin muzica pe care o faci. Dacă eu cânt și cel din fața mea nu simte ceva, înseamnă că n-am făcut nimic. Dacă eu interpretez o doină și văd o lacrimă pe obrazul unui singur om înseamnă că am transmis esența. Atât contează.

Rep.: Sunteți născută la Rona de Jos, apoi v-ați mutat la Nănești (Bârsana) și vă desfășurați mare parte din activitate la Sighet. În ce fel v-au marcat cele trei localități?

I.M.: Toate m-au marcat în egală măsură. Am crescut pe Valea Ronișarei și pe Valea Izei, partea aceasta de poveste din Maramureșul istoric, am cules melodiile de aici și asta transmit mai departe. Sunt o privilegiată să pot să cânt melodii de pe două văi. La Rona, singurul sat de români între maghiari și ucraineni, sunt cuvinte care nu se folosesc în tot Maramureșul, ci doar acolo.

Rep.: În muzică se poate spune că ați realizat cam tot, aveți 15 materiale discografice...

I.M.: Am înregistrat patru albume de folclor, unul cu pricesne, altul cu cântece din Banatul Sârbesc, patru albume de folclor în colaborare cu alți interpreți, trei de colinde, alături de alți artiști, două cu grupuri de copii (unul de folclor și altul cu colinde). Și am reluat muzica de petrecere, care se cântă la noi foarte mult. Și nu mă opresc aici, am mult material strâns, care trebuie și el dus mai departe.

Rep.: La Nănești ați creat, odată cu înființarea Fundației Moroșanca, un adevărat fenomen cultural.

I.M.: Ideea a fost să promovez satul, zona, obiceiurile și cântecele locale. Dar, pentru că foarte mulți tineri au plecat în străinătate – iar asta e o dramă, că se cam golesc satele noastre –, am înființat în cadrul fundației două grupuri, „Moroșanca“ (pentru adolescente) și „Pui de moroșan“ (8-12 ani), iar aici am copii din tot Maramureșul istoric. Cu ei încerc să readuc în atenție cântecele de grup, mult apreciate la noi, cum era altădată, la lucrul câmpului.

Rep.: Sunteți moroșancă. Ce au în plus moroșenii față de oricare altă zonă etnofolclorică din România?

I.M.: În primul rând Maramureșul e un loc binecuvântat de Dumnezeu fiindcă și astăzi avem tradiții și obiceiuri. Avem costume frumoase. Cântece frumoase. Cântece pe care oamenii le simt, le joacă, le lăcrimează. Dar dintre toate, ce are Maramureșul? Oameni. OAMENI!

Maria Bogdan