Adama Sultan iulie 2020
update 6 Aug 2020

O poveste a lutului rostită din Prahova

  • Publicat în Traditii

„Nu trebuie să silim materialele să vorbească în limba noastră, ci trebuie să le aducem până la acel punct unde alții vor înțelege limba lor.“ (Constantin Brâncuși).

Prahova – și Muntenia de Nord, în general – nu este nici pe departe o zonă în care olăritul să fi făcut istorie. Sau în care roata olarului să ducă lutul dincolo de meșteșugul popular și să-l transforme în artă. Poate tocmai de aceea Centrul Județean de Cultură s-a gândit să aducă aici „Povestea lutului“, o expoziție cu creații din zonele consacrate ale țării, în speranța că poate cine știe s-o întâmpla să apară vreun pasionat din rândul tinerilor care să preia tradiția, s-o revitalizeze și s-o ducă mai departe.

corund harghita

La vernisajul expoziției de olărit de la Palatul Culturii din Ploiești, Anișoara Ștefănucă, directorul Centrului Județean de Cultură Prahova, a făcut o incursiune în istoria olăritului din lume și din România. Iar „Povestea lutului“ începe undeva în Neolitic, prin anul 8000 î.Hr., când ceramica era deja cunoscută în Orientul Apropiat, apariția meșteșugului fiind legată din nevoia de a depozita hrana. De amintit că olăritul a apărut mai târziu comparativ cu cultivarea plantelor și creșterea animalelor. În Balcani, deci și pe teritoriile străvechi ale României, legenda spune că lutul sau mai degrabă calitățile acestuia au fost descoperite atunci când oamenii au căptușit coșul de nuiele, în care se depozitau grânele, cu pământ; lăsat la soare, acesta s-a uscat într-un fel care i-a determinat să încerce să fabrice vase din lut galben. Cu timpul au inventat tehnici diverse: frământarea unui boț de lut și scobirea lui; formarea fundului vasului pe care se așezau colăcei de lut mai apoi finisați în interior și exterior; construirea vasului din benzi de argilă care se lipeau de fundul vasului. Roata olarului, considerată etapă superioară în prelucrarea lutului, a apărut în această parte a Europei prin anul 450 î.Hr., în epoca La Tène. Ulterior, acesteia i s-a adăugat cuptorul de ars, după care au apărut decorațiunile, în funcție de specificul local.

Scurtă istorie a olăritului în România

expo ceramica

Pe teritoriul de azi al României, olăritul a apărut acum 4.600 de ani. Cel puțin de atunci datează primele obiecte de ceramică descoperite de arheologi, împodobite cu zgârieturi și decorații liniare. Mai apoi s-au adăugat elemente bizantine pentru ca, pe măsura trecerii timpului, specificul românesc rural să fie foarte pronunțat. Istoricii au reținut pe teritoriul României trei civilizații ceramice: în Muntenia – tipul Boian, în Moldova – ceramica cucuteniană și în Transilvania – ceramica zgâriată. Ideea este că olăritul s-a bucurat de un adevărat cult în civilizația rurală, fiind prezent la evenimentele importante din viața omului, de la primul scăldat al nou-născutului în vasul de lut până la înmormântare, când tradiția era să fie spartă o oală. Deunăzi vreme, țăranul român avea aproape în fiecare gospodărie o roată a olarului și un cuptor; astăzi numărăm pe degete atelierele sau zonele unde olăritul mai înseamnă ceva. Tehnica și decorul diferă de la zonă la zonă: ceramica moldovenească este deosebită comparativ cu cea transilvană și oltenească, acestea trecând la nivel de artă, în vreme ce ținuturile Munteniei s-au rezumat la vasele de imediată utilitate. De departe însă vârful artei românești îl reprezintă ceramica de Horezu-Vâlcea, aflată în lista patrimoniului cultural imaterial UNESCO și celebra ceramică neagră de la Marginea-Suceava.

Axa ceramicii românești: Marginea-Corund-Horezu

horezu valcea

O poveste a lutului trebuie să treacă musai prin câteva centre de olărit împortante: Corund, Horezu, Marginea etc. La Corund-Harghita, până și lutul este extras dintr-un anumit loc, iar tehnica permite inclusiv crearea vestitei ceramici negre (cenușiu spre negru, culoare obținută prin înăbușire); elementele decorative provin din viața rurală și din credință, iar cel mai des întâlnite sunt laleaua, floarea de colț și cocoșul de munte. În comuna Marginea, din Suceava, existau cândva 60 de ateliere de olărit. Ceramica neagră creată aici este unică în Europa atât prin tehnica de ardere (cuptoare închise în partea superioară și la gurile de foc) ori de luciul exterior cenușiu-metalic (frecare cu cremenele), cât și prin forma vaselor (oale înalte, cu mănuși, cu două toarte, ulcioare, vaze, străchini) sau decorațiuni (linii frânte, spirale, desene stilizate etc.). În Oltenia faimă mondială a căpătat ceramica de Horezu, lucrată de meșterii populari după tehnici vechi de peste 2000 de ani; la decorarea vaselor aceștia folosesc deseori culorile verde, albastru, brun, roșu-portocaliu, iar ca elemente decorative predomină spirala, stelele, cocoșul, pomul vieții, linia ondulată (calea rătăcită), cercurile concentrice, spicul de grâu, soarele. În Muntenia olăritul se practică sporadic. De exemplu, în Prahova exista o vatră de olărit în satul Potigrafu, din comuna Gorgota. Astăzi meșteșugul mai este păstrat de un singur olar, Ion Apostol, dar acesta nu mai are cuptorul de ars.

mesterul popular Ion Apostol Potigrafu

Maria BOGDAN