Noroc cu bulgarii că ne mai vedem calzi

Miercuri, 7 decembrie 2016, a doua zi după Sfântul Nicolae, care pentru români e un sfânt înrudit cu Moş Crăciun prin bunătatea lui recunoscută mai ales de copii, care îşi pregătesc ghetuţele, cei care au, pentru daruri, a fost o zi cumplit de geroasă. Moş Nicolae a fost, anul ăsta, mai sărac decât în anii trecuţi, zgârcenia lui fiind resimţită de mulţi dintre copiii de la câmpie. E un pui de ger care nu-i prea lasă pe vârstnicii satelor din Bărăgan să mai iasă din casă. Bate şi vântul, un băltăreţ ascuţit, ce te pătrunde până la os.
Trec prin Smirna, aşezare de oameni vrednici, din judeţul Ialomiţa, cum erau recunoscuţi în urmă cu aproape trei decenii. Anii au trecut, iar femeile şi bărbaţii care mai trăiesc îşi duc bătrâneţea cu chiu şi vai. Şcoala generală de opt clase şi-a tras obloanele şi, aşa părăsită cum e, seamănă cu o prăvălie intrată în faliment. În Smirna, doar Biserica mai funcţionează.
Trecem prin Iazu, acelaşi decor, aceeaşi tristeţe, doar vreo trei câini ai nimănui se hârjonesc în colţul de la DN-ul care leagă Slobozia de Brăila. În crâşmă, vânzare canci, cum ne spune un cetăţean care aşteaptă o ocazie să ajungă la Viziru. Trecusem prin uliţele principale din două sate şi numărasem douăzeci şi trei de coşuri pe care ieşea fum. Pe unele mai gros, pe altele mai firav, vorba ceea, de câte lemne pusese pe foc. Între Smirna şi Iazu e islazul unde doi copii şi o bătrână, cu nişte trăişti după umeri, adună baligă uscată ca să aibă pentru foc. „Nici baligă nu mai găsim, că s-au împuţinat vacile. E jale mare, maică!“ O întreb dacă se duce duminică la vot şi îmi răspunde: „Dacă ţine Dumnezeu cu noi, ăştia care abia ne mai târâm, şi o fi vreme frumoasă, ne ducem.“ Îi zic sărut mâna, deşi nu cred că este cu mult mai în vârstă ca mine. Am întrerupt brusc o discuţie, ca să nu o întreb pe cine pune ştampila.
Scânteia nu arată rău, semn că e o așezare bine gospodărită. Casele, dar şi curţile sunt mai fâşneţe, mai cu fruntea sus. Din păcate, decembrie ăsta a venit cu iarnă de-adevăratelea din noiembrie, grăbită nevoie-mare. Şi aici nu iese fum pe coşurile caselor, semn că nu prea sunt aprinse focurile din sobe. Aflu că metru′ ster de lemn de foc e mai mare decât pensiile ţăranilor cooperatori, care, pe vremurile trecute, pe o vreme ca asta, erau la tăiatul cocenilor şi scosul sfeclei. Vorba unei bătrâne: „Amărâţi am trăit, chinuiţi murim, vai de zilele noastre!“ La una dintre societăţile agricole din Scânteia ajung cam spre seară şi nu prea am cu cine să vorbesc despre iarnă, dar mai ales cum se descurcă sătenii cu încălzitul caselor. Aflu de la Marin Drăgnescu, zis Lăiţă, care are de muncă la o mică societate care încearcă să valorifice lâna şi pieile de oaie din satele din zonă. E atât de amărât şi cu sufletul întors pe dos, încât mă obligă să notez în viteză:
– Iarna asta vrea parcă să pună capac la toate. Dacă o ţine aşa, la primăvară vom fi răriţi rău de tot. Ce a fost de băgat pe foc s-a băgat. Au rămas doar gardurile. A ajuns metrul ster de salcâm, care cântăreşte 900-950 kg, între 480 şi 500 de lei. Mai mult decât are pensie mama, la cei aproape 80 de ani ai ei. Se târăşte prin casă cu un cadru, că e beteagă. A muncit treizeci şi ceva de ani la colectivă, în vânt şi ploaie, pe arşiţă şi pe ger, de cu noaptea în cap şi până seara şi acum i-au rămas doar chinurile. Ne-am strâns cu toţii într-o cameră. Acolo le facem pe toate. Ce folos că am şi eu casa ca lumea!? Că putea să fie mai rău, o ştie toată lumea. Noroc cu bulgarii. Ei vin peste Dunăre, pe la Călăraşi, cu TIR-urile cu lemne de salcâm, fag ori stejar. Le vând cu acte în regulă. Ne spun că lemnul ar fi mai ieftin, dar transportul de peste o sută de kilometri dublează costul. Oamenii cumpără lemne cu roaba ori cu căruţu′ de butelie.
Şi, ca să-mi închidă gura, să nu mai pun altă întrebare, tovarăşul lui de muncă îmi spune cu o ciudă numai de el ştiută: „Şi lemnele, dar şi moartea sunt scumpe. O înmormântare te bagă în sapă de lemn.“
Dar cum un necaz nu vine niciodată singur, Ministerul Mediului, care în acest an a luat hotărâri şi decizii una mai aberantă decât alta, a dat ordine pentru toţi gospodarii României că nu mai au voie să taie niciun arbore din propriile gospodării. Această decizie a venit în condiţiile în care 3.500.000 de gospodării, în majoritate din mediul rural, nu au de unde să-şi procure lemne pentru încălzit pe timpul iernii, din cauza Ministerului Mediului, care nu a acordat cantitatea de lemn pentru această necesitate vitală.
Mihai VIŞOIU
Revista Lumea Satului nr. 1, 1-15 ianuarie 2017 – pag. 46-47
- Articol precedent: În satele călărăşene, tradiţiile Crăciunului au fost bucuria copiilor
- Articolul următor: La Sângeru Prahova. Expoziţia de grafică „CETĂŢENI DIN SATUL TERRA“