Moșoaiele de la Luncavița

Vineri, 16 Decembrie 2016 11:40
Publicat în Traditii

Bună seara, gazdă mare, / Ne primiţi cu o urare? / Un colind vechi, dobrogean / din pământ luncăviţean? / Să vestim în jos şi-n sus / Că ni s-a născut Iisus? / Am venit din Luncaviţa / Unde-i peştele şi viţa / Să gonim de tot strigoii / V-am adus aici moşoii!

Așa își încep programul colindătorii din comuna Luncavița atunci când prezintă cu mândrie tradițiile din zonă. Una dintre cele mai reprezentative tradiții din Dobrogea este aceea a moșoilor și a moșoicuțelor – colindători îmbrăcați în blănuri, cu tălăngi și măști specifice.

De la domnul Gheorghe Trandafir, coordonatorul ansamblului Tradiții luncăvițene, am aflat mai multe detalii despre acest obicei și despre specificul costumelor.

„În comuna Luncavița, obiceiurile de iarnă încep de pe data de 6 decembrie și se termină de Bobotează. Tradiția moșoaielor datează din timpuri străvechi și are rolul de a vesti venirea sărbătorilor, dar și de a alunga spiritele rele din gospodărie“, a specificat dumnealui.

Moșoii au măștile confecționate din cătrună, adică un dovleac fără miez, după cum ne-a explicat coordonatorul grupului, care este pregătit din timpul verii, când este încă pe câmp. Atunci când este în creștere, se suspendă pentru a se putea obține o curbură naturală care, atunci când masca este finalizată, este de fapt nasul moșoiului. După recoltare se curăță și se lasă la uscat. Apoi copiii și tinerii încep să le dea forma dorită pentru a ajunge cea mai reușită mască de sărbători: se sculptează ochi și gură, apoi se împodobesc cu blană de iepure pe frunte, cornițe de țap, cerb sau de berbec, ghirlande și fire de mohair.

Grupul de colindători este format din cupluri – moșoi și moșeicuță care reprezintă forme arhaice ale creștinismului și au rolul de a alunga relele care vor să pună stăpânire pe sfârșitul de an. Moșoiul este moșul casei, cel care sfătuiește familia și octotește gospodăria și are în general coarne de cerb și clopote mai mari din tablă. Moșeicuțele au clopote de alamă, mai ușoare, dar și coarne mai mici, în general cele de țap.

Specificul acestei tradiții este păstrat an de an pe meleaguri dobrogene, iar sunetul tălăngilor îi îmbie chiar și pe cei mai mici dintre săteni să învețe zicalele și strigăturile tocmai pentru ca acest obicei să aibă aceeași intensitate în fiecare iarnă.

GALERIE FOTO