reclama youtube lumeasatuluitv
update 14 Nov 2019

Povestea Schitului Ceptura

Ceptura, județul Prahova, o comună în care vremurile au amestecat viile și cărbunii, într-o conviețuire nepotrivită. Exploatarea cărbunelui a încetat să mai fie o afacere după 1990. Viticultura însă a prosperat, cel puțin în anii din urmă, după o perioadă de decădere de aproape un deceniu și jumătate. Comuna prosperă și ea de la un an la altul. Pesemne așa or fi dorit „Sf. Împărați Constantin și Elena“, ocrotitorii pe care i-au ales pentru aceste meleaguri călugării de la Căldărușani care au ridicat, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, un schit printre podgoriile Cepturei. Așezarea monahală a fost zidită întâi ca metoc al mănăstirii din Gruiu-Ilfov. Un secol avea să existe schitul. O sută de ani mai târziu, călugării au fost alungați de comuniști, iar biserica a devenit depozit de materiale al unui fost IAS. Pe ruinele de demult, alți călugări și preoți au rezidit, după anul 1996, așezământul monahal, punându-l sub același sfânt hram protector.

Vechea mănăstire a fost desființată în anul 1959. După izgonirea călugărilor, a rămas aici de veghe părintele Iezechiel, care s-a adâncit în viața duhovnicească, trăind din hrana adusă de credincioși. După trecerea acestuia la Domnul, chiliile au fost transformate în grajduri, iar biserica a fost neglijată. Și astăzi circulă tot felul de povești pe seama puterii care a ținut zidurile în picioare. Prima dată, biserica trebuia să fie transfor­mată într-un depozit de butoaie. Pentru că unul dintre acestea a strivit, în cădere, piciorul unui muncitor, oamenii au văzut în acest incident un semn divin și au renunțat la noua destinație. Pe urmă, lăcașul a fost umplut cu viță-de-vie, special pentru a i se da foc. Dar nici acest lucru nu a fost dus la capăt. Un timp a ajuns depozit de pesticide. Mai târziu, unul dintre directorii IAS-ului a vrut să dărâme biserica, socotind că zidurile s-au șubrezit și ar prezenta pericol de prăbușire. Un inginer s-a rugat de director s-o mai lase o vreme pentru că s-ar mai putea depozita câte ceva în ea. Până la urmă, lăcașul s-a ruinat de la sine. Un clopot însă a rezistat în timp. Înainte de a pleca din schit, ultimii călugări au îngropat clopotul în partea stângă a bisericii. După 1989 l-au dezgropat, l-au dus la Mănăstirea Jercălăi, iar astăzi se află din nou la Ceptura.

Reînviată din propria cenușă

În 1996, la cererea părintelui paroh Șendroiu, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat reînființarea schitului ridicat, în 2009, la rang de mănăstire. Primul care a ajuns aici, în 2010, a fost părintele Teodosie Ciochină, care a trăit vreme de șase ani aproape în pustnicie, locuind într-un container de fier. În 2015 a venit la Ceptura și părintele Augustin Mâzgoiu, starețul așezământului, care a slujit vreme de două decenii la Crasna. Obștea este formată din cei doi părinți și câțiva călugări care vin să ajute la treburi. Biserica, denumită „a călugărilor“, este din zid de cărămidă, în formă de navă, cu altar, naos și pronaos. Altarul, cu catapeteasma din lemn, este luminat de o fereastră la răsărit și alta mai mică, la nord. Naosul și pronaosul primesc fiecare lumină de la câte o fereastră așezată pe zidul din sud și din nord. Pe pronaos se află o turlă înfundată de formă pătrată. Intrarea se face prin sud, pe o ușă din lemn. Pardoseala este din lespezi de piatră. Acoperișul a fost refăcut anii trecuți, dar schitul are nevoie de multă altă trudă pentru a căpăta statutul care i se cuvine.

Maria Bogdan

Revista Lumea Satului nr. 9, 1-15 mai 2017 – pag. 56

Schitul din munți

Undeva, în inima munților, la 69 km de Focșani, în legendarele ținuturi ale Vrâncioaiei, în comuna Nistorești, meleaguri dăruite de Ștefan cel Mare unuia dintre cei șapte frați viteji ai bătrânei Nistor, drept răsplată pentru eroismul în bătălia cu turcii, se află un regal arhitectonic al Vrancei, Schitul Valea Neagră, din satul cu același nume. Ridicat în 1755 de părintele Maftei, din satul Spinești, lăcașul – astăzi de maici – se înscrie în lista monumentelor istorice de interes național.

Prin părțile locului, multă vreme schitul s-a numit Vrancea sau al Vrânceanului. Denumirea de Valea Neagră a luat-o mai târziu, pesemne după sat, dar și satul s-a numit astfel după pârâiașul cu pietre negre în albie. Bisericuța din bârne de lemn, apărată cu scânduri și așezată pe un zid puternic, poartă două hramuri, „Adormirea Maicii Domnului“ și  „Pogorârea Duhului Sfânt“. Construcția este una simplă, sub formă de navă, cu pridvor, pronaos, naos și altar, ultimul cu o catapeteasmă sculptată, poleită cu foiță de aur și bronz, iar pictura ce o îmbogățește este realizată de meșteri anonimi ai secolului al XVIII-lea. Pereții nu sunt pictați, ci doar împodobiți cu icoane în culori vii, expresive. Aurită este și tâmpla de lemn din sistemul de boltire a bisericii, iar ușile împărătești sunt unicat în felul lor. Ansamblul este completat cu o clopotniță, o construcție în trei etaje, primele două sub formă de pătrat, ultimul octogonal, îngustată de la bază spre vârf; la fiecare cat, ferestrele sunt dispuse pe toate laturile, să se deschidă spre cele patru zări... Așezământul mai are o clădire pentru stăreție, trei case țărănești și chiliile, toate acoperite cu șindrilă și o clădire în construcție, despre care vrem să credem că nu va dezechilibra nici arhitectura, nici tihna locului și nici tradiția populară.

Primul schit independent din istoria bisericii

Istoria zidirii schitului este una cu totul aparte. Vrâncenii munteni nu s-au grăbit să-și facă propriul loc de rugăciune. Existau, în zonă, alte mănăstiri la care se închinau. În special cea de la Poiana Mărului, pildele și exemplul de viață și de activitate a Sf. Vasile înrâurindu-i hotărâtor. La acest sfânt a venit părintele Maftei, în numele vrâncenilor, să-i ceară dezlegare să întemeieze un schit la Valea Neagră. Pe locul ales, unde se spune că ar fi sihăstrit Sf. Cuv. Teodora din Sihla, vrâncenii au început construcția în 1755 și au terminat-o în 1757. Ei au înzestrat schitul cu averi, din care monahii puteau să se întrețină, dar pentru că stăpâneau terenul în devălmășie, într-o obște (Obștea Vrancei), au hotărât ca egumenul să fie ales prin voia lor și doar recunoscut de Episcopia Romanului, iar averea să fie administrată tot de ei. Altfel spus, ei și-au întemeiat schit independent de episcopie, lucru unic în toată istoria Bisericii Române.

Valea Neagră, loc de învățătură

Sfântul Vasile de la Poiana Mărului le-a dăruit icoana (cu Maica Domnului, numită de vrânceni Sfânta) făcătoare de minuni, veșminte pentru primii cinci truditori, obiecte, cărți de cult și icoane care se găsesc și astăzi în biserică. De-a lungul timpului, monahii de la Valea Neagră au realizat la schit o adevărată școală pentru săteni. Aici se realizau traduceri din textele biblice răsăritene, aici își înscriau vrâncenii actele de danie ori vânzare, aici a funcționat o școală pentru cântăreții bisericești și tot aici s-a improvizat o școală laică, unde copiii din munți învățau să scrie și să citească. Un secol a înflorit schitul. După secularizarea averilor, războaie, regimuri politice diferite, schitul a devenit când biserică de mir, când mănăstire. Abia în 1968 s-a consolidat din nou statutul de schit, de data aceasta unul de maici, și așa a rămas până astăzi.

Maria BOGDAN

Bran, mănăstirea care bate la poarta cerului

Părintele Arsenie Boca obişnuia să spună că paşii spre biserică sunt număraţi. Să fie aşa oare? Răspunsul nu poate fi decât unul subiectiv. Dacă totuşi prin rătăcirile voite prin ţară paşii vă vor purta spre „tinda raiului, casa lui Dumnezeu, poarta cerului, locul împlinirilor, cerul cel de pe pământ şi locul în care se arată iubirea lui Dumnezeu“, aşa cum definea părintele Teofil Părăian mănăstirile, îndreptaţi-vă şi spre leagănul agroturismului românesc, Fundata – Bran - Moieciu. Aici istoria este vie şi trăieşte prin obiectivele turistice naturale şi antropice, iar inima ei bate mai tare în culoarul Rucăr-Bran. Printre şirurile de munţi de aici sufletele ostaşilor români ce au luptat în Primul Război Mondial au sărutat cerul. Jertfa lor a rămas posterităţii ca o lecţie despre onoare şi sacrificiu şi pentru ca nimeni să nu uite că aici au căzut soldaţi români s-a înălţat o troiţă „întru cinstea şi veşnica pomenire a tuturor eroilor şi martirilor neamului românesc“ şi o mănăstire.

Drumul spre acest loc porneşte din centrul Moieciului de Sus şi străbate satul Şimon. Acesta aparţine comunei Bran şi este practic „un buchet“ de căsuţe ospitaliere, permanent deschise pentru cei care vor să poposească în acest colţ de ţară pitoresc. După câţiva kilometri pe strada asfaltată apare indicatorul care te îndrumă spre mănăstire. Ca să ajungi la porţile cerului porneşti mai apoi pe un drum forestier ce trece prin faţa mănăstirii şi continuă mai departe, probabil până dincolo de cealaltă faţă a dealului. Deloc impozant prin statură, ci mai degrabă prin aura şi smerenia care îl înconjoară, aşezământul s-a născut sub chipul unui schit în 2006 pe o coamă de deal, Balaban, înfrăţită cu creste ale Pietrei Craiului, Bucegi, Postăvaru şi Măgura Codlei. În plină vară, pe 30 iunie 2009, când creştinii sărbătoresc Soborul celor 12 Apostoli, Mitropolitul Ardealului a venit aici spre a sfinţi biserica, iar şapte ani mai târziu de la înfiinţarea sa, în 2013, schitul avea să se prefacă în mănăstire. Şi iată că aşa s-a născut în munţi încă un lăcaş spre cinstirea Domnului. Spectator în piesa timpului, mănăstirea Bran priveghează în linişte asupra munţilor de 11 ani. La fel de liniştită am găsit-o şi eu. Doar câţiva copii dădeau viaţă prin jocul lor peisajului încremenit. Sub razele unui soare puternic, aşezământul sfânt se ridica în mijlocul unui regat al vegetaţiei luxuriante ce cobora lin în vale. Imaculat, cu pereţi albi, fără picturi şi cu acoperiş de şindrilă, lăcaşul este în perfectă armonie cu natura. De parcă ar fi fost plăsmuit chiar din vrerea ei şi nu din a omului. În spatele bisericii se află ansamblul monahal, corpul de chilii cu parter şi etaj, acolo unde vor fi amenajate o bibliotecă şi ateliere. Sihastră în vârf de munte, mănăstirea Bran se află astăzi în grija a trei monahi, două măicuţe şi un preot.

Răsfirate împrejurul mănăstirii, se aflau colibele de lemn unde sătenii îşi petrec nopţile când vin la păşunat cu animalele pe timpul verii. Şi totuşi, la acel ceas din zi, văile erau stăpânite doar de o linişte absolută. În zare se vedea satul covârşit de grandoarea munţilor, dar nici urmă de animale sau de stăpânii lor. Poieniţele cu flori de munte fremătau sub adierea unui vânticel sălbatic de început de toamnă. Pe aceleaşi note muzicale ale maestrului se legănau şi crăiţele colorate în portocaliu intens, sădite de o parte şi de alta a aleii scurte ce îţi poartă paşii spre intrarea în mănăstire. Alături îşi răspândeau mireasma proaspătă trei brazi falnici. Am păşit în interiorul bisericii aflate sub ocrotirea Soborului celor 12 Apostoli şi liniştea era parcă şi mai profundă. Şoaptele abia rostite de mireni se pierdeau fără să înţelegi vreun cuvânt. Ca şi cum doar rugăciunile ar fi avut dreptul de a prinde glas aici.

Lumina puternică de afară se strecura delicat prin ferestrele ei suficient pentru a-i lumina încăperea modestă din punctul de vedere al spaţiului. Interiorul, la fel de simplist, păstrează aceleaşi reguli de design ca şi exteriorul mănăstirii. Pereţii albi, fără picturi, sunt îmbogăţiţi doar de câteva icoane pictate pe lemn. Totul este într-o cromatică elegantă ce îmbină doar câteva culori: alb, maroniu închis şi roşu intens. Spre deosebire de alte mănăstiri, care ascund „colecţii“ de icoane şi obiecte de cult, în mănăstirea Bran bogăţia este redusă la o raclă cu sfinte moaşte, la pâlpâirea caldă a candelelor ce ard şi la chipul blajin al puţinelor icoane păstrate aici. În rest, eşti doar tu şi sufletul tău în faţa unei nemărginite linişti din care se poate deschide hăul abisului sau, dimpotrivă, paradisul.

Laura ZMARANDA

Schitul din Poiana Raiului

Schitul Pocrov a fost întemeiat la începutul secolului al XVIII-lea de către Pahomie Penciu. Biserica cu hramul Acoperământul Maicii Domnului a fost construită de către Pahomie care s-a retras în Poiana Raiului împreună cu ucenicii săi: Sofronie, Mardarie, Lazăr, Dosoftei, Ioanichie. Astfel au construit o biserică de lemn pe temelie de piatră în plan treflat cu pridvor, pronaos, naos şi altar. Catapeteasma este ornamentată cu flori sculptate în lemn, iar icoanele sunt executate în maniera picturii bizantine. În prezent, la schit sunt 9 monahi cu viaţă de obşte, în mare parte după tipicul lăsat de Episcopul Pahomie.

Atunci când suntem întrebaţi ce le-am recomanda străinilor să viziteze la noi în ţară răspundem, printre altele, Mănăstirile din Moldova drept dovadă că ne mândrim cu ele pentru că au o istorie aparte ori oferim răspunsul din suflet, îndemnaţi de trăirile pe care le-am resimţit în acele locuri? De aici s-a ajuns şi la aşa-numitele „afaceri mănăstireşti“ unde trebuie să mergi cel puţin o dată în viaţă pentru că aşa se cuvine, dacă eşti creştin. Unii merg sub acest imbold, alţii merg cu sufletul deschis în speranţa găsirii acelei legături divine, iar când ajung acolo sunt asaltaţi de comercianţii de la porţile marilor mănăstiri care vând te miri ce, nu neapărat obiecte pe care le-am putea găsi doar la o mănăstire.

Cam aşa stau lucrurile şi la Mănăstirea Neamţ, unde există tot mai mulţi comercianţi care parcă ştirbesc din acea încărcătură pe care vrei să o simţi la o mănăstire, motiv pentru care am decis să merg împreună cu familia la un alt lăcaş sfânt din apropierea acestei mănăstiri, schitul Pocrov.

La numai 4 kilometri de biserica ctitorită de Ştefan cel Mare, mergând pe un drum greu practicabil se poate ajunge la schitul Pocrov care datează din anul 1714. Dacă plouă sau ninge eşti nevoit să abandonezi maşina şi să mergi la pas prin pădure spre Poiana Raiului, după cum este numit locul aşezării. Înaintam şi parcă mă aşteptam să întâlnesc pe cineva în drum, aşa cum se spune că ne aşteaptă Sfântul Petru la poarta Raiului. Nu mică mi-a fost surpriza să observ faptul că pe stratul subţire de zăpadă nu se vedea nicio urmă a vreunui enoriaş care să urce pentru a participa la slujbă, parcă toţi se opriseră la poalele muntelui, la Mănăstirea Neamţ. Am ajuns la porţile bisericii într-un cadru realmente schimbat: nu erau comercianţi aşa cum găsisem în parcările altor mănăstiri, era doar o aşezare înconjurată de brazi, iar cele câteva chilii din jurul bisericii vesteau prin fumul ce ieşea pe horn că se află totuşi cineva care să ne poată întâmpina. Şi biserica era-n linişte şi nu înţelegeam de ce. Am mers spre o clădire nouă, construită după incendiul din anul 2000, care a distrus construcţiile de pe 600 de mp. Acolo, într-o singură cameră, era improvizată o biserică unde slujba începuse deja. Am participat la slujbă după rânduiala creştină, iar la un moment dat ni s-a alăturat încă o familie. La final, egumenul schitului, părintele Ambrozie Ghinescu, ne-a oferit anafura. „E cam tare...“, ne spune, după care ne invită la masă.

În timpul mesei am aflat de incendiu şi motivul pentru care slujba nu a fost oficiată în biserică: lăcaşul sfânt nu are sursă de încălzire şi din acest motiv a fost amenajată o încăpere încălzită. Am aflat şi faptul că puţină lume ajunge în Poiana Raiului, mai ales în anotimpurile reci şi, din acest motiv, şi anafura era tare. Călugării au câteva animale şi câteva parcele de pământ care asigură un minim necesar de hrană. Enoriaşii aduc diverse produse, ulei, orez şi aşa mai departe, care pot fi preparate atât pentru călugări cât şi pentru cei care aleg să participe la slujbă în cadrul schitului în detrimentul mănăstirilor mediatizate.

Loredana Larissa SOFRON

Abonează-te la acest feed RSS