cemrom iulie 2018
update 17 Jan 2019

Viața la țară, analizată și comentată de Alex Ștefănescu „Satul românesc a fost distrus“

Am stat de vorbă cu unul dintre cei mai iubiți și populari critici literari ai României. Este vorba de Alex Ștefănescu. Un om cult, carismatic, profund și cu multă măiestrie în jocul cuvintelor. În rândurile de mai jos povestește și analizează pentru revista Lumea Satului evoluția vieții la țară de acum o sută de ani până în prezent.

– Sunteți o persoană deosebită, v-ați remarcat datorită umorului fin pe care îl aveți. Însă, cum sunteți văzut de colegii din domeniu? Adresez această întrebare deoarece, în general, imaginea unui critic literar este una a unui om obiectiv. Folosiți umorul pentru a comunica mai ușor cu cei din jur?

– Ați pus degetul pe rană! Încă din tinerețe am optat pentru un scris accesibil, nu m-am gândit să intimidez, nici să fac impresie sau paradă de superioritate intelectuală, ci să mă fac util, să inițiez oamenii în frumusețea literaturii. Oamenii nu sunt mai puțini inteligenți ca mine, dar nu se ocupă de asta. Atunci eu, care sunt un cititor de serviciu, pentru că asta este un critic literar, m-am gândit să le atrag atenția prin frumusețea literaturii. Acest lucru îl poți face doar pe înțelesul tuturor. Să știți că pentru mine este mult mai greu să vorbesc simplu decât să folosesc terminologia de specialitate. Atunci când o folosesc e ca și cum aș pune scrisul pe pilot automat. Ca să scrii simplu trebuie să faci un efort de reformulare a acelor adevăruri pe care trebuie să le comunic. Asta mi-a adus simpatia din partea publicului și o foarte mare nemulțumire, chiar dispreț, din partea unor critici literari, care au impresia că le-am stricat piața. Umorul este o formă de comunicare foarte bună! Totodată, vreau să fac deosebirea dintre ironie și umor, eu nu sunt adeptul ironiei. Ironia este o armă, sunt capabil să o folosesc ca o armă, ca să mă apăr. Ironia înseamnă să râd de tine pentru amuzamentul publicului, pe când umorul înseamnă că eu și cu tine râdem împreună. Umorul ne apropie unii de alții.

– Să vorbim un pic și despre viața la țară. Aș dori să faceți o comparație despre lumea satului de acum o sută de ani până în prezent. Cum a evoluat în tot acest timp din punct de vedere social, spiritual și economic?

– A involuat, dar ar trebui spus un cuvânt mai tare: a fost distrusă viața de la țară de către comunism. Farmecul vieții de la țară a fost distrus! Lumea nu înțelege, spune că ce înseamnă să trăiești la țară, să ai toaleta în curte? Aceștia vorbesc cu dispreț. Aici fac o mică paranteză, faptul că ai toaletă în curte nu este un lucru rău, este o dovadă de decență a țăranilor. Satul românesc ajunsese un model de echilibru ecologic, la figurat vorbind.

Ca dovadă, atunci când Dimitrie Gusti a înființat muzeul satului român cu toate casele regiunilor din România, sociologii din Europa de Vest veneau aici ca să afle cum funcționa viața în satul românesc deoarece era un exemplu de armonie. Țăranii aveau de toate: forță de muncă, cultură, divertisment, se duceau la hore și aveau o morală formidabilă. De exemplu, țăranii de odinioară aveau un respect față de lucrul muncit. În romanul Răscoala al lui Liviu Rebreanu, unde este vorba despre niște țărani indignați care se duceau să dea foc unui conac, ocoleau răzorul cu flori din fața conacului pentru că aveau un respect față de munca depusă de cei de acolo. Acum a dispărut asta, în parcuri se calcă pe flori fără nicio reținere. Viața la țară ajunsese la o armonie uimitoare prin reglări succesive, iar anumite imperfecțiuni s-au corectat de la sine. De exemplu, dacă unul își cumpăra o batoză își dădea seama că nu are rost să-și cumpere și alții pentru că batoza are o capacitate mare de prelucrare a grâului și o pot folosi mai mulți. Se asociau singuri, din bun simț făceau asta. De asemenea, erau foarte rare cazurile în care fetele rămâneau gravide înainte de căsătorie. Nu am nicio prejudecată, dar atunci era o adevărată dramă socială. În general, viața la țară era armonioasă și bine gândită, avea farmec! Comunismul a distrus asta în mod brutal, nu că a involuat satul românesc, a fost pur și simplu distrus. De asemenea, colectivizarea forțată a fost o altă mare tragedie. Una este asocierea liberă a unor oameni care se cunosc între ei și alta este ca pe cei mai buni să-i deportezi în Bărăgan. Toată elita satelor a fost supusă unor persecuții, iar ura oamenilor valoroși a fost prezentă și în lumea satelor. Cei care aveau cât de cât o anumită bunăstare din munca lor, din mâinile lor pline de pământ, au fost numiți chiaburi și pedepsiți groaznic. Iar toți bețivii și toți nenorociții au fost considerați oameni cinstiți. Cât despre colectivizarea forțată avem documente, a fost de un tragism sfâșietor. Cu plutonul de securiști în mijlocul satului, un țăran a spus că nu poate să trăiască fără pământ și că fără el mai bine îl împușcă. Iar ei l-au împușcat. Ei bine, primul țăran care a făcut asta putea să creadă că nu se va întâmpla așa ceva și putea să facă o asemenea scenă doar ca să impresioneze, însă a venit și al doilea țăran cu aceeași replică și a fost împușcat, a venit și al treilea. Vă dați seama, în total au fost opt bărbați curajoși care au făcut chestia asta și au murit. Fac o paranteză, cum să ne mai mirăm cu nu mai avem bărbați curajoși astăzi? Mai sunt, dar s-a diluat calitatea populației.

– De curând, am sărbătorit Centenarul Marii Uniri. Din punctul dumneavoastră de vedere, ce trebuia marcat?

– Sunt multe de spus, dar cea mai mare realizare care marchează Centenarul Marii Uniri este construirea Catedralei Mântuirii Neamului.

alex stef poza deschidere

– Construirea acesteia a născocit diferite discuții pro și contra. Până la urmă este un lucru bun, cum comentați?

– Este un lucru extraordinar de bun, sunt foarte mândru ca s-a construit această catedrală. Mulți oameni sunt împotrivă și gândesc negativ din cauză că au o gândire lipsită de poezie, de măreție. E ca și cum te-ai duce la o fată cu un buchet de flori și ea te-ar întreba cât au costat și că mai bine de banii ăia cumpărai niște carne. Odată i-am arătat marea unui prieten, avea un joc impresionant de culori. Și îi spun: „Uite ce măreție!“: Iar el îmi răspunde: „Ce să văd, niște apă?“ Sunt unii oameni care au un fel de orbire, nu văd frumosul, văd doar partea practică. Revenind la subiect, sunt persoane care judecă construirea catedralei și spun că mai bine cu banii folosiți construiau niște spitale. Asta este o dovadă de prostie, catedrala conține în ansamblul ei un spital, un azil de bătrâni, o cantină pentru săraci, o bibliotecă, un centru cultural, social, este formidabilă. Din păcate, ne aflăm într-o situație mai proastă decât acum o sută de ani, nu suntem la înălțimea celor care au făcut marea unire în 1918. Avem teritorii și mai puține decât aveam atunci, pentru că le-am pierdut între timp. Avem o infrastructură sub orice critică, nu există țară din jurul nostru care să stea așa de prost cu mijlocul de transport. De asemenea, avem o stare a populației foarte proastă, mereu agitată. Când mă duceam în altă țară mă uitam cât de calmi sunt oamenii, senini, politicoși, ce sentiment de siguranță au. Asta se vede când te întorci dintr-o vizită în străinătate. Populația noastră este foarte agitată, mie nu-mi pare rău că sunt tratat nepoliticos pe stradă, dar mi-e milă de acei oameni care trăiesc atât de încordați, nervoși și irascibili. Dacă aș fi conducătorul acestei țări m-ar îngrijora foarte tare ce se întâmplă cu oamenii din țara mea.

– Dacă ați ocupa o asemenea funcție, care sunt primele măsuri pe care le-ați lua?

– O soluție care pare simplă, dar nu este: toată lumea trebuie să-și facă datoria! Când toți vor face asta lucrurile vor merge bine.

– Aveți perfectă dreptate! Mi-a făcut o deosebită plăcere să vă am alături și vă mulțumesc pentru găzduire și timpul acordat. Sper să ne vedem mai des și să dezbatem diferite teme de interes pentru revista Lumea Satului.

Ruxandra HĂBEANU

  • Publicat în Sate

Înapoi în timp: satul tradițional românesc al secolului XIX în vizită la Iași!

Muzeul Etnografic al Moldovei din cadrul Complexului Muzeal Naţional „Moldova“ Iaşi marchează anul Centenarului prin două expoziții de ținută. În perioada 31 martie- 6 mai 2018 sunteți invitați la Palatul Culturii, la expoziția temporară „Sat și Societate 1918- 2018“, iar în perioada 27 martie- 24 iunie 2018 la expoziția „Imaginea lumii țesută în lână“, scoarțe aduse din patrimoniul Muzeului Național de Etnografie și Istorie Naturală, din Republica Moldova.

Satul și societatea de demult apuse...

Muzeul Etnografic al Moldovei din cadrul Complexului Muzeal Naţional „Moldova“ Iaşi în colaborare cu alte două muzee: Muzeul Județean Gorj și Muzeul Județean de Etnografie și Artă Populară din Baia Mare, organizează expoziția temporară „Sat și Societate 1918 – 2018“. Trei regiuni istorice: Oltenia, Maramureş și Moldova sunt prezentate prin intermediul bunurilor culturale din patrimoniul celor trei muzee organizatoare, reunite într-un discurs expoziţional inedit, ce include elemente de arhitectură, textile de interior şi costume populare. Până la sfârșitul anului 2018, această expoziție va fi prezentată și publicului din Baia Mare și Târgu Jiu.

Expoziția de față este o punte socială și temporară, cu elemente simbolice dar, definitorii pentru asumarea unei tipologii- „Civilizația sătească“. Oamenii și vremurile sunt factori istorici concreți iar, dacă „viitorul și trecutul sunt a filei două fețe“, a construi este de datoria prezentului, prin permanentul apel la memorie. În cazul nostru, civilizația sătească este fundamentul satului român unitar modern deci, rolul pe care ni-l asumăm este de a redescoperi mereu „sufletul satului“.

Ovidiu Focșa, muzeograf la Muzeul Etnografic al Moldovei din Iași ne aduce satul secolului XIX în Iașul zilelor noastre: „Suntem în fața unei premiere, în sensul că pentru prima dată sunt expuse într-o expoziție de artă comparată elemente, care ne duc cu gândul la casă și la identitate rurală, din cele trei zone distincte ale României. Expoziția a fost gândită pentru a relaționa elementele între ele, astfel încât, din fiecare zonă au fost alese, în principal obiecte care țin de industria casnică, respectiv de ocupație specifică feminină, iar pe de altă parte am vrut să scoatem în evidență, bărbatul ca și stâlp al casei, de aceea în expoziție este o frumoasă expunere de stâlpi de pridvor, și nu întâmplător zic eu a apărut analogia bărbatul casei - stâlpul casei. Vizitatorii noștri vor avea ocazia să descopere costumul tradițional de zonă: cămașa, catrința moldovenească, maramureșeană și oltenească, în cazul femeii, la care vine cămașa sau ia de sărbătoare și bineînțeles învălitoarea de cap; toate aceste lucruri, care iată în acest an al Centenarului nu fac altceva decât să marcheze unitatea românilor de pretutindeni.

Un aspect foarte important sunt covoarele sau scoarțele, parietalele, realizate în culori naturale, din lână, fiind ilustrate verdele pădurilor așa cum este cel din Maramureș, cu bărbatul plecat la vânătoare sau după caz la război și portretizat aș putea spune de către femeia rămasă acasă. Pe de altă parte, calea rătăcită, motivul soarelui, hora sunt elemente definitorii ale tradițiilor populare; încheiem cu vegetalul moldovenesc, în culori naturale mai puțin stridente, dar foarte frumos îmbinate din punct de vedere cromatic. În general, expozițiile de artă comparată sunt foarte valoroase pentru că permit vizitatorului, ca în același spațiu interior să poată face diferențe și analogii, și să poată să aibă marea șansă de a avea într-un spațiu destul de redus ca dimensiune, elemente din trei zone distincte, care altfel sunt disparate și ar trebui să se meargă la sursă. Două cuvinte despre stâlpii de pridvor, această coloană a infinitului, din care excepțional Constantin Brâncuși s-a inspirat are recunoștință pentru eroii Războiului cel Mare, din perioada 1916-1919. Vizitatorii vor putea vedea acești stâlpi de pridvor antropomorfizați cu forme umane, care sunt strămoșii mitici, ocrotitori ai speței de neam. De altfel, demersul expozițional  este  întregit cu câteva fotografii, între care se remarcă și fotografia artiștilor contemporani, dar care scot în evidență ansambluri ce au la origini tot elemente țărănești, mă refer de exemplu la sculptura sfatul bătrânilor, și se știe că acesta era principala formă de organizare din obștea sătească a satelor maramureșene, bătrânii erau cei care luau toate deciziile vis-a-vis de persoanele din sat, mai tinere, cu privire la începutul aratului, muncile câmpului, de creșterea animalelor și de tot ce trebuia să aibe loc pentru mersul bun al comunității.“

Dacă bărbatul este stâlpul casei, femeia este matricea neamului, ea țese neamul pe care îl apără și îl hrănește bărbatul. Oricum, războaiele implică și bulversează atât pe cei combativi și pe cei de-acasă, adică toată societatea.

Valori eterne ale umanității

A doua expoziție vernisată a fost „Imaginea lumii țesută în lână“ organizată de Muzeul Etnografic al Moldovei și Muzeul de Etnografie și Științe Naturale ale Republicii Moldova pentru a marca Declaraţia pentru celebrarea Unirii Basarabiei cu Ţara Mamă, din data de 27 martie 1918.

Scoarța amintește, însă că este mai bine a face război ca femeile, adică a izvodi frumuseți noi prin casă. Acest tip de manifest tacit au practicat totdeauna mamele care în trecut rămâneau să susțină familia al cărei stâlp căzuse în războiul sângeros și adeseori plângeau alături de soț și de fii: „Pentru că vorbim de o imagine a lumii, respectiv lumea văzută prin ochii țărăncii simple, care stătea acasă și uita de necazuri, țesând. Astfel, se țeseau covoare de dimensiuni variate, realizându-se scoarțe, parietale, lăicere, deci o întreagă tipologie a țesăturilor mari, făcute în război, în  acea instalație arhaică de țesut vertical, în gherghef, care uneori, datorită dimensiunilor covorului, nu putea fi pus în casă și atunci războiul de țesut era pus și sprijinit pe coama casei și se lucra afară la el. Evident că se lucra printre picături, când aveau timp, pentru că femeia alături de bărbat era și ea implicată, pe lângă muncile casnice și la munca câmpului și la creșterea copilului. Ceea ce prezentăm publicului în cele trei săli expoziționale, spunem noi că sunt piese de o valoare inestimabilă pentru patrimoniul Republicii Moldova, în extenso și pentru patrimoniul românilor, a României Unite, fiind piese valoroase, a căror vechime merge până în jumătatea secolului al XIX-lea. Covorul dincolo de rolul său funcțional, de protecție a încăperii avea și o funcție estetică. Practic, nu o să găsiți covoare chiar și la modul simplist, neornamentate, care să nu aibă țesuturi și motive ornamentale. Era această îmbinare între utilitar și funcțional pe de o parte și estetic pe de altă parte. De aici s-au născut compoziții deosebite, de elemente, motive, toate strânse la un loc; avem pe aceeași scoarță și elemente care aparțin lumii vegetale, lumii păsărilor, elemente zoomorfe, dar și scheomorfe, care sunt legate de uneltele agricole și care apar și pe ouăle încondeiate, motivul central fiind un chenar neîntrerupt, cu o simbolistică aparte; este asemeni horei, în formă de cerc și care simbolizează unitatea și năzuința de protecție a casei și gospodăriei, în care se aflau față de elementele periculoase ale exteriorului. Cromatic, scoarțele expuse au o dominanță de verde; se spune că această culoare era folosită de oamenii de la pădure, iar pe de altă parte predomină culoarea neagră, aparținând persoanelor din zona agricolă“, a  adăugat Ovidiu Focșa, muzeograf, Muzeul Etnografic al Moldovei din Iași.

Beatrice Alexandra MODIGA

GALERIE FOTO


Satul românesc în 2050

Cum va arăta satul în viitor pornind de la realităţile prezente, dar mai ales de la amintirile străbunilor este deviza de la care porneşte discuţia despre lumea satului cu Neagu Udroiu, un scriitor care provine din mediul rural, un împătimit al mediului rural care chiar a activat în mediul urban, ocupând numeroase funcţii, printre care şi cea de ambasador.

– Întrebarea este una la care m-am gândit şi eu: Oare cum va arăta satul meu peste 10, 15 ani sau chiar în 2050?

– Un alt „om al satului“ spunea că „satul fără Europa ar putea exista, dar Europa fără sat nu!“ Este o metaforă, pentru că o afirmaţie are nevoie de demonstraţii care să o susţină. Poate aşa este. Sunt ţări în care satul nu mai există, satul tradiţional mai exact, dar timpul a rectificat, a corectat şi a pus ceva în loc. Şi de aceea cred că este necesar să luăm cuvintele în toată greutatea lor. Am putea porni de la această întrebare: Cum va arăta satul în 2050? E uşor de găsit răspunsul, nu e foarte complicat pentru că societatea merge înainte, omenirea la fel şi se produc transformări care ajung, până la urmă, şi la acest palier, la aşezarea rurală. Este riscant să avansezi fără să te asiguri, înainte de a pune placheul, pe ce-l aşezi. Adică cât de solidă este informaţia. Ecuaţia nu cuprinde doar satul ca aşezare, nu cuprinde doar agricultura ca braţ forte al satului în lupta cu viaţa, cuprinde în primul rând actorul – ţăranul, deci putem întreba Cum va arăta ţăranul anului 2050? Evoluţiile pot fi conforme cu ceea ce bănuim sau putem fi contrazişi de un factor catalizator pe care nu îl avem în vedere. Un astfel de exemplu este în comunicarea de masă, cine se aştepta la telefonul mobil acum 30 de ani? La fel Internetul, care a apărut şi ne stăpâneşte.

– Dacă satul va continua să se transforme, ce se va întâmpla cu tradiţiile şi obiceiurile? Pentru că ele asigurau un grad de curăţenie al lumii rurale.

– Lucian Blaga spunea: Veşnicia s-a născut la sat. Au venit voci ulterioare, scriitori ai perioadei interbelice, care au „încremenit“ satul aşa cum îl aminteau ei. Satul acela nu mai există, poate doar într-o bună parte în unele locuri şi mai puţin în altele. Inevitabil intervin factori care distrug anumite straturi de suprafaţă, dar esenţa rămâne. Deci satul a fost şi rămâne un altar al existenţei noastre. Satul din România nu are nici interesul să se închidă într-o carapace, să rămână cel care a fost în datele lui esenţiale, şi nici forţa de a se transforma în ceea ce doreşte. Cât de repede am ajuns la acea linie de unde să nu te mai simţi dator să repari, ci doar să construieşti, vom vedea. Pe alocuri lucrurile s-au rezolvat, în unele locuri se cunoaşte că au apărut oameni care au intuit cum se poate mişca viaţa la ţară, dar în foarte multe locuri există această pungă a sărăciei pentru că au intervenit elementele naturale nedorite dar de înţeles, cum ar fi îmbătrânirea populaţiei. Mulţi au plecat la oraş, timpul lucrând în defavoarea satului. E adevărat că satele s-au dezvoltat diferit. Într-un fel arată satele din zona Rucărului cu o arhitectură aparte, altfel arată cele din jurul marilor oraşe. Există şi sate din vârf de munte unde, probabil, nu va ajunge niciodată drumul asfaltat. Locuitorii satului se întreabă: Ce ne facem? Copiii nu mai vin să îşi vadă locurile şi aşa mai departe. Nu este vorba doar de cum arată satele.

– Ce se va întâmpla cu satul românesc ţine de ce vom face noi, aşa cum spune şi Kennedy: „Nu te întreba ce ţi-a dat ţara, ci ce i-ai dat şi tu ei.“ Trebuie să punem şi noi umărul şi să nu ne lăsăm duşi de val, cum se spune. Dar, după cum spuneaţi, punctele tari ale satului nu sunt puţine. În primul rând este vorba de accesul la civilizaţie, nimeni nu concepe să se mai ducă în mediul rural numai pentru că se poate mânca altfel. Dacă satul nu are, de exemplu, medici sau profesori cred că e vina primarului, a satului care trebuie să ofere condiţiile necesare pentru ca aceştia să-şi poată face meseriile.

– Nu este vorba doar de datele personale ale individului, ci e vorba de mentalitatea cu care a venit pentru această funcţie. Dacă ne gândim la ce va fi sigur că trebuie avut în vedere de unde pleci. La fel este şi în cazul satului, de unde venim ştim, cum arată vedem, încotro mergem ţine tot de această informaţie asupra a ceea ce există. Mergem foarte greu pe crearea fundamentelor construcţiilor viitoare. Vorbind despre dezvoltarea satului românesc trebuie să avem în vedere pilonul esenţial: pământul. Trebuie rapid însuşite anumite lucruri pentru că până şi animalele nu se mai cresc cum se făcea odată în urma aplicării normelor europene. Vorbind de turism trebuie să ne referim la meşteşuguri care trebuie revitalizate în termeni, situaţiei de faţă. Este şi mica industrie pentru că şi în sat trebuie să fie câţiva salariaţi, aceasta este tendinţa, nu doar de a transporta materia primă şi produsele.

– Din păcate, există un viciu al economiei agricole româneşti: noi exportăm materie primă şi importăm produsele.

– Este o practică dezastruoasă, falimentară care ar trebui ordonată. Revenim iar la turismul montan. În multe ţări este un pilon important pentru că ai ce oferi. România, aşa cum este ea de la natură, are atâtea de oferit: de la aerul curat şi apa de izvor până la peisaj. Iniţiative există şi sunt zone unde lucrurile se mişcă, dar este nevoie de mai mult.

– Din păcate, pentru un observator sentimental şi cu simţul românismului este derutant, de exemplu, ce ni s-a întâmplat în ultimii 25 de ani. Un milion de hectare de pădure a fost pus la pământ; un milion de hectare de pământ au fost vândute şi nimeni nu s-a gândit că, înainte de a fi bun privat, este bun naţional. Pământul poate fi concesionat nu vândut pentru că aşa am înstrăinat bucăţi din România.

– Ne-am grăbit să schimbăm totul. Am făcut-o cu o nepricepere copleşitoare. Întoarcerea proprietăţii s-a făcut în grabă şi fără inventarul necesar. De curând am văzut dispărute zeci de plantaţii pe care le ştiam roditoare. Fostele clădiri ale CAP-urile dărâmate, când puteau fi folosite altfel şi aşa mai departe. Statisticile ne arată că am renunţat la ceea ce aveam deja.

– Suntem şi într-o concurenţă neloială faţă de Uniunea Europeană, unde sunt state foarte dezvoltate, dar noi nu trebuie să uităm că avem condiţii excepţionale pentru agricultură.

– Nu suntem în concurenţă cu UE, suntem parte a Uniunii, trebuind să îi respectăm regulile dacă vrem să ne meargă bine. Partea occidentală a Uniunii Europene are deja o tradiţie, nu poţi pretinde că-i poţi ajunge din urmă pe cei care au avut colonii sau au condus imperii. Facem o greşeală în a lua Franţa sau Italia drept reper pentru că nu avem cum să le prindem din urmă. Trebuie luate exemple mai apropiate pentru a insista pe reuşita celor aflaţi într-o situaţie similară.

– Sunt convins că 2050 va fi anul în care se va demonstra că agricultura este o ramură economică de căpătâi şi că este o mare şansă pentru România.

– Aşa este, agricultura va ridica ţara acolo unde trebuie. Cred foarte mult în rezistenţa satului doar cu ajustările pe care le va impune timpul, dar care trebuie să ţină cont de tradiţii.

Gheorghe Verman

Hibele medicinii în satul românesc

Despre importanţa asistenţei medicale în satele româneşti, dar şi despre hibele sistemului sanitar discutăm cu dr. Dorin Sarafoleanu, a cărui specializare mă impresionează deoarece are o strictă legătură cu profesia mea.

– Cum v-aţi ales această profesie?

– Am ales această profesie foarte simplu: am citit câteva cărţi ale mamei mele, care a fost învăţătoare, cărţi care în timpul copilăriei mele făceau vogă. Apoi, am admirat un doctor din cartier care era plătit de toţi locuitorii la începutul anului cu o anumită sumă, fiecare după posibilităţile lui, şi stătea la dispoziţia noastră în orice moment, inclusiv în zilele de sărbătoare. Apoi am făcut o apendicită acută cu peritonită care putea să mă răpună şi el m-a salvat. Iar al doilea doctor pe care l-am admirat era orelist. Toate acestea coincideau cu dorinţa tatălui meu de a avea în familie un medic, pentru că fratele lui mai mare fusese student la medicină la Bucureşti, dar a murit când era în anul III. Aşa am ales să fac medicina. Nu a fost uşor pentru că în acel regim părinţii mei erau cotaţi ca fiind burghezi, adică clasa mijlocie, iar pentru această clasă erau alocate 15% dintre locurile la medicină şi eram destul de mulţi candidaţi, 20-25/loc. Am activat foarte mulţi ani la ţară, ani care au fost foarte utili, pentru că timpul petrecut acolo m-a ajutat foarte mult în pregătirea ulterioară. Acolo vezi patologia reală pentru că poţi să faci medicină personalizată.

– Aş vrea să ne referim la satul românesc pentru că mi se pare că există încă, din păcate, diferenţe între condiţiile de viaţă ale orăşenilor şi ale sătenilor. Haideţi să vorbim despre asistenţa medicală, pentru că mă gândesc la acei oameni care trebuie să meargă la zeci de kilometri să facă o consultaţie medicală, mă gândesc la faptul că nu le sunt la îndemână medicamentele, ce să mai vorbesc de cele compensate.

– Aveţi dreptate şi asta este cu atât mai dureros, mai tragic aş putea spune, pentru că ne aflăm la 25 de ani după ce am făcut Revoluţia pentru a ne ameliora starea de viaţă. S-au desfiinţat foarte multe spitale, unităţi sanitare care nu erau corespunzătoare din punctul de vedere al standardelor europene. Sunt de acord, trebuiau desfiinţate, dar numai după ce construiai ceva modern în loc. Nu s-a întâmplat acest lucru, iar bietului ţăran i-am luat şi acest minim şi l-am lăsat sub cerul liber, neavând unde să apeleze în caz de boală. Mai mult decât atât, am făcut tot felul de arondări să meargă zeci de kilometri. Dar cu ce să meargă, dacă nu avem nici drumuri? Cu ce să meargă, dacă nu există mijloace? Am avut situaţii în care pacienţii îmi spuneau că le-au fost prescrise reţetele; deşi farmacia era la 10 kilometri, au ajuns acolo să cumpere medicamentele, iar farmacistul le-a spus: „Nu am medicamentul acesta. Întrebaţi doctorul ce pot să vă dau în locul lui.“ Nu există comunicare între farmacii şi medici, nu există farmacia şi dispensarul la un loc cum ar fi necesar. Din acest motiv nu vin nici foarte mulţi turişti din străinătate, pentru că dacă li se întâmplă ceva riscă să nu aibă unde să apeleze, să nu fie dispensar în acel sat la care el să găsească o asistenţă similară din Uniunea Europeană.

– De aici şi plecatul masiv în străinătate al cadrelor şi surorilor medicale. Merg afară şi activează în sate unde au toate condiţiile necesare pentru că acolo mediul rural are altă conotaţie.

– Vă dau exemplul unui fost student care a plecat în Franţa într-un sătuc, a ajuns acolo şi a fost întâmpinat de primar care i-a arătat dispensarul şi a spus: „Te rog să îmi spui dacă îţi ajunge tot ce e aici sau mai doreşti să achiziţionezi şi alte lucruri.“ După aceea i-a arătat două case dintre care să îşi aleagă una în care să locuiască. Aş vrea să trăiesc să văd că se întâmplă aşa ceva şi în ţara noastră. Dacă mergeţi în România rurală o să vedeţi că unii oameni nu au doctori, nu au farmacii. Satele se depoluează, în 30 ani se preconizează că vom fi 16-17 milioane. Cine va mai lucra pământul, cine va mai face tot ce trebuie făcut pentru o ţară care vrea să progreseze? Nu am nimic cu cei care, în condiţiile globalizării, aleg să activeze pe orice meridian din Europa sau din lume, dar să nu uităm că noi pregătim doctori care constă cam 50-60 de euro fiecare pe întreaga perioadă a studenţiei şi încă pe atât perioada de rezidenţiat şi îi dăm gata făcuţi, pentru că nu poţi să îl opreşti. Dar cel puţin cineva ar trebui să returneze o parte dintre cheltuieli. Acum vin specialişti din străinătate care selec­tează elevi încă de la liceu pentru a le oferi sprijin de studiu. Este şi un lucru bun, şi un lucru rău. Pe de o parte că apreciază inteligenţa românească, iar pe de altă parte că îi pierdem şi în România nu rămân decât aceia care nu sunt aleşi să plece în străinătate.

– Vă întreb acum, nu înţeleg ca simplu cetăţean de ce nouă, românilor, ni se întâmplă ceea ce bietul Ţuţea preconiza: „Că la români a te afla în treabă e un mod de lucru.“ Am început anul şcolar fără manuale, am aruncat cardurile de sănătate pe piaţă fără să avem mijloacele necesare pentru a le folosi, încercăm să facem autostrăzi de 25 de ani, dar nu reuşim să construim nici drumuri judeţene, nu putem accesa bani europeni pentru că nu ştim să realizăm proiecte.

– La noi în Banat este o vorbă: „Dumnezeu îţi dă, dar nu îţi bagă în traistă!“ UE ne dă exact din ce ulterior cotizăm noi acolo. Noi avem voluptatea lucrului făcut superficial, nedus până la capăt şi nefăcut metodic aşa cum trebuie. În aceste condiţii, ceea ce spunea Petre Ţuţea este real datorită faptului că nu avem exemple pe care să le urmăm. Vorbim de oamenii de la sate, acolo ar trebui să existe nişte modele, nişte repere. Exemplele sunt date de primar, preoţi, profesori. Ce exemple se dau astăzi? Nuntă cu 700 de invitaţi? Această lipsă de comunicare între societate şi cei care reprezintă societatea trebuie anulată. Aici intervine şi năravul poporului român că tolerează aceste lucruri. Noi nu suntem un popor combativ, noi nu ieşim în stradă să ne cerem drepturile şi să îi obligăm pe cei pe care i-am ales să facă ceea ce au promis. Nu, noi înlocuim acestea cu comoda manieră de a comunica pe Facebook, pe Twitter, reţele sociale care nu reprezintă o mare presiune asupra celor care administrează ţara. Am să vă spun un punct de vedere al unui ambasador francez, recent retras din funcţie, care a fost întrebat cum vede faptul că noi, românii, nu reuşim să facem multe lucruri după 25 de ani: este o sechelă a comunismului, este una genetică sau din alte motive? El a spus că nu este o sechelă a comunismului pentru că orice sechelă dispare după 10-12 ani şi poate fi înlocuită. Nu este genetică pentru că poporul român este unul generos, darnic şi aşa mai departe şi atunci l-am întrebat care este problema după părerea dumnealui. Şi a spus: „Proastele exemple pe care le aveţi şi le urmaţi de 25 de ani.“ Exact ce spuneaţi şi dumneavoastră.

Gheorghe VERMAN

O revoluţie paşnică. Distrugerea satului românesc

A văzut lumina tiparului la Editura Presa Universitară Clujeană cartea profesorului universitar dr. Vasile Surd: „Miceşti (Micuş) – un sat transilvănean“, aşa cum s-a cristalizat în gândirea autorului, în aprofundarea cunoaşterii realităţilor vieţii rurale ca fiu al satului. Profesorul Vasile Surd este născut la 22 iulie 1946 în satul Miceşti. Este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj – Facultatea de Geografie, şi visiting profesor la mai multe universităţi de pe 5 continente.

Modul de tratare este cel monografic, începând cu condiţiile naturale şi istorice ale satului – aşezat la extremitatea estică a Cheilor Turzii, în zona depresionară a Muntelui Mare, la nord de Cluj-Napoca, continuând cu prezentarea aspectelor demografice, economice şi sociale şi creând o imagine sugestivă a evoluţiei/involuţiei satului românesc.

Este deosebit de sugestiv modul de prezentare a conceptului său despre satul românesc.

„Satul reprezintă locul sacru al plămădirii noastre ca neam, acel spaţiu inconfundabil şi încărcat deopotrivă de infinită bunătate şi căldură, unde ne-am deprins să preţuim din fragedă pruncie, ca nimeni alţii, gustul dulce al strujelei de pâine, durată din mâinile butucănoase şi crăpate de prea multă trudă a taţilor şi mamelor noastre, locul deselor reîntoarceri după repetate rătăciri ori înfrângeri.

Pentru noi satul este locul de îngropăciune şi al bucuriei revederii, locul de împăcare, de linişte, de muncă neobosită, de reîmprospătare, de reculegere, de dreptate şi de putere.

Pentru noi satul este locul sacru de proprietate. Pentru noi patria se confundă cu satul!

Prin satul nostru am făcut, facem şi vom face mereu paşi drepţi şi hotărâţi spre lume, întru demnitate şi eternă recunoaştere a neamului în constelaţia civilizaţiilor planetare. De aceea cuvine-se să-l cinstim la zile alese ca aceasta, să-l sprijinim cu toată fiinţa noastră şi să nu uităm niciodată că numai aici suntem acasă. […]

Fiecare fiinţă umană este ancorată în două coordonate majore: timpul şi locul. Noi ne-am născut într-un timp şi într-un loc anume, inexistent în altă parte pe mapamond, satul Miceşti (Micuş) pe care îl evocăm, atât cât ne pricepem, în prezenta scriere. Cu timpul şi cu locul nostru sacru de naştere suntem logodiţi, până facem transferul în veşnicie. Chiar şi după aceea! Suntem legaţi cu invizibile şi trainice fire, suntem pironiţi, de voie ori de nevoie, de matricea locurilor natale, de la Văratici şi de la Soc şi până pe Hiş, de la Cherpiniu şi până la Alace, şi-n tot lungul văii Micuşului, pe care curge de milenii, fără încetare, fiorul neamului nostru micuşenesc. […]

Pentru noi, satul natal se confundă cu Patria. Îngemănarea sinergică a iubirilor mai multor „patrii“, satele şi oraşele noastre, generează iubirea de Marea Patrie, supusă astăzi la nemeritate şi grele încercări de către neadecvaţii naţiunii.

Pe aceia care şi-au bătut joc de satul natal, de oamenii locului, şi nu numai, de pe poziţia funcţiilor vremelnice pe care le-au ocupat şi le ocupă în jilţurile instituţionale, dedându-se la furtul pământurilor celor nevoiaşi, la falsuri şi la prinderea în horă turbată a jafului local şi naţional, acuzând răul sprijiniţi în pungă, cuvine-se să le ştergem numele şi urma neamului de pe aceste file. Ei fac parte din tagma mişeilor naţiunii, al căror rost şi loc sunt hărăzite a fi în latrina spurcată a istoriei noastre.

Ei se află în afara timpului şi a locurilor natale.“

I-am inserat în prezenta scriere şi pe cei care şi-au găsit rostul existenţial în satul nostru adoptiv, zicându-le bine-meritatul „Bun-venit!“

Astăzi satul, ca întreaga ţară, este populat de către o „armată“ de asistaţi social, adevăraţi pomanagii la uşa protipendadei de ciocoi autohtoni şi a unei Europe care acceptă noua democraţie (slugărnicie) dâmboviţeană.

Prezentăm, în continuare, printr-o statistică succintă, tabloul demografic şi social actual.

Din totalul de 297 persoane, 76 sunt pensionari de stat, dintre care 57 sunt bărbaţi (75%) şi 19 sunt femei (25%). Salariaţii sunt în număr de 27, dintre care 18 (66,6%) sunt bărbaţi şi 9 sunt femei (33,4%). În sat sunt doi salariaţi pe cont propriu, Andreica Cosmin, cu soţia sa Adriana, care au propriul lor magazin alimentar. Salariaţi din domeniul agricol sunt 3 persoane, bărbaţi, iar din alte activităţi 22 de persoane (14 bărbaţi - 63,6% şi 8 femei (36,4%).

În agricultură, pe cont propriu, lucrează 13 persoane (10 bărbaţi - 76,9% şi 3 femei - 24,1%). Din totalul celor 76 de pensionari de stat, 53 (69,7%) lucrează şi în agricultură, dintre care bărbaţi sunt în număr de 39 (73,6%), iar femeile de 14 (26,4%).

Numărul pensionarilor CAP (din agricultură) este de 104, dintre care 86 (82,7%) sunt femei şi 18 bărbaţi (17,3%). Din totalul pensionarilor CAP (104), 35 dintre ei (33,6%) lucrează şi în agricultură. Dintre aceştia 29 sunt femei (82,1%) şi 6 bărbaţi (27,9%).

Pensionarii de boală sunt în număr de 10, dintre care 6 (60%) sunt bărbaţi şi 4 (40%) sunt femei.

În sat se află 14 persoane asistate social, dintre care 8 (57,1%) sunt femei şi 6 (44,9%) bărbaţi.

Numărul persoanelor fără venit este de 22, dintre care 17 (77,3%) sunt bărbaţi şi 5 (22,7%) sunt femei.

În sat se află un singur infractor condamnat.

Satul dispune de 120 de vaci cu lapte, 10 bivoliţe şi 14 cai pentru tracţiune.

În sat sunt 20 de tractoare fizice şi 26 de autoturisme, acestea din urmă majoritar de marcă străină. Din totalul de 238 de case locuite, 60 dintre ele (25,2%) dispun de baie şi apă curentă. Această informaţie statistică „tradusă“ în termeni mai bombastici arată faptul că, din cei 297 de locuitori, 203 (70%), într-o formă sau alta, sunt pomanagii ai noului sistem social-economic, în condiţiile în care satul dispune de un potenţial agroecologic capabil de a susţine o populaţie de cca 10.000 de persoane, la un nivel agrotehnic mediu.

Zilnic aceleaşi persoane de vârstă medie, nedeprinse cu munca sistematică, populează de la primele ore târnaţul magazinului alimentar la „un cafei şi o bere“, la care „sug“ ziua întreagă. Toţi, fără excepţie, au o repulsie organică faţă de muncă şi apă cu săpun!

După 1989 s-a declanşat cea mai sălbatică exploatare forestieră din istoria modernă a satului. Micuşul este singurul sat care mai dispune de un fond forestier compact şi continuu din toată zona colinară a judeţului Cluj.

De circa 20 de ani nimeni nu mai plantează un pom, un puiet! Toată lumea... taie!!! Nicio iniţiativă locală ori centrală nu are ca scop reîmprospătarea şi întreţinerea fondului forestier al satului! Se spera la vremea aceea (1996) că introducerea gazului metan în sat ar reduce considerabil presiunea asupra pădurii. Se spera!

De la frumoasele plantaţii de conifere realizate pe Ormeniş, la Toaplec, la Gligăniţa şi la drumul Săliştii, sub oblăduirea inimosului brigadier silvic Morovan Simion (Noniţă), în anii 1960-1965, nimeni nu a mai ieşit la plantat de pădure. În pofida acestor evidenţe triste, poporului român, micuşanului de rând, îi place să fie etichetat ca fiind „iubitor de pădure şi de... iarbă verde“.

Zilnic sunt abonate la alcool, ţigări şi cafea cca 10 persoane care-şi duc veacul în târnaţul dinspre uliţă al magazinului sătesc. Aceştia au fost muncitori... industriali. Starea lor este jalnică (dedentiţie, haine rele, nespălaţi din cap până-n picioare şi nebărbieriţi). Ei întregesc în chip specific tabloul sumbru al peisajului rural actual!

Ion BOLD

Abonează-te la acest feed RSS