reclama youtube lumeasatuluitv
update 6 Dec 2019

Boală cronică în sistemul medical din satele românești

V-ați pus vreodată întrebarea ce face o persoană bolnavă dintr-un sat situat la câțiva kilometri de reședința comunei sau la 30-40 km de primul oraș? Răspunsul poate fi unul dintre cele fataliste: Dumnezeu cu mila! În Indexul European al Consumatorului de Sănătate pentru 2017 (datele din 2018 nu sunt încă disponibile), România se situa pentru al doilea an consecutiv pe ultimul loc (34, din tot atâtea țări analizate) din punctul de vedere al sistemului medical (drepturile și informarea pacienților, timpii de așteptare pentru tratament, rezultatele tratamentelor, gama de servicii, prevenția etc.), acesta fiind mai slab decât în Bulgaria sau Albania.

Adevărul este că noi, deși există Centrul Național de Statistică și Informatică în Sănătate Publică, nu avem o analiză extinsă despre sistemul medical din spațiul rural pe care să o găsim „depozitată“ într-un singur loc. Putem doar face compilații din mai multe surse (studii, rapoarte, prognoze): INS, Ministerul Sănătății, strategii naționale, chiar și instituția citată anterior. Plecăm însă de la faptul că România are o populație rurală de 9.027.161 de locuitori, domiciliată în 2.861 de comune, respectiv în 9.626 de sate componente ale comunelor (alte 470 de sate aparțin de orașe/municipii). Și mai plecăm de la faptul că, în mediul rural, anual mor mai mulți oameni decât se nasc copii: 137.446 de decese și 92.793 de născuți vii; sporul natural este de -44,653! Asta ar putea vorbi un pic despre precaritatea asistenței medicale de la sate, nu? Având în vedere că bolile cardiovasculare sunt prima cauză a decesului (aproape jumătate), câți oameni n-ar putea fi salvați de la un infarct sau un accident vascular dacă ar fi medicul ori salvarea lângă ei?!

4,9 cabinete la 10.000 de locuitori

INS ne spune că, în 2017, în comunele românești existau 11 mii de unități sanitare. Bun, veți spune, înseamnă că am avea câte 1,14 unități în fiecare sat, deci ar fi acoperire pentru oricare cătun în parte. Numai că lucrurile nu stau deloc așa fiindcă în această numărătoare intră și farmaciile, și cabinetele stomatologice. Deci e musai să ne referim la felul de asistență acordată. Și avem următoarele statistici: în 2017, în mediul rural existau 4.481 de cabinete independente de medicină de familie (unități). Acest lucru înseamnă că avem 4,9 cabinete de medicină de familie la 10.000 locuitori sau cam un cabinet la două sate. Numărul mediu de locuitori ce revin unui cabinet de medicină de familie este de 2.034 de persoane, față de 1.602 în mediul urban. Numărul de farmacii, drogherii sau puncte farmaceutice este mai mic, 3.701, ceea ce ar însemna aproximativ o farmacie la trei sate sau 4,1 unități farmaceutice la 10.000 de locuitori ori 2.462 de locuitori/farmacie. Tot în 2017, în mediul rural erau 403 de cabinete medicale independente de specialitate, ceea ce ar echivala cu un cabinet la 24 de sate, 0,4 cabinete la 10.000 de locuitori și 22.613 locuitori arondați la un astfel de cabinet. În privința cabinetelor stomatologice, existau 2.142 de cabinete (2,4 cabinete la 10.000 de locuitori, față de 12,3 la oraș și 4.254 de persoane arondate la un cabinet, față de 813 în mediul rural). Despre medici, INS spune doar atât: în mediul rural au revenit de 8 ori mai mulți locuitori unui medic, de 6 ori mai mulți locuitori unui medic dentist și de 4 ori mai mulți locuitori unui farmacist față de mediul urban.

Maria BOGDAN

  • Publicat în Social

Să avem grijă de satele noastre!

Satele au constituit și încă mai constituie leagănul copilăriei pentru o bună parte din populația României. Fie ne-am născut și am crescut la sate, din părinți țărani, fie am venit ca nepoți la bunicii țărani, toți avem o nostalgie a frumuseții vieții la țară. Trebuie să mai avem în vedere că și în prezent aproape jumătate din populația României trăiește în mediul rural. Cel care notează aceste rânduri s-a născut și a copilărit în satul anilor ’30-’40-’50, a cunoscut ororile celui de-al Doilea Război Mondial și starea de înfometare provocată de cumplita secetă din 1946.

Câteva exemple...

În perioada războiului s-a răspândit tifosul exantematic care a ucis multe vieți, în special copii de la sate. O soră a mamei mele, într-o iarnă, a înmormântat 4 copii.

Pe câmp nu mai era nimic verde decât lucerna care are rădăcina pivotantă și adâncă și de la care se rupeau frunzele și vârfurile din care se făcea ciorbă.

În ciuda acestor condiții, deosebit de grele, țăranii, cu casa plină de copii, s-au descurcat pe baza produselor de pe lotul lor de pământ, cu o văcuță, câteva oi și cu 1-2 porci și au crescut copii sănătoși care, o bună parte, după Reforma învățământului din 1948, când învățământul a devenit gratuit, și-au continuat studiile în licee și facultăți.

Din păcate, statistici recente menționează că în învățământul superior mai sunt doar 3-4% studenți din mediul rural, deși peste 45% din populație trăiește la sate.

Ar trebui avut în vedere că vârfurile oamenilor de știință au origine țărănească deoarece fiii de țărani au fost învățați de mici cu munca și greutățile.

Niciodată nu am întrerupt legătura cu satul natal (comuna Ștefănești – Vâlcea), merg regulat la vechea casă părintească, deși am depășit 85 ani, unde ne strângem toate neamurile, de toate vârstele, de la străbunici la strănepoți, și dorim să respectăm ceea ce scria marele poet basarabean Grigore Vieru: „Casa părintească nu se vinde/ Nu se vinde tot ce este sfânt“. Din păcate, populația satelor este în majoritate vârstnică, iar numărul de copii este tot mai mic.

Familiile de altădată

Făceam niște aprecieri, împreună cu ceilalți consăteni de generație, că atunci când eram noi copii, pe o porțiune de uliță de cca 300 m, la un număr de 12 familii, eram 60 de copii – toate familiile aveau câte 6-8 copii. Acum, pe aceeași porțiune de stradă, dacă mai sunt 5-6 copii. Când plecam la școală se umplea drumul de copii cu traista în spinare. Deși făceam câte 5-6 km până la școală, nu lipsea nimeni, nu cunosc niciun copil analfabet din acea perioadă, nu se mergea cu microbuzul și nu se beneficia de programul „Cornul și laptele“.

De aceea considerăm că este o problemă de ordin național să se acorde mai multă atenție menținerii și revigorării satului românesc.

Marele agronom PS Aurelian, fost ministru al Agriculturii, ministru al Învățământului, președinte al Academiei Române și un statornic iubitor al țăranului român, referindu-se la serviciile statului spunea: „Istoria nu va trece în nemuritoarele sale pagini pe acei urmași care nu sunt în stare să-și îndeplinească sarcinile pentru poporul de la sate.“

Acesta este și îndemnul unor străini care ne vizitează țara și spun: „Păstrați-vă țara așa de rotundă, de simplă și adevărată precum a fost și merită să fie; lăsați satele și cătunele așa cum le-au brodit înaintașii voștri străbuni, nu le smintiți din loc că nu le mai puteți drege, greșeală pe care am făcut-o noi, occidentalii.“

Este absolut necesar să se aibă în vedere că:

– satul nu este implicat în mișcări de stradă, este un tampon pentru pacea socială;

– satul este purtătorul obiceiurilor, datinilor și tradițiilor poporului român;

– satul a fost zona cu cea mai ridicată natalitate;

– țăranii sunt cei mai fideli enoriași ai bisericii naționale;

– în zona rurală se găsește majoritatea fondului funciar;

– țăranii produc alimente sănătoase și mâncăruri gustoase;

– țăranii sunt cei mai preocupați de protejarea mediului înconjurător.

Din aceste motive și încă multe altele trebuie avută cea mai mare preocupare pentru păstrarea satului românesc.

Tudor Arghezi atrăgea atenția: „Să cinstim aceste meleaguri prin muncă, cu dăruire și să nu ne rușinăm niciodată de agricultură sau de pământ, să le considerăm talpa țării, căci însuși numele de țară vine de la țarină și poartă în el existența și trăirea tuturor, de ieri, de azi, de mâine și de poimâine, deci poartă în el VEȘNICIA.“

În acest scop este necesară o ajutorare mai concretă a tinerilor care doresc că se stabilească în sat, o dotare cu mijloace de producție și un sistem de creditare adecvat.

Starea de sănătate a pământului țăranilor, puțin chimizat, îl face apt de a trece cel mai ușor la agricultura ecologică.

Totodată, pe microparcelele țăranilor, asociate pe familii sau pe sate-cătune, se pot cultiva specii de plante diverse, în afara celor cultivate de marile ferme asigurând astfel o biodiversitate a culturilor agricole.

Credem că sunt suficiente motive pentru a avea cea mai mare grijă de satele noastre.

Prof. dr. Ing. Vasile POPESCU

  • Publicat în Sate

Speranțe pentru 2019 - apă la robinet pentru toţi locuitorii satelor prahovene!

Dialog cu dr. ing. Sorin Niculae, director general al SC Exploatare Sistem Zonal Prahova SA

Judeţ cu o importantă pondere economică şi socială, al treilea pe ţară ca număr de locuitori după Capitală şi judeţul Iaşi, PRAHOVA se află pe primul loc la asigurarea cu apă potabilă a locuitorilor aşezărilor din mediul rural. Este un fapt notabil: avantajele județului sunt evidente. Acesta dispune de un important potenţial hidrografic de invidiat – două mari acumulări – Bazinele râurilor Doftana (baraj Paltinu) și Teleajen (baraj Mâneciu), de trei stații de tratare și de înmagazinare, dar şi de o largă reţea de aducţiune a apei potabile, realizată în ultimii ani cu fonduri proprii şi cu bani europeni.

– Care este situaţia la zi a atingerii acestui ambiţios obiectiv? Ce anume, practic, aveţi în vedere să faceți ca apa de băut să ajungă la robinet, atât la sătenii din zona de şes, cât şi la cei din zona colinară şi de munte, cu deosebire la cei de pe Valea superioară a Prahovei?

– Prin parteneriate locale, în toate cele 90 de localități rurale sistemul de alimentare cu apă, elaborat de către Consiliul județean, la care suntem parte, alături de SC Hidro Prahova SA, s-a stabilit ca extinderea de reţea să se facă fie prin aducțiuni de la Paltinu și Măneciu, fie prin săparea de noi puţuri, pentru a se asigura debite corespunzătoare tuturor. Desigur, în funcție și de cerințele de consum, toţi sătenii să aibă întregul necesar de apă potabilă la robinet. Asta pentru că, prin eforturile CJ Prahova, s-a reuşit să se finalizeze sistemul de alimentare cu apă potabilă la mai multe localităţi din zona de şes, precum Gherghiţa, Balta Doamnei. Acum există posibilitatea să se asigure apă şi în comuna Rîfov. Pentru 2019 mai rămâne de rezolvat alimentarea cu apă în alte câteva comune cu probleme, precum Tătaru, Lapoş, Salcia, precum şi în alte câteva localităţi din zona colinară. La Salcia, bunăoară, este posibil ca sătenii să poată beneficia din anul acesta ori în anul viitor.

– Se spune că Prahova are cea mai bună reţea de aducţiune şi de distribuţie a apei potabile la sate. Așa este ?

– Da, avem un sistem solid, realizat în timp, împreună cu Administrația Națională „Apele Române“, cu noi, Exploatarea Sistem Zonal SA și cu Hidro Prahova, dar și cu autoritățile locale. Să ştiţi că dis­punem de un sistem de aducţiune şi de distribuţie destul de bun, astfel că, aşa cum arătam mai înainte, avem şansa să putem asigura în următorii ani apă de băut în aproape toate satele judeţului nostru.

– Aveți în vedere și toate acele localităţi din zona de munte care au încă probleme cu asigurarea necesarului de consum, de exemplu Secăria, Talea, Proviţa de Sus şi Proviţa de Jos?

– Da, acestea reprezintă și acel grup de comune din zona colinară, cu unele dificultăți tehnice. Noi insistăm mult acolo unde există atât o serie de aglomerări rurale, cât și o dispersare a mai multor localități, dar nu putem să nu ținem seama și de acele localități sau zone unde sunt doar cel mult câte 100 de gospodării sau mai puține.

Trebuie să se știe că alimentarea cu apă potabilă la sate rămâne totuși o situație destul de complexă. Prin eforturi comune ale CJ Prahova, dar și prin Hidro Prahova, precum și ale consiliilor locale, avem acum apă potabilă, de munte, și în micro­zona Cerașu, la Posești, Bătrâni și la Drajna. De asemenea, o importantă reușită avem și în zona sudică a județului – la Fulga, Boldești, Grădiștea, Sălciile, Baba Ana, dar și în zona colinară de la Mizil, și anume la Fântânele, Vadu Săpat, Jugureni, Călugăreni, dar și la câmpie, anume la Tomșani. Toate acestea ca urmare a asocierilor prin Parteneriatul pentru managementul apei Prahova.

– Ce investiții directe mai pot fi făcute și în acest an?

– Cum noi nu avem prevederi bugetare în acest sens, noile investiții pot fi realizate doar prin Consiliul Județean Prahova. De aceea speranțele noastre sunt strâns legate în principal de contribuția directă a acestui organism. Evident, și a fondurilor alocate de primăriile comunelor interesate în acest domeniu.

– Vă dorim mult succes în împlinirea obiectivului dvs., și anume acela ca în curând să avem apă potabilă la robinet în casele sătenilor din județul Prahova.

Cristea BOCIOACĂ

  • Publicat în Sate

Satul inteligent - un vis care pășește spre realitate

Visul de a trăi într-o localitate care să îmbine toate facilitățile urbane cu farmecul rural probabil că este comun unei mari părți dintre oameni, fie că vin din oraș, fie că vin de la țară. Însă de curând, mai mulți entuziaști s-au reunit și au pus pe hârtie întâi visele lor, apoi propuneri concrete pentru a le transpune în practică. Trebuie să spunem de la început că aceștia nu sunt doar niște visători, ci sunt și specialiști în diferite domenii: construcții, sănătate, agricultură, economie, urbanism, administrație, IT etc. Așa s-a născut proiectul satului inteligent, pe cale de a fi transpus în practică.

Un sat tradițional, structurat după principii moderne

Satul inteligent este deosebit de alte așezări rurale atât prin componenta sa structurală, cât și prin organizare. Din punct de vedere fizic este o localitate rurală compusă din locuințe moderne, cu magazine, unități de prestări servicii, spații de recreere și o fermă agricolă mixtă, vegetală și zootehnică, care oferă o gamă largă de produse. Tuturor celor enumerate înainte li se adaugă un sistem de management în ceea ce privește mentenanța și serviciile publice.

Dar diferența cea mai mare față de alte așezări rurale va consta în modul de organizare a acestui sat inteligent. Sistemul de management este astfel gândit încât să îi ajute pe locuitori să ducă o viață sănătoasă împreună prin asigurarea tuturor elementelor pe care le presupune un astfel de deziderat: hrană bio, asistență medicală personalizată clasică și alternativă, antrenamente sportive individualizate, condiții optime de recreere și, nu în ultimul rând, o viață socială. Toate aceste servicii sunt oferite de companii conduse, deservite și chiar deținute de către locuitorii satului. În acest mod sunt create premisele ca serviciile oferite să fie de calitate, adaptate nevoilor locale.

Pentru a asigura un aspect plăcut, care să îmbine clasicul rural cu necesitățile vieții moderne, satul este compus din case care vor fi cumpărate de către cei care vor locui în ele împreună cu terenurile din jurul lor. În acest mod, locuitorii vor fi mai puternic motivați în a păstra o stare bună a lor și a grădinilor aferente.

Casele se vor dimensiona strict pentru posibilitățile financiare sau solicitările locuitorilor. Se pleacă de la case minimaliste, cu 40 - 50 mp suprafață utilă, pe un singur nivel, aflate în curți de 300-400 mp, destinate familiilor tinere fără copii sau seniorilor și se ajunge la case cu 150 -200 mp suprafață utilă, pe 2 nivele, înconjurate de curți cu o suprafață de 1.000 mp.

Energie verde și servicii integrate

Aspectul caselor va fi unul rustic, integrat în arhitectura satului. Desigur că toate vor fi dotate cu facilitățile unei case moderne. Instalațiile vor fi dintre cele mai performante, de ultimă generație, gândite să funcționeze cu un consum energetic redus. În limita posibilităților, se caută soluții de utilizare a energiilor regenerabile și asigurarea autonomiei fiecărei gospodării. Aceasta nu exclude și un back-up la un sistem de alimentare comunal, pentru situații de urgență. Bineînțeles că se urmărește o optimizare a costurilor astfel încât, deși independența energetică este un deziderat, aceasta nu va prima în fața unor variante comunale disponibile la prețuri mult mai avantajoase.

Căile de circulație vor fi foarte largi, prin comparație cu cele pe care le întâlnim în majoritatea satelor, iar spațiile de servicii se vor amplasa strategic, astfel încât să poată fi cât mai ușor accesibile pentru fiecare locuitor. Serviciile publice comunale se vor asigura contra cost, prin plata unei taxe rezonabile către o companie care va avea ca acționari și locuitori ai satului.

Hrana, din ferma locală

În vecinătatea localității se va amplasa o fermă agricolă, ai cărei acționari vor fi locuitori ai satului dispuși să investească. Ferma va avea atât un sector vegetal, cât și unul zootehnic. Principalul obiectiv al acesteia este să asigure produsele necesare pentru hrana locuitorilor satului. În consecință, dimensiunea fiecărui sector va fi adaptată acestor cerințe. Ferma va fi deservită, cu prioritate, de către locuitorii satului. Veniturile fermei vor proveni din vânzarea produselor către magazinele din sat, dar și către magazine de oriunde din țară. Desigur că, în mod ideal, produsele obținute în această fermă ar trebui să fie bio.

Fiecare locuitor al satului va fi cuprins într-un program de sănătate, la nivel local. Programul va fi unul individualizat și se va derula în centrele de tratament clasic și alternativ din sat. În strânsă legătură cu acest program se va derula și unul care va cuprinde activități sportive de întreținere, care se vor desfășura în sălile de sport și pe terenurile amenajate în sat. Modul de organizare și funcționare a acestor unități de prestări servicii va fi același ca și cel al companiilor de servicii comunale, al fermei sau al firmei ce va asigura paza.

Se construiește la 65 km de București

Pentru că orice teorie poate suna bine pe hârtie, dar în practică se dovedește doar o încercare ratată, un grup de inițiativă a trecut la construirea acestui tip de sat. La aproximativ 65 km de Capitală, pe raza județului Dâmbovița, într-un cadru feeric, s-a început ridicarea unor locuințe tip. Casele au numai parter, iar suprafața construită este de 70 mp, cu o suprafață utilă de 60 mp, la casele mai mici. Acestea au și o prispă de cca 20 mp. Casele mai mari sunt construite tot pe un singur nivel, doar că suprafața construită ajunge la 100 mp, iar cea utilă la 86 mp. Prispa măsoară 28 mp.

Străzile din zona centrală au câte două benzi pe sens și o lățime de 12 m, iar cele din zona periferică, deși au doar câte o bandă pe sens, sunt late de zece metri. Trotuarele măsoară 2,4 metri, dimensiune care i-ar face invidioși pe mulți bucureșteni, chiar din cartiere renumite!

În centrul localității a prins contur un parc cu o suprafață de 2,2 ha.

Într-o primă fază, satul va avea o suprafață totală de 49 ha, urmând să crească pe măsură ce tot mai mulți oameni vor dori să se alăture acestui mod de viață. Căci, așa cum spunea Viorel Stoica, coordonatorul proiectului, „dorim să propunem oamenilor un anumit concept de viață: să trăiești în mijlocul naturii, dar într-un loc în care să beneficiezi de tot confortul modern, să lucrezi într-o fermă în care să-ți produci hrana, să faci sport. Dorim să propunem oamenilor un mediu social unde va fi implementat un set de reguli de decență acceptate de toată lumea, țintit către a face viața oamenilor confortabilă și frumoasă. Dorim să dezvoltăm un sat special, în care oamenii să aibă oportunitatea de a trăi sănătos.“

Pe termen mediu și lung, obiectivul acestui grup este și mai ambițios: constituirea în Uniunea Europeană a unei comunități de sate inteligente, conform politicii regionale europene, având următoarele obiective principale:

  • reducerea supraaglomerării urbane și a poluării;
  • relocarea tinerilor în mediul rural, cu crearea de locuri de muncă;
  • relocarea persoanelor vârstnice în mediul rural, printr-un program de îmbătrânire activă;
  • dezvoltarea unor zone bio, laboratoare rurale vii pluridisciplinare.

Alexandru GRIGORIEV

  • Publicat în Sate

Azi, localitatea Coștei - un sat mic, cu activităţi bogate

Viorel Bălăgean, primarul localității, ne-a prezentat în exclusivitate o parte din activitatea satului românesc

Satul Coștei aparține administrativ orașului Vârșeț și este situat pe malul râului Caraș, aproape de localitățile din România Ciortea și Vrani. Este un sat pur românesc. La ultimul recensământ au fost declarați 98,5% români. În momentul de față sunt peste 800 de locuitori. Cei mai mulți se ocupă cu agricultura. La ora actuală, o parte dintre ei sunt plecaţi la muncă provizorie în străinătate. Coştei este o localitate care îşi păstrează limba şi cultura română pentru că aici viața culturală funcţionează din plin.

„În sat avem o şcoală de 8 ani în limba română frecventată de aproximativ 70 de copii din localitate şi din satul vecin Voivodinț. Tot în sat îşi desfăşoară activitatea şi clubul de fotbal Carasu, nume dat după denumirea râului, din Divizia Banatului de Sud B, aşa că este un sat mic, dar cu activitate bogată pentru păstrarea identităţii noastre. Toţi vorbesc româneşte. Există unele familii mixte, dar majoritatea dintre acestea s-au acomodat «regulilor» satului şi vorbesc şi ele româneşte, iar copiii lor merg la şcoală în limba română. Putem spune că este bine“, ne-a relatat primarul. Ramura de bază a satului este agricultura. Pe suprafeţe mari se cultivă floarea-soarelui, grâu şi porumb, iar de câţiva ani şi la ei s-a început cultivarea rapiței. „Acum 2 ani un grup de oameni, mai precis 5 familii, printre care şi eu, ne-am hotărât să plantăm alun. Şi am plantat 7.000 de bucăţi în 2016. Timpul e prea scurt pentru a spune care va fi producţia şi rodirea lor. După cum văd, în viitorul apropiat agricultura de la noi se va transforma într-o altă alternativă. Asta pentru că, dacă nu lucrezi suprafeţe foarte mari unde să cultivi cele 3 culturi, nu ajungi la niciun câştig, nu poţi să supravieţuieşti. Iar, dacă treaba continuă să meargă tot aşa de prost cu cerealele, agricultorii se vor orienta spre altceva. În ceea ce priveşte zootehnia, aici pe an ce trece sunt tot mai puţine vaci. Avem 2 ferme mai mari care se ocupă cât de cât mai serios de treabă şi câţiva particulari, dar foarte puţini. Cei mai mulți au renunţat să mai crească animale multe pentru că nu rentează, preţul laptelui fiind mic etc. Avem trei cooperative agricole care funcţionează pe teritoriul Coșteiului şi majoritatea oamenilor din sat au pământul la una dintre acestea. Nu avem fabrici de procesare“, a precizat primarul. În ceea ce privește ajutorul de la stat, Viorel Bălăgean ne-a spus: „Am primit de la stat subvenții pentru această plantație de alun plantat. Acum 2 ani am cumpărat alunii la 1,60 euro/bucată şi, din 1,60 euro, 40% a subven­ţionat statul doar pentru pomi. Pregătirea și plantarea terenului l-am plătit personal. Pe cele 2,4 ha am plantat 1.700 de aluni din 4 soiuri diferite. La restul culturilor statul subvenţionează cu 4.000 dinari/ha (cam 35 euro). Unii fermieri au reuşit să cumpere și să arendeze teren arabil de la stat, adică cei care se ocupă mai serios de agricultură şi primesc subvenţii frumoase. Desigur că fermierii nu sunt niciodată mulţumiţi… Şi, dacă nu ar merge mulţumitor această ramură, acum ar fi făcut altceva, nu să lucreze pământul!!! În Coştei sunt fermieri care lucrează între 300-400 ha, restul pe undeva la 50-70 ha și o parte îl au la cooperativă.“

Cultura

Costei d

„Despre cultură putem vorbi cel mai mult“, ne-a spus primarul, continuând: „Prima societate culturală este înfiinţată după date scrise în anul 1869, când a luat fiinţă primul cor. Din anul 1882 funcţionează trupa de teatru de amatori, care în fiecare an prezintă câte o premieră şi din anul 1910 este înfiinţată şi fanfara localităţii. La ora actuală societatea se numeşte «Mihai Eminescu». Mai există o altă societate tot cu acest nume unde îşi desfăşoară activitatea doar fanfara cu secţiile de folclor pentru copii şi adulţi, grupuri vocale etc., precum şi o trupă de teatru cu diferite secţii. Aşa că, într-un cuvânt, avem tot ce poate oferi o societate culturală de amatori. În decursul anilor am reuşit să prezentăm spectacole atât în ţară cât şi în străinătate, unde cel mai des am mers în România, apoi în Austria, Bulgaria, Ungaria, Serbia. Cu destule eforturi financiare reuşim să ne menţinem limba, cultura și tradițiile românești. Anul acesta am sărbătorit atât 100 de ani de la înfiinţarea fanfarei, cât şi de la zidirea Căminului cultural din sat. Am ajuns la numărul 10 al revistei Orizonturi Costeiene, ce cuprinde în paginile sale activitatea culturală şi nu numai. Pentru la anul planificăm un jubileu de 150 de ani de la înfiinţarea corului. După o pauză de câţiva ani, a fost reluată activitatea Festivalului de folclor românesc al copiilor din Voivodina, în urmă cu 5 ani. Cu acest festival am fost prin diverse sate româneşti de aici. La noi în Coştei toţi locuitorii (de la mic la mare) sunt implicaţi în domeniul cultural. Nu de mult timp am început pregătirea unei galerii unde să prezentăm activitatea noastră culturală din trecut şi până în prezent. Un fel de muzeu cultural al nostru și dorim să-l facem în cadrul căminului cultural, unde îi vom cuprinde pe toţi cei care au fost activişti în cultură şi păstrători ai limbii şi tradiţiei româneşti. În ultimii ani am reuşit să edităm o monografie a teatrului, unde trupa de amatori «NEICA» de la Coştei a pus în scenă peste 120 de piese de teatru. Anul acesta am participat la Zilele de teatru unde a fost prezentată o piesă nouă – „Natură moartă cu nepot obez“, de Ion Săpdaru. În scurt timp ne pregătim pentru Marele Festival al Românilor care va fi în luna august. Organizăm Zilele Costeiului, o manifestare cu tradiţie, unde de fiecare dată avem invitate formaţii şi ansambluri folclorice din România. Anul acesta evenimentul Zilele Costeiului va fi la finele lui iulie ori începutul lui august. Nu e fixată o dată anume pentru că depinde de mai mulţi factori de implicare, printre care şi partea financiară. Dar, de fiecare dată la această sărbătoare a satului, care a luat fiinţă în 2011, fiecare localnic a contribuit după posibilităţi şi au fost organizate diverse evenimente precum spectacole folclorice, turneu de minifotbal, întrecere culinară etc. Tot timpul problema majoră e partea financiară. Ştim că la cultură se alocă bani puţini, dar de multe ori oamenii contribuie şi din buzunarul lor pentru a menţine şi păstra limba şi tradiţiile româneşti“.

Clement LUPU

  • Publicat în Sate

Români și teritorii lăsate în afara granițelor țării - Maramureșul de Nord (I)

De-a lungul veacurilor, Maramureșul n-a fost dezmembrat niciodată; acest lucru s-a produs, ironie sau nu, tocmai atunci când a fost constituită România Mare. În loc așadar ca țara să-și adune teritoriile dacice și românii acasă, în interiorul unor granițe trasate de vreme și vremuri, a fost să fie (poate și din lipsa de interes a Bucureștiului ori din rațiuni mai presus de noi), ca o regiune să-și afle pentru prima dată fărâmițarea. Astăzi sudul, respectiv nord-estul județului Maramureș, aparține României (3.381 kmp), iar partea nordică, Maramureșul de Nord (6.873 kmp), se află în estul regiunii Transcarpatia din Ucraina, în raioanele Hust, Rahău și Teceu, unde trăiesc peste 45.000 de români.

Cu un efort de memorie, putem recompune tabloul Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia din 1918. Ciceu Pop, orator renumit din Ardeal, a aclamat: „Trăiască România Mare, de la Nistru și până la Tisa!“ Românii maramureșeni din dreapta Tisei, sosiți cu căruțele la marele eveniment de reunificare a țării, au protestat: „Noi nu am venit la Alba Iulia pentru a pune hotar pe Tisa, ci ca să ne unim cu Țara și noi, românii de peste Tisa, din Maramureș!“. Ciceu Pop a rectificat: „Trăiască România Mare, de la Nistru și până dincolo de Tisa!“ Delegația Maramureșului istoric a plecat acasă cu credința că țara vechilor voievozi români se va uni cu România. Și s-a întâmplat astfel vreme de o lună. După aceea însă Maramureșul de Nord a fost lăsat în afara frontierelor fără niciun fel de explicație pentru istorie... O istorie care vine dinainte cu mii de ani!

Rădăcinile dacice ale românilor din Maramureșul istoric

maramures

Pe cel mai nou șantier arheologic, gestionat de specialiștii români și ucraineni, de la Malaia Kopania, aflat la 20 km de granița cu România, a fost descoperită una dintre cele mai mari cetăți dacice din timpul regelui Burebista, care se întinde pe 3 ha, precum și un cimitir cu 70 de morminte dacice. Descoperirea întărește, dacă mai era nevoie, realitatea că Maramureșul a fost locuit din cele mai vechi timpuri de daci, ramură denumită în scrierile lui Herodot agatârși (daci care stăpâneau Transilvania și Moldova de Nord). Zona n-a intrat sub dominația Imperiului Roman, de unde și părerea că aici trăiesc adevărații descendenți ai dacilor. Urme a locuirii Maramureșului se păstrează însă de prin anii 1600-1300 î.Hr. Mărturie stau dovezile de la Lăpuș (Troia Maramureșului), acolo unde arheologii au găsit una dintre cele mai mari clădiri preistorice din Europa de Est, un sanctuar, de fapt, destinat ceremoniilor de înmormântare specifice populației predacice, trib geto-dac denumit de greci „megaloi dahai“, strămoșii direcți ai dacilor.

În calea popoarelor migratoare și la cheremul marilor imperii

Necucerită de romani, regiunea a stat în calea multor popoare migratoare. Totuși, grație poziției mai ferite, dintre triburile de goți, huni, gepizi, vandali și slavi, numai slavii au avut un anume impact asupra populației locale. Țara Maramureșului a fost atestată documentar sub această denumire în anul 1199, în perioada expansiunii ungare în Transilvania. În acea epocă exista populație românească în întreaga regiune. Până la ocupația maghiară, Maramureșul era organizat în cnezate, formă despre care Dimitrie Onciul spune că își avea rădăcinile în primii ani ai mileniului I. Începând din secolul al XIII-lea, au loc primele colonizări cu maghiari și sași, iar în sec. al XIV-lea, la presiunea regilor Ungariei, s-a instaurat feudalismul după model occidental; conducătorilor locali le-au fost înlocuite titlurile autohtone (cneaz, voievod) cu echivalentul din ierarhia aristocrată din Vest, apărând, tot atunci, și organizarea în comitate. Unii conducători români au acceptat schimbarea, integrându-se în nobilimea Ungariei, alții au opus rezistență. Aceștia din urmă s-au refugiat în regatul Poloniei, în Țara Lăpușului sau în voievodatul întemeiat de ei peste Carpați, Moldova. În 1397, Teodor Koriatovici a adus peste maramureșeni mii de familii de ruteni (populație slavă), ca lucrători pe domeniile nobiliare. În 1538, după victoria otomană de la Mohács (1526) asupra regatului ungar, Maramureșul a fost integrat în Voievodatul Transilvaniei. În 1599, pentru foarte scurt timp, întregul Maramureș a ajuns în stăpânirea lui Mihai Viteazul, odată cu unirea celor trei principate. După 1688, Maramureșul a devenit parte a Imperiului Austriac, odată cu Transilvania. Este perioada în care se impune, ca religie, greco-catolicismul. Biserica ortodoxă a rămas prezentă până spre sfârșitul secolului al XIX-lea, prin câteva schituri care s-au afiliat stărețiilor moldovene. În acest timp a continuat să crească numărul rutenilor, astfel că o parte din populația românească se slavizează. După 1848, zona a fost populată cu evrei (pentru dezvoltarea comerțului), polonezi, slovaci și germani (pentru minerit). Astfel se face că un teritoriu locuit exclusiv de români avea, la recensământul din 1910, 159.489 de ruteni, 84.510 de români, 59.552 de germani și 52.964 de maghiari...

maramures2

Uitați de Țara-Mamă...

La 1 decembrie 1918, hotărârea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia prevedea unirea cu România a întregului Maramureș. Dar avea să se întâmple o tragedie istorică inexplicabilă: Maramureșul s-a menținut ca voievodat, comitat, regiune indiferent sub care ocupație s-a aflat; nimeni – nici goții, hunii, gepizii, vandalii, maghiarii sau austriecii – n-a reușit să fărâmițeze teritoriul așa cum s-a întâmplat acum 100 de ani. Căci pentru prima dată Maramureșul a fost dezmembrat... Așadar, la 1 Decembrie maramureșenii de dincolo de Tisa au plecat acasă convinși că unirea cu țara s-a produs. Numai că, la Conferința de Pace de la Paris (ianuarie 1919), diplomații români (Guvernul Ion I.C. Brătianu, același care a înfăptuit unirea) s-au limitat la a susține, cu privire la hotarul de miazănoapte, frontiera pe Tisa; așa a ajuns partea nordică a Maramureșului să fie atribuită Cehoslovaciei. Mai târziu, politicianul Take Ionescu spunea: „Dacă România, la Paris, ar fi avut înțelepciunea să discute frontierele noastre punct cu punct, sunt sigur că ar fi obținut pentru Maramureș alte granițe“. Tot în 1919, ca urmare a sprijinului acordat de armata română Cehoslovaciei pentru blocarea ofensivei Ungariei bolșevice înspre Slovacia, în întreg Maramureșul, la înțelegere cu autoritățile tânărului stat cehoslovac, a fost instalată administrația militară și civilă românească (Guvernul Brătianu și Artur Văitoianu). Această înțelegere, cu totul nejustificabil, nu a mai fost ratificată anul următor și, în 1920 (guvernele Vaida Voievod și Alexandru Averescu) s-a revenit la frontiera de pe Tisa. Delimitarea graniței româno-cehoslovace se definitivează la 4 mai 1921, odată cu încheierea, la Praga, a „Protocolului privitor la regularea unor amănunte ale frontierei între România și Cehoslovacia“. Nimeni, dar absolut nimeni, nu a înțeles această lipsă de insistență a Bucureștiului... După 1939, Maramureșul de Nord trece succesiv sub dominația Ungariei și URSS, iar după 1990, sub cea a Ucrainei. Așa cum spunea academicianul Alexandru Surdu, Ucraina s-a trezit cu provincia românească a Maramureșului istoric de Nord fără să facă niciun efort și fără să-i fi aparținut vreodată, de-a lungul istoriei... Iar azi, sub regimul de la Kiev, maramureșenii din raioanele Hust, Rahău și Teceu se străduiesc să mențină flacăra vie a românismului fără prea mare ajutor de acasă...

Maria Bogdan

  • Publicat în Sate

Despre hoții satelor

Locuitorii satelor din zona de șes a României Mari, acum la împlinirea unui secol de existență, au uitat să se mai bucure. Ulițele sunt pline acum de bătrânii cu frunțile întunecate de valurile de necazuri transformate în sarici de spini, care le rănesc trupurile, dar mai ales sufletele. Și, dacă la sfârșit de decembrie 1989, când evenimentele momentului au dat peste cap dictatura ce părea bătută în piroane și scoabe din cele mai mari, cei care s-au bucurat cu toată ființa lor au fost țăranii, cei rămași în slujba milenarei brazde, făcând politica părinților și strămoșilor lor de când e lumea și pământul: POLITICA PÂINII. Și pâinea nu se face din vorbe, din minciuni și angajamente rostogolite în ziare, la radio și la televizor, ci din grâu.

Iar pentru ca grâul să ajungă pentru pâinea tuturor trebuie să ai grijă de el de la semănat și până la treierat. Iar sămânța de sub brazdă până ajunge la moară și în cuptor are nevoie de nouă luni. Nouă luni, cât îi trebuie și copilului să bată la poarta vieții.

Grâul e viață, iar brazda, ca și spicul, uitați-vă bine la ele, sunt asemeni „Coloanei Infinitului“ a lui Constantin Brâncuși. Că Brâncuși a fost țăran, că a plecat de la coarnele plugului o spune Coloana infinitului, coloana – brazdă pe care a ridicat-o între cer și pământ s-o vadă luncile toate și să știe că fără țărani nu se poate.

S-au bucurat țăranii din Lunca Dunării, de la intrarea mărețului fluviu la Porțile de Fier și până la Sulina, când își găsește odihna în Marea cea Neagră. S-au bucurat de Revoluție. De unde să știe țăranii, născuți după războiul războaielor, din care mulți au tații doar în certificate de naștere și buletine, oasele și sângele lor fiind vărsat la Odessa, la Stalingrad și Cotul Donului și înapoi la Oarba de Mureș, Budapesta sau în munții Tatra și pe malurile Dunării la Viena ca să găsească rușii drumurile curățate de naziști?

În timp ce țăranii satelor se cinsteau și puneau țara la cale, cum se pricepeau și ei, șnapanii, puii de ciocoi așezau cărămizile la cavoul țării. Și acum, după aproape trei decenii de când proprietarii și moștenitorii și-au primit hârtiile de punere în posesie, la marginea localităților rurale s-a declanșat și războiul româno-român. De ce la margine de sat? Acolo erau depozitele de cereale, atelierele și hangarele cu tractoare, utilaje agricole, camioane ca și întreg arsenalul necesar lucrărilor agricole.

Și tot acolo se aflau fermele de vaci, oi, porci păsări și întreaga avuție adunată cu truda cooperatorilor cu palmele crăpate de arșița verilor, de ploile toamnelor, de lapovițele și ninsorile iernilor în care se culegeau porumbul și sfecla de zahăr până la Sfântul Nicolae, după care erau cărate pe rampele gărilor până după Anul Nou.

Așa au ajuns cei mai mulți moștenitori să bată pe la ușile noilor șefi de asociații agricole ca să-și dea terenurile în arendă. Și cum răul și obiceiurile blestemate se întind ca râia, noii așa-ziși fermieri erau foștii ofițeri și activiști de partid, cadre didactice, ospătari, gestionari, contabili, negustori de piei de cloșcă și tot felul de încurcă lume. În primii cinci ani de la punerea în posesie mulți dintre noii arendași nu le-au dat nimic arendatorilor sub diferite pretexte. Ba că a fost secetă ori că nu au avut utilaje, ba că plouase prea mult, motivând astfel proprietarii să caute cumpărători pentru pământ. În acei ani s-a creat noua structură de bișnițari care, la ora actuală, revând terenurile cumpărate pe mai nimic cu 15-20 de ori mai scump. Mai mult, acele terenuri cumpărate de bișnițarii politicienilor au ajuns pe mâna străinilor.

În rest, bătrânii satelor, că doar ei mai amână moartea, trăiesc în cea mai cruntă mizerie. Și ca și cum lipsa asistenței medicale, a medicamentelor, a hranei, a lemnelor de foc și a banilor nu ar genera destule nenorociri, casele celor cu puțină stare sunt călcate de hoți și jefuite. Se fură păsările din cotețe și animalele din grajduri.

Luna martie a acestui an a fost precum vremurile pe care le trăim, un ghem făcut din coade încurcate, de-a înmulțit clopotele trase în dungă și rar ca să se știe că a mai plecat cineva dintre noi.

Treceți prin satele din Bărăgan, Câmpia Română, Vlașca și Teleorman și, dacă o să găsiți fum ieșind pe un sfert dintre coșurile caselor risipite de-a lungul ulițelor, să-mi scrieți.

Mihai Vișoiu

  • Publicat în Social

Comune și orașe prahovene, înfrățite cu sate din Republica Moldova

  • Grație acestei salutare acțiuni, în diferite așezări basarabene sunt construite, în sistem de parteneriat, centre de cultură, muzee, biblioteci școlare, biserici, grădinițe și diferite alte obiective edilitare.

Cu câțiva ani în urmă, la inițiativa Consiliului Județean Prahova, a demarat o lăudabilă acțiune de înfrățire între comune și orașe din Prahova și administrații locale din Republica Moldova, care în prezent a ajuns să cuprindă aproape totalitatea comunelor și a orașelor din județ.

În legătură cu aceasta am avut un dialog, în exclusivitate pentru revista Lumea Satului, cu doamna Ludmila Sfârloagă, vicepreședinte al Consiliului Județean Prahova, coordonatoare a acestei lăudabile și frumoase acțiuni.

– Am început acțiunea noastră la 27 august 2000 cu fostul județ Lăpușna și am continuat apoi cu raioanele formate după reforma administrativă a acelor ani din Basarabia. Acțiunea a fost repede îmbrățișată de ambele părți, astfel că în momentul de față aproape toate cele 86 de comune și cele 14 orașe din Prahova au ajuns să fie înfrățite cu diferite așezări din diferite zone ale Republicii Moldova, ne spune interlocutoarea noastră.

De remarcat că noi, cei de la CJ Prahova, avem astfel de acte de înfrățire cu șapte raioane. Astfel, municipiul Ploiești, cu raionul Hâncești, municipiul Câmpina și orașul Vălenii de Munte au fost înfrățite cu orașul și raionul Cimișlia.

Prahova dsc 1151 import

La rândul lor, acte de înfrățire au și orașele Boldești – Scăeni, Băicoi, Azuga, Bușteni, Sinaia, Breaza și Mizil cu diferite orașe și comune din Basarabia.

Asemenea acte au încheiat și un mare număr de comune din județul nostru. Între acestea menționăm comunele Gorgota, Lipănești, Măgurele, Dumbrăvești, Drajna, Cocorăștii Mislii, Albești Paleologu, Păulești, Ariceștii Rahtivani, Măneciu, Gornet, iar de curând comuna Chiojdeanca s-a înfrățit cu satul Căpriana, așezare apărută din vremea lui Ștefan cel Mare și Sfânt, cel care a și ctitorit aici celebra mănăstire, cu același nume, din spațiul de puternică românitate de peste Prut.

– Practic, în ce stadiu se află acum acțiunea de înfrățire?

– Se poate spune că acum este o veritabilă competiție între comunele și orașele Prahovei, care mai de care vor să încheie astfel de acte de înfrățire cu diferite localități basa­rabene, astfel că județul Prahova se află, în prezent, pe primul loc pe țară între județele României. Dar alături de noi, cei din Prahova, sunt și săteni și orășeni din județele Iași, Arad, Bistrița-Năsăud, Dâmbovița, Cluj și altele. Precizăm, de asemenea, că acțiunea de înfrățire este susținută și coordonată de către Uniunea Națională a Consiliilor Județene din România.

– Ce efecte imediate au astfel de acte de înfrățire între comunele și orașele prahovene și cele din Basarabia?

– Da, acestea au efecte deosebite asupra vieții fraților din Basarabia. Astfel, prin acțiuni în sistem de parteneriat, au fost și continuă să fie realizate numeroase obiective de cultură și artă, construcții social-culturale. Foarte important este și faptul că acțiunea de înfrățire este susținută atât prin donați, cât și prin colecte de fonduri. La donația de la sfârșitul anului 2017 au fost strânse câteva zeci de mii de lei moldovenești.

prahova dsc 1157 qpr

– Puteți menționa unele dintre reușitele notabile ale prahovenilor?

– Da. Bunăoară, CJ Prahova a realizat în orașul Hâncești Unitatea de Primiri Urgențe a Spitalului raional și Sala de conferințe „Constantin Stere“ din același oraș, iar în orașul Cimișlia au fost realizate: Muzeul de istorie și civilizație românească, precum și insolitul obiectiv edilitar denumit „Scările Prahovei“. Totodată, tot noi, cei de la CJ Prahova, am asigurat și dotarea cu mobilier și cărți a Bibliotecii orășenești din Cimișlia. La rândul său, Primăria Câmpina finanțează construirea unei biserici. În același timp, Primăria comunei Măneciu asigură pentru raionul Cimișlia alimentarea cu apă a unor localități din zonă. Tot grație CJ Prahova asigură cărți și mobilier pentru Biblioteca raională „Antonie Plămădeală“ din raionul Călărași. În curând, tot la Călărași, urmează să fie dezvelite statuia lui Mihai Viteazul și cea a lui Alexandru Ioan Cuza. Iar în comuna Ipoteni din același raion va fi construită și o grădiniță.

– Cum potoliți setea de carte a basarabenilor?

– Prin donații masive de carte românească la fiecare deplasare de a noastră , dar și a delegațiilor comunelor și orașelor înfrățite. La toate acestea se mai alătură și frecvente donații de carte de literatură din partea Bibliotecii județene Nicolae Iorga – Ploiești.

– Există și alte obiective?

– Avem, în vedere acum și alte solicitări de aici în plan cultural, așa cum sunt ridicarea mai multor statui. Pe lângă statuile lui Mihai Viteazul și ale lui Al. I. Cuza, în orașul Călărași vor mai fi realizate, în curând, busturile lui Ion Inculeț și al   lui Pantelimom Halippa.

prahova dsc 1166 qpr

– Ce mai aveți în vedere în perioada următoare?

– Acum, principala noastră preocupare este susținerea acțiunilor de UNIRE a Republicii Moldova cu România.

– Însă mai este ceva timp până atunci...

– Într-adevăr. Noi muncim, pe mai departe, pentru deplina reușită a acțiunilor noastre comune.

– Vă dorim mult succes!

Dialog realizat de Cristea BOCIOACĂ

prahova dsc 1170 qpr

  • Publicat în Sate

Grație Apelor Române Prahova sătenii au la robinet apă curată, de munte

De mai mulți ani, la Ploiești funcționează, cu rezultate notabile, o unitate etalon a Apelor Române, și anume Exploatarea Sistem Zonal Prahova, care printr-o rețea de aducțiune, de peste 160 km, aduce în casele sătenilor din județ apă curată, de munte, de la cele două mari acumulări – Paltinu și Măneciu. Despre aceasta ne vorbește ing. Sorin Neculai, directorul societății.

ape Prahova a

– Cum arată bilanțul anului care tocmai a trecut?

– Rodnic, dacă putem spune așa. Asta pentru că o mare parte a localităților din mediul rural al Prahovei primesc acum zi/noapte, apă de calitate, la robinet, în casele lor. La un preț rezonabil - 1 leu pentru 1.000 litri. Apă care nu se termină niciodată, dat fiind faptul că cele două mari acumulări de la Paltinu și Măneciu au câte 50 milioane mc fiecare, sunt mereu pline. Apoi, datorită retehnologizărilor făcute de noi, pe parcursul fiecărui an sporim capacitatea de livrare cu cel puțin 20% pe an. În 2017 am mărit capacitatea de livrare a apei de la Stația de tratare de la Măneciu în principal pentru localitățile de pe Valea Teleajenului. De la Măgurele la Lipănești, la Drajna, Bătrâni, Cerașu și Posești, până la Boldești – Scăeni. Iar în perspectiva anilor următori, dorim să asigurăm apă potabilă de la munte și altor localități din această zonă, precum și altor comune și sate de pe Valea Cricovului Sărat, dar și altora din zona Mizil. Ceea ce vă pot spune este că ne aflăm la nivel de discuție și pentru comunele Fulga, Sălciile și Baba Ana, altele din această zonă bazându-se deocamdată mai mult pe forajele locale.

ape Prahova b

– Știm însă că în această zonă – Mizil – există comune unde aducțiunea apei de la unitatea dvs. ridică unele probleme tehnice și de investiții. Este cazul localităților Lapoș, Salcia, Tătaru, precum și Jugureni și Călugăreni, unde sunt necesare proiecte de anvergură, pe care le are în vedere Consiliul Județean Prahova, dat fiind faptul că administrațiile locale respective nu dispun de fondurile necesare. Nu se poate face acest lucru de către unitatea dvs.?

– Nu se poate, fiindcă Exploatarea Sistem Zonal Prahova, prin statutul său nu are acces nici la fondurile de investiții de la Bugetul de stat și nici nu poate accesa fonduri europene. În același timp, personalul propriu de execuție este insuficient. Avem cu puțin peste 280 de persoane. Astfel noi nu putem executa decât lucrări curente, de întreținere, la cele trei stații de tratarea apei de la Voila, Măneciu și Vălenii de Munte. Or, la aceste stații se impun lucrări urgente de întreținere și de retehnologizare. Atât aceste stații, cât și laboratoarele lor au o vechime mare, de peste 40 de ani, și se impun a fi realizate lucrări urgente de consolidare și de apărare împotriva viiturilor, în condiţiile în care fondurile disponibile alocate investițiilor sunt destul de modeste – cel mult șase milioane de lei. Aceasta și pentru că veniturile noastre sunt modeste, prețul apei livrate sătenilor și orășenilor fiind mic – un leu/mia de litri apă. Oricum, unitatea noastră este în măsură să poată onora orice solicitare de apă potabilă pentru toate acele comune racordate la rețeaua noastră din județul Prahova. Îi asigurăm pe sătenii prahoveni că apa livrată de noi la robinet va fi de foarte bună calitate.

Cristea BOCIOACĂ

  • Publicat în Social

Satele dispărute ale României

În România s-ar părea că există 128 de sate total părăsite, deși ele încă figurează pe harta administrativă a localităților. Unele sunt fictive, dar păstrate în nomenclator, deși ele se află pe fundul lacurilor de acumulare, de exemplu în Neamț, Caraș-Severin sau au fost strămutate după inundațiile din 1970 (Satu Mare) ori au fost șterse de pe fața pământului odată cu digul Prut (Botoșani, Iași, Galați) sau Canalul Dunăre – Marea Neagră. Altele au fost pur și simplu depopulate în timp din cauza migrării la oraș și procesului de îmbătrânire (Alba, Hunedoara, Buzău, Bacău, Mureș). La acestea se adaugă cel puțin alte 150, poate chiar 200 de cătune, care au sub 10 locuitori.

În județul Botoșani sunt cele mai multe sate fantomă în sensul în care în vetrele fostelor cătune nu mai este nicio casă, nici măcar din cele părăsite. Toate sau cea mai mare parte sunt concentrate pe malul Prutului, ceea ce înseamnă că ele au avut puțin locuitori și au fost strămutate la realizarea digului. În Alba, cu 11 sate fictive, și în Hunedoara (8), motivele sunt altele, dar despre acestea vom discuta mai târziu. Sate inexistente se mai păstrează în evidențele administrative din județele Băcău și Mureș (fiecare cu câte 10 sate părăsite), Brăila (8), Călărași și Cluj (câte 7 fiecare), Vaslui și Dolj (câte 6 fiecare), Satu Mare, Tulcea și Harghita (câte 3 fiecare), Suceava, Timiș, Buzău, Prahova, Constanța (câte 3 fiecare), Argeș, Sălaj și Mehedinți (2 fiecare), Iași, Gorj, Galați, Caraș-Severin, Covasna, Bihor, Ialomița, Olt (câte 1).

Hunedoara și Alba, proces ireversibil de depopulare a satelor de munte

sat parasit c

În Hunedoara, oficial sunt opt sate abandonate cu totul, iar dintre acestea amintim Mosoru și Curpenii Silvașului (din comuna Toplița), Bastea (Lăpugiu de Jos), Bunești (Balșa), Ciumița (Tolești), Mesteacăn (Răchitova), Ticera (Bulzeștii de Sus). Neoficial situația este mult mai complicată: aproximativ 30 de sate sunt aproape părăsite și altele 40-50 sunt accentuat depopulate. În comuna Balșa, de exemplu, deși figurează drept fantomatic doar cătunul Bunești, părăsite sunt și satele Rotuca și Roșia. În Bulzeștii de Sus, în afară de Ticera, fără locuitori sau cu câte o casă locuită sporadic sunt Grohotul, Străuțu, Ruseștiu și Furdeștiu. Istoricul Daniel Iancu a realizat un amplu studiu pe această temă a fenomenului de depopulare și spune că „satul s-a depopulat pentru că oamenii nu aveau locuri de muncă. Aceștia au coborât către orașe, s-au angajat, au cumpărat case și nu s-au mai întors la vatra părintească“. Și cine s-ar mai întoarce, în condițiile în care acolo se ajungea doar mergând pe jos, nu exista curent electric, oricum viața era de secol XIX, nici măcar de XX?

În Alba, 11 dintre satele de munte sunt desființate cu totul: Ibru (comuna Blandiana), Șasa (Lupșa), Cicârd (Lopadea Nouă), Zărieș (Mihalț), Geamăna (Lupșa), Incești (Poșaga), Medrești (Sohodol), Doptău (Șona), Carpenii de Sus (Șpring), Bordeștii Poieni (Vidra) și Poieni (Vidra). Pe lângă acestea, în 20 de cătune sunt sub 5 locuitori. De exemplu, în 2011, 12 sate erau pe cale de dispariție, având câte unul sau trei locuitori: 1 locuitor – Satul Hărăști (Vidra); 2 locuitori – Petreni (Bucium), Flitești (Blaj), Capu Dealului (Cenade), Joldișești (Sohodol) și Țoci (Sohodol); 3 locuitori – Cocoșești (Avram Iancu), Muntari (Bucium), Mărgaia (Lupșa), Carpen (Șpring), Vâlcești (Vidra) și Mătăcina (Vințu de Jos).

sat parasit d

În alte 28 de sate, și tot la recensământul din 2011, erau înregistrați între 5 și 10 locuitori. Fenomenul a devenit unul de necontrolat. Și este, din păcate, ireversibil. Închiderea minelor, diminuarea activităților legate de exploatările forestiere, viața aspră în general din zonă au făcut ca tinerii să-și caute soarta la oraș sau în afara țării, iar casele părinților dispăruți au rămas părăsite. Fenomene similare se mai întâlnesc în județele Bacău, Buzău și Mureș, ca să cităm doar exemplele unde depopularea este accentuată. Ce e de făcut? Nimic! Cu dispariția ultimilor gospodari care se încumetă încă să înfrunte viața aspră din cătunele rupte de lume, peste 20-30 de ani pesemne vor fi șterse de pe hartă cel puțin 300-400 de așezări rurale.

Maria BOGDAN

  • Publicat în Sate

Satele culturale ale României

Satul de la șosea sau Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti“ din București a fost din nou gazda competiției Satele Culturale ale României, un eveniment aflat la cea de a 4-a ediție și care se bucură de un real succes. Asociația Cele mai frumoase sate din România – AFSR a lansat programul cultural inițiat în 2014 sub patronajul Ambasadei Franței în România și a Delegației Valonia – Bruxelles și are drept obiectiv promovarea patrimoniului cultural și turistic a satelor românești. În acest an, 41 de comune din toată țara și-au depus dosarul pentru obținerea titlului de sat cultural, însă doar 13 dintre ele au fost invitate să-și susțină candidatura în fața juriului de specialitate de la Muzeul Satului.

Pachet cultural vast și standuri impresionante

În timp ce reprezentanții comunelor prezentau pachetul cultural, format din minimum 5 evenimente în fața juriului, pe ulițele muzeului vizitatorii se opreau curioși la standurile frumos amenajate de comunele participante. În curțile diferitor case, sătenii frumos îmbrăcați în costume populare își prezentau mândri bucatele specifice din zonă. Din centrul țării, comuna Deda de Mureș a venit la București cu tolba plină de dulcețuri, siropuri, plăcinte și alte bunătăți pregătite de gospodinele din zonă. Însă, pe lângă emblemele gastronomice, au fost prezenți și tinerii din Ansamblul „Cununa Călimanilor“, dovadă vie că tradițiile se păstrează cu sfințenie în comuna din Ardeal. Din celălalt colț al țării, reprezentanții comunei Vorona, județul Botoșani, au expus, pe lângă bucatele tradiționale, dintre care am remarcat sarmalele în foi de hrean, măștile impresionante ale meșterului Gheorghe Țugui. Un alt stand impresionant a fost cel al comunei Băcia din județul Hunedoara. Aici mai toți vizitatorii din muzeu s-au ospătat pe cinste de la porc bar, cum spunea râzând unul dintre locuitorii comunei, aluzie făcând la deja cunoscutele candy baruri întâlnite tot mai des la evenimentele speciale. Numeroase preparate din carne, unele chiar de vânat, pâine cu cartofi, suc natural, dar și brânzeturi au făcut deliciul tuturor participanților.

Clasament

Sarcina juraților nu a fost una deloc ușoară pentru că toate satele participante meritau să fie desemnate sate culturale, lucru care s-a și întâmplat, doar punctajul a diferit. Astfel, pe primul loc s-a situat satul Piscu din comuna Ciolpani, județul Ilfov, pe locul al II-lea comunele Vorona, județul Botoșani, Sângiorgiu de Mureș și Bonțida, județul Cluj, în timp ce pe locul al III-lea s-a situat comuna Miroslava din județul Iași.

  1. Piscu (comuna Cioplani), județul Ilfov – repre­zentat de Asociația Piscu Nostru (Adriana și Virgil Scripcariu) – 1.151 de puncte
  2. Vorona, județul Botoșani – 1101 puncte
  3. Sângeorgiu de Mureș, județul Mureș
  4. Bonțida, județul Cluj
  5. Miroslava – 1.057 de puncte
  6. Săvârșin, județul Arad – 1.047 de puncte
  7. Tulgheș, județul Harghita – 1.035 de puncte
  8. Deda, județul Mureș – 1.023 de puncte
  9. Tarcău, județul Neamț – 940 de puncte
  10. Lujerdiu (Cornești), județul Cluj, – 897 de puncte
  11. Băcia, județul Hunedoara – 782 de puncte
  12. Dragomirești, județul Dâmbovița – 782 de puncte.

Primul sat cultural al României anului 2017 a fost desemnat Piscu din comuna Ciolpani, care a participat pentru prima oară la această competiție. Pentru mulți a fost o surpriză deoarece până nu demult acest sat era ca și uitat. Totul până când doi artişti, el sculptor, ea doctor în istoria artei, au renunţat la viaţa lor de până atunci și au readus la lumină unul dintre cele centre de olărit din zona de sud a țării. Efortul lor a fost răsplătit și, după cum au declarat în momentul în care le-a fost înmânată diploma, această recunoaștere le-a oferit și mai mult curaj spre a-și îndeplini toate obiectivele și să readucă satul Piscu acolo unde îi este locul, printre elitele rurale ale României.

Noutățile competiției

Competiția din acest an a venit și cu noutăți, și anume două noi categorii unde au fost acordate premii. Astfel, la secțiunea Comorile României au primit premii:

  • Comuna Vălișoara, județul Hunedoara – pentru renovarea și promovarea patrimoniului religios;
  • Comuna Doicești, județul Dâmbovița;
  • Taraful Comunei Vorona, județul Botoșani;
  • Ansamblul Comunei Deda, județul Mureș;
  • Meșterul popular Gheorghe Țugui, comuna Vorona, județul Botoșani;
  • Meșterul popular Lăcrămioara Pop, comuna Tulgheș, județul Harghita;
  • Ansamblul comunei Tarcău, județul Neamț.

Fiecare sat cultural prezintă o parte din povestea neamului românesc, iar fiecare comună care își păstrează tradițiile, obiceiurile și valorile locale merită să fie una dintre destinațiile noastre de vacanță, pentru că doar susținând aceste comunități și apreciindu-le munca vom contribui la păstrarea identității satului românesc.

„De la an la an observăm foarte multe proiecte noi, este impresionant pentru noi să vedem că din 2010, atunci când s-a format asociația noastră, este o tot mai mare varietate de evenimente culturale în comunele din România. Este adevărat că în unele sate culturale se organizează mai puține evenimente, în altele mai multe, dar fiecare comună se străduiește să își pună în valoare un brand local. În urma acestui eveniment, aflat la cea de a IV-a ediție, lumea a auzit de aceste sate, le-a vizitat, iar dezvoltarea lor este vizibilă. Cel mai evident exemplu este Jurilovca, o comună care s-a dezvoltat foarte mult în ultima perioadă și care atrage tot mai mulți turiști. La fel și în cazul comunei Drăguș din județul Brașov și sperăm noi că așa va fi și în cazul altor comune participante la această competiție“ – Nicolae Marighiol, președinte Asociația Cele mai Frumoase Sate din România.

GALERIE FOTO


Larissa SOFRON

Revista Lumea Satului nr. 12, 16-30 iunie 2017 – pag. 52-53

  • Publicat în Sate

Un târg mic, dar plin de noutăți

Îndeobște, când vine vorba despre târguri industriale, gândul majorității dintre noi fuge la suprafețe imense, zeci sau chiar sute de firme și mii de utilaje expuse. Recent însă am avut ocazia să îmi revizuiesc această imagine. La Dărmănești, firma Uni Lift Serv a organizat, la mijlocul lunii trecute, a doua ediție a unui târg specializat în utilaje pentru gospodărie comunală, construcții și scule, precum și servicii conexe. Deși numărul participanților a fost redus (doar cinci-șase firme), nivelul manifestării a fost unul de excepție.

Un început de tradiție

„Suntem deja la a doua ediție a acestui târg. Sperăm să putem crea o tradiție. Dacă am fi participat la un târg mare, precum INDAGRA sau altul de aceeași talie, nu am fi putut să prezentăm decât o mică parte dintre utilajele pe care le-am expus aici. Cât despre demonstrații, mare parte dintre ele nici n-ar fi avut loc!“, ne-a spus dl Costel Brumă, reprezentantul firmei organizatoare. Domnia sa consideră că, organizând un târg la sediul firmei, cu aceeași cheltuială, rezultatele obținute sunt incomparabile. Cu atât mai mult cu cât principalii clienți sunt cei din zonă. Astfel, poate fi prezentat întreg portofoliul firmei direct clienților potențiali. Același lucru este valabil și pentru celelalte firme care au participat la târg, dintre care amintim Karcher, specializată în utilaje de curățenie cu jet de apă, De Waals, care oferă o largă paletă de scule de mână, Makita, ce oferă motoferăstraie, motocoase și alte utilaje gospodărești și de grădinărit electrice sau motorizate.

Pentru că spațiul pus la dispoziție a fost generos, iar numărul participanților mai mic, așa cum am spus, am putut asista la demonstrații numeroase și foarte amănunțite, așa cum nu se văd la marile târguri.

Forța apei, adusă pe șantiere și pe străzi

Așa am luat la cunoștință despre performanțele unor scule, care permit realizarea unor lucrări de tâmplărie destul de complexe chiar dacă sunt folosite de amatori fără pic de instruire. Facilitățile pe care sculele le oferă compensează cu vârf și îndesat îndemânarea și lipsa de pregătire a utilizatorilor. Dar, pe lângă acestea, am avut ocazia de a asista la demonstrații absolut spectaculoase, cu utilaje despre care nici măcar nu ne-am fi imaginat că există. Un exemplu în acest sens este hidrodemolarea.

Un utilaj care creează un jet de apă cu o presiune de până la 2.800 de bari este folosit pentru dărâmarea unor structuri din beton. Părea o secvență dintr-un film fantastic când am văzut un stâlp din beton retezat cu jetul respectiv. „Această tehnologie a fost dezvol­tată de către firma noastră în primul rând pentru șantierele navale. Acolo este folosită pentru a hidrosabla structurile navelor. Astfel, vopseaua veche și rugina se pot curăța mult mai rapid și cu un efort considerabil mai mic decât utilizând tehnologii clasice“, ne-a explicat Dominik Schneider, reprezentantul firmei germane Oertzen. Și nu numai că ne-a explicat, dar ne-a și demonstrat: în mai puțin de un minut, un panou de tablă (de fapt o poartă veche), de circa cinci mp a fost curățată până la metal, deși de-a lungul vremii fusese acoperită cu mai multe straturi de vopsea. „Ulterior mașinile noastre au fot adaptate și pentru activități din domeniul construcțiilor și al gospodăriei comunale, putând fi folosite pentru hidrodemolare, așa cum ați văzut, pentru curățarea zidurilor, a străzilor și pentru multe alte activități“, a mai adăugat domnul Schneider.

Curățarea ideală pentru monumente și tancuri de lapte

O altă aplicație a jeturilor sub presiune am văzut-o la demonstrațiile firmei italiene IBIX. Această companie este certificată de Vatican pentru lucrările de restaurare a monumentelor istorice. De altfel, în portofoliul său de lucrări se regăsesc restaurarea Fontana di Trevi din Roma, a clădirii Gării din Milano și a unei părți din Piața San Pietro din Vatican. „Tehnologia noastră constă în a utiliza jeturi de apă foarte fine și anumiți solvenți, astfel încât doar să curățăm, fără să distrugem suprafețele. Tehnologia ne permite să folosim, de exemplu, bicarbonat de sodiu, care este un compus nepoluant și necoroziv. În schimb, dizolvă foarte bine depunerile de piatră“, a spus dl Ricardo Gigli, reprezentant al firmei.

Demonstrațiile care au urmat au fost spectaculoase. Un autoturism acoperit cu grafitti a fost curățat, fără a-i fi afectată vopseaua originală. Diverse fragmente de structuri din lemn, piatră sau metal au fost curățate de murdărie și readuse la aspectul original. Dar cel mai interesant a fost modul în care un carton tipărit a fost curățat de stratul tipărit, fiind readus la stadiul de alb.

„Desigur că gama de aplicații este foarte largă. Utilajele nu sunt folosite numai pentru curățarea structurilor și a siturilor arheologice. Există duze adaptate pentru curățarea rezervoarelor pentru lapte folosite de fermieri. Împreună cu bicarbonatul de sodiu, care este un ingredient alimentar, fac o treabă foarte bună, curățând toate muchiile. De asemenea, avem și duze pentru curățarea mașinilor agricole și a atașamentelor lor. Practic, putem curăța orice, de la monede la silozuri“, a încheiat domnia sa.

MicroOne, un utilaj cât un parc de mașini

Printre alte minunății, am văzut cum copiii de la școlile din oraș, care au vizitat târgul, au curățat cu niște lavete speciale inscripțiile grafitti de pe diverse suprafețe.

De departe însă, cea mai utilă demonstrație, chiar dacă nu atât de spectaculoasă, ni s-a părut cea făcută pentru a demonstra calitățile utilajului Multi One. Acesta este un mic tractoraș, dotat cu o parte hidraulică de excepție. Deși mic, este articulat, astfel încât poate vira aproape pe loc. Cele peste 100 de atașamente disponibile îl fac să se poată substitui unui întreg parc de mașini. „Ideea e de a transforma energia hidraulică în orice formă de energie de care poate avea nevoie utilizatorul: electrică, mecanică etc.“, a explicat dl Costel Brumă, directorul Uni Lift Serv.

Acest mic utilaj poate fi folosit pentru spălat străzile, pentru săpat gropi, ca un excavator sau pentru ridicat și cărat greutăți. Mai poate fi utilizat ca motocultor sau cositoare, freză de zăpadă și câte și mai câte. I se poate atașa un generator electric sau chiar o motopompă. Prețul său, cuprins între 8 și 16.000 de euro, îl face un utilaj pe care ar trebui să și-l dorească orice șef de administrație comunală.

În concluzie, putem spune că la Dărmănești am avut ocazia de a ne convinge că un târg mic, dar bine și inteligent organizat, poate avea rezultate la fel de bune ca un eveniment de mare amploare.

GALERIE FOTO


Alexandru GRIGORIEV

Revista Lumea Satului nr. 11, 1-15 iunie 2017 – pag. 48-49

  • Publicat în Sate

Sărbătorește 1 mai în stil antreprenoresc la Corbi, jud Argeș

Corbi – Argeș este prima comună selectată în programul Antreprenorești- Adoptă un Sat!, din peste 30 de alte localități candidate, pentru că are potențial real de creștere a PIB-ului prin turism și datorită oamenilor gospodari, în care avem încredere că vor concretiza acest potențial.

1 Mai Antreprenoresc la Corbi înseamnă mai mult decât o ieșire la iarbă verde, comunitatea a pregătit acțiuni de explorare a obiectivelor istorice, vor putea fi vizitate Mănăstirea Corbii de Piatră, casele memoriale ale partizanilor din satul Poienărei. De asemenea se poate face o drumeție în natură la Râpa Partizanilor și vizita inițiative locale de afaceri agroturistice.

Oportunități de investiție în turismul local, promovarea produselor tradiționale și un târg de artizanat specific local sunt printre acțiunile ce vor conduce la dezvoltarea comunității alături de care lucrăm.

Programul complet este gândit pe parcursul a două zile și implică întreaga comunitate din Corbi!

  • Publicat în Social

Satele Prahovei, după 10 ani de accesare a fondurilor europene

În zona de sud a județului Prahova putem vorbi despre o schimbare semnificativă survenită după ce s-au dezvoltat două proiecte majore, de alimentare cu apă și cu gaze, încă nefinalizate în toate cele 10 comune cuprinse în programul început în 2012. Asta chiar dacă gazul și apa n-au ajuns în fiecare casă, dar cel puțin rețeaua este la îndemâna oricui. Astăzi vom vorbi despre două localități situate pe DN1A București – Ploiești, Puchenii Mari și Gorgota, așezări în care oamenii au făcut diferența sau, după caz, administrațiile locale, prin investițiile în infrastructură realizate inclusiv sau mai ales din fonduri europene.

Puchenii Mari – investitori alungați de separatoarele de sens

Suprafață: 5.492 ha în satele Puchenii Mari, Puchenii Mici, Odăile, Moara, Pietroșani, Puchenii Moșneni, Miroslăvești; Populație – 8.500 de locuitori; Gospodării – 2.900; Infrastructură – drumuri asfaltate 95%, gaze 40%, apă 15%, canalizare 9%; Educație – 4 grădinițe, 3 școli gimnaziale, o școală primară cu after-school; Sănătate – 3 dispensare, 3 farmacii, Centrul de Îngrijire și Asistență pentru Persoane Adulte cu Handicap; Cultură – 2 cămine culturale, o bibliotecă, 5 biserici.

sate Puchenii Mari gradinita fonduri europene

Nu ne-am fi imaginat vreodată că un drum cu o circulație atât de intensă ca DN1 ar putea fi un dezavantaj pentru o localitate, ci nu un beneficiu, așa cum se spune că ar fi căile rutiere sau infrastructura feroviară pentru investitori. Dar la Puchenii Mari se va întâmpla acest lucru, după ce vor fi montate separatoarele de sens. „Practic – spunea primarul Constantin Negoi – separatoarele vor rupe comuna în două. Mai mult ne încurcă acest drum de mare viteză decât ne ajută. Să treci dintr-o parte în alta cu mașina trebuie să străbați kilometri buni. Este un aspect la care eventualii oameni de afaceri se vor uita cu siguranță și n-am speranțe să fie vreun exces investițional în perioada următoare.“ Șansa ar fi că o parte dintre localnici și-au asigurat un oarecare confort prin ei înșiși: cei din satul Odăile – prin confecționarea teracotelor (în 30 de gos­podării se confecționează cahle), iar cei din Pietroșani și Puchenii Moșneni – prin legumicultură (peste 250 ha cultivate cu legume). În rest, în localitate sunt în jur de 100 de firme, cu activități în special legate de comerț. Vorbind despre infrastructura publică, în mandatul anterior al primarului Negoi (2008-2012) a fost realizată o piață agricolă en-gros singura din bazinul legumicol din sud și din tot județul, a fost accesat un program european în valoare de 3 milioane de euro pentru modernizarea drumurilor (19,5 km), construirea unei grădinițe, after-school, reabilitarea căminului cultural etc. Ulterior a început să se lucreze la alimentarea cu apă și cu gaze, iar planul de viitor ar fi extinderea canalizării.

Gorgota – comuna cu pistă de motocross și teren de golf

Suprafață – 225 ha în satele Gorgota, Potigrafu, Fânari, Poienarii Apostoli, Crivina; Populație – 5.170 de locuitori; Gospodării – 1.609; Infrastructură – drumuri asfaltate 90%, gaze 100%, apă 100%, canalizare 45%; Educație – 4 grădinițe, 2 școli; Sănătate – 3 dispensare; Cultură – două cămine culturale, o bibliotecă, trei biserici.

Comuna Gorgota face notă separată în mediul rural și nu pentru că ar fi mai dezvoltată decât altele, ci pentru că este singura care deține o pistă de motocross, un teren de golf și un lac pe malul căruia chiar se face agrement sau turism piscicol. Pe de altă parte, ar mai fi singulară și pentru că a fost singura unitate administrativ-teritorială din județ care a primit, anul trecut, două finanțări europene, investițiile urmând să înceapă în 2017.

sate gorgota

O cronologie scurtă a ultimilor cinci ani ar arăta astfel:

– în 2012, prin Măsura 322 a fost accesat un proiect în valoare de 2,5 milioane de euro pentru rețeaua de apă, canalizare, modernizare drum și festival meșteșugăresc (brand înregistrat la OSIM). În 2016, rețeaua de apă potabilă a fost extinsă în satele Poienarii Apostoli, Crivina, Fânari și Potigrafu, fondurile (300 de mii de euro) fiind asigurate de la bugetul județean și local;

– în 2016, echipa Primăriei a întocmit și a depus un proiect, acceptat spre finanțare, pentru modernizarea infrastructurii rutiere în localitate. Valoarea proiectului este de un milion de euro;

– tot în 2016, a fost obținută o nouă finanțare (1,3 milioane de euro) pentru extinderea rețelei de apă și canalizare în satele Crivina, Fânari, Gorgota, Poienarii – Apostoli și Potigrafu.

sate gorgota primarie si gradinita

Anul trecut, printr-o investiție cifrată la 200.000 de euro (parteneriat cu Consiliul Județean Prahova), sediul Primăriei a fost modernizat, clădirea fiind una dintre cele mai reușite din spațiul rural, sub aspectul arhitecturii. Pentru 2017, primarul Dumitru Ionuț Nicolae mai are în plan să realizeze două sensuri giratorii pe DN1 și să înceapă construirea trotuarelor de la DN1, până în centrul satului reședință de comună. Din punct de vedere economic, localitatea se bazează în mare parte pe agricultură, având în jur de 100 ha cultivate cu legume, 10 ha cu pomi fructiferi și 10 ha de vie. Zootehnia este și mai bine reprezentată, aici activând o unitate de creștere a vacilor de lapte, poate cea mai mare din județ, investiție sută la sută israeliană.

Maria BOGDAN

Revista Lumea Satului nr. 8, 16-30 aprilie 2017 – pag. 48-49

  • Publicat în Sate

Apa - o prioritate pentru sate, dar nu și pentru cele de la munte

Judeţ cu o importantă pondere economică şi socială, al treilea pe ţară ca număr de locuitori după Capitală şi judeţul Iaşi, Prahova se află pe primul loc la asigurarea cu apă potabilă a locuitorilor aşezărilor din mediul rural. Aceasta nu numai pentru că dispune de un important potenţial hidrografic şi de două mari acumulări, dar şi de o largă reţea de aducţiune a apei potabile, realizată în ultimii ani cu fonduri proprii şi cu bani europeni.

– Ştim că la preluarea mandatului dvs., în iunie anul trecut, v-aţi exprimat dorinţa ca, în timp scurt, aproape toate localităţile rurale din judeţ să aibă apă potabilă la robinet. Câte localităţi rurale din cele 90 din judeţ au acum apă potabilă, la robinet?

– În acest moment, obiectivul este pe deplin realizabil, fiind în plină desfăşurare. Avem în vedere realizarea prevederilor cuprinse în masterplanul judeţului la acest capitol prin unitatea specializată HidroPrahova, aflată în subordinea directă a Consiliului Judeţean.

– Ce veți face mai exact ca apa potabilă să ajungă la robinet, atât la sătenii din zona de şes, cât şi la cele din zona colinară şi de munte, cu deosebire la cele de pe Valea superioară a Prahovei? În acest sens aveţi în vedere şi proiecte cu fonduri europene sau cu parteneriate locale sau cu parteneriate între primării şi CJ Prahova? Aceasta cu atât mai mult cu cât în judeţ există o serie de alte localităţi, îndeosebi din zona Mizil, precum Gura Vadului şi Baba Ana, unde sătenii sunt nemulţumiţi de faptul că, după serbările de inaugurare a alimentării cu apă potabilă, sistemul de aducţiune, dar şi cel de distribuţie nu mai funcţionează corespunzător, iar oamenii spun că sunt nevoiţi să ia apa din fântâni şi de la cişmelele stradale, că tot acestea ar fi mai sigure. Ce răspuns le puteţi da acum acestora?

– Le spunem clar că nu vor mai avea probleme. Prin parteneriate locale, în aceste localităţi masterplanul amintit prevede extinderea de reţea, prin săparea de noi puţuri, să existe debite corespunzătoare, astfel încât toţi săteni să aibă întregul necesar de apă potabilă la robinet. Astfel, putem spune că, din cele 90 de localităţi rurale din judeţ, în acest moment doar şapte nu dispun de un sistem centralizat, fie din marile acumulări, fie prin sisteme locale. Asta pentru că, prin eforturile CJ Prahova, am reuşit să finalizăm sistemul de alimentare cu apă potabilă la mai multe localităţi din zona de şes, precum Gherghiţa, Balta Doamnei. Acum suntem pe cale să asigurăm apă şi în comuna Rîfov. Pentru anul acesta mai rămâne de rezolvat alimentarea cu apă în alte comune precum Tătaru, Lapoş, Salcia și câteva localităţi din zona colinară. La Salcia, bunăoară, este posibil ca sătenii să poată beneficia de apă de anul acesta, urmând ca din 2018 să dăm drumul la lucrări şi în celelalte localităţi, tot prin sisteme locale şi nu de la cele două mari acumulări de apă de la Paltinu şi Măneciu, aşa cum ne-am dori. Asta din cauza costurilor foarte mari ale conductelor de aducţiune. Ne gândim la puţuri forate şi la captări locale, care şi-au dovedit eficienţa, faţă de magistralele mari. Întâmpinăm probleme chiar de la obţinerea autorizaţiilor de construire, pentru că avem de-a face cu numeroaselor proprietăţi private care nu au încă cadastrul făcut. Or, masterplanul prevede realizarea şi de staţii de tratare şi de evacuare a apelor uzate şi nu realizarea de magistrale mari de apă, singura magistrală prevăzută de acel masterplan fiind cea de la Ploieşti la Mizil, pe o distanţă foarte mare, de peste 30 km.

– Se spune că Prahova are cea mai bună reţea de aducţiune şi de distribuţie a apei potabile la sate. Așa este?

– Da, avem un sistem solid, realizat în timp, împreună cu Apele Române, cu Exploatare Sistem Zonal și cu HidroPrahova, împreună cu autoritățile locale. Să ştiţi că dispunem de un sistem de aducţiune şi de distribuţie destul de bun, astfel că avem şansa să putem asigura în următorii ani apă potabilă în aproape toate satele judeţului.

– Ce faceţi însă pentru realizarea sistemelor de canalizare la sate?

– Potrivit programului judeţean, sperăm ca până în anul 2018 să avem sisteme de canalizare în tot mai multe localităţi rurale din județ. Aici avem termene de realizare până în 2018, destul de greu de atins însă, pe care trebuie să le respectăm. După cum stau acum lucrurile, nu suntem prea optimişti. Asta din cauza fondurilor financiare insuficiente, situaţie care, după câte ştim, se întâmplă şi prin alte județe din ţară. În primul rând, ca să avem un sistem de canalizare corect şi solid, trebuie să avem un sistem de distribuţie a apei foarte bine pus la punct. Iar noi, după cum aţi observat, nu am reuşit nici acum să avem acest lucru fiindcă nu avem finalizat sistemul de distribuţie a apei potabile. Dat fiind că nu avem destui săteni care s-au branşat la acest sistem, și în alte locuri mai sunt probleme. Aici este vorba şi de costurile de întreţinere destul de mari pe care trebuie să le suporte sătenii. Vă pot da un singur exemplu în acest sens. Dacă în acest moment o persoană fizică din zona rurală a Prahovei plăteşte pentru apa potabilă 15 lei/lună, atunci când va beneficia şi de canalizare, suma plătită va putea ajunge chiar la 80 lei/lună sau mai mult. Deci, costul apă - canal va fi destul de mare. Or, la sate avem mulţi pensionari şi alte categorii de persoane care nu pot plăti aceste costuri. O altă problemă ar fi pierderile din sistem, care ajung uneori și la 50% din cauza conductelor foarte vechi. La Câmpina şi la Vălenii de Munte va trebui să reducem pierderile până la 10-15 %, pentru că acestea sunt suportate de către cetăţeni.

– Ce aveți în vedere pentru localităţile de munte cu probleme, cum ar fi Secăria, Talea, Proviţa de Sus şi Proviţa de Jos?

– Acestea fac parte dintre cele 7 localităţi enunţate la începutul dialogului nostru. Noi insistăm acolo unde există o mare aglomerare umană şi nu acolo unde sunt doar 100 de gospodării, pentru că este o situație destul de complexă.

Cristea BOCIOACĂ

Revista Lumea Satului nr. 3, 1-15 februarie 2017 – pag. 52-53

  • Publicat în Sate

Viscri, satul devenit celebru la Palatul Buckingham

Am mers la Viscri din curiozitate. Am vrut să vedem ce l-a determinat pe moștenitorul Coroanei britanice să spună acel cuvânt pe care noi, români de sânge, rar îl mai rostim, „iubesc România“. Și am văzut: Viscri nu este cu nimic mai presus (mai prejos nu se mai poate) decât oricare altă așezare săsească din Transilvania. Șansa a fost să pice în atenția Prințului Charles al Marii Britanii, cunoscut pentru activismul promediu, iar de alt agent de turism nici că ar mai avea nevoie! Casa cumpărată aici și interesul său pentru natură au fost suficiente pentru ca numele cătunului să ajungă întâi de toate la Palatul Buckingham, apoi în Londra, Anglia, Europa și pretutindeni unde trăiesc admiratori ai Casei Regale Britanice. De aici până la a deveni destinație turistică europeană n-a mai fost decât un pas.

viscri 1

Mergând pe drumurile prăfuite înspre Viscri, privind la dealurile oarecum monotone și arse de văpaia verii și meditând la acțiunile unui prinț străin, un gând – ca o întrebare – apare involuntar: ce-or face urmașii noștri de prin anii 2500, or să vrea să conserve palatele de-un gust îndoielnic ale protipendadei capitaliste de azi, așa cum acum casele săsești ori bisericile fortificate din Transilvania au trezit interesul regal britanic? Sau, până la Prințul de Wales, al asociațiilor și fundațiilor care activează pentru renovarea, conservarea și promovarea satului românesc? Să sperăm că vor rămâne suficiente mărturii, termeni, știință, istorie pentru a se putea face diferența între cultură și kitsch. Și că, peste cinci veacuri, alți vizitatori vor trece, în luna lui Cuptor, prin praf, caniculă, sete, uscăciune doar pentru a cunoaște și admira zestrea culturală a nației, inclusiv cea construită (cu gust) sau conservată astăzi.

Ce-a însemnat atenția regală britanică pentru un sat românesc

viscri2

Peisajul nu este deloc unul spectaculos. În fine, nu pentru noi, obișnuiți totuși cu o României rurală încă fermecătoare (doar că, pe alocuri, „pătată“ de turistul de cartier), dar tânjind prostește după emanciparea de ceas elvețian a Europei de Vest, în timp ce vesticii rămân uluiți de acest spațiu mioritic nealterat... Nici satul ca atare nu diferă de alte așezări cu specific săsesc. E la fel de fortăreață ca altele, la fel de bine sistematizat, urmează aceeași geometrie fermă, aceeași regulă a urbanismului de la care ar trebui să învețe și administrațiile orașelor, nimeni neieșind din arhitectura populară consacrată (porți înalte, contopite cu casa, fațade și acoperișuri identice, dacă se poate și cromatic, curte și grădină interioară, adăposturi de animale plasate în spate etc.). Dar tocmai în așa ceva constă valoarea culturală a așezărilor transilvane săsești, în acest tipic locativ păstrat de și peste secole. La care s-ar mai adăuga specificul agrar, cu turme de vaci care pleacă și vin singure de la pășune, cu loturi lucrate manual, cu stâne de oi ascunse printre dealuri, cu fân cărat cu căruța cu cai... Și casa prințului e la fel ca altele, doar că-i renovată, bine întreținută, recompartimentată – păstrând arhitectura intactă – și, deh, aparține unei fețe regale din cea mai veche monarhie de pe Pământ. Impactul este unul major. Dovadă cei peste 15.000 de turiști care vin, anual, în Viscri, străini și români deopotrivă, doar pentru a vedea micuțul domeniu regal și fermecătoarele împrejurimi, cu tot cu viața parcă încremenită în timp a satului. Un număr, să recunoaștem, confortabil pentru un cătun cu 400 de locuitori. Ideea ar fi ca aceștia să și lase ceva în vistieria satului. Revenind la sumara descriere, biserica evanghelică fortificată, una dintre cele șase din Transilvania cuprinsă în lista patrimoniului mondial UNESCO, este o bijuterie cu adevărat. Construită în secolul a XIII-lea, pe structura unei vechi bazilici romane datând din secolul a XII-lea, lăcașul păstrează în interiorul zidurilor – lucru extrem de rar pe aceste meleaguri – o biserică – sală romanică, înconjurată mai apoi de ziduri și transformată în incintă fortificată, cu drum de apărare, două tunuri, două bastioane, turn de poartă etc. Nu intrăm în amănunte, ci doar vă îndemnăm să nu ocoliți acest monument dacă ajungeți la Viscri. Observați, n-am spus „vizitat“. Acest sătuc nu poate fi vizitat ca un muzeu; trebuie să zăboviți aici câteva zile pentru a-i prinde sensurile, rosturile și a trăi pe viu secvențe rurale, începând de la o plimbare cu căruța, o masă tradițională și un amurg privit de pe dealuri și terminând cu o drumeție în pădure sau o dimineață prinsă între tăceri nesfârșite și zarva oarecum îndepărtată a satului.

Un model de dezvoltare sustenabilă

viscri 3

Prințul de Wales povestea, cu entuziasm, unui post TV, despre Viscri, Transilvania și România: „Pajiştile înflorite sunt unice. Unice nu numai în Europa, ci în lume. Așa ceva nu mai există nicăieri la o aseme­nea dimensiune. Acest peisaj cu pășuni, fânețe și păduri, felul în care sunt exploatate, ceva în întregime sustenabil, eficient din punct de vedere ecologic și prietenos cu mediul... aveți exemple fantastice.“ Fără să vrea, un turist născut și el în rural și convertit în orășean se va întreba la ce fel de sustenabilitate se referea moștenitorul tronului. Fiindcă, până la eco și contemplație, fiecare ins trebuie să existe, să trăiască, să dispună de bani pentru casă și copii. Au așa ceva sătenii? Încă nu. Nu în totalitate. Se încearcă un model de dezvoltare la care au pus umărul foarte inimoasa și premiata Caroline Fernolend, vicepreședintele „Mihai Eminescu Trust“ și, evident, chiar prințul Charles, prin fundația care-i poartă numele, condusă de directorul Aura Woodward. Anul acesta, în casa din Viscri, pe cheltuiala fundației, s-au deschis cursuri de pregătire în meșteșuguri tradiționale, cum ar fi cusăturile, țesutul, împletitul, fierăritul, tâmplăria, confecționarea cărămizilor etc. Apropo de ultima îndeletnicire, a fost construit, prin implicarea „Mihai Eminescu Trust“, un cuptor pentru cărămidă și țiglă, la care lucrează un grup de săteni, special pentru a produce materiale pentru consolidarea și renovarea caselor vechi. Sau, lucru curios pentru cei care n-au mai văzut așa ceva, sătenii din Viscri dețin secretele unei meserii vechi de sute de ani, aceea de a obține cărbuni prin arderea lentă a lemnului găsit în pământ. Apoi, încă din anii ’90, din inițiativa sașilor plecați din Viscri și reveniți să-și viziteze locurile natale, peste o sută de femei s-au specializat în împletit ciorapi și confecționat papuci, produse țărănești pe care fie le vând turiștilor, fie le trimit în Germania, acolo unde o organizație are grijă să le comercializeze în târgurile tradiționale nemțești. Toată lumea este implicată deci în proiectul care ar putea face satul ori satele, cum spunea prințul Charles, în ceva sustenabil. Mai puțin, din câte aveam să înțelegem, vorbind despre implicare, autoritățile județene și locale...

viscriducks

Maria Bogdan

Revista Lumea Satului nr. 17, 1-15 septembrie 2016 – pag. 50-51

  • Publicat în Sate

Comuna Corbi - prima finalistă a programului - Antreprenorești-Adoptă un Sat!

Comuna Corbi (județul Argeș) va primi sprijinul comunității Romanian Business Leaders pentru crearea și implementarea strategiei de dezvoltare locală. Corbi este prima comună selectată în programul de dezvoltare rurală Antreprenorești, dintr-un total de 33 de comune înscrise în urma conferinței regionale de la Pitești din 14 iunie și una dintre cele 6 comune care au fost vizitate de echipa Antreprenorești în perioada 25-27 iulie.

Antreprenorești-Adoptă un Sat s-a născut din dorul de viață la țară al celor care se întristează atunci când văd România rurală pustiită. În faza pilot a proiectului, în 2016, sunt selectate 4 comune pentru care Romanian Business Leaders va crea împreună cu gospodarii din localitate strategii și modele de dezvoltare economică.

Următoarele 3 comune vor fi selectate în program în cadrul a 3 noi conferințe regionale care vor avea loc în 7 septembrie la Craiova (pentru județele Dolj, Gorj, Mehedinți și Teleorman), în 13 septembrie la Brăila (pentru județele Brăila, Buzău, Galați, Tulcea și Vrancea) și în 14 septembrie la Slobozia (pentru județele Călărași, Constanța, Giurgiu și Ialomița). La finalul conferințelor, participanții își înscriu comunele în program prin completarea unui formular care descrie potențialul de dezvoltare al comunității și gradul de implicare al grupului de inițiativă locală. Echipa de proiect Antreprenorești, formată din antreprenori și profesioniști selectează comunele în baza următoarelor criterii: numărul tinerilor depășește media demografică a țării, comuna prezintă potențial de dezvoltare economică și deschidere, voință și inițiativă a liderilor locali, pentru a fi vizitate.

„Îs mândru că-s ficior de ţăran“

Un chip „cioplit“ de timp, brăzdat de zâmbete şi lacrimi, se închină pios în faţa ogorului copt de soare. Parcă ar avea în faţă o icoană. Strânge în pumnul său ţărâna sfântă şi apoi o elibe­rează în firişoare plăpânde. E semn că pentru ţăran pământul are viaţă, iar căuşul palmelor sale nu se îndură să strivească sufletul nevăzut al ogorului. Din mâinile sale muncite, acest suflet se plămădeşte în lanuri întinse ce hrănesc lumea întreagă. Dar cine mai are timp să contemple imaginea bietul ţăran? Orologiul spune că veşnicia începe să se scurgă din inima satului şi că tradiţiile din tată-n fiu ar putea să se piardă.

Şi totuşi iată că de la opinca satului se mai ridică oameni care înţeleg că acest univers este parte din fiinţa noastră. Iosif Ciunterei este un tânăr de doar 20 de ani care a ales să propovăduiască în lume cuvântul ţăranului român. Surprinzător pentru un copil născut în generaţia internauţilor, Iosif a ales altă cale decât majoritatea adolescenţilor. Este profund dedicat misiunilor sale şi nu se sfieşte să spună cu glas tare „îs mândru că-s ficior de ţăran.“ Împreună am depănat povestea vieţii lui, am vorbit despre speranţele pe care le nutreşte şi mai ales despre eforturile de a scoate din sipetul prăfuit al trecutului obiceiurile şi datinile străbune uitate.

Iosif s-a născut în Feldru, un sat din judeţul Bistriţa-Năsăud, acolo unde, spune un cântec popular, a „pus Dumnezeu raiul“. Vorbeşte cu o vădită emoţie şi căldură despre clipele petrecute în intimitatea „cuibului“ familiei sale, unde a împărţit ştrengăriile copilăriei cu alţi 11 fraţi, şi mărturiseşte deschis că nu îşi poate închipui viaţa altfel decât cum s-a petrecut. În vocea lui se simt responsabilitatea şi maturitatea, dar şi un soi de tristeţe când vorbeşte despre cât de „frumoase erau clipele când mergeam la scăldat şi ce trist este pentru copiii de acum, a căror copilărie se consumă în faţa unui calculator.“

Frumuseţea satului, traiul într-o familie simplă de ţărani, mersul la muncile câmpului, toate laolaltă s-au înfiripat în fiinţa lui şi i-au modelat caracterul.

La 17 ani, pe vremea când era doar un licean, deja intuia ce va face. Era o certitudine că vrea să alunge întunericul în care alunecaseră tradiţiile populare. Mai trebuia doar să găsească resursele pentru a reuşi. A păşit fără teamă în studioul radioului din Bistriţa şi s-a prezentat în faţa directorului. I-a vorbit despre aspiraţiile sale şi l-a convins. Aşa s-a născut emisiunea radio „Cu Iosif pe coclauri“, o oră de poveste în care tânărul din Feldru porneşte în căutarea datinilor străbune şi dă glas bătrânilor satului. Este o călătorie în care nu descoperă doar satul românesc arhaic. Se redescoperă şi pe sine, aflând înlăuntrul său sentimente care până acum doar au mocnit. „Îmi place să stau la poveşti cu bătrânii locului, chiar dacă uneori mă doare sufletul să văd că ţăranul autentic este pe cale de dispariţie.“

Iosif este singurul copil al familiei care a hotărât să urmeze o facultate. A lăsat în urmă satul natal, în pofida rugăminţilor părinţilor care sperau ca fiul lor să rămână alături de ei, să se îngrijească de gospodărie şi de pământ. S-a desprins greu, dar a prins aripi pentru că a simţit că ceea ce face el contează mult. Hotărârea de a urma Facultatea de Istorie şi Filozofie din Cluj, secţia Etnologie, a venit firesc, ca o completare a iubirii sale faţă de obiceiurile româneşti. Primul an l-a încheiat cu succes. A obţinut o bursă de studii, iar cu banii câştigaţi astfel a reînviat tradiţii arhaice. Fără salve şi fără a aştepta să păşească pe laurii victoriei, Iosif a recreat alături de femeile satului Dumitra, din Bistriţa, „Cununa grâului“, o sărbătoare a tuturor satelor pe ogoarele cărora se semăna grâu. Următorul proiect, „Cununa Strugurelui“, o sărbătoare unică în România, o va celebra în acelaşi sat. „Drumul Cânepii“ este un alt proiect aflat la început de drum. Toate iniţiativele sunt aproape de sufletul lui, şi nu doar pentru că îi aparţin, ci pentru că dau glas tradiţiilor şi obiceiurilor ţăranului român.

Deşi foarte tânăr, Iosif, unul dintre viitorii etnologi ai ţării noastre, a dovedit că este un om de nota 10. A avut curajul să pornească singur în lume şi să lupte pentru proiectele sale. Nu i-a fost uşor, pentru că România pare, după cum spune, o ţară fără mentori. A ales de la fiecare ce a fost mai bun şi a strâns în sufletul său comori pe care acum vrea să le împărtăşească şi celorlalţi.

 

Laura ZMARANDA

Asociaţia Pro Ruralis Iaşi în sprijinul copiilor dotaţi de la sate

România deţine un nedorit record în ceea ce priveşte numărul analfabeţilor între toate ţările Uniunii Europene. Cauzele acestui fenomen pornesc de cele mai multe ori de la sărăcia familiilor, îndeosebi de la sate. Nu sunt de loc puţine situaţiile când cei mici sunt siliţi să muncească alături de părinţi sau şi, mai rău, la oraşe să cerşească sau siliţi de cei mari să fure.

Există însă oameni cu suflet care se dedică ajutorării copiilor de la sate şi între aceştia se numără şi domnul profesor Victor Geangălău.

„În îndelungata mea carieră didactică – am terminat facultatea în 1965 – am cunoscut îndeaproape greutăţile în care se zbat multe dintre familiile din satele noastre. Am fost profesor la ţară, inspector şcolar şi m-a preocupat starea acestor copii, mulţi dintre ei deosebit de dotaţi şi care vor să înveţe, dar starea materială a familiilor nu le permite.“

Cu sprijinul Inspectoratului Şcolar Judeţean şi Ziarului de Iaşi a apărut în 2001 Asociaţia Pro Ruralis care şi-a propus şi, spunem noi, a obţinut rezultate deosebite în descoperirea şi sprijinirea unor copii provenind, de regulă, din familii deosebit de sărace, monoparentale sau orfani, copii cu un coefi­cient de inteligenţă superior.

„În fiecare an, cu sprijinul Centrului Judeţean de Psihopedagogie, formăm o comisie, ne deplasăm în judeţ sau îi chemăm la Iaşi pe copii, le verificăm coeficientul de inteligenţă – e vorba de copii din clasele de gimnaziu. Sigur, se face o anchetă socială, în final. Copiii care reuşesc devin elevi ai şcolilor din oraşul Iaşi. Ei continuă şi mai departe, începând de la clasa a IX-a. Condiţia este să aibă cel puţin media 9 şi nota 10 la purtare.“

Rezultatele acestei iniţiative, unică în judeţele Moldovei, n-au întârziat să apară. În cei peste 13 ani de la înfiinţare Asociaţia Pro Ruralis se poate mândri că a şcolarizat – acesta este cuvântul – 1.112 de copii în clasele a V-a până la a XII-a. Dintre aceştia 98 sunt studenţi, masteranzi sau au absolvit o facultate. În acest an sunt şcolarizaţi 90 de elevi - 29 la Liceul Pedagogic, 10 la Informatică etc.

Rezultatele sunt deosebite. Andreia Scoban din satul Larga Jijiei, studentă în anul al III-lea la Facultatea de Chimie, a obţinut două premii la concursuri internaţionale de la Moscova şi în alt mare oraş din Iakuţia. O altă elevă a terminat Liceul „Mihai Eminescu“ ca şefă de promoţie, iar Mara Stugariu, studentă acum la Fizică, a avut în ultimii ani de studiu la Liceul „Costache Negruzzi“ numai medii  de 10 şi exemplele pot continua. „Mai mult, directorii multor şcoli din Iaşi ne roagă să le trimitem elevi pentru că aceştia, prin munca lor, prin seriozitate, aduc premii, ceea ce ridică prestigiul instituţiei.“ Toate acestea au însemnat însă eforturi deosebite. Pentru întreţinerea unui elev e nevoie lunar de 510 lei la internatul Seminarului Teologic Ortodox şi de 810 lei la Liceul „Costache Negruzzi“.

„Sper ca cititorii revistei dumneavoastră, în măsura în care au posibilitatea, să ne ajute pentru a salva acei copii nevoiaşi de la sate cu un grad de inteligenţă deosebit“, afirmă dl Geangălău.

Stelian Ciocoiu

Sărbătoarea Sfintelor Paşti în satele moldave

Pentru toţi creştinii unul dintre momentele trăite cu cea mai mare intensitate era şi este Noaptea Sfântă a Învierii. Sâmbătă noaptea, când începe slujba de Înviere, viaţa triumfă asupra morţii şi lumina biruie întunericul prin vocea solemnă a preotului „Veniţi de luaţi Lumină!“.

Ouăle roşii

„Sângele curs de pe crucea pe care era răstignit Mântuitorul a înroşit ouăle din coşul adus de Maria Magdalena, aşa au apărut ouăle roşii“, ne explică Maria Toma din Codăieşti – Vaslui. De aici obiceiul de a vopsi sau de a împodobi ouăle cu variate semne şi simboluri la sărbătoarea pascală, acestea fiind nelipsite de pe masa fiecărui creştin. În satele româneşti oul roşu simbolizează sănătatea, frumuseţea şi viaţa lipsită de primejdii. „Frumos şi sănătos ca un ou roş“ este o sintagmă care domină încă spiritualitatea satului.

În Moldova ouăle se vopsesc şi se încondeiază în Joia Mare şi uneori Sâmbăta Mare. Meşteşugul este practi­cat în exclusivitate de femei. Altădată femeile obţineau culorile naturale cu care se vopseau ouăle din flori, fructe, coajă de copaci şi rădăcini. Culorile obţinute erau calde şi pastelate, de o frumuseţe pe care nu o vor egala nicicând coloranţii chimici. Astăzi, rar se mai întâlneşte vreo bătrână care continuă să pregătească fierturi din coji de ceapă roşie, frunze de nuc, flori de tei, nuiele de măr pădureţ, pojarniţă sau coajă de sânger în care sunt puse la „înroşit“ ouăle pentru Paşti.

În timp, dimensiunea estetică a ouălor de Paşti a câştigat teren odată cu apariţia celor dintâi desene pe suprafaţa acestora. În satele Moldovei acestea se numesc scrise, închistrite, încrestate, încondeiate sau chiclăzuite. În aplicarea desenelor pe suprafaţa ouălor se folosesc ceara de albine şi un instrument tradiţional numit chişiţă – un beţişor la capătul căruia se face o gaură de mărimea unui ac ceva mai gros în care se introduce un cilindru fin a cărui lungime nu depăşeşte doi centimetri. Tehnologia, destul de complicată, are ca rezultat obţinerea unor „ouă închistrite“ de o mare frumuseţe şi varietate. Motive fitomorfe (spicul grâului, frunza stejarului, cârcelul viei) se întrepătrund cu cele zoomorfe (creasta cocoşului, şarpele, urechile iepurelui) sau cosmomorfe (fulgerul, stelele, soarele).

Multe ouă scrise se adresează membrilor familiei, dorindu-li-se un an cât mai prosper. Plugarului, de pildă, i se dăruiau ouă care priveau îndeletnicirea sa (fierul plugului, coarnele berbecului, unghia caprei, ocolul), gospodinei îi reveneau cele ce ţin de gospodărie (creasta cocoşului, laba gâştei). Alte desene care apar pe ouăle închistrite în mai toate satele moldovene sunt Brâul Maicii Domnului, cărarea pierdută sau calea rătăcită, drumul încurcat, mâna, vârtelniţa, steaua îmbrobodită etc.

Cândva, meşteşugul scrierii ouălor era cunoscut de majoritatea gospodinelor, fiecare lucrând pentru familia sa. În zilele noastre meşteşugul s-a restrâns, devenind apanajul câtorva reprezentante – chiar bărbaţi – ale comunităţii săteşti care uneori sunt atât de solicitate încât nu mai ţin cont de toate rigorile care altădată se respectau cu stricteţe. Astfel încât nu ne mai miră faptul că la mai toate târgurile „artizanale“ şi-au făcut apariţia şi ouă de... struţ pictate cu scene religioase care nu au nimic din sobrietatea şi frumuseţea obiceiului străbun.

În toate gospodăriile pregătirile au fost încheiate. Au fost înroşite şi „închistrite“ ouăle încă din Joia Mare. Pasca şi cozonacul împrăştie miresme îmbietoare, iar în cuptor bucatele din care nu lipsesc sarmalele, friptura de miel, drobul şi nelipsitul borş de găină cu „tocmaci“ sunt pregătite.

Învierea

Odată cu înnoptarea, în curţile bisericilor şi pe dealurile din preajma satelor se aprindeau focuri. Obiceiul se mai păstrează şi astăzi –, oamenii spunând că astfel se păzeşte Paştele. Prin unele locuri, toaca, despre care se spunea că ţine la distanţă duhurile rele, era luată de la biserică şi dusă de nişte flăcăi la cimitir unde era bine păzită, altfel paznicii ar fi dat un mare ospăţ celor care reuşeau s-o fure.

Spre miezul nopţii se trăgeau câteva focuri cu puşca. La auzul acestui semnal, cu mic cu mare, oamenii îmbrăcaţi în straie noi plecau spre biserică. În satele de pe Valea Muntelui din judeţul Neamţ şi din Bucovina există încă obiceiul ca, la un astfel de eveniment, credincioşii să fie îmbrăcaţi în costume populare.

În bisericile devenite neîncăpătoare oamenii „iau Lumina“, ascultă slujba de Înviere, iar la sfârşitul acesteia are loc sfinţirea bucatelor tradiţionale: pasca, ouăle roşii, cozonacii, caşul, mielul etc. Coşurile în care sunt duse bucatele, folosite numai în acest scop, se numesc în judeţul Suceava „păscăriţă“ sau „blid de pomană“, în părţile Neamţului „colivar“, iar pe Valea Trotuşului „coş pentru rodini“. După binecuvântarea preotului, credincioşii străbăteau uliţele satului cu lumânări aprinse, iar în Bucovina se opreau la cimitire pentru a duce  morţilor vestea despre Învierea lui Hristos. Pe morminte se aşterneau feţe de masă şi avea loc un ospăţ nocturn, unde se consumau cele dintâi bucate sfinţite.

Ajunşi acasă, se obişnuia ca în zorii zilei să se aducă un vas cu apă nouă sau apă neîncepută. Turnată într-un vas nou, se puneau un ou roşu şi un ban de argint cu care se spălau pe faţă toţi membrii familiei pentru ca tot anul să fie roşii în obraz şi strălucitori ca argintul.

În unele sate din Moldova, în prima zi de Paşti se colindă. Cete de mici colindători merg din casă în casă, primiţi cu bucurie de gazde, care le oferă ouă roşii, pască şi cozonac. În cadrul colindatului un loc aparte îl ocupă Vălăritul, o datină practicată numai de flăcăi, numiţi vălari. Alaiul cutreieră uliţele satului vestind Învierea Domnului, zăbovind în casele cu fete de măritat care erau udate cu apă.

Prima zi a Paştelui era rezervată reculegerii şi odihnei în familie, doar tinerii adunându-se în curtea bisericii. Aici se trăgeau întruna clopotele şi se bătea toaca, anunţându-se astfel bucuria Învierii Domnului.

Marea sărbătoare a Învierii prilejuieşte şi multe alte datini şi obiceiuri mai mult sau mai puţin legate de semnificaţia ei. O regulă străveche, respectată în multe sate din Moldova, spunea că în prima zi a Paştelui nu trebuie să-ţi plăteşti datoriile, nici să faci împrumuturi. Tot în această zi vacile nu se mulg deloc, viţeii au parte de tot laptele, iar câinii, oricât de răi ar fi, sunt lăsaţi slobozi.

Tot legat de aceste obiceiuri laice să amintim că, în unele sate din Botoşani, fetele mari veneau la biserică cu un ou roşu în sân, în timp ce altele lipeau coji de ouă roşii pe uşile caselor în speranţa că vor veni mai degrabă peţitorii. În biserică, atunci când preotul spunea prima dată „Hristos a Înviat“, fetele bătrâne ziceau repede „Eu o să joc înainte“, sperând să se mărite şi ele. Firimiturile rămase de la mesele de Paşti erau îngropate, din ele răsărind o plantă numită cucoană sau maruncă care, pisată, era pusă în băutura unei femei care dorea să aibă copii.

Să mai amintim şi de Paştile Blajinilor, sărbătoare de cinstire a strămoşilor, deşi acest eveniment se petrece în ziua a opta de la Înviere. Potrivit datinii, blajinii, ascunşi de lumea noastră, ar locui într-o ţară undeva la marginea pământului sau chiar sub pământ şi, spre deosebire de noi, trăitorii de pe Terra, au calităţi morale deosebite: bunătate, blândeţe, simplitate. Blajinii se roagă mereu pentru sufletele noastre. Ei umblă prin lume fără a fi văzuţi de oameni pentru a fi feriţi de multele sudalme şi fărădelegi ale semenilor noştri. Legătura acestor blajini cu lumea noastră este asigurată de cojile sau găoacele de ouă aruncate pe ape curgătoare de unde ajung pe Apa Sâmbetei, râu care s-ar vărsa undeva la marginea pământului sau pe lumea cealaltă.

Oamenii satelor moldovene ţineau cu străşnicie Paştele Blajinilor. Prin Botoşani, bătrânii dădeau de-a dura ouă roşii în amintirea blajinilor, iar în Bucovina, după ieşirea la iarbă verde, multe firimituri şi picături erau lăsate să cadă intenţionat pe pământ întru pomenirea celor omorâţi de hoţi, împuşcaţi, înecaţi.

De Praznicul Praznicilor şi Sărbătoarea Sărbătorilor suntem din nou cu toţi părtaşi Învierii lui Hristos. Luăm cu toţii „Lumină din Lumină“, ne amintim de bucuria Învierii, cum n-o facem în restul anului, şi sperăm ca bunătatea Fiului Domnului să ne fie călăuză.

Stelian CIOCOIU

Abonează-te la acest feed RSS