goodwill mai2022 top
update 18 May 2022

Cetatea de la Saschiz, renovată cu bani europeni

După mai multe încercări eșuate de renovare și restaurare a Cetății de refugiu din Saschiz, cunoscută mai degrabă sub numele de Cetatea Țărănească din secolul al XIV-lea, acest lucru se întâmplă acum: Primăria Saschiz a câștigat, în cadrul Programului Operațional Regional 2014-2020, un proiect în valoare totală de 8,491 de milioane de lei pentru punerea în valoare a acestui obiectiv înscris în lista Patrimoniului Mondial UNESCO din România.

În clipa de față nu s-ar spune că vestita Cetate Țărănească de la Saschiz – Mureș nu este vizitată, chiar ruină fiind. Inițiatorii proiectului de restaurare vorbesc despre aproape 5.000 de turiști care se încumetă să urce dealul pe care este amenajată fortificația. Adică 13 vizitatori/zi. După finalizarea lucrărilor, programate pentru sfârșitul anului 2019, numărul acestora ar putea să crească la 6.500 (19 turiști/zi). Valoarea culturală și de patrimoniu trece însă dincolo de aceste date statistice seci. Pur și simplu România este datoare să-și conserve trecutul pentru a arăta generațiilor viitoare crâmpeie din gloria ei de demult.

De la glorie la ruină

Saschiz a

Cetatea, ca multe altele similare din zonele locuite de sași, a fost ridicată în anul 1347, pe o colină înaltă de 681,5 m, la 4 km de vatra satului Saschiz, numită în dialect Burchreech, care înseamnă Dealul cetății. Rolul acesteia era de a servi loc de refugiu în caz de invazii, dar și pentru păstrarea alimentelor, zidurile din piatră masivă asigurând un climat favorabil pentru așa ceva. De altfel, nu știm cât este de adevărat, se spune că în timpul invaziei otomane (între anii 1526-1699, Transilvania a fost stat independent, sub suzeranitatea Imperiului Otoman), nobilii din zonă au ascuns aici 249 kg de aur, 820 de taleri, 135 de mărci de argint, 3.200 de florini. Era o dovadă în plus că fortificația era greu de cucerit.

Cetatea sub formă de poligon neregulat se întinde pe 5.000 mp, cu ziduri inițial înalte de 10 metri, având o lungime de 90 m și lățime de 52 m. Pentru apărare au fost construite șase turnuri: Turnul de Pază, Turnul Porții, Turnul Preotului, Turnul Voievodal, Turnul Muniției sau Pulberăriei și Turnul Școlii. În incintă se mai aflau un heleșteu și o fântână adâncă de 50 de metri. Despre aceasta din urmă circulă și astăzi o legendă potrivit căreia ea ar ascunde un tunel care ar face legătura cu centrul satului Saschiz sau cu biserica fortificată din vatra localității, cea care a servit și ea tot ca loc de refugiu și de apărare. Sașii au întreținut foarte bine cetatea țărănească până în anul 1940. În acea perioadă, din câte ne amintim, s-au întâmplat două drame: Hitler a ordonat strămutarea sașilor în Germania, sub lozinca „Heim ins Reich (Acasă în Reich)“; în 1945, Uniunea Sovietică a început marea deportare a populației germanice din Transilvania în gulagurile din Siberia. Este perioada în care a început distrugerea cetății; populația rămasă în Saschiz sau împrejurimi a început să demoleze porțiuni din cetate pentru a utiliza materialele în construcție.

Saschiz b

În 1965 a fost abandonată orice idee de a salva acest monument istoric. Vreme de aproape patru decenii a rămas așa, ruină. Abia în 2004 se fac primele încercări de scoatere la lumină, prin defrișarea unor zone de mărăciniș și prin amenajarea drumului. Mai târziu, Guvernul României a blocat un proiect de renovare, aprobat tot de autoritățile bucureștene, lucrările fiind estimate atunci la șase milioane de euro. Dacă s-a mai întreprins ceva de atunci încoace se datorează exclusiv locuitorilor și autorităților locale.

Recentul contract de finanțare din fondurile europene reprezintă așadar o soluție – de data aceasta sigură – de reînnodare a unor istorii atât de importante pentru definirea noastră ca neam.

Maria BOGDAN

  • Publicat în Turism

Mănăstirea Zamfira are nevoie de o nouă restaurare

Reabilitată ultima dată între anii 1977-1982 și cu o pictură restaurată între anii 1986-1989, Mănăstirea Zamfira din comuna Lipănești-Prahova are nevoie din nou de ample lucrări de renovare. Acoperișul complet degradat a făcut ca infiltrațiile să pună în pericol structura, obiectele din interior și mai ales faimoasele fresce realizate de Nicolae Grigorescu. Nesperând la bugetul local, județean ori național pentru aceste lucrări de reabilitare, măicuțele pregătesc un proiect pentru finanțarea din fonduri europene, în prezent procedurile fiind în faza de obținere a avizelor. Așezământul monahal Zamfira datează de la jumătatea secolului al XIX-lea, ctitoria fiind atribuită arhimandritului Eftimie, starețul Mănăstirii Ghighiu, din Bărcănești (localitate situată la 20 km distanță).

Complexul are două biserici, una mică, veche, situată în cimitir, și alta mai mare, în curtea mănăstirii. Din pisania bisericii vechi reiese că așezământul a fost construit între anii 1721-1743, în timpul domnitorului Nicolae Mavrocordat, la inițiativa Zamfirei Apostoli, văduva comerciantului Manoil Apostoli, familia fiind una renumită în acele timpuri. După moartea acesteia, lucrările au fost preluate de nora Zamfirei, Smaranda, căsătorită Bălăceanu, nepoata voievodului Șerban Cantacuzino. La moartea Smarandei Bălăceanu – Apostoli, în anul 1780, lăcașul devine metoh al scaunului episcopal din Târgoviște, iar în 1832, schitul de maici este închinat Mănăstirii Câmpulung Muscel. Cutremurele din 1802 și 1838 aduc biserica în ruină, așa cum o găsește, de altfel, și mitropolitul Nifon, cel care decide să construiască o alta, recunoscută azi drept „biserica mare“, finalizată în 1858. Bisericuța Zamfira și Smaranda (cea veche) devine paraclis al noii ctitorii. Ambele construcții sunt afectate de cutremurele din 1940 și 1977, ultima campanie de refacere a clădirilor fiind consemnată între anii 1977-1982.

Manastirea Zamfira langa Blejoi pictata de Nicolae Grigorescu

Biserica nouă este faimoasă și pentru pictura interioară realizată în întregime de Nicolae Grigorescu, între anii 1856-1857, când pictorul avea 18-19 ani. De altfel, Mănăstirea Zamfira este prima și singura din țară care dispune de o biserică pictată integral de marele Grigorescu. În anul 1904, în timpul mitropolitului Ghenadie Petrescu, fiindcă frescele se degradaseră, se execută o nouă pictură în ulei (Toma Vintilescu), care o acoperă pe cea a lui Grigorescu, între 1951-1953 Gheorghe Vânătoru și Constantin Călinescu fac repicturi în tempera și abia în 1986-1989 artistul Ion Chiriac recuperează frescele originale, printr-o migăloasă muncă de înlăturare prin decupare a straturilor succesive adăugate în timpul renovărilor ante­rioare. Chiriac este considerat unicul și adevăratul restaurator al interiorului bisericii.

Maria Bogdan