reclama youtube lumeasatuluitv
update 23 Sep 2022

Ce dacă? Ş'apoi!

Mai zilele trecute se întâmplă să mă rătăcesc într-o tradiţională (deja), adunare a „intelighenţiei“ naţionale în ale cercetării agricole, din care am plecat ofticat până în străfundul străfundurilor. Mi se înfipse în creieri o insidioasă  întrebare pe care nu pot s-o potolesc până când, ca regele Midas (v. năsosul exilat pe malurile Pontului), n-o şoptesc trestiilor. Întrebarea, în fapt un binom întrebare - răspuns, este brand naţional, mai ceva ca micii şi berea, fiind rodul înţelepciunii milenare carpato-dunărene: „Ce dacă? Ş’apoi!“. Să purcedem!

Ce dacă nişte duşi (cum altfel să le zici!) lucrară vreo câteva decenii (cinci, timp în care umplură mesele ţării cu miliarde de pâini!) şi născociră un soi de grâu carele tratează cu indiferenţă schimbările climatice şi, an de an, pe tot cuprinsul ţării, se încăpăţânează să dea cam aceeaşi producţie? În astă vreme, soiurile, aduse din ţări cu ştaif, pe parale bune, nu ajung să facă nici măcar mălaiul la care visează vrabia. Ăsta, atunci când îl semeni pe meleaguri străine, bate tot ce prinde. Şi nu e prima dată! Ş'apoi! Dacă nu creşte în Sahara ori în Antarctica, care vor fi emergentele pentru cultura grâului în perspectiva 2050, geaba!

Ce dacă alţii, după vreo cinş'pe mii de zile de pândit soreanca (y compris sărbătorile legale), aflară cum s-o facă să strângă'n sâmbur mai mult oloi decât măslina? Ş'apoi! Dacă nu-l bagă direct în clondir, să mai aştepte! Şi nici măcar virgin nu este!

Ce dacă unii, cam de o jumătate de secol, cată să mârlească (iertaţi vorba proastă!) mioriţa costelivă cu berbeci zdrupeşi şi dodoloţi ca pepenii, de le dădură miale ce cresc ca Făt-Frumos şi care, tot ca în poveste, dau lapte, carne şi cojoc? Ş'apoi! Dacă nu fac ouă, miere şi icre negre bio să fie la ei acolo, că p'astea le cere piaţa UE!

Ce dacă nişte…, nici nu ştiu cum să le zic, văcari cu doctorate au transformat animala'n robinet, de dă lapte într-o lună cât şeptelul lu' Ştefan cel Mare într-un an? Ş'apoi! După ce că nu-i movă, mai e şi dependentă de etnobotanice (luţernă, păpădie, sulfină, aia, aia). Parcă cu apă, paie şi bătaie n-ar putea, drogata naibii!

Ce dacă sunt unii, zi de vară până'în seară, n-au alta a face decât a gâdila omizile, doar-doar or afla  cum să le stârpească? Ba se mai chinuie să le şi îmbolnăvească cu te miri ce mucegaiuri, întru darea obştescului sfârşit! Ş-apoi! Ar trebui să le facă să se sinucidă! Din dragoste pentru conservarea biodiversităţii şi reducerea impactului tratamentelor cu produse fitofarmaceutice de sinteză!

Ce dacă li se taie banii din contractele de cercetare? Ş-apoi! Să încuie vaca în fişet, oaia'n zâmnic şi să crească păpuşoiu'n ghiveci, pe prispă. Deşi ar fi mai bine să-şi facă trebile pe vacile şi culturile virtuale de pe net, că sunt berechet. Moca!

Ce dacă n'au bani nici de mâncare? Ş-apoi! Ei, cercetătorii adicătelea, nu văd că pe plan mondial e criză economică şi financiară de sistem şi nici aia alimentară nu se simte prea bine! Să-şi ia potolu’ pe caiet, ca la crâşmă!

Unii cercetători au cerut să fie eutanasiaţi! Ei, asta e o problemă cu adevărat serioasă! De discutat! Eventual de depus un proiect la Western High Gate, pe POSDRU (consolidarea resurselor umane), că cercetare mai ţeapănă decât aia cu cercetători ţepeni nu se există, să existe!

Gheorghe Socotitoru

P.S. Iniţiatorilor proiectului POSDRU pentru consolidarea şi creşterea competitivităţii cercetării agricole le sugerez să încerce să-i analizeze eficienţa în varianta acid cianhidric vs funie-săpun, pentru că preşul i se tot trage de vreo douăzeci de ani! Şi clapa!

Acelaşi
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.11, 1-15 IUNIE 2013

Analfabetismul electronic

„Ai carte, ai parte! Aşa era până mai ieri, alaltăieri. Contemporaneitatea a învins însă tradiţia. Fiindcă, se ştie, progresul e dintotdeauna groparul experienţelor istoriei. Astăzi, prin urmare, asistăm, aproape neputincioşi, la instituirea a ceea ce putem numi analfabetism electronic.

Omul încetează încet, încet să mai gândească, transferând sarcina problemelor cotidiene calculatorului.

Omenirea a intrat în derută. O descoperire revoluţionară a anihilat ambiţii şi nevoia acută de instrucţie şi educaţie.

Maşinile-robot izolează în loc să apropie, în ciuda zicalei „connecting people“.

Dar, dincolo de tot şi de toate, criza cea mai acută o trăieşte învăţământul, şcoala.

Ne aflăm chiar într-un colaps al instrucţiei, problema şcolii cu frecvenţă ori la distanţă fiind una de cea mai mare actualitate.

Fiindcă, aparent, e costisitor şi neproductiv să dezvolţi o reţea de învăţământ cu inventar şi profesori, câte unul la zece, doisprezece cursanţi, când „web-ul“ e la îndemână şi un dascăl bun ar putea transmite ştiinţa lui la milioane de privitori aflaţi la calculatorul din propria locuinţă.

Da, numai că omul e o fiinţă sociabilă.

Prin urmare, relaţia învăţător-învăţăcel nu poate fi acaparată de o maşină gânditoare, oricât de perfecţionată ar fi ea.

Şcoala românească, mulţumită sărăciei populaţiei, nu s-a dedulcit, în întregul ei, năravurilor noii pedagogii.

E bine, e rău?

Şi una şi alta.

În sate am rămas fără sute de şcoli.

Argumentul? Nu mai sunt copii.

Atunci? Atunci politica demografică, dacă există, e una greşită.

Viitorul unei naţii atârnă de belşugul de membri şi de minţi tinere.

Cheltuiala cu şcoala a fost totdeauna răsplătită de roadele viitorului.

Problema banilor a impus şi ea căutarea de soluţii.

Cea mai la îndemână – privatizarea şcolii.

Şi România s-a aruncat în valurile acestei experienţe fără prea multă judecată.

Problema diplomei şcolare nu mai e deja o problemă.

Atunci cum e cu „ai carte“?

Este fiindcă demult la noi calificarea nu mai e un criteriu.

Izbuteşte cine dă mai abitir din coate.

Modestia a încetat să devină o virtute.

Aşa se face că, dintr-o ţară mândră care eradicase analfabetismul, România înregistrează astăzi, oficial, 20% din populaţie analfabetă.

Acestui fapt i s-au alăturat, volens-nolens, analfabeţii cu diplomă.

Ei şi? O altă statistică ne spune că peste 6.000 dintre patronii cu dare de mână nu ştiu să se iscălească.

De peste douăzeci de ani se experimentează.

Forma şi nu fondul chestiunii, din păcate.

Rezultatul? Bacalaureatul a devenit un fel de test „bau-bau“, unde cu greu 40-45% dintre absolvenţi reuşesc să capete note de trecere.

Instruirea formatorilor e şi ea o problemă fără ieşire. Deocamdată.

Foarte prost remunerată, meseria de dascăl nu mai e atractivă.

În mediul rural 60% dintre profesori sunt necalificaţi.

A dispărut învăţământul profesional şi tehnic.

Şcolile de agricultură rămân un deziderat, după cum o dorinţă neîmplinită rămâne accesul ruralului la învăţământul superior.

În aceste condiţii, aşadar ar fi calculatorul şi, în consecinţă, învăţământul la distanţă ar reprezenta o soluţie.

În viitor e foarte probabil. Mai cu seamă pentru aspiranţii la o a doua profesie.

Baza logistică însă, de care este nevoie, cere sume importante.

UE şi-a propus, speriată de accelerarea abandonului şcolar în ţările componente, micşorarea procentului măcar cu 1% anual.

Cum însă zicala cu „ai carte, ai parte“ a trecut în anecdotică, bogătaşii ori, mai grav, decidenţii lumii bâjbâind prin meandrele alfabetului, e greu de crezut că ambiţiile UE vor deveni şi fapte.

Până atunci un „click“ pe tastatura calculatorului şi, spusa vlădicii noastre, „goagălul“ îţi va răspunde ce şi cum.

Vremuri noi, soluţii pe măsură.

Mie mi-e dor însă de abecedarul, aflu netipărit încă pentru anul în curs, de cartea cu miros de literă abia încrustată din care aflam că „Ana are mere“.

Dar asta a fost odată, ca niciodată...

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.10, 16-31 MAI 2013

Competitivitatea agrofood-ului (Pamflet)

Treceam mai zilele trecute printr-o neguţătorie pan europeană de d’ale gurii şi mă păli revelaţia cam cum păleşte trenul turma de mioare păscânde pe liniile ferate. Mă păli revelaţia competitivităţii agriculturii şi industriei alimentare pentru următorul exerciţiu bugetar.

Cum competitivitatea este o rezultantă a pieţei, m-am gândit, ca socotitor nominal şi vocaţional, să pun umărul la analiza socio-economică a sistemului agrofood (barbarism bruxelez) şi să-mi ajut aleşii să se fixeze doar pe subdomeniile pe care suntem real competitivi. Restricţia pentru socoteli a fost preţul, care reflectă mai curând raportul cerere-ofertă şi mai puţin efortul pentru obţinerea mărfii, că aşa-i în piaţă. Nu există cerere, jaba oferta şi nema competitivitatea. Altfel spus, dacă pe vacă o apucă oarece nebuneli şi-şi ia câmpii, calul ia calea abatorului, să acopere cererea. Ce mare diferenţă? Cum piaţa de agrofood e volatilă şi strict dependentă de pohtele ce le pohtesc consumatorii, o agricultură competitivă tre’ să iasă la interval, la moment cu ce-i doreşte rânza gămanului.

Să purcedem. Un kil de carne de vacă pe patru copite e cât unul de porc aşijderea ori unul de puicuţă pe două gheare. Un kil, pe ciolanele carcasei, cât unul fără de ciolane, tocaniţat (13 lei). Un kil de macră, cât unul de peşte’n solzi (16 lei).  Burta de vită, 18 lei, fără de TVA. Avantaj competitiv – burta de vită. Hai s-o creştem. Exclusiv! Plus că reducem cheltuiala cu rânitul balegii!

Un kil de salam de vară ţărănesc, 20 de lei. Socoteală: un kil de carne de vită, plus unul de porc, başca 2 de grăsime, tocate (vezi mai sus), o mână de sare şi o legătură de cimbru (eticheta, fără E-uri, că n-am spaţiu tipografic!) fac 4 kile, adică 80 de lei. Avantaj competitiv (200%) faţă de scroful în carcasă, pe de doi cu tăuraşul aşijderea. Dacă tragi cu ochiul la telemea (20 de lei), ca bun creştin şi campion al competitivităţii, îl ierţi pe Ghiţă de cuţit şi o măriţi anual pe Joiana, pân’la adânci bătrâneţi, pen’că fruptul laptelui e infinit mai competitiv în raport cu dosul râmătorului, îndesat în maţu’ rumegătoarei.

Un litru de apă plată este echivalent unui litru de bere, unei ocale de vin sau unuia de lapte, la producător. Clar, apă plată! Competitivitate incalculabilă. Plus că n’are aflatoxine, salmonela, E. coli şi alţi mişunători identificabili de către concurenţă, cu ajutorul autorităţilor. Ăl mult nişte nitraţi şi nitriţi carele ne fac sângele albastru. Dar ce este mai competitiv decât o viţă nobilă într-o mare de zaibăr?

Un litru de lapte dulce integral, proaspăt, mai ieftin decât un litru de lapte acru. Câştigător – laptele zbătut, pentru că nici să vrea nu poa’ să-ţi zică cineva ceva de conformitate ori încărcătură bacteriană. Brânza de veci tânără, mustind de zer, cât kilu’ de telemea bătrână, ofilită, ambele mai ieftine decât tot laptele covăsit folosit la închegarea lor. Smântâna, cât kilu’ de brânză de veci, dar ca subprodus al laptelui prins n-o mai băgăm în socoteală competitivităţii. Câştigător net – laptele bătut!

Un litru de borş de huşte (produs tradiţional) mai scump cu 2 lei peste kilul de grâu din care s-a tras tărâţa pentru industrializare. Apa chioară şi bacteriile lactice nu se pun! Concluzia – borş! În treacăt fie spus, ar cam trebui ca cercetarea agricolă să facă un grâu numai cu tărâţă, de vreme ce asta-i mai scumpă cu vreo 200% decât grăunţa. Să vezi atunci competitivitate pe litrul de borş!

Gheorghe Socotitorul

P.S. Dată fiind importanţa agrofood-ului, autorităţile se gândesc la un brand de ţară extras din „Istoria ieroglifică“ (întru continuitatea istorică).

Acelaşi
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.10, 16-31 MAI 2013

Poziţia copilului rural mediu

Hai să presupunem că te-ai născut în secolul XXI, la începutul deceniului doi, într-o familie de ţărani din spaţiul rural românesc. Încă nu eşti cetăţean european, până la 18 ani mai va, aşa că tre' să te mulţumeşti cu poziţia de „european teens“, pre limba noastră ţingău european. Copil! Cum la modă este poziţia copilului, hai să tragem cu ochiul şi s-o vedem mai îndeaproape. Apelăm la statistică, la cea oficială, că altfel riscăm să o vedem întoarsă ca racul. În medie, un plod mediu este descendentul unei familii medii, formată din doi adulţi medii. Rezultă că ar putea trăi într-o familie de proprietari medii, cu o proprietate medie de 3,45 ha (conform recensământului agricol 2010). Ca să simplifice, seamănă totul cu grâu şi trag linia la sfârşitul unui an mediu. Blagosloviţi de supremul inginer agronom, obţin o medie optimistă de 3.500 kg/ha, una peste alta 12.075 kg, care, vândute cu 1,2 lei/kg (ăl mai bun preţ din luna trecută), dau cam 14.400 de lei, sub formă de venit. Să nu ne încurcăm cu venitul net stabilit de HG 50/2011, că ni se turteşte conciul! Pe lună, asta înseamnă cam 1.200 lei pentru o familie de trei persoane.

Dăm deoparte şi că din banii ăştia cam 80% au fost cheltuieli de producţie şi faptul că ar trebui să aibă capital să reia producţia! În baza principiului „azi, mâine mai vedem noi“ putem spune fără tăgadă că familia se califică (termen în bruxelleză!) pentru ajutor social, deci plodul ar cam putea să primească o bursă de studii – „Bani de liceu“, 150 de lei/lună, cf. aceluiaşi HG 50/2011 (Evident, liceul de proximitate, că pentru unul mai acătării, de unde bani de navetă ori cantină şi cămin, din 150 de lei?). Aşa, pe cap de membru se strâng cam 400 de lei, la care coconul mai adaugă 150, devenind ăl mai bine plătit membru al familiei, cu 550 de lei pe lună, cât merge la şcoală, nu face absenţe şi are 10 la purtare. Mai puneţi şi alocaţia de copil de 42 lei (0,084 din indicatorul social de referinţă) şi rezultă 592 de lei/lună.

Dacă ar mai fi venit şi al doilea copil, foarte repede după primul, cei 1.200 lei venit din exploatarea pământului s-ar fi împărţit la 4, plus ălealante, adicătelea, pe cap de gorobete, 392 lei, ca sumă. Tot într-o poziţie mai procopsită decât a părinţilor. Cinic vorbind, cum cinică este OUG 124/2011, poziţia celui de-al doilea copil, dacă dă Ăl de Sus şi este handicapat (84 de lei pe lună alocaţie), devine prima poziţie din familie în raport cu veniturile, cu 534 lei/lună. Io'te'te că se depăşi leafa minimă netă pe economie din 2012 (530 lei), conform principiului că cei din urmă vor fi cei dintâi, mai ales dacă te binecuvântă viaţa cu o oarece sărăcie de duh dovedită clinic! Trăiască poziţia copilului handicapat (ori nu!) în societatea rurală românească şi să-l ferească soarta de năravurile de căpătuială ale părinţilor! Să nu care-cumva să pripăşească ăştia prin ogradă porci, gobăi, capre sau o vacă, Doamne-fereşte, că nu mai apucă ajutor social şi i se duce de'a'n boulea poziţia. În România secolului XXI, poziţia copilului mediu din familia rurală medie este a mai prima la capitolul venituri medii pe cap de membru de familie. QED!

Gheorghe Socotitorul

P.S. Poate cineva socoti care va fi poziţia copilului rural mediu când devine cetăţean european mediu, cu şcoală medie şi fără bac (altă medie naţională), fără o meserie căutată în piaţa muncii, alta decât cea de zilier agricol, cărător cu cârca ori căpşunar pe meleaguri mai calde? Aştept variante pe adresa redacţiei! Să nu-mi trimiteţi varianta de cerşetor la High Western Gate!

Acelaşi
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.9, 1-15 MAI 2013

Ucenicul vrăjitor şi meşterul „notoriu“ cunoscut

Hălăduind pe net, coada şoricelului mi se propti în Legea uceniciei nr. 279/2005, republicată în 2012. Începui să socotesc, pornind de la ipoteza că te afli jun/jună, rural/rurală, de 15-16 ani, când, pe lângă catrinţă ori iţari, visele îţi sunt bântuite de idealul tău profesional, şi anume acela de a fi ucenicul (şi calfa!) unui meşter, vrăjitor în ale agriculturii, carele să te facă artist universal în prăşit porumbi, rânit vaci şi cătat găina de oò (că tot vine Paştele!).

Presupunând că găseşti pe oarecine să-ţi facă un contract de uceniceală, conform COR-ului (Clasificarea Ocupaţiilor din România), calificarea de lucrător în agricultură este condiţionată de existenţa minimală a unor studii medii. La 16 ani abia absolvi clasa a X-a, pe cale de consecinţă, dacă mai uceniceşti un an (pe puţin, cf.art.7), cum termini, trebuie să te întorci la şcoală ca să-ţi săvârşeşti educaţia de-o cere COR-ul să ţi se certifice competenţa. Mai bine la şcoală, că dacă nu faci absenţe cu pogonu' primeşti bursă, care nu-i chiar leafă, dar nici de lepădat. În atari condiţii ţi se cam năruiesc visele!

Ăl de te ia în ucenicie, meşterul cum ar veni, persoană fizică sau juridică, trebuie să-ţi facă un contract, să te plătească, că ucenicie la negru nu s-a prea auzit (poate o inventăm!). Adică ăl cu care te contractaşi să te ucenicească trebuie să scoată paraua pentru muncile de le prestezi prin bătătură. Socotim! Leafa minimă pe economie de 750 lei ori 12 luni, face ca la 9.000 de lei; 3.600 îi ia de la Ministerul Muncii (60% din indicatorul social de referinţă, zice legea). Rămân 5.400 de lei. La terminarea anului minimal, mai scoate din buzunar 250 de lei pentru ca să-ţi organizeze evaluarea pregătirii teoretice şi practice, că-i obligat, dè, (art. 13). Dacă nu te certifică ăia de te certifică, trebuie să te mai ţină 60 de zile, pentru care decartează 900 de lei leafă şi 300 de lei cheltuieli de reexaminare. Deci, pe cap de ucenic tolomac (că nu's toţi Einsteini!), un furnizor de ucenicie trebuie să cheltuiască cam 6.850 de lei, adică venitul de pe cca 2,5 ha de grâu, presupunând că te califică pentru cultura mare. Socotiţi în profit (15-20%), ar cam fi profitul de pe 18 ha cultivate cu grâu. Şi frate cu tac'tu să fie şi se lipseşte de ucenicit loaze.

Mai departe! Muncitorul calificat, zice COR-ul, trebuie „să fie orientat către piaţă“. Cum? COR-ul ştie! Probabil cu faţa! Trebuie să ştie „să planifice, să organizeze şi să efectueze lucrări agricole necesare pentru creşterea şi recoltarea culturilor de câmp, plantarea pomilor şi arbuştilor, creşterea diferitelor specii de animale şi producerea de produse de origine animală pentru vânzarea sau livrarea în mod regulat către compărătorii cu ridicata, organizaţii specializate sau în pieţe“. Puneţi definiţia COR lângă: „poate încheia contracte de ucenicie: persoana fizică autorizată, dacă face dovada că prestează de cel puţin un an activitatea pentru care a fost autorizată“. Să socotim! Ăl de are un an de meserie (!??!), ia pe lângă el un ucenic. Capabilitatea lui de mentor, ca PFA, ne-o lămureşte Legea nr. 300/2004 (art.5,lit. c): „Persoana fizică autorizată trebuie să aibă calificarea-pregătirea profesională sau, după caz, experienţă profesională...“ Experienţa profesională se atestă prin declaraţia de notorietate, eliberată de primar (art. 7/L300/2004). Săracii Muscă şi Buzdugan! Le-au trebuit 20 de ani să devină notorii!

Gheorghe Socotitorul

P.S. Poate Ministerul Muncii să ne spună câte locuri de ucenici a finanţat pentru meserii agricole, din 2005 încoace?

Acelaşi
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.8, 16-30 APRILIE 2013

Controversă

Păcatul mărturisit este pe jumătate iertat. Mărturisesc că am tras cu urechea la conversaţia a două personalităţi din lumea agricolă.

Una susţinea finanţarea formării profesionale pe tot parcursul vieţii, din bugetul naţional, motivând că, o dată cu lansarea noului buget comunitar 2014-2020, pentru succesul lui va fi esenţială translarea în tot spaţial rural a unor informaţii vital necesare.

„Cine din satul românesc ştie cum şi în ce condiţii va putea să acceseze banii pentru conservarea biodiversităţii? Ca să nu mai vorbim de faptul că, la nivel decizional, se vorbeşte de biodiversitate la modul general, fără să se pună în ecuaţie biodiversitatea funcţională, cu alte cuvinte, biodiversitatea din mediul agricol.

Dacă-i spui lu’ Gheorghe (nu cred că era vorba de mine!) despre biodiversitate mijeşte ochii, priveşte chiorâş şi să zici mulţam că îţi mai dă bineţe.

Ce 7% din pământ nelucrat? Ce înlocuirea jumătăţii cu plante proteice? La 12 milioane de ha, 7% vor fi peste 800.000 ha, cam cât avem acum pârloagele, de vrea să le amendeze Fiscul.

Ce proteice? Soia, mazăre, fasole, bob, linte, năut sau şi lucernă, trifoi, măzăriche, sparcetă, lupin şi altele cu floarea, fluture! Mai ştie cineva cum şi unde se cultivă fiecare?

Dar tratamente fitofarmaceutice pentru terenurile în care se conservă biodiversitatea se pot face? Sau o să dăm drumul seminţei (dar de unde atâta sămânţă?) în pământ, să fie acolo? Condiţiile de bunăstare? Cum probezi că le respecţi? Dacă vede cineva nămol pe porc şi te acuză de declaraţie falsă, te alegi cu dosar penal? Produsele tradiţionale? De unde să se ştie că, dacă n-ai 30 de ani de atestare documentară, produsul nu e tradiţional, când în ultima vreme şi mortadella a ajuns tradiţional românească, pe tarabele Oborului? Inovarea agricolă? Pentru orice muntean respectabil o coasă Solingen e inovativă în raport cu secera! Înverzirea plăţilor? Cam cum faci ca să se «înverzească» o plată?

Condiţiile de ecocondiţionalitate şi plăţile compensatorii aferente lor? Or fi vreo 5 din suta de fermieri care ştiu care sunt alea şi cum pot beneficia de ele? I-a învăţat cineva pe fermieri în ce condiţii pot invoca o plată compensatorie? Vezi, de asta trebuie reluate cursurile cu adulţii, agrozootehnice cum li se zicea odată! Bunuri publice de mediu? Aida-de!“

Celălalt opunea faptul că: „nu se pot face cursuri cu 2-3 milioane de fermieri. La urma-urmei, fermierul să se informeze pe barba lui, că veniturile ajung la el în ogradă şi nu în ograda altuia.

Să angajeze pogoanele de consultanţi de garsonieră, apartament, cvartal, stradă, cartier şi alte dimensiuni de habitat care, oricum, accesează fonduri UE de formare profesională (celebrele POSDRU, pentru formarea resurselor umane), pentru proiecte în care îi învaţă pe ţărani de la cum se acreşte borşul până la de ce răstoarnă vaca, şuştarul.

Şi dacă tot îl mai roade, să dea fuga la primărie, că de aia este autoritate locală cu decizie descentralizată.

De unde bani să se investească pentru centrele de formare profesională, de când casele agronomului au ajuns discoteci, hoteluri şi night-cluburi? Aşa că banii pentru formarea profesională sunt bani risipiţi. Ar fi mai utili pentru irigaţii.

La urma-urmei, să se ocupe de formarea profesională a adulţilor agenţia aia specială, nu Ministerul Agriculturii, care are altă treabă, pe parte de politici, nu să facă alfabetizare agricolă.“

Gheorghe Socotitorul

P.S. Nu-i aşa că e urât să tragi cu urechea? Şi pe urmă să scrii, să tragă şi alţii!

Acelaşi
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.7, 1-15 APRILIE 2013

Ofticae nivalis

Primul motiv de oftică consolidată fu când se strânseră beii Europei la Western Hight Gate Consilium. Nişte socotitori puricară bugetul Împărăţiei. Şi se ofiliră, parte pe buget, parte pe prinţipurile de la are Împărăţia, la împărţeală? Sunt unii (români de-ai noştri!) care nu înţeleg că cum am plecat noi, românii adicătelea, cu 9 miliarde, din cele 30, reduse. Întreb? Sunt orbi şi nu văd evidenţa principiilor comunitare de coeziune şi solidaritate? Nu văd că Străluminatul Padişah şi Vizirii (fi’le’ar nemu’ în străveci pomenit, la loc călduţ, cât mai călduţ, cald de’a binelea!) n-au mai vrut să se încurce în câturi cu perioadă (30 împărţit la 27; cine nu pricepe dă un telefon, 0,5 euro/ impuls, min. 10 impulsuri), care le-ar fi dat, pe cap dă paşalâc, ca’ la 1,111111111 (gata, m-am plictisit să scriu!) miliarde! Beiu nostru (carele are multe pe cap: familie mare, remuneraţie dupe buget, coexistenţă şi coabitare, alegeri de stareţă), cum nu luă cu el decât un suflet de floricică (Dhalia ssp.), da’ făr’ de spirit (natural fermentation!) nu apucă să le spuie bine de coeziune, că Preastrălucirea Sa, coezi (v. coeziv = leagă, uneşte, lipeşte), ce nu le dete din împărţeala de la ei, la noi. Aşa ajun­serăm cea mai cea coezivă şi solidară naţiune europeană, de se supărară leşii, că dé, solidaritatea era pe partea lor. De ce se ofiliră ai noştri? Oare nu mai avem atâta vârtute naţională şi renunţăm la a ne coeziona cu alţi europeni, doar pentru un rest de 80 de euroi per capita, per an (21 eurocenţi/zi, cam cât o franzelă), vreme de cinci ani? Şi sor’mea câştigă mai mult şi nu-i productivă prin Spania, e ici’şa, pe târcolul Bucureşcilor. Repet, ca să se vază dimensiunea – o franzea de trei sute de grame, la zi, vreme de 1.826 de zile, de la ţâţă’n gură, pân’ la barbă sură. Ca la 2 milioane de tone/an. Şi ce? Mâncăm cozonac! Prin urmare şi aşa deci, mă declar solidar cu Preadeşteptăciunea Sa Padişahul, Preaînţelepţii lui vizirii, ăialanţi 26 de bei, beiul nost ca Negociator Şef, negociatorii adjuncţi, cetăţenii europeni de peste tot locul şi cu conlocuitorii noştri de prin toată Europa, pentru coeziunea de 9 miliarde de euroi pe care-le ne-o dete în minus Înalta Poartă. Am zis!

Alt motiv de oftică lejeră fu că cum deteră de posmagi muieţi (Votul Consiliului pentru buget), englejii se puseră pe bătut şaua, că doar o pricepe iapa! Hop şi franţujii, că or fi ei în ceaţă, da’ nu se cuvine să-i lase să-şi rupă dinţii’n carne zdrumicată de cal, pitită printre dărăbuţe matusalemice de vacă recordistă (că ce alt motiv ai să toci carnea, dacă nu ăla de senescenţă cronică)! Că nu fură caii de la noi din bătătură, asta se află mai târziu şi atunci chiar că mă păli vârtos virusul ofticii (Yeloow fury liver virus –YFLV). Adicătelea nu suntem în stare nici să exportăm caii drept vaci şi măgarii drept harmasari? În asemenea hal am ajuns? Păi cum, Doamne iartă-mă, să ne mai băgăm noi picioarele’n Schengen, dacă ne-au luat faţa nişte amărâţi de pieţari maltezi şi tarabagii olandezi? Au dreptate să nu ne vrea alături de ei, cetăţeni europeni adicătelea, dacă nu suntem în stare să mitocosim o amărâtă de etichetă şi n-am învăţat că nu-i nicio legătură între ocol şi târcol.

Gheorghe Socotitoru

P.S. Propun parlamentarilor să dea o lege prin care să interzică expaţilor salamul fifty-fifty (un cal – un pui) la micul dejun şi să oblige autorităţile vamale să le confişte ghiudemul şi babicul cu care-şi burduşesc trăiştile la’ntors acasă.

Acelaşi
REVISTA LUMEA SATULUI NR.6, 16-31 MARTIE 2013

Reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră

Acum, că bucuriile începutului de an s-au cam dus, cum se duc mai toate cele bune, în ciuda înţeleptului rapsod, am purces cu căţel (că purcel, de unde?) la ce face românul la început de an. Am purces (nominal şi vocaţional, ca să zic aşa) la socoteala datoriilor. Ca român verde ce mă aflu (e drept că oleacă mai ofilit, pe ici, pe colo), am pus pe primul loc pe lista de datorii datoria faţă de mine, adică: mâncare, îmbrăcare & încălţare şi, bun înţeles, servicii. De ce astea? Pentru că aşa zice INS-ul că e structura cheltuielilor pentru o gospodărie şi desfid pe oricine care susţine că io nu’s gospodar. Poate nu chiar într’atât cât eram, dar orişicât. Aşijderea că sunt un narcisist (ăla de stă la oglindă şi-şi zice că, de fain ce se află, tare s-ar iubi cu sine!), pen’că m-am pus pe primul loc în toptenul  datoriilor. Păi nu sunt io măsura tuturor lucrurilor?

Booon! Urmează datoriile la bancă. Am, ca tot rumânul, pentru o droaşcă, că altfel vine banca şi mă lasă pedestru. E drept că ieşeam în avantaj cu o cotigă (un măgar putere, consum 5 kile de ambalaje biodegradabile la sută, frână ecologică), da’ te pui cu muierea?

Ultimele datorii pe listă sunt ălea pentru femei (aşa se citeşte, că de scris se scrie altfel). Ca la o sută cincizeci de euroi pe an, pe cap furajat (vezi mai sus, datoria de sine pentru crăpelniţă!), după cum ne anunţă domnul premier, coabitantul domnului prezident.

Cum coabitanta mea participă şi ea la facerea bugetului anual din gospodăria noastră, în calitate de triministru (finanţe, interne şi administraţie) şi mai e şi rumâncă verde (mai verde ca mine cu un sfert de veac!), başca simpatizantă PRM, făcu un amendament şi mă obligă prin vot cu majoritate calificată (4 din 5, ea, sucitorul, făcăleţul şi ciorba caldă) să trec datoria publică pe primul loc în top-ul datoriilor.

Da’ de unde iau paraua pentru datoria publică că, abia, abia, noi doi, io şi ea adicătelea, acoperim datoriile faţă de noi şi bancă?

Hai să socotim! Dacă noi consumăm în medie pe lună pentru cheltuielile gospodăriei 237 de euro (în lei la cursul zilei, după INS, Anuarul statistic 2011, referinţă istorică), nu-i mare problemă: 27 de zile pe an nu mâncăm, nu ne îmbrăcăm şi nu plătim servicii. Cum amândoi suntem salariaţi (aceeaşi sursă) şi consumăm pe lună cam 336,89 euro, ajunatul se restrânge la 19 zile. Bine că nu suntem ţărani, că am fi strâns chimirul şi betele de la cătrinţă vreo 48 de zile, sau şomeri, că am fi stat cu deştu’n gură undeva pe la 32 de zile. Ca pensionari am fi ronţăit răbdări non-colesterolice (gătite’n la abur), ca’ la 36 de zile.

După ce-mi văzu socoteala, muierea veni cu al doilea amendament şi mă puse s-o tragem numai pe crăpelniţă. Zicea ea că, oricum, ne pune Preafericitu’ la ajunat, aşa că de ce să nu socotim cât nu ne costă potolu’n zi de post şi să disponibilizăm paraua pentru datoria publică a statului (şi statul suntem noi ori mă contraziceţi)? Socotii! Ieşiră 74 de zile, media naţională, 56 pentru salariaţi, 118 pentru ţărani, 78 pentru şomeri şi 94 de zile pentru pensionari. Post negru, fără pâine, că-i de dulce!

Gheorghe Socotitoru

P.S. Preafericitule, convoacă, bre, Sinodul şi proclamă ajunatu’ la nudu’gol, să avem şi noi, (supra)vieţuitorii, bucurii în zile de post pentru datoria publică. Consolidăm natalitatea, başca că reducem emisiile de gaze cu efect de seră! Dacă nu mănânci, n-ai motive să flatulezi!

Acelaşi
LUMEA SATULUI, NR.4, 16-28 FEBRUARIE 2013

 

Ofticări bilanţiere comentate

Dădu Ăl de Sus şi am ajuns la sfârşitul anului. Mai că îmi vine să spui şi eu ca prietenul meu din copilărie, Enescu Brătianu, olimpic la limba română dintr-a V-a până în a XII-a: „Bine că se termină anu’ hăsta, că în hălălant, a dracu’ să fiu de-o să mai intru.“ Zic să fac un bilanţ al ofticărilor care mă bântuiră în anul ce trecu.

Cinismul ajutoarelor pentru sece­tă. [Comment]: Trei hectare egal 1,5 ha (drumul pentru depunerea dosarului), plus 0,5 ha (o ciorbă, 3 mici, o chiflă, o bere, o pungă de dropsuri pentru ăla mic şi alta pentru colivă), plus 1 ha (străchini, linguri, căni, lumânări şi chibrite pentru Moşii de toamnă). Coliva – din grâul de mai an, că ăla de acu’ îl prăpădi vipia.

.... articolul complet pe baza de abonament, detalii ....

Gheorghe Socotitoru

Viermuşul urban v.s. râma rurală

Hălăduind pe net dădui peste o informaţie, cum că un GAL, respectiv „Oamenii Deltei“, ar fi depus un proiect cu finanţare comunitară. Grupul de acţiune locală, GAL-ul, e un chelcăşoz al axei LEADER şi are ca obiectiv general „demararea şi funcţionarea iniţiativelor de interes local, utilizând abordarea „de jos în sus“ prin implicarea actorilor locali în dezvoltarea propriilor teritorii“.

Mi s-a umplut inima, gândind că oamenii Deltei vor putea să-şi rezolve, ei de ei, nevoile, care le sunt deja istorice. N-au grădiniţe, şcoli, spitale, locuri de muncă, venituri sigure şi garantate. N-au ajutoare de sărăcie, că de alea de şomaj, ce să mai vorbim. Pescuitul tradiţional şi notoriu cunoscut s-a „dezvoltat“ până la extincţie, de când balta a devenit gubernie a patrimoniului mondial UNESCO.

.... articolul complet pe baza de abonament, detalii ....

Gheorghe Socotitoru
LUMEA SATULUI NR.23, 1-15 DECEMBRIE 2012