reclama youtube lumeasatuluitv
update 23 Sep 2022

Învârtoşarea meşteşugurilor rurale şi a capacităţii administrative

Hălăduind pe net (nărav al socotitorului!) dădui peste un filmuleţ cu diapozitive. Din ăla cu vorbe. Cu subiect, predicat şi atribute, care zicea că unul dintre punctele vârtoase ale spaţiului rural românesc este „Patrimoniu rural bogat şi divers, inclusiv patrimoniu material şi imaterial rural“, susţinut de încă unul la fel de îmbăţoşat, ş’anumea: „Meşteşugari calificaţi în activităţi tradiţionale şi în dezvol­tarea de produse autohtone“. Se întrezărea ca nevoie fără de îndoială, pentru un viitor luminos, diversificarea activităţilor rurale, prin conservarea şi valorificarea moştenirii locale, a artei meşteşugarilor, pornind de la premisa că identitatea culturală nu tre’ să şadă ca tuta’n prispă, tre’ să producă pentru comunitate. Mă bucurai peste poate când îmi adusei aminte de lunga listă a meşteşugarilor de pe plaiu’ în care neamu’ meu a descins, din oghiele în strimfi.

Ascultaţi ici’şa în ordine aleatoare: opincar, ciubotar, papucar, peticar, cizmar, pantofar, abagiu, boiangiu, dulgher, lemnar, butar (făcea butii şi poloboace), ciubărar, scândurar, tulnicar, binagiu, rotar, caretar, drănicer, fântânar, apar, butnar, sacagiu, butcar, zidar, sobar (sobe cu fumuri), coşar (coşuri şi panere), olar, blidar (blide şi tăiere), chiupar, hămurar, curelar (chimire, curele, gâţe, nojiţe), şelar, tocilar, pietrar, sărar, vărar, povărnar, podar (podăresele sunt altceva, vă spun io în privat, că e de ruşine), merar, pomar, lingurar, ciurar, cărămidar, dubar, tăbăcar, baci (ăl mai meşter brânzar), fierar, covaci (care-i cam tot una, da-i de piste munţi), boar, ghivolar, herghelegiu, scopitor, claponar (acelaşi lucru’, da’ la cucoşi). Mai vreţi? Mai am: croitor, cârpaci, căciular, blănar, pâslar, cojocar, pălărier, rogojinar, spătar (spete pentru ţesut), covătar, fusar, ivărar. Spoitor, căldărar, potcovar, altă gâscă de fierar, meşteşug în care ăl mai ăl era ăl de potcovea boii şi ouăle. Nu râdeţi, că era culmea meseriei, top-de-top, cum ar spune fi’mea! Morar, uita-m-ar! Rachier, jogărar, ceaprazar, mlăjar, frânghier, lumânărar, săpunar, cărbunar, sumănar, nădrăgar, dârstar, ştezar, piuar, stoler, casap. Cam o sută, cu ce’am uitat.

Nu mai zic de ălea care se făceau în bătătura gospodarului, deduse din verb: tors, ţesut, croit, cusut, împletit (tricotat), brutărit, împopistrat. Plugăritul, vieritul, pomăritul, semănatul, seceratul, cositul, văcăritul, oieritul, porcăritul (cu diferenţe evidente faţă de porcăit), pescuitul şi pădurăritul erau înaintea tuturor, precum Cuvântul. Fără de ele, geaba ălealante. La urma urmei, câţi cocoşi se claponeau într-un an, să stâmperi din asta ghiorăiturile pântecului unui pogon de plozi? Şi ce comoară să strângă săracu’, decât o liota de viitoare „forţe de producţie“?

Să ne întoarcem la oile noastre. Adicătelea, înţelesei io, băgăm ceva parale europene în meseriile tradiţionale, să le reînviem. Booon! E o soluţie pentru spaţiul rural. Hai, nu 100 de meserii într-o comună. Batâr cincizeci, dupe materiile prime disponibile şi serviciile cerute de piaţa muncii (parcă aşa se zice!). Punem 2.686 de comune, înmulţim şi în nădejdea lu’ 2020 tragem ca la 130.000 de locuri noi de muncă! 13% din ce promise Coaliţia! Loc de muncă! Ce nobil sună acest cuvânt! De abia acu’ pricep de ce cheltuieşte Western Hight Gate, cam 14.000 de euro pe cap de funcţionar public agrarian (nu pe toţi, numai pe optzeci, v. www.madr/.../39078)! Şi uite aşa ne crescu absorbţia fondurilor, de ajunse la fericitul procent de 69%. Diferenţă neabsorbită! Da’ce credeai? Dar’ar să se învârtoşeze capacitatea administrativă. Ce-i puţin lucru să faci pândărie în 10.500 de sate?

Gheorghe Socotitoru

P.S. Uitai! Gropar! Sper să se consolideze şi capacitatea administrativă în gestiunea politicilor publice aferente acestei meserii! Cum? Nu-i nevoie! E consolidată deja? N-am ştiut!

Acelaşi

Evaziunea? Uite-o! Nu-i!

De când toamna fu pe repede înainte şi iarna se îţi pe după Munţii Ursului am început să am nopţile mai lungi şi-mi umplu timpul cu hălăduiri pe net. Nu vă mai cruciţi atâta, netul mi-l deteră „astronomicii“, ca bonus de cartelă, că lor le intră în bătaia cântarului. Ca preţul merindelor frânceşti din supemarşeuri, care sunt mai ieftine decât ălea achiziţionate public pentru amărâţi. Asta când nu se insolvează/falimentează firmele vecinilor din sud (muuuult mai eficienţi în competiţiile APIA!), cărora le dăm banii înainte, că cu ce să cumpere ei oloiul, făina şi Eugeniile de la „cenuşii foncé“ din nord, care dezvoltă astfel o foarte solidă, competitivă şi legală afacere cu evaziunea fiscală intracomunitară. Care evaziune? Păi dacă era câştigător un rumân, mai putea fi ea, evaziunea adicătelea, generatoare de parandărăt, sub ochii lu’Olaf Argusson, degrabă vărsătoriu de „infringement“ nevinovat?

Îmi dete prin „galava“ (mi se mai întâmplă!) să văz cam cum şede Europa pe parte de evaziune fiscală. Cum sunt abonatul unor servicii de informaţii (pe net, nu..., ăia sunt ei abonaţi la mine!), am primit o informaţie aburindă, care mă îmbucură nevoie mare. Zicea că aş putea fi mai bogat cu 2.000 de euro pe an dacă evaziunea fiscală ar intra în buget.

Mi se împle sufletu’, că doar şi io’s cetăţean european şi am drepturi, inclusiv dreptul de a fi furat de către SM impotente în colectarea taxelor. Vreţi să ştiţi cât face în pensii de agricultor român? Vă zic, că nu-i mare lucru pentru un socotitor de ceapé – 22 de luni/an. Adică la fiecare an ar mai fi parale pentru încă un an de pensie! La un buget de 147,2 miliarde euro deficitul sare spre 500 de miliarde, iar evaziunea fiscală este de 1.000.000.000.000 euro. Adică, 4.500.000.000.000 lei, de 21 de ori mai mare decât cheltuielile totale ale bugetului României. Suntem mai tari decât americanii! Mai avem puţin şi odată cu aderarea Moldovei îi ajungem din urmă (28 + 21 echivalente evaziunii + Moldova şi echivalenta ei evazionistă fac 51), faţă de amărâtele lor de 50 de state, fără potenţial pe termen lung (sunt la rând Turcia şi Ucraina, care au un potenţial de evaziune…, deşi nu crez să ne taie!).

Ca să nu ziceţi că sunt patriotard, tot sursele îmi ziseră că pe linie de evaziune suntem pe ăl mai primul loc din UE, dupe noi, da’ mai depărtişor sunt alţii. Balticii, balcanicii. Exemplific cu evaziune la pită, macaroane, fidea, covrigi (Plăcinte nu! Ele sunt pe alt palier social!) şi făină, carele e cam de 1.000.000.000 de euroi/an (unu la mie din evaziune UE !). Ce spune asta? Spune că noi, românaşii, mâncăm doar 24 de kg de pâine pe an, adică ăl mult un covrig braşovean pe zi! Poate politicienii, că ei sunt dedaţi la braşoave! Unde-i diferenţa de cca 75 kg, cum susţine statistica pâinarilor, sau de 170, susţinută de profu’ Menci? Din evaziune, în septembrie, se resorbi ca’ la 10%, zic mai-marele brutarilor, al agricultorilor şi guvernului (separat din păcate, nu tri în unu!), care-şi fac un titlu de glorie că dădură cu TVA-ul de pămânţi. Socotind, s-ar zice că prin iulie ce va să vie pierdem şi primul loc din topul evazioniştilor europeni. Nu-i nimic! Ne rămâne acela de ţara cu cei mai săraci locuitori la nivel regional. Vaslui vă zice ceva? Credeţi? Io, NU! Pe ce mă bazez? Pe bodega cu mici din colţ! Patronu’ nici nu vrea să audă de pâine livrată cu factură! Şi-a tras un cuptior în fundu’ curţii, lângă privată, ca să fie la fereală, ia grăunţele din obor le macină în moara lui, maia ţine de la o zi la alta şi nici dracu’ nu-l întrebă de TVA. La toată consumaţia, 24%, că rumânu’ mâncă pita şi cu covrigi. Problema este că nimeni nu ştie câtă pită mâncă la un mic şi o vadră de bere. Şi n-o să afle asta tocmai Fiscul şi Garda Financiară! Sau mai ales Garda Financiară, cu care e oarece şogor, de când şi-au zvântat budigăii la acelaşi soare! Fiscul? Uite-l! Nu-i!

Gheorghe SOCOTITORU

P.S. Domnilor gubernanţi, am auzit că la vecinii din sud tractoarele şi maşinile agricole sunt scutite de TVA. Dreptu’i? De ce am pus întrebarea? Aşa! De un parexamplu’!

Acelaşi

Exemple de şiruri

Şirurile sunt mulţimi de evenimente (fiinţe, lucruri, stări, fapte, alte asemenea) dispuse într-o succesiune. Matematica le împarte în şiruri finite, infinite, convergente, divergente, monotone etc. şi operează cu ele algebric şi analitic. Ca socotitor ce mă aflu, proaspăt absolvent de curs COR pentru formare profesională, vreau să mă perfecţionez prin a vă da exemple de şiruri.

Primul şir. Afin, alac, albină, alun, arnică, brădişor, bibilică, bivol, brad, brustur, castan, cartof, capră, cătină, cânepă, cer, cimbrişor, chimion, coada-şoricelului, corn, curcă, găină, gălbior, ghinţură, gorun, fag, ferigă, frag, ghiocel, grâu, hribi, iederă, ienupăr, in, izmă, laur, mangaliţă, măceş, măr, mălin, merişor, mânătarcă, mesteacăn, molid, muşchi de piatră, mur, năvalnic, nicoreţi, nuc, omag, oaie, rostopască, spelta, stejar, traista-ciobanului, trufă, păr, pătlagină, pelin, peşteri, pin, porumbar, porumb, prun, prepeliţă, raţă, urzică, vacă, valeriană, zmeur, zbârciog, şamadâetcî, cum ar spune un bun prieten, mai glumeţ de felul lui. Şir infinit!

Al doilea şir. Anghină, artrită, astm, bronşită, cataractă, calculoză, cistită, crampă, constipaţie, colică hepatobiliară, demenţă, diabet, dizenteriei, eczemă, emfizem, epilepsie, febră, gripă, gută, hemoragie, hepatite, hipertensiune, laringită, migrenă, nefrită, nevralgii, nevroze, otită, psoriazis, pneumonie, paralizii, reumatisme, rinite, sciatică, silicoză, spasme, tuse convulsivă şi spastică, tuberculoză, uretrită, viroze. Şir infinit!

Al treilea şir. Acizi: cafeic, caseinic, elagic, ferucic, folic, luteic palmitic, stearic, valerianic, acid, acid, acid, alchene, arome, azulenă, brânză, b-sitosterol, calen­dulină, camfor, carne, coloranţi, caroten, carmangerie, condimente, estragol, eucaliptol, flavonoide, fenoli, fructoză, gome, hiperină, hipericină, inulină, izobutil, izoamil, lactate, lapte, lapanol, linalol, lanolină, lână, mucilagii, ouă, peşte, paste făinoase, pectine, saponine, saponozide, taninuri, terpeni, uleiuri „tous azimuts“, vitamine idem. Şir infinit!

Convergenţă. Bioresurse alimentare şi non-alimentare, alimente procesate, alimente, alimente, alimente (până la 80 de milioane!), biocombustibili de generaţia a II-a, bioerbicide, biofungicide, bioplastic, biorafinării, bioreactoare, celuloză, energie eoliană, geotermală, solară, fibre, furaje, hârtie, lanţuri alimentare scurte şi lungi, materiale de construcţii medicamente de biosinteză pentru oameni şi animale, turism culinar, ecologic, rural, cultural, confesional, speologic. Locuri de muncă! Şir infinit! M-am plictisit de şiruri infinite!

Al cincilea şir.  Argint – 11,7 gr/t, arseniu – 5.000 gr/t, aur – 1,5 gr/t, cobalt – 30 gr/t, crom – 50 gr/t, galiu – 300 gr/t, molibden – 10 gr/t, nichel – 30 gr/t, titan – 1.000 gr/t, vanadiu – 2.500 gr/t. Limita şirului – un iaz cu cianuri! Cianură egal moarte! Finita la comedia! Şir finit!

Bioeconomie. Ştiinţă care studiază economia naturii, în fapt economia care foloseşte resurse biologice ca materii prime pentru alimente, hrana pentru animale, producerea de biogaze şi biolichide, medicamente, mase plastice, fibre compozite, nanomateriale, etc., etc., un şir de etâcâuri, în sisteme industriale de tip durabil. Bioeconomia UE are deja o cifră de afaceri de aproximativ 2.000 de miliarde euro şi oferă locuri de muncă pentru peste 22 de milioane de oameni, ceea ce reprezintă 9% din totalul forţei de muncă ocupate din UE.

Gheorghe Socotitorul

P.S. Apropo! Dacă tot se dădu „pe verde“ la Western Hight Gate, de ce nu s-ar putea un subprogram de agrobioeconomie pentru Apuseni, care au mai mult aur pe dinafară decât pe dinlăuntru? Mai micşorăm iazu’! Dacă nu ne-am deşteptat în 2010, acu’ să dormim pe coadă, ca nişte burdufuri de brânză? Care şed şi put! Pour les connaisseurs!

Acelaşi

Decât să-i dai nevoiaşului un peşte mai bine oferă-i o undiţă

Întotdeauna toamna mi s-a părut pentru agricultură un fel de chintesenţă a anotimpurilor.

Se trage linie, cum s-ar spune, pe sub împlinirile unor ani agricoli şi se creionează drumurile viitoare.

A fost bine, a fost rău? Răspunsul numai gâfâiala cântarelor îl poate oferi.

2013 a produs satisfacţie. Pe de o parte! Pe de alta a demonstrat încă o dată sensibilitatea unui sistem care nu poate răspunde decât în parte acerbei concurenţe de pe piaţa europeană şi, încă mai important, nu e capabil să impună voinţa producătorilor. Preţul a devenit un instrument de tortură economică, dacă nu chiar o metodă de pauperizare a celei mai vulnerabile activităţi economice cum este lucrul pământului.

România cumpără scump şi vinde ieftin.

Un anume fel de complot economic o situează în coada valorificatorilor de produse agricole, demonstrându-se în mod fals că a fi fermier la noi e cel puţin nerentabil. Şi atunci? Atunci pământul, unul dintre cele mai fertile de pe continent, este scos la mezat. S-au vândut – deja aflăm – unor proprietari de ocazie peste un milion de hectare. Aşa se face că pe alocuri ţăranul român a devenit un alt fel de slugă pe propria-i avere.

Tocmai pentru aceea comisarul UE Dacian Cioloş atrăgea recent atenţia asupra nevoii de asociere. De altminteri, susţinea domnia sa, peste o treime dintre fermierii Europei lucrează în asociere, păstrându-şi neatins dreptul asupra proprietăţii şi producţiei.

Ceea ce a iniţiat românul Cioloş mi se pare de aplaudat.

Astfel UE a alocat agriculturii pentru perioada 2014-2020 un buget uriaş – 53 de miliarde de euro pe an şi prevede condiţionarea procentului de 30% din subvenţii de respectarea strictă a măsurilor ecologice.

Suma alocată înseamnă aproximativ 38% din totalul bugetului UE, garantând în acelaşi timp că niciunul dintre cei 28 de membri nu va primi mai puţin de 75% din media sumei comunitare, accentul punându-se pe formarea tinerilor fermieri, cărora li se rezervă încă 25% drept ajutor comunitar pentru primii cinci ani şi acordarea unei prime de 75.000 euro pentru investiţii.

În prim-planul urgenţelor UE aşază condiţionarea acordării subvenţiilor de păstrarea calităţii solului prin diversificarea culturilor, întreţinerea pajiştilor şi conservarea arealelor de interes ecologic.

De un real interes mi se pare decizia de a lăsa la îndemâna fiecărei ţări acordarea de subvenţii cu respectarea nevoilor reale diferiţilor fermieri în raport direct cu performanţele ori nivelul real al dificultăţilor fiecărei zone agricole în parte.

De aici şi nevoia unei strategii concrete pentru ca banii primiţi să se regăsească în performanţele de producţie.

Se vor putea redirecţiona astfel sume mai consistente către fermele familiale, cele care produc efectiv pentru piaţă, diminuându-se subvenţia la hectar pentru marile latifundii cu putere economică de excepţie.

Ei bine, tocmai o asemenea iniţiativă trebuie să asigure şi consilierea, mai cu seamă când e vorba de investiţii în premieră.

Experienţa unor state din vestul Europei, Polonia de pildă, arată că succesul nu poate fi garantat decât prin unirea forţelor, prin asociere. În numai câţiva ani agricultura poloneză a sporit ponderea cooperativelor de la 2% la 15%.

În acest sens comisarul european Dacian Cioloş sublinia recent că dezvoltarea producţiei şi reducerea costurilor de producţie nu se vor putea face dacă nu se trece la asociere, la o acţiune colectivă.

Şi adăuga comisarul, „politica agricolă comună trebuie modelată pe specificul naţional“.

Cert, o politică centralizată la nivelul UE nu e de conceput de vreme ce există 28 de membri. UE pune la dispoziţie instrumentele, dar numai autorităţile locale hotărăsc cum le folosesc.

Fără îndoială e de luat în seamă cu prioritate situaţia tinerilor fermieri.

Ei sunt cei care au stringentă nevoie de consultaţii tehnice şi manageriale, de unire, de asociere pentru garantarea succesului.

În ceea ce ne priveşte sunt multe, chiar prea multe, din păcate, de făcut.

Peisajul financiar actual dă măsura nevoii de protecţie.

A lăsa totul pe seama mecanismului de reglare a preţurilor de către piaţă îi exclude din circuit efectiv pe cei mai slabi.

2013 e un exemplu.

Reluarea lucrărilor impuse de un nou an agricol devine aproape imposibilă fără o valorificare convenabilă a recoltei din anul anterior.

Mai apoi! Înfiinţarea unor noi exploataţii impune şi ea măsuri de susţinere garantate de stat. Or recentele măsuri descurajează iniţiativa.

Înfiinţarea unei plantaţii de prun, de pildă, ţinând seama de taxele şi impozitele percepute de către stat îl conduce, din start, pe investitor la o pagubă anuală de peste 1.000 de lei.

Legumicultura a devenit şi ea păguboasă. Nu rentează suprafeţele mari, iar cele mici descurajează la valorificare.

E nevoie de irigaţii şi desecări.

Parteneriatul public privat ori privatizarea sistemelor conduc şi ele la dictatul celui cu pâinea şi cuţitul.

Ne întoarcem deci iarăşi şi iarăşi la nevoia unei strategii naţionale reale şi de durată. Strategie înseamnă însă şi bani.

Tocmai de ei noi, românii, ducem lipsă.

A început un nou an agricol.

Cutremurul de debut a fost un semn.

E nevoie de un moment de cotitură şi în, sau, mai cu seamă, în agricultura românească.

Altfel, oricât de numeroase subvenţii am primi, totul va rămâne în van.

Planul Marshall, cel care a pus Europa pe picioare, avea un principiu.

Decât să-i dai nevoiaşului un peşte oferă-i mai bine o undiţă. Va învăţa, nevoia îl va sfătui cum să pescuiască chiar mai mulţi.

Ce părere aveţi de acest principiu?

În practică a avut succes.

Gheorghe VERMAN

Paradoxul competitivităţii în piaţa grâului românesc

Este un truism că grâul este garanţia securităţii alimentare a unei comunităţi. Deţinerea de grâu a reprezentat şi reprezintă încă, în mentalul colectiv, bogăţia deţinătorului, competitivitatea şi performanţa sa socială. Buun! Pe cale de consecinţă, anul agricol în care se fac „grăunţe“ ar trebui să fie acela în care agricultorul să-şi consolideze veniturile şi să facă proba competitivităţii. Ei bine, tocmai în aceşti ani agricultorul român intră pe o accentuată pantă a scăderii veniturilor, deci a competitivităţii lui. Să mă justific! Scăderea preţului grâului apare în fiecare an cu producţii medii semnificative şi a ajuns deja endemică. Cum „se fac bucate“, cum scade preţul tranzacţiile interne, aproape indiferent de evoluţiile prognozate ale pieţei mondiale. Tot endemică este şi reacţia guvernamentalilor. Peste noapte apare un oficial (de regulă din MADR), care se aburcă pe pârleazul agriculturii naţionale şi cucurighează despre naşterea oului, care încă stoarce lacrimile outoarei. Consecinţa? O scădere semnificativă a preţurilor de achiziţie de către angrosişti! Nu am intenţia să-i pun la index pe angrosişti, nici să-i acuz de cartelare, mai ales că acţionează în conformitate cu legile pieţei libere. Competitivitatea lor ca intermediari atât aşteaptă. Ofertarea unui produs în alte pieţe în care oferta este mai mică creşte în mod logic preţul de vânzare. Raportarea acestuia la preţul de achiziţie arată măsura competitivităţii intermediarului. Temă pentru acasă: 197 minus 133, înmulţit cu 500.000 (v. www.grauro.egipt).

Hai să facem şi alte socoteli! În anul care a trecut s-au înregistrat, după spusele MADR (v.), o medie naţională a producţiei de grâu de 2.650 kg/ha. La un preţ de cca 1 leu/kg, un agricultor a înregistrat în dreptul lui, la venituri,  2.650 de lei. În acest an agricol (2013 - tot MADR citire), acelaşi agricultor înregistrează 3.472 kg/ha, care, la un preţ de cca 0,6 lei/kg (tot MADR), dau, după toate regulile aritmeticii elementare, 2.083 de lei, adică cu 37 de lei mai puţin. Să recapitulăm! La o creştere a randamentelor de producţie de cca 30%, agricultorul român a reuşit formidabila performanţă economică a reducerii veniturilor şi, pe cale de consecinţă, a profiturilor cu cca 2,2%. Dacă acceptăm că profitul rezonabil este de cca 10%, într-un an de maximă favorabilitate fermierii românii au reuşit să-şi reducă competitivitatea cu peste 20%. Buuună afacere! Ca să nu mai spunem că numai recoltarea şi transportul producţiei suplimentar obţinute ridică de o manieră semnificativă costurile.

Concluzia economică care rezultă şi pe care mulţi dintre agricultori au relevat-o cu diferite ocazii în ultimul timp este aceea că nu există niciun argument fezabil pentru maximizarea producţiilor la unitatea de produs dacă veniturile lor scad. Şi atunci de ce facem vorbire în permanenţă despre necesitatea imperioasă de a creşte producţiile medii în România ca instrument irefutabil în creşterea competitivităţii?

Gheorghe Socotitoru

P.S. Mă munceşte o definiţia FAO: „PREŢUL MINIM este un preţ de prag fixat de către GUVERN sub care preţurile de tranzacţionare din piaţa internă nu sunt autorizate. Preţul minim va garanta veniturile producătorilor în perioadele în care preţurile de piaţă sunt foarte scăzute. Exemplul cel mai frecvent este cel al pieţei produselor agricole.“ Domnilor guvernanţi, când credeţi că o să cucurigaţi preţul minim? Ori nu vă lasă piaţa egipteană?

Acelaşi

Întârziaţi la „crosul“ omenirii

La urma urmei viaţa fiecăruia dintre noi nu e decât o călătorie prin vreme. Poate tocmai pentru aceea suntem atât de diferiţi unii faţă de alţii.

Preocupaţi să afle de ce nouă, românilor, nu ne prea merge treaba, câţiva cercetători într-ale psihologiei şi comportamentului uman au băgat de seamă că suntem un pic întârziaţi la „crosul“ omenirii. Cu alte cuvinte, ori ne-am trezit cam târziu ori am rătăcit căile, aşa încât aproape nimic nu ne mai iese. S-a dat chiar o cifră a decalogului nostru pe scara istoriei.

Deloc încurajatoare. Cam un secol, susţin savanţii cu pricina.

Sigur, judecând lucrurile la nivelul mileniilor, nu e prea mult numai, că civilizaţia, educaţia, morala se măsoară altcumva decât întâmplările de fiecare zi.

În ce mă priveşte sunt convins că cercetătorii cu pricina au dreptate.

Privesc în jurul meu şi dintr-odată, comparând ceea ce văd cu ceea ce îmi oferă restul mapamondului, am serioase temeri că ne vom întâlni vreodată cu lumea reală.

La noi totul pare o glumă.

A face haz de necaz este trăsătura noastră definitorie.

Cum tot o chestiune de neam este să nu vedem pădurea din pricina copacilor.

La urma urmei adesea nici nu ne prea pasă.

Asta e! – zicem foarte des, lăsând lucrurile să curgă precum pripoarele pe albia unui râu.

Dar să judecăm cu dreptate şi câteva exemple pilduitoare.

Suntem parte a Uniunii Europene.

Aflăm că peste 36% din bugetul acesteia merge către agricultura comunitară. 80 de milioane de euro pentru doar câţiva ani.

România va avea, se pare, o frumoasă felie a tortului. Ei şi? Guvernanţii noştri se fac a nu băga de seamă.

Cu o recoltă demnă de invidiat fermierii români cerşesc, la propriu, banii absolut necesari pentru reluarea producţiei.

Discuţii, promisiuni, angajamente şi timpul trece.

Toamna e acum la amiaza ei şi sămânţa de grâu rămâne încă o urgenţă.

În vreme ce staţiunile de cercetare agricolă, câte mai sunt, livrează sămânţa la preţul de 1,30-1,60 lei/kg, din spaţiul comunitar se cumpără cu 8-10 lei/kg.

Şi asta pentru simplul motiv că, în ce ne priveşte, am spulberat suprafeţele de producţie ale cer­cetării româneşti, fără să ne pese de situaţii ca cea pe care o traversăm în prezent.

Nu sunt bani, ni se spune. Aproape ca un reproş.

Evaziunea fiscală e la modă şi, în pofida câte unei demonstraţii, aşa, pentru public, în fapt nu se întâmplă nimic.

Un calcul sumar a evidenţiat o evaziune reală la nivelul procesatorilor de pâine şi patiserie de peste 60%.

În pieţe, legume şi fructe de tot felul, cărate de pe aiurea, se vând fără niciun document.

Unde sunt banii? Aici şi, de ce nu, în miile de tone de cereale vândute „la negru“.

România pare o ţară a nimănui.

Da, judecând lucrurile după înstrăinare ca să nu zic jaful fondului funciar, tare îmi este că foarte curând pământul nostru va deveni pământul altora.

Mai bine de un milion de hectare au şi fost înstrăinate, cele mai numeroase fără nicio bază legală temeinică.

Dacă tot rămânea pârloagă până mai ieri, alaltăieri ce şi-au zis samsarii: „Hai să-l prăduim!“

Şi dintr-o dată românii s-au trezit muncind la ei acasă pe ogor, cu stăpân de pe aiurea.

Ne-am zis la un moment dat că se va face ordine.

Se vor înfiinţa camerele agricole şi fermierii vor decide ei înşişi ce şi cum.

N-a fost să fie! Păi cum adică să hotărască fermierii ce se va extrage din extravilan?

Primarii ce mai fac? Adică afacerile domniilor lor. Aşa că, vorba ceea, „ce e bine nu-i de mine“.

Sigur, am zice, e anevoie de scos carul la drum drept.

Bine, dar atunci, la alţii cum se poate?

De ce rămânem, mai mereu, în coada cozilor?

De ce întârziem, adică să alergăm prin vreme?

Savanţii au găsit un posibil răspuns.

Se prea poate! Dar parcă tot aş pune pariu pe mintea românului cea de pe urmă. Oricum, atenţie! Bate ceasul al 12-lea.

Gheorghe VERMAN

Poziţia semănătorului

Cum tot suntem în preajma semănatului, mă aplecai (a câta oară!) asupra parabolei semănătorului. Cred că o ştiţi: Iisus, de pe prora unei nave, vorbeşte mulţimilor strânse în juru-i, spunându-le, nu despre primejdiile drumului pe mişcătoarele cărări şi nici despre osteneala pescarului ori despre grijile cârmaciului. Nici pe departe! În înţelepciunea Lui, le vorbi despre semănător şi ce i se poate întâmpla seminţei, după locul unde pică. De pică lângă drum, e călcată în picioare şi o mănâncă păsările cerului. De pică pe loc pietros, încolţeşte, dar piere repede, de unde n-are pământ să-i crească rădăcina şi se sfarogeşte de căldură. Când pică printre mărăcini netrebnici ajunge să fie înăbuşită ori lipsită de roade. Numai când cade pe pământul cel bun dă roade întreizecite, înşaizecite sau însutite, după cum e felul fiecăreia.

Vă propun o citire în cheie rurală actuală. După două mii de ani de la lansarea în spaţiul public (cum s-ar spune astăzi!), afirmaţiile biblice au primit acolada cunoaşterii. Astfel grâul, de pildă, are între 25 şi 30 de boabe în spic şi mai mulţi fraţi/spice, ieşiţi din acelaşi bob. Adesea numărul de fraţi fertili nu depăşeşte patru. Socotiţi! Unu-doi-patru fac 30-60-100-120! Dacă terenul în care se seamănă este tare, bolovănos, neaprovizionat suficient cu apă, sec (sărac în elemente de nutriţie!), boabele pot fi „minţite“ să încolţească, însă repede pier ori dau rod slab. Nici boabele care răsar şi cresc printre buruieni nu ajung la rod din cauza competiţiei interspecifice pentru resurse. Concluzia biblică şi, concomitent, fitotehnică: Nu risipiţi grăunţele pâinii pe margini de drumuri, pe terenuri prost arate, pietroase şi sărace, fără de apă sau pe terenuri ce se vor îmburuiena, că vă rămâne traista goală!

Ce n-am priceput eu din parabolă este: unde se află semănătorul la momentul semănatului? Pe drum, pe locul pietros, între mărăcini ori pe untu’ pământului? După semănat, mi-e clar: se aşază’n calea drumeţilor, să le arate spicul cu roadă însutită, întru luare aminte şi învăţare.

O să mă întrebaţi ce mă apucă. Parabolele’s arhirăsuflate! Plus că cea a semănătorului, în decriptarea propusă, este penibilă! Iertare! Cu mintea mea de socotitor nominal am socotit că, în vremile de azi, mulţi sunt semănătorii. De la ăi de seamănă speranţe deşarte până la ăi de ostenesc la propriu în ale semănatului. Dascălii (lato sensu!) sunt asemenea semănătorului evanghelic, pun sămânţă prin tot locul! Şi pe margini de drum şi printre buruieni şi în pământ bun, când foloasele se însutesc! Cine are urechi de auzit, să auză!

Cine ar trebui să aibă urechi de auzit? Cine alţii decât semănătorii politici! Că toţi dădură din pinteni să ajungă la butoanele fondurilor alocate semănătorilor din agricultura reală. Şi toţi au ajuns! Şi toţi au semănat! Roada lor fost’a măcar întreizecită? Nu cumva vajnici semănători ai bulevardelor au zvârlit „boabele“ programatic doar în margine de „drumuri“, „locuri pietroase“ şi „burienişti“? (Citeşte: parcuri în păduri, terenuri de fotbal pe coaste, săli de fitness şi piscine olimpice pentru rurali matusalemici, fabrici de tuns ouă, mulgătorii pentru struţi, grajduri pentru melci etc.). Nu cumva „grăunţele“, ce ar fi trebuit să se însutească, au fost, cu bună ştiinţă, semănate acolo unde au fost semănate? Nu cumva întrebările unor demnitari actuali (şi contemporani, ca să zic aşa!) referitoare la eficienţa alocării de fonduri pentru agricultură şi spaţiu rural în trecut sunt „ţâfne“ programatice pentru a crea iluzia că rezultatele caragialeşti obţinute nu se vor mai obţine, dar în realitate sunt semnale pentru păsăroii ciugulitori să se strângă în stoluri şi să se pregătească pentru viitorul exerciţiu financiar, pentru ca „bobiţele“, multe, puţine, zvârlite de pe bulevardele patriei înspre „bordurile“ patriei să ajungă numai acolo unde le aşteptau un plisc hulpav deschis şi un generos parandărăt? Nu cumva cei care se minunează astăzi de lipsa de eficienţă a banilor pompaţi în spaţiul rural sunt fraţi de bob şi de nărav cu cei care semănau mai ieri?

Gheorghe Socotitoru

P.S.: Am un regret! Interzicerea de către UE a tratamentului seminţei cu Furadan! Cunoscătorii ştiu de ce!

Acelaşi

De vină e belşugul!

De câte ori am prilejul să privesc statisticile ţării îmi dau seama de dreapta judecată a unui mare şi autodidact filosof român. Bietul Ţuţea susţinea, cu puterea exemplului, vezi bine, că la noi, la noi la români, „a te afla în treabă e un mod de lucru“.

Şi-mi mai vin în minte celebrele versuri:

„Minciuna stă cu regele la masă

Dar asta-i cam de multişor poveste.

De când sunt regi, de când minciună este

Duc laolaltă cea mai bună casă.“

Şi când te gândeşti că-n ’89 jurasem să-i dăm cale liberă adevărului şi numai adevărului.

Să mă şi explic. Într-o vară cu oarece succes în câmpie fermierii, să le spunem totuşi aşa, îşi bat capul cum s-o scoată la liman.

Bun, rău grâul se vinde cu preţ de nimic.

O fi fost aşadar 2012 un an agricol dificil, dar preţul acoperea costurile.

Acum dinastia de clan a introdus dumpingul.

„Ăsta-i preţul, zic ei într-un cor. Vrei bine, de nu, nu!“

Şi crăiţarii oferiţi sunt un fel de bacşiş.

Ai zice că de vină e belşugul. Da de unde!

Pecinginea minciunii acoperă ca totdeauna dreptatea adevărului.

Ministerul susţine că am depăşit 7,2 milioane de tone.

Asta înseamnă că am cultivat cam 2 milioane de hectare.

Numai că la APIA apar numai 1,5 milioane de hectare.

Atunci nu e greu să socoteşti că, la o producţie medie de 3-3,5 tone la hectar, totalul nu depăşeşte 6-6,2 milioane de tone.

Ei, dar ce mai contează – aşa, de bon ton – un milion de hectare scoase „din burtă“?

Năravul umflărilor e vechi şi uite că la unii şi mai ţine.

În fapt trebuie să mai adaug că multe mari unităţi cultivatoare n-au dat seama nimănui ce şi cât au obţinut. Atunci mă întreb, de unde „număratul bobocilor“?

Scăderea TVA-ului la pâine e o iniţiativă lăudabilă. Numai că diminuarea de preţ la raft cu 5-10 bani n-aduce nicio noutate în bugetul consumatorilor.

Cu atât mai mult cu cât, la nivelul lor de viaţă, românii, cum se zice, „o cam reglează din pâine“.

În schimb pruna, vestita noastră prună, a fost asimilată la accizarea ţuicii, iahturilor ori bijuteriilor de lux.

Asta de bine ce vorbeam de reconversia în pomicultură.

Nu înţeleg iarăşi cum se poate face evaziunea fiscală la nivel de 80% în panificaţie.

Se ştie că, în ce ne priveşte, consumăm anual 5-5,5 milioane tone de grâu.

Atunci, este chiar imposibilă depistarea evazioniştilor.

Şi încă ceva! La cât se ridică oare rezervele de stat la grâu?

Nu se suflă un cuvinţel. De ce?

Lesne de înţeles. Statul cumpără de la cine trebuie. E o afacere profi­tabilă şi nu poate fi ratată.

Nu înţeleg iarăşi cum de România nu dispune de spaţii de depozitare.

Unde şi cui aparţin „moştenirile“ trecutului?

Şi încă! De ce nu reuşim să sărim media la hectar? Ne ostenim de amar de ani, dar vorba unui „tătuc“ – mereu un pas înainte şi doi înapoi.

A venit în sfârşit toamna.

Optimismul cu porumbul ori floarea-soarelui s-a temperat, până la descurajare.

N-a plouat. N-a mai plouat.

Este clar atunci că orice spor de recoltă ne e dăruit de Cel de Sus.

Fiindcă, în ce ne priveşte, irigaţii nu, tehnologia la limita rezistenţei, îngrăşăminte, insecticide, insectofungicide, de unde?

Mă întreb deci încă o dată: dacă fermierii nu vor dispune în toamnă de banii necesari, cu ce vor reporni la drum?

Că veni vorba!

Cum taxăm deopotrivă şi terenul, şi recolta?

Şi încă!

De ce nu se face niciun pas către dezvoltarea rurală durabilă?

Unde sunt centrele mici şi mijlocii de prelucrare a legumelor, fructelor, plantelor medicinale, fructelor de pădure?

Risipa aproape voită a darurilor Celui de Sus, mai ziceam, adânceşte hăul din bugetul ţării.

Elaborarea unei strategii pentru agricultură ar trebui să ne insufle curaj.

Numai că realităţile prezentului sunt mult prea dure.

Agricultura poate deveni şi poate fi un izvor de bunăstare. Fără îndoială, da!

Numai că, vă ziceam, ne-am păstrat năravurile cu mâzgălirea hârtiei.

Se minte! Nu, parcă e prea dur! Se ascunde adevărul.

Cântarul toamnelor de vreo 23 de ani încoace n-a mai găzduit însă belşug.

Dimpotrivă!

O fi chiar adevărată vorba cu „năravul din fire?“

Se spunea că ne despărţim de trecut râzând.

Numai că „facem haz de necaz“.

Anul agricol 2013 e, din păcate, încă unul dureros, prea dureros exemplu.

Gheorghe VERMAN

Maidanezii şi clasa medie rurală

Am primit pe adresa redacţiei următoarea scrisoare pe care am deschis-o, astfel că a devenit fără drept de apel „Scrisoare deschisă“.

„Dragă Domnule Gh…S…

Mă numesc F…B…, locuiesc în satul P…, Sectorul Agricol Ilfov, domiciliat pe strada Câmpului, nr…; CNP... Am şaptezeci şi cinci de ani, căsătorit cu M…, pensionar CAP, cu o pensie de 350 lei pe lună. Avem o casă cu o curte de 15 de ari şi trei hectare de pământ la asociaţie. Mai prăşesc cam două pogoane să avem de’o mămăligă, grăunţe şi uruială pentru orătănii şi grăsun. Baba, după o viaţă lucrată la grădină, are în plus faţă de mine toate reumatismele cunoscute şi, evident, tot pensie de 350 de lei. Nu suntem cu totul lipsiţi, că pe lângă vreo 50 de găini, pe bătătură mai avem şi vreo, 10 oi şi capre, o văcuţă şi un porc, başca o grădină cu de toate. Ouă, lapte, brânză, carne, legume, fructe, avem. Nu de averea mea mişcătoare v-am scris. V-am scris după ce am auzit la televizor de necazul cu maidanezii care-l omorâră pe copilaş, Dumnezeu să-l odihnească! Am văzut la televizor că întreţinerea unui maidanez costă primăriile cam 350 de lei pe lună. E adevărat sau este cumva o ştire uşor prelucrată de jurnalişti, cum s-a mai întâmplat? Dacă este adevărat, vă rog să mă urmăriţi! Propun o soluţie care să vină în sprijinul celor care nu vor să eutanasieze maidanezii. Să ni-i dea nouă în grijă, la jumătate din preţul pe care-l plătesc primăriile pentru îngrijirea lor. Adică la vreo 150 de lei pe lună. O să vă fac nişte socoteli, că ştiu că vă plac! Unu: O economie de 200 de lei pe cap de animal. Ori 60.000 de animale fac 12 milioane de lei, adică 120 de miliarde, în lei vechi, că eu, noi, ăştia mai bătrâni, aşa socotim. Doi: Noi, eu şi baba adică, dacă renunţăm la oi, păsări, vacă, şi porc, putem ţine pe ogradă, în grajdul vacii, târla caprelor, târcolul găinilor şi al porcului, cel puţin 20 de maidanezi, castraţi şi cipaţi. Pe lanţ, ori liberi, că avem garduri de oameni gospodari, să nu ne iasă găinile din ogradă, că de cum au ieşit, cum devin friptură prin diverse blide, altele decât ale noastre. Douăzeci de câini, a 150 de lei pe lună, se strâng ca la 3.000 lei, de patru ori pensiile noastre laolaltă. După spusa veterinarului care-mi grijeşte de animalele ogrăzii, furajele concentrate, pentru un câine, costă cam 50 de lei pe lună. Medicamentele şi vaccinările anuale duc şi ele undeva la 10 lei pe lună. Adunând şi scăzând se ajunge la un profit lunar pe cap de animal dat în grijă, de 90 de lei. Ori 20 de capete, 1800 de lei pe lună. De două ori şi jumătate venitul actual al familiei noastre de pensionari ceapişti. Intrăm şi noi in rândurile clasei medii din spaţiul rural şi la jumătate din suma asta. Ce părere aveţi? N’om fi noi în toate puterile tinereţii, dar să dăm mâncare şi apă la câini de două ori pe zi, vom fi în stare, cu voia lui Dumnezeu, încă ani buni de acum încolo! Scăpăm de viaţa pe care o ducem acum! Socotiţi: găini, vacă, oi, porc, hrănit, păscut, adăpat, rânit, muls, zi de zi, vară, iarnă! Viaţă de câine! Noi! Ce părere aveţi? S-ar putea o lege în sensul acesta, că tot vor aleşii să puie botniţă maidanezilor? Ca noi cred că mai sunt cu zecile de mii, pe lângă toate oraşele ţării şi am putea asigura servicii de îngrijire pentru maidanezii naţionali fără de stăpân, care orişicum ar fi mult mai uşor de îngrijit decât copiii abandonaţi. Fie şi pentru că nu au nevoie să le schimbi pemperşii! Care costă şi ei!

Cu stimă, F…B… şi M…B…“

P.S. Domnilor aleşi: primari, guvernanţi şi parlamentari. Cum vi se pare propunerea corespondentului meu? Vă informez că în caz de aplicare se poate trage şi un parandărăt acolo, că românu’ e simţitor la nevoile dumneavoastră esenţiale! Istorice ca să spun aşa!

Gheorghe Socotitorul

Nu huzurim, dar nici de foame nu răbdăm!

A băgat bine de seamă românul cum că toamna se numără bobocii. Vine sorocul judecăţii, cu alte cuvinte, în care, aşa e de când lumea, cântarul hotărăşte.

A fost bine, a fost rău, îndemnăm spre bunăstare ori vânturăm vremea a sărăcie – acum e timpul judecăţii.

2013, zic unii, e un an de excepţie. Cel puţin până acum, când îndemnăm spre recoltatul de toamnă. În ceea ce mă priveşte, scrutând cu ochiul minţii anii pe care i-am bătut cu privirea aţintită mereu spre câmp, spun şi cred că e un an normal.

7,2 milioane tone de grâu raportat la suprafaţa cultivată oferă un bilanţ suportabil.

Mapamondul anunţă aşijderi o recoltă acceptabilă, adică vreo 740 milioane de tone, ceva cu puţin peste cât se prognozase.

Dacă mai luăm în calcul, de pildă, că cel puţin la noi abia o treime din ce s-a strâns e panificabil, aprecierea mea capătă contur.

Nu înotăm în belşug, dar avem cel puţin credinţa că nu vom face foamea.

Fermierii însă buzăresc. Sunt nemulţumiţi.

Preţul oferit la achiziţie nu acoperă, în numeroase locuri, nici cheltuielile.

60 de bani pe kg se plăteau şi prin 2007-2008, or de atunci importurile au explodat.

Judecata oamenilor e una… omenească.

3.000 kg/ha încasam anul trecut, să zicem, tot atât cât primesc acum pe 5 tone la ha.

Ce-i de făcut? Mai întâi de toate, creşterea producţiei.

Fiindcă, s-o recunoaştem, nu tehnologiile au produs minunea.

La urma urmei, şi anul trecut s-a lucrat cumsecade şi, fără mila Celui de Sus, am ajuns la sapă de lemn, cum se spune.

Deci, irigaţiile. Un program serios şi rapid.

Încălzirea globală, asociată cu scăderea cantităţilor de precipitaţii reprezintă realităţi dureroase.

Creşterea cu un grad a temperaturii medii scade, din start, recolta cu o tonă pe ha.

Rata regimului pluviometric este şi ea hotărâtoare.

În această vară am înregistrat cu de până la cinci ori mai puţine ploi decât în mod normal.

Urmarea? Se vede deja în câmp, în evoluţia porumbului şi a florii-soarelui.

Aşadar avem nevoie de soiuri rezistente la secetă combinate cu tehnologii conservabile, protectoare pentru apa înmagazinată.

Aflu că Institutul de la Fundulea stăruie în această direcţie, numai că, aduc doar aminte, cercetarea agricolă românească n-a depăşit noianul de greutăţi financiare, funciare şi de personal cu care se confruntă de amar de timp.

Se mai pune o problemă.

Piaţa liberă înseamnă cerere şi ofertă, ceea ce presupune concurenţă.

Aşadar, vinzi doar când preţul devine convenabil.

Prin urmare – depozitaţi. Unde? Fiindcă, în ciuda existenţei reale a unei apreciabile posibilităţi de stocare – silozurile au fost însuşite de fel şi fel de samsari, au căpătat altă destinaţie – fermierilor le rămâne doar speranţele viitoare, când vor putea ei înşişi construi.

Şi încă! N-ar fi nimerit ca, înaintea campaniei de recoltare, dacă nu chiar de cu toamnă, fermierii, prelucrătorii din industria de panificaţie, Ministerul Agriculturii să fixeze prin dreaptă şi bună înţelegere un preţ minim pentru viitoarea recoltă?

Altcumva, ca şi în vara aceasta tendinţele de monopol asociază magnaţii comerţului cu cereale şi preţul oferit nu mai reprezintă nici pe departe realităţile pieţei.

Nu pot să nu bag de seamă şi alte adevăruri.

Românii consumă, în medie, 200 kg de pâine pe an.

Mult, foarte mult! În ţările cu economie pusă la punct consumul de pâine, la care se adaugă pastele făinoase şi celelalte derivate, nu depăşeşte 80-100 kg pe persoană.

De aici şi oarecum inutila reducere a TVA.

Se consumă pâine fiindcă alimentaţia românului e una precară. Legumele, fructele, uleiurile vegetale sunt bunuri de lux.

România vinde grâu şi cumpără biscuiţi. Din Germania, de pildă, unde pâine e o „rara avis“, cum se zice, pe mesele consumatorilor în ansamblu.

În prima parte a acestei veri România a importat – de câteva zeci de milioane de euro – usturoi, ceapă şi, atenţie!, praz.

Prelucrarea produselor horticole a căzut în desuetudine.

Uriaşe cantităţi de roşii, ardei, gogoşari, capia, varză, conopidă ajung la groapa de gunoi pentru simplul motiv că valorificarea în stare proaspătă a devenit foarte scumpă.

Bulion, conserve, murături?

Da de unde!

Fabricile de conserve sunt, în mare parte, demult la fier vechi, iar comerţul importă, spre satisfacţia veneticilor harnici şi cu minte.

Ce va să fie?

Vine toamna şi vom vedea!

Numai că nicio cămară din lumea asta nu se vârfuieşte singură.

Povestea cu „pică pară mălăiaţă“ e doar o simplă poveste. Pe care, din păcate, tocmai v-am spus-o.

Gheorghe VERMAN

La gât juvăţul, cum să-l facem nod!

Vremelnicii oameni ai puterii se află în plină febră a elaborării Acordului de Parteneriat cu Hight Western Gate, care va slobozi parale, din preaînalta-i generozitate, întru realizarea coeziunii şi convergenţei (expresii bruxeloaze, derivate din engleză şi care se iau ca lăţeii ori bolile de ruşine!). Cum elaborează ceva, ţup pe web, la consultarea cu electoru’ care tre’ să dea cu presu­pusu’. Ca pe vremea puşcatului, când cincinalu’ (patru ani şi două litre) era „prelucrat“ cu oamenii muncii de la oraşe şi sate, muncitorii, ţăranii şi intelectualii Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste.

Blasfemie, striga-vor puriştii! Schimbare de paradigmă economică, năvăli-vor filozofii dezvoltării. Schimbarea structurală şi a mecanismelor, spune-vor analiştii sistemelor, cu gândul la revoluţia informatică care a modificat fundamental şi ireversibil paradigma socială. Şi dă-i Grupuri de Lucru, mobilizări de fonduri europene şi toate tacâmurile, că numai cine n-a ros târtiţă nu-i ştie snaga!

Oricum, socotitorul e varză, n’a priceput, nu este în stare să priceapă şi nu va pricepe în veacul-vecilor, amin, o cerinţă imperioasă a societăţii contemporane, şi anume aceea că, atunci când apare (de regulă din absolut, ăl mult din os divin!) „o provocare“, tre’ să-ţi strofoci neuronii nervoşi, să-i găseşti rezolvarea, fixându-ţi „ţinte strategice obiectiv – realizabile, precum şi măsuri de abordare sinergic - holistice, singurele oportune să dimi­nueze impactul nefavorabil al provocării şi să consolideze durabil output-urile şi beneficiile socioeconomice ale acestora“. V-am aburit? Aţi priceput ceva? Nici eu, da’ îmi place cum sună!

Mai vreţi? Mai am! „Coeziunea şi convergenţa au contribuit şi vor trebui să continue a fi motoarele ce vor asigura prosperitatea UE, în special prin competitivitatea obţinută din investiţiile făcute în factorii-cheie ai creşterii, care să garanteze performanţe cu impact social major şi cu consecinţe pozitive în plan global şi regional. Activarea tuturor resurselor materiale, de cunoaştere şi inovative, prin canalizare convergentă, va facilita consolidarea ajustărilor de globalizare. Accentul va fi semnificativ pe pârghiile financiare ce susţin dezvoltarea resurselor umane, singurele capabile (asta-i de-a dreptul un truism!) să concretizeze iniţiativele emblematice şi să asigure atingerea ţintelor strategice. Pentru succesul acţiunii de programare este imperios necesară elaborarea analizelor sistemului macroeconomic global şi subsistemelor sectoriale (N.A. – de preferat de către firme specializate din afara sistemului sectorial naţional! Nu moca, bunînţeles!), care să permită abordarea deciziilor politice capabile să agrege şi să dinamizeze resursele pe bază multianuală, pentru creşterea gradului de securitate şi siguranţă ale acţiunilor comune dintre Uniunea Europeană şi Statele Membre (şi io, nărodul, care credeam că sémé e totuna cu ué, da’ se vede treaba că-s două gâşte din cârduri diferite!), pentru realizarea unor creşteri inteligente, durabile şi incluzive, în orizontul douăzeci-douăzeci (anul 2020, pentru neiniţiaţi!).“

„Avem şi trebuie să facem faţă (ţărişoara noastră, adicătelea!) unui număr ridicat de noi provocări globale pe termen mediu şi lung. Schimbările climatice, sechestrarea dioxidului de carbon, conservarea biodiversităţii, diminuarea resurselor energetice fosile, creşterea producţiei de bioresurse alimentare şi nonalimentare (v. obiectivele de „înverzire“) trebuie să fie integrate de-o manieră sincretică şi să contribuie determinant la estomparea distorsiunilor din piaţa muncii, la eliminarea discriminărilor de orice fel şi în mod special la diminuarea gradului de pauperizare.“

V-a ajuns? Mie da! Mai ales când am credinţa că suntem puşi a învăţare, la gât, cravata cum se face nod valon. Dacă vă bântuie necuratu’ să vă faceţi de-o idee la ce ne aşteaptă în cincinalul ce va să vie, activaţi registrul de memorie în care stocaţi engleza bruxeloază, asimilată de tot natul o dată cu zaibărul, molanul, pălinca şi laptele de mumă! 

Gheorghe Socotitorul

P.S. Citatele din text sunt publice pe net, iar traducerea lor a fost realizată de Viliama Pardailean-Bălana, proeficent speaker (ptiu, că mă molipsi!), căreia îi mulţumesc pe această cale.

Acelaşi

Genetica... păcatului

„O ţară fără prinţipuri, va să zică că nu le are.“ Conu Trahanache cita de fiecare dată, fără disimulată satisfacţie, vorbele feciorului lui de la facultate.

Ei bine, nici nu cred că bănuia genialul Conu Iancu ce dreptate va fi având.

Curgerea timpului a dat încă o dată la iveală cancerul, neiertătoarea boală de care suferă în esenţa lor românii.

Fiindcă deloc fără minte, cu chiar un anume şarm în ţinuta de fiecare zi, nu fac ei haz de necaz, oamenii ăştia născuţi pe „tărâmul îngerilor“ n-au ştiut să profite, de când se ştiu, de bună­tatea şi încrederea Celui de Sus?

Alienarea noastră ca pământeni s-a produs, axiomă de netăgăduit, din pricina unei cronice crize mondiale.

Românul e deştept, dar mintea lui deraiază mai de fiecare dată în şmecherie.

Are o inexplicabilă satisfacţie când înşeală, minte şi mai abitir când fură.

Dacă n-are nimic la îndemână, tot el a recunoscut-o, îşi fură singur căciula.

Suferă acut de patima neîncrederii şi, poate tocmai pentru aceea, nu poate face casă bună cu cinstea.

Cred, am convingerea că la noi, la noi la români, nu criza economică „ne-a pus bine“, ci tocmai această de nevindecat criză mondială.

Se zice, vă spuneam, că uneori mintea chiar ne prisoseşte, se spune aşadar că „cine s-a fript cu ciorba suflă şi în iaurt“. Credeţi?

La noi cătuşele, puşcăria au devenit un fel de dat al celor aleşi.

Zilnic intră pe porţile penitenciarelor sute de clienţi. Calificarea lor?

Procurori, judecători, politicieni, poliţişti, „oameni de afaceri“ şi doar arareori câte un hoţ de piei de cloşcă. Tot vorbă românească.

Lupii puşi paznici la oi dau iama prin turmă şi nu se dau bătuţi până ce nu-şi văd ei înşişi, ei între ei, pielea pe băţ.

Ce e mai trist mi se pare această molipsitoare genetică, ce i-a împins în braţele păcatului şi pe cei tineri.

Culoarele liceelor sunt fie câmpuri de luptă corp la corp, fie locuri în care hoţia înfloreşte precum mucegaiul.

Gândiţi-vă numai la bacalaureat.

Peste 300 de candidaţi descoperiţi asupra faptului şi excluşi din examen.

44% n-au reuşit să promoveze, în ciuda strădaniilor ministerului de resort de a îndulci probele.

Note de 1, 2 şi 3 cu duiumul.

Cine e de vină? Păi dacă facem un calcul sumar, dascălii.

Examenele de grad sunt pentru ei la fel de dificile precum bacalaureatul pentru învăţăcei.

Dar nu se fură numai în şcoală.

În tot mai numeroase spitale, oameni titraţi, ziceam că avem minte, se ghiftuiesc cu banii pentru a-şi face meseria.

Săracul umflă peşchişurile unor domni profesori, care continuă să nu-şi facă niciun reproş din hoţia la vedere.

Şi la vârful aisbergului se dă iama.

Câteva milioane de euro şpăguiţi odată cu informatizarea sistemului.

În agricultură acum e momentul de vârf.

Ţăranul e şi el şpăguit de cine vrei şi cine nu vrei.

Băncile sporesc birul, statul impozitul, samsarii dijmuiesc recolta pre­cum hârciogii, iar tuciuriii dau iama prin pieţe.

Munca a devenit sinonimă cu sclavia. Nu unul pentru toţi, ci toţi pentru câţiva.

Ca să pun, cum se zice, capac celor spuse, vă mai dau un exemplu.

Mai-marii peste drumuri, ei zic străzi şi autostrăzi, au pus la bătaie belşug de euro pentru, atenţie, a descoperi „gradul de satisfacţie a populaţiei pentru starea carosabilului“.

Haida, de! Asta da iniţiativă!

Gândesc aşadar că, dacă aş vrea la rându-mi să cunosc starea de fapt a crizei morale pe care o traversăm, termometrul meu ar exploda pur şi simplu.

Febra prostiei a atins punctul de fierbere. Tocmai când tot unul mintos a redus lista compensatelor.

Scapă cine poate!

Gheorghe VERMAN

REVISTA LUMEA SATULUI, NR.15, 1-15 AUGUST 2013

Cine dărâmă trebuie să pună ceva în loc

Aşa mi se părea mie 1989, trebuia să fie un punct de cotitură. Abia de acum încolo avea să se întremeze România. La urma urmei, o revoluţie e treaptă de început. În ceea ce mă priveşte, nu prea înţelegeam urzeala acelor zile şi a celor nopţi, dar speram că va veni vremea ca şi la noi să fie ca la ei. Ca la învingători. Bătea un fel de aer de libertate, de bucurie năvalnică, încât nu prea luam în seamă prorocirile acelea că ne vor trebui cel puţin douăzeci de ani şi încă nu vom putea scoate carul la drum drept. Cine zicea oare, Doamne, „dă-mi un punct de sprijin şi răstorn lumea?!“ Uite, îmi spuneam, ăsta e punctul. E, la urma urmei, un început în tot sfârşitul. Şi s-a trecut, cu adevărat, la treabă.

La ceea ce oameni însemnaţi ziceau că va fi fiind demolarea vechii orânduiri.

S-a spulberat tot şi repede în cele patru vânturi.

Averi adunate anevoie au fost trimise pe apa sâmbetei.

De mic aflasem însă că cine dărâmă e musai să pună ceva în loc. Trebuie zidit.

Am observat însă repede, şi nu fără teamă, că agoniseala de odinioară se prefăcea în pulbere.

Ei bine, şi au trecut cele două decenii!

Unde am adăstat să ajungem şi unde suntem acum cu adevărat! Lumea vestului ne-a încăput. Nici nu s-ar fi putut altfel, gândesc.

Hăul însă, văgăuna dintre ei şi noi continuă să ne ameninţe.

N-am nicio îndoială, ştiţi proverbul cu peştele – putreziciunea capului curmă vieţile.

Deunăzi premierul, din tânăra generaţie, ne liniştea că „ţara e stabilă“.

La numai câteva ore însă vlădica şi-a făcut publică îngrijorarea cum că „avem o stabilitate fragilă“. O pală de vânt, acolo, şi am cam încheiat socotelile.

Zicea iarăşi primul că agricultura României va cunoaşte cea mai accelerată dezvoltare. În 2013 recolta de grâu va atinge recordul de peste 7 milioane de tone, la care se vor adăuga negreşit recordurile la floarea-soarelui, porumb, soia.

Cel de-al doilea contrazice. Mai e, adică, mult până departe.

Şi chiar dacă UE ne oferă alte 19 miliarde de euro în intervalul 2014 - 2020, nu suntem pregătiţi să-i folosim. La urma urmei, actualul exerciţiu financiar dacă va absorbi 70% din ofertă.

Creditarea autohtonă a progra­melor e deficitară. Şi, mai adăuga vlădica, Guvernul nu cunoaşte mecanismele UE.

Mă gândesc aşadar ce va înţelege din gâlceava înţelepţilor omul de rând, omul de bun simţ?

Câteva observaţii, ca să ne fie mai clar.

Recolta, cât va să fie, o datorăm, s-o recunoaştem, Celui de Sus.

Agricultură de performanţă, durabilă se face doar în arealele arhicunoscute de-acum.

Adică acolo unde tehnologia e la ea acasă. Şi seriozitatea profesiei.

În rest nu există studii de cadastru, nu s-a făcut cartarea agrochimică, se folosesc seminţe necertificate, rotaţia culturilor e un ideal şi, prin urmare, „ce-o da Domnul“. Şi Domnul dă, o demonstrează tehnologii, nu vâră însă şi în straiţă.

S-au retrocedat terenuri. În spiritul dreptăţii – s-a afirmat.

Ei bine, în Ardeal, în Banat, pe câmpurile staţiunilor şi institutelor de cercetare şi învăţământ pământul a fost jefuit, dat adică fără niciun drept unor samsari de ocazie.

Pentru că fostele moşii ale cui le-o fi avut au fost răscumpărate în lei aur prin decrete regale.

La înfiinţarea sa, ICAR-ul a fost împroprietărit pentru veşnicie tot prin decret regal.

Veşnicia a durat însă doar până-n zilele noastre.

Şi, „demnă de aceste zile“ e hotărârea tribunalului care a înstrăinat în baza unor documente fără noimă – un sat întreg, cu biserică şi cimitir – satul Nadeş.

La rădăcina, la esenţa tuturor mişmaşurilor – banii.

Bani care lipsesc agricultorilor.

Sistemul bancar românesc e unul prohibit pentru fermieri, agricultura fiind socotită ramură de risc.

Ce se întâmplă iarăşi cu mafia preţurilor la lapte, la legume, la carne şi, mai cu seamă, ce va mai fi fiind cu Camerele Agricole.

Îmi pun şi pun aceste întrebări la peste două decenii de libertate asumată.

Promisiuni electorale, speranţe deşarte şi, în ce-i priveşte pe cei cu pâinea şi cuţitul, mereu mai perfecţionaţi artişti ai „săriturii de pisică“.

Cum se face, cum nu se face, ei pică veşnic în picioare.

1989 le-a priit din plin.

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.16, 16-31 AUGUST 2013

Autarhie

Hălăduind pe net (mi se mai întâmplă!) am dat de o lucrărică care analiza, socio-economic, starea agriculturii noastre, adicătelea cam cum am înflorit noi la drum de seară, pe marginea şuşelelor din spaţiul rural, de când ne-am intromisionat în UE. Frumos, clar, să priceapă prostu'.

Ca socotitor nominal şi vocaţional ce mă aflu, mă izghii din prima, ca trenu' turma, de contribuţia agriculturii la PIB (produsul intern brut, adicătelea), care, cu subiect şi predicat e cam 6,5 procente din VAB-ul naţional (valoarea adăugată brută). Nu e cine ştie ce zicea autorul.

Cum cunoştinţele mele în ale macroeconomiei nu dau pe afară (dé, socotitor de ceapé, care nici erou al noii revoluţii agrare nu fui!), dădui iama prin dicţionare, să mă luminez. Zicea unu’ că valoarea adăugată brută e o adunare dintre marja comercială şi producţia exerciţiului, din care dai de-o parte cheltuielile materiale totale şi cheltuielile pentru alţii (terţi, zicea). Vrui să mă dumiresc şi cu marja comercială, care e cât îţi rămâne din veniturile obţinute din vânzarea unei mărfi, dacă dai de-o parte cât te costă ea.

Să văz dacă am priceput. De un par examplu' finu’ Gheorghe! Are ca la şase  pogoane de loc, cum îi untu', în partea zvântată a unei bahne, gard în gard cu ograda, pe care-l lucrează cu muierea şi vreo doi dănaci de nepoţi. Adicătelea o fermă de subzistenţă. Ce culeg aia mănâncă, nu vând la nimeni, nu cumpără de la nimeni, mai dau de pomană şi la copii, de la care au nepoţii. Utilizează factorii de pro­ducţie şi forţa de muncă de care dispun: pământ, ploaie de la Ăl de Sus, reveneală de la Ăl de Jos, sămânţă din pătul, cal, căruţă, prăşitoare, coase, sape, furci, el, muierea şi cârlanii. Mai iau, pe produse şi servicii (o vadră de vin, de ţuică, un godăcel, un ied, o dublă de grăunţe, o prăşeală, un cules, un car de bălegar), un tractor pentru arat şi semănat şi o căzătură de combină. Se descurcă, fără să puie banu' jos. Oricum, nici nu ar fi de unde. Finu’ mai lucrează cu ziua în târg, mai spre negru, decât spre gri. Prin ogradă: o ghiţică cu ghiţăl, trei capre şi un ţap, o târlă de orătănii, zece stupi, o scroafă puielnică  şi trei cotarle negre'n ceru' gurii. Vie, pomi, alambic, pompă de apă şi grădină de legume cu un solar de vreo 10 ari. Una piste alta, au pe masă cam tot ce le pohteşte rânza întru îndestularea pântecelor: ca la 150 de duble de grâu, 300 de porumb, cinci mierţe de barabule. Pun şi oleacă de floare, că au oloiniţă în sat. Şi un pogon de luţernă. Moara-i colea, făină şi uruiala's pe uium, devine că merge treaba şi n'au vorbe cu criza alimentară de la ue, că muierea nu se lasă făr' de varză, cepe, usturoaie, pătlăgele, mă rog, toate ălea. Socotind şi trăgând linia, devine că una peste alta (cereale, legume, fructe, vin, ţuică, lapte, brânză, ouă, porci, păsăret, ieji şi ghiţăl),  strâng din roada pământului şi sudoarea frunţii ca la opt mii de euro pe an, după vrerea lu’Ăl de Sus. Şase mii îi au numai din grâu, porumb, floare, barabule, fân, lapte şi ouă. Restul din carne, legume, fructe şi derivatele lor gospodăreşti. Doar că n-au valoare adăugată, de unde n-au marjă comercială, că doar n-au bolunzit să cumpere cu o mână, ce vând cu haialaltă. Adică nu produc valoarea adăugată brută, după regulile artei contabiliceşti. M-am liniştit, statistica macroeconomică nu-i prinde. Deci nice fişcalu', nice socotitoru', nice ministeru', nice uia n-au ce le cerşetori la poartă! Io da, că l’is naş.

Gheorghe Socotitoru

P.S. Mă întreb (poate ar trebui să se întrebe şi oficialii!) câţi de alde finu’ nu sunt prinşi în macroeconomica pibului atunci când se analizează performanţele agriculturii. Aşa, de-o curiozitate!

Acelaşi
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.16, 16-31 AUGUST 2013

Ariciul: banc, etologie, fabulă, morală

Banc. Când trebuie omorât ariciul cu fundul ai trei variante: o faci cu fundul altuia, bărbierind arătarea sau ca ardeleanul… dacă’i musai. Ideea este nu modalitatea, ci finalitatea. Oricum, ariciul, căci despre el se vorbeşte în propoziţie, ajunge să-şi dea sfârşitul. Era să scriu obştescul sfârşit, dar săvârşeam o gravă eroare pentru că este vorba, în fapt, de asasinarea unei vietăţii, una dintre cele mai vorace consumatoare de goange dăunătoare. Probabil că autorul bancului, vre’un carcalac, de aia-l şi vrea omorât. E drept că nici insolenta provocare a ţepilor nu trebuie trecută cu vederea în geneza anecdotică, că e ţepoasă rău animala şi nici n’apuci s-o iei de gâţi, că se ghemuieşte şi de oriunde ai da s-o apuci tot de acolo te alegi cu o usturătoare înţepătură. Care nu-i mortală, să fim clari. Ba uneori poate fi curativă pentru o sumedenie de boli ruşinoase.

Etologie. Erinaceus roumanicus, pre numele lui latinesc, este un mamifer insectivor, uneori fructivor şi granivor. Aricii nu scutură copacul ca să-şi strângă poamele. Se mulţumesc cu ce leapădă acesta din prisosul lui, chiar dacă adesea prisosul este viermănos ori pe jumătate stricat. Alege parte bună şi consumă viermii. Başca jigodiile artropode care dau să se suie’n coronament. Nu scapă de ei nici viperele pe care, în ciuda otrăvii din vine, le stârpeşc ori de câte ori le ies în cale, motiv pentru care bătrânii îi feresc prin ogradă, deşi uneori le mai cad victime şi puiuţii rătăciţi de cloţă. Vara se îngraşă peste măsură, să aibă ce consuma la vreme de iarnă. Uneori strâng hârciogeşte poame, ciuperci, grăunţe, insecte, şopârle, pe care nu ajung să le consume, motiv pentru care vulpile, la vreme de lipsuri şi foame, le cată, scurmând până în adâncul pămânţilor. Se mai bat între ei pe câte o postaţă de loc, pentru un bârlog sau, cel mai adesea, pentru câte o aricioaică mai ochioasă. D’ale vieţii! Antagonici în biosistem – vulpea. Anecdotica populară o reţine ca singurul inamic natural care, pentru a-i străpunge platoşa de ţepi, îl rostogoleşte spre o apă, unde ariciul se destinde, moment în care devine victima fără apărare a roşcatei.

Concluzie ecologică: animal deosebit de util în spaţiul rural, care ar trebui să intre într-un program coerent de protecţie.

Fabulă. De o bucată de timp (de vreo 15 ani, mai exact) a început stârpirea aricilor din ştiinţa agricolă românească. Cum altfel să interpretez tenacitatea cu care sunt rostogoliţi spre gârlă şi de carnivore şi de ierbivore, doar-doar s-or îneca. Mai mult chiar, în ultima vreme au apărut în peisaj şi aricii epilaţi, pe care-i întâlneşti cel mai adesea în calea vulpii ori pe lângă vizuina acesteia. Ştiindu-le năravul înţepător, de pe vremurile când făceau parte din tagmă, ca pârâţi ai acesteia, toarnă în urechea vulpoilor cum se poate descâlci ghemul de ţepi şi care este cel mai apropiat băltoc în care să le testeze competitivitatea la înot. Deviza lor, ca şi a vulpii: „Dacă nu poţi să-l suguşezi, îneacă-l“. Pogonicii n-au scăpare! Funciar animale rurale, fără abilităţi de palmipedă urbană, sfârşesc prin a se îneca în vârtejul mâlos al apelor cotidiene. Pe zi ce trece se împuţinează şi lasă congenerilor urbanizaţi toate agoniselile: vizuini de locuit, livezi întinse dătătoare de fructe, câmpuri mănoase, turme mândre şi cornute, depozite de poame şi grăunţe.

Morala. O excelenţă este de părere că ar cam trebui să renunţăm la „aricii“ autohtoni, că’s neperformanţi, îmbătrâniţi şi costisitori. La vreme de nevoi o să importăm din UE, pen’că ăia sunt muuult mai competitivi şi pe care, la rigoare, acolo unde nu se adaptează, i-am putea aclimatiza.

Gheorghe Socotitorul

P.S: Ce facem, excelenţă, cu „viperele autohtone“, pentru care „europenii“ nu au antidot?

Acelaşi

REVISTA LUMEA SATULUI, NR.14, 16-31 IULIE 2013

Când mergi la „foncire“ întreabă de „mica atenţie“

Axioma îi era limpede chiar şi lui Ilie Moromete.

„Foncirea“ trebuie plătită. Ai, n-ai dai! Altminteri, statul ca stat de unde să se înfrupte?

Tragediile satului românesc s-au consumat de altminteri cel mai adesea într-o asemenea osândă.

Fiindcă nu e de glumit cu perceptorul. Cu fiscul adică.

În „Poiana lui Iocan“ nu odată grijile se adunau potop tocmai pentru datoriile cu care oamenii erau împovăraţi de stat.

Cei din „capul trebii“ au fost dintotdeauna hulpavi, nesătui şi tocmai de aceea neîndurători.

Şi vă mai amintesc de anii cotelor din vremea marii desfăşurări.

Podurile erau măturate, orice bun, oricât de neînsemnat, se confiscă în contul unor închipuite datorii ale umiliţilor şi obidiţilor acestui neam faţă de autoritarul regim.

Aşa e şi prin alte părţi, se povestea.

Cei care trăiseră aventura americană în căutarea iluzoriei bunăstări băgaseră de seamă că prin cele străinătăţi cu datoriile către stat nu te puteai pune.

Că şi vremea a vremuit, politichia s-a dat de-a rostogolul precum porcul roteşte dovleacul, numai fiscul a rămas de piatră, băgând spaima mai cu seamă în cei nevoiaşi.

La noi, la noi la români treaba este, ca de obicei, una în care ne cam facem că facem.

Plătesc calicii. Îmbuibaţii o dau pe lângă lege şi, vorba aceea, „merge treaba, merge“.

Am trăit însă, mai zilele trecute, întâmplări care te îndeamnă la „haz de necaz“.

Ca orice om am mers la fisc să-mi plătesc ceva daraveli.

Naiv din fire, îmi închipuiam că mă duc la ghişeu, număr crăiţarii şi gata.

Da de unde!

Întâi, ca să ajungi la ghişeu, ai nevoie de ore bune.

Coada, interminabila coadă, e modul, condiţia de a fi a românilor.

Odată în sfârşit luat de val, dau faţă în faţă cu funcţionarul.

Un fel de satrap, care mă măsoară cu toată duşmănia de care e în stare, din cap până în picioare, ia apoi hârtiile pe care le înmânasem mai mult decât solemn şi zice, imputându-mi, chipurile, neştiinţa: „Nu e bine!“

„Dar am acolo tot ce mi s-a spus“, replic cu teamă să nu-l supăr pe amploaiat.

„Că nu e bine, d-aia! Uite, mai completezi pe unde trebuie astea cinci hârtii şi vii înapoi. Dar azi! De mâine, amendă!“

Cele cinci hârtii înseamnă drumul prin două localităţi diferite.

În fine, pornesc întru împlinirea poruncii fiscului şi revin după cinci zile, câte mi-au fost necesare să-mi iau actele.

După orele, peste patru, petrecute în aşteptare ajung iarăşi, de data aceasta la alt ghişeu.

Cu inima cât un purice dau actele.

O privire „de expert“ şi dura observaţie:

„Cu astea ce să fac? Nu trebuie!“

Astea, adică rodul periplului meu de o săptămână.

Aşadar a fost zadarnic, pentru că după noul inspector, aşa se cheamă, „nu trebuie“ pur şi simplu.

Implor zeii, pe mai-marii fiscului să pot rezolva chestiunea.

Şi se împlineşte, vezi bine, cu amenda promisă. Pentru ceva ce „nu trebuie“.

Mă plâng mai apoi unui prieten, păţit şi el, care-mi zice că puteam cu oarece atenţii s-o dovedesc din prima.

Aşadar, dragilor de la fisc, fixaţi şi „valoarea atenţiei şi luaţi-ne banii“.

Povestea pe care v-am istorisit-o nu e imaginară.

Mi s-a petrecut mie însumi în sectorul doi al Capitalei.

La ţară? E şi mai şi! În judeţul Buzău, oamenii care-şi au pământurile în câmpie au plătit fiscul de două ori.

„Legea nu e prea clară!“ li s-a spus.

Au dat deci bieţii oameni bani şi la primăria de reşedinţă şi la cea pe teritoriul cărora li se află tarlalele.

Stau acum şi mă întreb. Mă întreb şi întreb. Cum se face că tot mai numeroşi „boşi“ ai fiscului, ba chiar şi cel din frunte, de mai antărţ, iau drumul puşcăriilor?

Tare mi-e însă că scapă fiindcă, nu-i aşa, la aiurit legea se pricep de minune.

Şi încă! Pe acolo, prin America de pildă, tot aşa se vor fi petrecând faptele?

Până una alta, în ce mă priveşte, n-am nicio îndoială.

Când mergi la foncire întreabă mai întâi de „mica atenţie“ ce trebuie să o înso­ţească.

Altminteri, baţi calea de pomană.

„Şi mai ştiţi dumneavoastră. Chiar şi drumul spre iad, tot cu bune intenţii este pietruit.“

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.13, 1-15 IULIE 2013

Haiducul, pământul şi tinerii fermieri

Mai zilele trecute am cetit pe un site (Agrointel) o informaţie. Un june preşedinte al Junilor întreprinzăreţi, de pe meleagurile noastre y compris, ale Europei, declara cu subiect şi predicat că Agenţia Domeniilor Statului, Ministerul Agriculturii adicătelea, ar putea da, moca, tinerilor până la 40 de ani, câte 50 ha, să le lucreze întru creşterea exponenţială a ponderii agriculturii în pibul naţional. Din pruncie am iubit legendele haiducilor! Aşa că, cum aflai de asemenea politică agricolă derivată din strategia coabitaţională de gubernare (aşa am scris, aşa culegeţi!), mă pusei pe socotit.

După anuarul statistic 2011, tineret între 18 şi 40 de ani, tineret urban (normali, hipsteri, piţipoance şi cocalari) şi tineret rural (idem, mai puţin hipsteri), de-a valma, ar fi cam 6.769.588. După ce am amorţit de stat strâmb, am ajuns la concluzia că urbanii n’or să lase ei avantajele vieţii de macadam să ia în picioare noroaiele ruralului, ca să aplice pentru ălea 50 ha. Deci, numai rurali! Cam 54% - 3.655.577. Bine-bine, da’ nu toţi tinerii rurali şade cu deştu’n gură, aşa că io i’aşi împroprietări doar pe ăia de-şi taie unghiile înfundându-şi mânurile în poznare. Ca la 23%, adică 866.371, hai 372, că-i cu 5 dupe virgulă şi se rotunjeşte în plus. Cum şedeam şi îmi admiram soco­teala, mi se încurcă un gând misoginos printre sinapsele neuronului din dotare şi mi-am şoptit în barbă că nici tinerele urbane, nici ruralele n-ar trebui să beneficieze de atari facilităţi pen’că, oricum, ele au la îndemână muuult mai multe oportunităţi de a întreprinde. De-un par examplu’ să se mărite cu om tânăr (prima dată am scris tunar!) întreprinzător. În spaţiul rural, acelaşi INS susţine că sunt 59% tinere. Rezultă că numai 41% sunt de sex masculin (Doamne, câte oportunităţi!) şi că, în atari condiţii, pentru haiduceala propusă s-ar califica 355.212 purtători de…(găsiţi voi vorba, că nădragii nu mai sunt apanaj exclusiv). Cu 50 ha pe cap de mascul rural inactiv în piaţa muncii, rezultă că s-ar putea haiduci 17.760.600 ha, cu cca 2.960.000 ha peste ce avem în târcol.

Ceva nu-i în regulă, mi-am zis, şi am mai citit o dată ştirea. M-am lămurit imediat, pen’că domnul cu pricina făcea vorbire numai de terenul liber de contract pe care l-ar avea ADS-ul (ca’ la 50.000 ha). Bun şi atât, însă cei 10.000 de tineri care ar dori să le lucreze ar putea primi ăl mult 5 ha per/capita şi nu cincizeci. Greşi omu’ cu nişte zerouri ori îşi manipulă socoteala în metri pătraţi! Mare şmecherie câteva nule!? Am năvălit să văz pe unde mai bagă stimabilul vorbe bazate pe nule! Aflai! În Comitetul Consultativ (CIAP) pentru elaborarea documentelor de finanţare post 2014 şi în Comitetul Economic şi Social European. Domnul este unul dintre meşterii Manole ai viitorului hogeac european şi vorbele lui dau bine şi pe dinăuntru şi pe din afară, indiferent de zerouri, pen’că, nu-i aşa, e societatea civilă ca’cum ar veni, care’le suptţine gubernu’ în proiectarea documentelor strategice ale statului membru. Aferim!

Ehehee! De abia atunci mă dumi­rii şi mi se strălumină portretul-robot al tânărului cu vocaţie pentru împroprietărire din domeniul public şi privat al statului: un domn de maximum 40 de ani, ± 10.000 de zile (una zi/capita), supraponderal, curcubeţiu (de la roşu pesede la violet pepedede), în faţa căruia uşile se deschid singure (ăl mult împinse cu piciorul!) şi care, absolut întâmplător, are o plăcuţă de înmatriculare cu SEN, DEP, MIN, în varii aranjamente.

Gheorghe Socotitorul

P.S. Stau şi mă întreb: dacă asta va fi „Ţara tinerilor întreprinzători“, cine dracu va mai asigura pensiile noastre, a ăstora mai purii, care ne aducem aminte de valoarea unei nule înainte de virgulă?

Acelaşi
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.13, 1-15 IULIE 2013

„N-aveţi mere... mâncaţi portocale!“

De la o vreme, bag mai abitir de seamă, că frumoasa şi dulcea noastră limbă românească a început să fie bântuită de stafia conjugării verbelor sau, mai exact spus, de folosirea timpilor.

Să mă şi explic. Ori de câte ori vine vorba despre fericirea noastră, a românilor, despre succese şi izbânzi care ne-au impus cândva Europei şi mapamondului, verbele se conjugă la timpul trecut. Adică a fost odată, ca niciodată. Când e să trecem la treabă, să îndreptăm strâmbătăţi, dintr-odată timpul la care sunt conjugate necesarele verbe devine cel viitor.

Cu alte cuvinte, o să facem, o să dregem, dar... la anul! Acum n-avem bani, n-avem chef ori sperăm că poate nu va mai fi nevoie să punem umărul, să ne suflecăm mânecile ori, esenţial, să ne folosim materia cenuşie, cât mai este ea.

De aici şi observaţia unui filosof prin vocaţie, bietul Ţuţea săracul, care, fundamentat pe adevăruri, susţinea că „a te afla în treabă e la români un mod de lucru“.

Şi, ca să mă întorc „la oile noastre“, cum se spune, să aşezăm sub lupa sincerităţii agricultura.

În ’89, adevărata revoluţie pe tărâmul ei s-a dus. „Puneţi mâna pe topoare“, au zis imberbii potenţaţi, şi tăiaţi din rădăcină roadele comunismului“.

Şi treaba s-a făcut, din păcate, în termeni reali. S-a distrus o agricultură performantă la vremea ei în numele unor nelegiuiri făcute de fostul regim ţăranilor ţării.

Mă întreb însă şi vă întreb când vreodată au fost luaţi în seamă umiliţii şi obidiţii acestui neam, adică badea Ion al nostru.

Dar să urmăm firul istoriei. Speranţa sădită acum două decenii a fost repede risipită. Ca această primăvară.

Şi parcă, inspiraţi de folclorul nostru, în satul românesc batem pasul pe loc, „tot pe loc, pe loc.“

Sigur pe ici, pe colo a mai înflorit câte un ghiocel, dar tot românul zice... „cu o floare nu se face primăvară“.

Prin urmare, 7,5 milioane ha, câte teoretic se seamănă an de an, produc tot atât cât o treime dintre ele în spaţiul UE. Că tot am devenit noi, teoretic, europeni.

Ca să nu dăm cinstea pe ruşine, recunoaştem că, de la o vreme, avicultura, viticultura şi, mai recent, industria alimentară s-au mai revigorat.

Numai că oferă produse sub preţul de cost unei pieţe aflate deja în moarte clinică.

În pieţe, aflu mai zilele trecute, sunt aruncate pur şi simplu la gunoi sute de kilograme de fructe în fiecare zi.

Nu sunt, nu mai sunt cumpărători.

„Pofta e mare, zicea o doamnă, dar punga, al naibii de subţire.“

Cum salariul mediu pe economie este de 550 dolari, s-o recunoaştem numai de trufandale nu-ţi mai poate arde.

Şi pofta e pusă în cui şi asta în dauna producătorilor, care-şi văd munca şi speranţele irosite.

Vorbim despre fructe şi aici voiam să vă şi aduc.

Avea România acum 20 de ani vreo 240-250 mii de ha.

Dintre ele, subliniez, dintre ele au mai rămas aproximativ 120-130 mii de ha.

Livezi părăsite, îmbătrânite, fără randament.

UE, aşa a fost să fie, a scăpat din atenţie pomicultura.

La Bruxelles sunt la modă fructele orientale, aşa că ne-au sfătuit şi pe noi: „N-aveţi mere şi pere, mâncaţi portocale!“.

Sunt însă, şi printre noi, oameni a căror meserie nu s-a sleit.

Cercetători de specialitate, în primul rând.

Cei al căror patrimoniu a căzut sub numeroasele topoare ale inconştienţei şi duşmăniei.

Vă mai amintiţi cum, la Staţiunea Băneasa, sub lamele buldozerelor, a pierit într-o noapte colecţia naţională de piersic?

Şi credeţi că doar aici?

Unde au plecat piersicăriile şi caişii Dobrogei, prunele din dealurile Olteniei, nucii din zona Galaţiului ori Hunedoarei?

Mai ştie cineva de vestitele livezi transilvane de castani?

Dar, să privim totuşi cu optimism.

UE a descoperit livezile, necesare estului Europei.

20-50 mii de ha, s-a apreciat, trebuie să revină în patrimoniu.

Dar... aţi ghicit! Nici la Bruxelles, întreb eu.

Nici. Ei bine, dacă mai iau în calcul şi lipsa materialului săditor, pentru producerea căruia e nevoie iarăşi de timp, tare mi-e teamă că, tot ca pe la noi, minunile vor ţine trei zile.

Se vor nărui speranţele în cele patru puncte cardinale şi ce va mai fi fost verde se va usca.

Tocmai pentru aceea lansez un nou manifest pentru sănătatea pământului, pentru sănătatea oamenilor.

Să insistăm, mai apăsat, mai ferm, în virtutea drepturilor noastre de comunitari, pentru repartizarea fondurilor europene necesare.

Să ne pregătim temeinic şi să punem mâna pe hârleţe. Aruncaţi topoarele!

România trebuie să-şi aducă livezile acasă!

V-o spune un simplu argat al românilor de suflet, care a înţeles ce săraci bogaţi suntem.

Gheorghe VERMAN

REVISTA LUMEA SATULUI, NR.12, 16-30 IUNIE 2013

Ce mare lucru să câştigi bani europeni?

„Ce mare lucru să câştigi bani europeni?“ îmi zicea deunăzi unul dintre foştii mei colegi de şcoală, „orientat“ –, şi atunci, şi acum –, certându-mă, pentru lipsa mea de „orientare“.

„Cel mai uşor, zicea, e să te pui la dispoziţia unei organizaţii oarecare, un «serele» de garsonieră, apartament, hai, ăl mult scară, sau mai bine un «oenge», aşijderea, care-i ţinut de-o soacră de’a doua a unui parlamentar obscur sau, la rigoare, de’a unui baronete vizibil. Vezi să fie chitit pe habarnamuri europene, care trebuie transpuse în politica naţională «tout de suite», cum zice franţuzul, dacă vrem să mai punem gumaru’n Schenghen. Cum afli? Simplu! Goagălul şi scrii: «Ong fonduri europene nerambursabile». Rezultatul, uite-l ici’şa, pe tabletă: aproximativ 187.000 în 0,21 de secunde.

Azi, că mâine se dublează! Să tot ai de unde alege. Accesezi adresa de web ori aia de pe paginile de socializare, că ălea e balta cu peşte şi te dai lovit pe parte de democraţie şi cetăţenie europeană, dialog intercultural şi, dacă te ţin curelele, conservarea spaţiului şi civilizaţiei rurale tradiţionale, plus discriminarea de orice fel. Vezi să nu bagi în faţă expertiza pe meserie. Nu interesează pe nimeni, că altfel nu-ţi dădeam io berea asta, ci invers. Era să uit, conservarea mediului şi biodiversităţii, «tous les azimuts», vorba aceluiaşi! Garantat! În două zile o să primeşti un pogon de invitaţii la felurimi de feluri de manifestări, care mai de care, mese rotunde, grupuri de reflexie, conferinţe şi simpozioane. De la cine? De la ăia de câştigară proiecte europene, granturi norvegiene, germane, elveţiene, suedeze şi naiba mai ştie de pe unde, că toţi dau năvală să ne înveţe cum se’nvârte culişeru’n mămăligă şi cum se mârlesc baboii. Peste noapte ajungi «grup ţintă» şi intri automat pe lista de beneficiari ai banilor europeni. Mai mult organizatorii, da’ c’un lunch, o mapă, o «documentaţie», on pix şi on caiet, tot te alegi.

Vezi de te grijeşte de un costum mai curăţel, o cravată, ochelarii atârnaţi de gâţi, că cu moaca ta de intelectual năpădit de existenţialele lumii succesu-i garantat. Apropo! Nu fi zgârcit cu bişniţ cardurile, cre’ că ai! Dacă n’ai, fă iute! Îţi dau moca un şpil. Să scrii la profesie UE/COR 242401, că ştiu ei ce-i asta! Cum nu ştii? Formator de formatori, a mai bava meserie din câte se există în UE-27. Uite ici’şa, ditai patron de firmă de consiliere cum mă vezi, pe ţidulă n-am scris decât formator! N-ai patalama? Păi ce stătuşi ca bou pe coadă? Dăduşi al doilea doctorat? Să-ţi fie de bine, da’ n’ajută la nimic! Formatoru’i formator! Eşti profesor universitar? Nexam! Nu eşti formator, nu exişti! Vii la mine la firmă şi te fac formator în doi timpi şi trei mişcări! Te costă daru’ la aia de-o veni de la Direcţia Muncii. Obiceiu’ locului. Gata! Asta e intrarea! În trei săptămâni ajungi pe listele de experţi-cheie. Aci îţi trebuie şi siviul! La al tău io aş fi expert şperaclu’, nu cheie! Auzi! Două facultăţi, două doctorate, un raft de cărţi scrise, specializări prin străinezia şi tu împuşti francu’ într-un amărât de institut de cercetări! Te-aş lua la mine în onegheu, că am şi un sereleu şi un onegheu, da’ eşti la dracu’ în praznic şi mă obligă ăştia să-ţi plătesc transportu’. Da’ găseşti pe lângă bătătură! La câte bălţi sunt…! Îţi mai vând un pont! Cu jumătate din para faci parandărăt. Nu dai, se rupe cheia’n yală! Împuşti francu’! Da’ ce credeai? Că de dragu’ dioptriilor tale te bagă cineva la caşcaval? Io’s singuru’ prost de pe faţa pământului de ţi-am deschis ochii, da’ dacă nu erai tu, să sufli la examenul ăla, ştii tu care, rămâneam dracu’ repetent şi nu mai prindeam repartiţia aia de mi-o aranjase tata socru’, secretaru’ cu agricultura! Îţi sunt dator, ca’ cum ar veni!“

Gheorghe SOCOTITORU

Apropo! Ştiţi pe vre’un baci, prin Călimani, să fie interesat de un proiect la cheie, pe Măsura 3.1.2?

Acelaşi

REVISTA LUMEA SATULUI, NR.12, 16-30 IUNIE 2013

Dacă am avea simţul responsabilităţii...

Deunăzi, agenţiile de presă ale lumii au transmis cu iuţeala fulgerului o veste care a surprins mediul ştiinţific şi ingineresc mondial.

La Arizona (SUA), cel mai prestigios concurs internaţional de inventică, organizat de ani buni de către Intell, renumită companie de studiu în domeniul ciberneticii, a fost câştigat de către un român.

Între cei 1.600 de participanţi sosiţi din 70 de ţări, un elev din Râmnicu Vâlcea s-a detaşat hotărât, obţinând două medalii de aur şi premiul suprem în valoare de 80.000 de dolari pentru crearea automobilului fără şofer.

O invenţie pe cât de importantă pe atât de ieftină – 4.500 de dolari.

Google, posesorul unei creaţii asemănătoare, propunea un vehicul de 75.000 de dolari.

Ionuţ Budişteanu, genialul creator, cu peste alte 90 de invenţii la activ, este elev în clasa a XII-a la liceul Oltchim.

Un băiat pe cât de înzestrat, pe atât de modest.

La ceremonia decernării premiului nu s-a despărţit de drapelul României purtat simbolic fiindcă, zicea tânărul savant, „premiul aparţine ţării mele!“.

Ei bine, tot în ultima jumătate de an tinerii noştri au smuls juriilor internaţionale peste 200 de medalii, cele mai numeroase de aur.

Notez însă, spre temperarea entuziasmului meu, că 99% dintre premianţii noştri sunt deja studenţi ai universităţilor străine.

Aflu de asemenea, nu ştiu de ce fără să mă mai mir, că în celebra Silicon Valley din SUA jumătate dintre savanţii prezenţi acolo sunt de origine română.

Nu ne lipseşte aşadar aurul cenuşiu, deşi, îmi spunea deunăzi un alt celebru profesor român, titular la Universitatea Lancaster din Anglia, Bogdan Costea, că nu suntem un popor genial, adăugând că „ar trebui să fim o naţiune normală.“

Atunci, de ce oare se întreabă profesorul Lucian Boia, de la Universitatea din Bucureşti, „De ce este România altfel?“

În proaspătul său eseu cu acelaşi titlu autorul şi explică: „Nu e un merit să mergi drept, corect, e o deficienţă să mergi strâmb.“

Ceasul istoriei la români e unul cu poticneli. Rămâne continuu, a rămas în urmă. Cu peste două secole, după unii autori.

Aşa că, păşind de când ne ştim un pas înainte şi doi înapoi, constatăm că batem cumva apa în piuă, pasul pe loc.

Tot mai zilele trecute, comisarul european cu agricultura, român neaoş şi el, Dacian Cioloş, îndemna la progres prin unire.

E nevoie de o strategie măcar pe durată medie, e vremea, cu alte vorbe, să ştim ce vrem.

Europa nu ne dispreţuieşte, suntem fără îndoială parte din întreg, Europa nu ne înţelege.

Nu punem niciodată două vorbe laolaltă, ce zicem nu facem, iar la noi cuvântul e ban de tinichea.

Ce ne trebuie pentru a fi „ca la ei“?

Cultură morală, unitate, tehnologii performante, irigaţii şi serioasă grijă pentru ziua de mâine.

Cultivăm 9 milioane ha dintre cele 10 milioane arabile, cu un randament însă ce încape bine pe o pătrime dintre ele dacă am avea simţul responsabilităţii.

Vindem pământ în neştire într-un mod haotic.

În numele unei false dreptăţi, întărită de principiul proprietăţii, uităm că, înainte de toate, pământul e bun naţional.

De câţiva ani buni seceta ne umileşte. Pierdem recolte gata făcute.

Criza alimentară ne-a trimis emisari.

Cumpărăm mare parte din ceea ce mâncăm.

O ţară ieşită de sub imperiul secetei odinioară, cu peste 3,2 milioane ha irigate, abia de mai speră la 400.000 ha de pe care să poată alunga pojarul lunii lui Cuptor.

Lester Brown, un înţelept ce a descifrat deja ierarhizând urgenţele mileniului, ne tot spune că securitatea socială a lumii e ameninţată de criza alimentară.

Ne îndeamnă aşadar la cumpătare şi acţiune.

Răspunsul? Ministerul Agriculturii, într-un moment de răscruce, renunţă la ştiinţă. Nu aveam bani pentru irigaţii.

Şi atunci ne reîntoarcem pe firul istoriei, apelând la religie. Un protocol cu biserica ar trebui să ostoiască setea câmpiei.

Scotocesc cu ochii minţii şi refac imaginea trecutului. Acum vreo 2.000 de ani maiaşii şi aztecii, populaţii băştinaşe pe teritoriul mexican, invocau cu ajutorul preoţilor pronia cerească.

Da, numai că, zice memoria istoriei, dacă totuşi nu ploua misionarii cu pricina erau arşi pe rug.

Cum ne ştim, ne vor lipsi lemnele în caz de nevoie, aşa că, vorba din popor, „Dumnezeu cu mila“.

Am însă, mai am o speranţă.

Sunt aceşti tineri cu dar şi har, români care uimesc lumea.

Sper aşadar să nu uite şi de „iarba verde de acasă“.

Gheorghe VERMAN

REVISTA LUMEA SATULUI, NR.11, 1-15 IUNIE 2013