* Pamflet

O deprindere obţinută prin îndelungi training-uri (în bruxelleză!) mă obligă, când sunt pus faţă în faţă sacrosanctele regulamente comunitare – „Prezentul regulament este obligatoriu în toate elementele sale şi se aplică direct în toate statele membre“ (citat din JO, un fel de Monitor oficial pe româneşte), să utilizez un instrument. Instrumentul se cheamă TOC (tabel de orientare comparativ) şi este, evident, un tabel. Cum editorul este împotriva tabelelor vreau să înţelegeţi în ce constă. În coloana din stânga (CE) sunt prevederile ucazului CE, în mijloc (RO) prevederile naţionale, în dreapta comentariile (CO) care evidenţiază impactul diferenţelor, modalităţile de rezolvare (invocarea excepţiei, necesitatea derogării, convergenţe, subsidiarităţi). Nu aţi înţeles? Hai să vă explic printr-un exemplu.

Problema (CE): Consultarea părţilor interesate în accesarea fondurilor europene privind modalitatea de accesare.

Modalitatea (CE): Dezbateri publice. Cum? (CE): Reuniuni convocate sub autoritatea administrativă centrală.

Când? (CE): După consultarea publică on-line, anterioară transmiterii oficiale a acordului de parteneriat.

Pentru ce? (CE): Identificare nevoilor şi a particularităţilor/condiţionalităţilor naţionale modalităţilor de accesare a fondurilor comunitare modalităţile specifice de accesare.

Participanţi (CE): Reprezentaţii reprezentativi ai stakeholdărşilor (bruxelleza modernă) reuniţi într-o comisie tehnică consultativă.

Rezultatul aşteptat (CE): Armonizarea consensuală a intereselor partenerilor (UE-Stat Membru-stakeholderşi).

Problema (RO): Idem! CO - Dacă e obligaţie reglementată, cu plăcerea, că arguşii comunitari cer să vază. Dacă nu vede …amână „sine die“ (bruxelleza primitivă) semnarea acordurilor de parteneriat. Adio „mălai“ şi „parandărăt“!

Modalitatea (RO): Dezbatere. CO – Noi facem convocarea reprezentativilor, oricum ĂIA (CE) n’are de un’ să ştie cât de reprezentativ e reprezentativu’ din lista de prezenţă. Să nu uitaţi să puneţi instituţia! Fără funcţie. Nu tre’ să se vază că participanţii e pălmaşi! Facem şi programul prezentărilor, ca suport de discuţii. Aoleu! Să nu uităm să aducem unul-doi de la alte autorităţi publice implicate în implementarea măsurilor orizontale şi transversale, convergente şi/sau subsidiare. Poa’ să fie şi de la egalitate de şanse sau discriminare, că pe ăştia puţini îi fluieră fără să fie fluieraţi. Noi o să plecăm la jumătatea dezbaterii (probleme importante!) şi-i lăsăm să ia tampoanele.

Cum?(RO): Dezbatere sub autoritatea unei instituţii academice, cât mai credibilă posibil. CO - Sugerează  consensul. N-o să nu pară că avem poziţii ireductibile faţă cu stakeholdărşii.

Când?(RO): Cu o zi, hai, două, înainte de transmiterea acordului de parteneriat la „dulăi“. CO – până transpiră presarii asupra lipsei de consens, e prea târziu.

Pentru ce?(RO): Este de preferat să supunem dezbaterii finanţarea măsurilor în care sunt implicaţi reprezentanţii stakeholderşilor cu „gură mare“.

Participanţi (RO): No comment! „Reprezentativii“!

Rezultatul aşteptat (RO): Noi plecăm cu interesele noastre, ei pleacă cu ale lor. CO – Bifare de mare succes!

Gheorghe Socotitoru

P.S. Fără! Ce ar mai fi de zis?

Acelaşi

„Ai carte, ai parte!“ „Cine are carte are patru ochi“

Ei bine, folclorul românesc abundă de asemenea proverbe şi zicători, dovadă fără tăgadă că prin acestea a preţuit, a învăţat să aprecieze ştiinţa cărţii ca pe o fereastră deschisă spre lumină.

Nu era gospodar mai acătării care şi-n mult puţinul pe care-l avea să nu-şi rupă de multe ori de la gură pentru ca una dintre odrasle să poată lua drumul şcolii.

Şi mai era ceva! Şcoala însăşi, chiar şi mai cu seamă şcoala sătească, beneficia de aportul unor dascăli, de multe ori apostoli precum Domnul Trandafir care-şi slujeau profesia cu credinţă şi dăruire, pentru ei ştiinţa cărţii fiind bunul cel mai de preţ de care ţăranul însuşi avea nevoie.

La sat funcţionau nu doar şcolile foarte numeroase şi chiar cu doar câţiva elevi ci şi nu mai puţin celebrele aşezăminte culturale, dotate cu biblioteci adesea ţinute editorial la zi, puncte cardinale alături de biserici pentru alungarea beznei şi ignoranţei dintr-o lume altfel mirifică, unică chiar.

Scenele acestor aşezăminte găzduiau spectacole de teatru în care actorii erau sătenii însuşi şi cicluri corale ori poetice care făceau duminică de duminică deliciul auditoriului sătesc.

Ei bine, zic din nou, asta a fost însă odată ca niciodată.

Satul intră încet, încet în uitarea propriilor tradiţii şi obiceiuri, dând la spate frumuseţea spiritului românesc.

Trebuie să vină câte o minte luminată a Europei ori de pe aiurea, precum prinţul Charles, care să observe că într-un anume fel satul românesc este un unicat, că lada cu zestre a culturii rurale n-ar trebui părăsită într-un ungher, fiindcă asemenea comori sunt, ar fi mai de folos decât oricând.

Ca scoborâtor prin timp din acelaşi spaţiu cultural nu pot să nu am nostalgii gândind că şi la mine în sat, acolo între dealurile Carasu ale Dobrogei odată, cândva, oamenii trăiau aşişderi.

Aşa că fac ce fac şi iau aminte la „înnoirile“ aduse de noua democraţie dâmboviţeană şi înţeleg, în chip dureros, că revoluţia tehnică şi culturală a lumii moderne ne duce, în chip samavolnic, spre uitarea de sine.

La un celebru eveniment cultural de talie universală dedicat cărţii luam seama mai acum ceva timp că fiecare zi ne îndepărtează în fapt pe noi, românii, de bucuria descoperirii lumii prin carte.

Abia 0,3% din ce se tipăreşte în Europa vine din România.

În ultimii cinci ani producţia de carte românească a scăzut cu peste 40%.

Din doi români unul n-a pus niciodată mâna pe carte.

Ba, şi mai mult!

Ocupăm primul loc în UE în ceea ce priveşte analfabetismul.

Avem aşadar neştiutori de carte. Între ei, peste 6.500 de „patroni“.

Aşa că partea oferită de viaţă nu mai seamănă cu cea din celebra zicală.

Un venerabil profesor universitar îmi mărturisea oftând, şi el fiu de ţărani, că astăzi învăţământul superior a fost confiscat de orăşeni.

Doar 2% dintre studenţi provin din rural.

De ce? Lucru lesne de înţeles. Deşi teoretic e cuprins în cuprinzătoarea sferă a culturii şi învăţământului european, în fapt satul românesc a fost trădat şi mai apoi abandonat.

Apostolii de altădată refuză ruralul fiindcă îşi doresc aceleaşi condiţii de trai ca ale orăşenilor.

Profesia aleasă nu mai semnifică astăzi un jurământ de credinţă, ci mai degrabă o povară, un fel de bolovan al lui Sisif care nu oferă nicio satisfacţie.

Într-o foarte interesantă anchetă la nivel planetar, 60% dintre subiecţii chestionaţi au declarat cu seninătate că ar prefera să nu muncească şi oricum jumătate din prestaţia lor nu are niciun efect economic.

„Tabula rasa“, vorba latinului.

Gheorghe VERMAN

Desfid pe oricine pentru parafrazare. Cum să fie altfel decât dormindă agricultura naţională, când tot ce se făcu pentru ea în două decenii şi’o litră se făcu cu atâta mare băgare de seamă ca nu cumva să nu se trezească şi să spulbere visele negoţului cu mâncare. Nu sunt un nostalgic şi nici nu sufăr după agricultura de comandă, dar o recentă vizită la un târg de agricultură deschis pe unul dintre ogoarele Bărăganului îmi aduse în faţa ochilor somnul agriculturii naţionale.

Ca în orice obor erau de toate: seminţe, soiuri, îngrăşăminte, tractoare, maşini agricole de lucrat pământul, super maşini pentru tratamente, instalaţii de irigat, combine de recoltat, produse pentru tratamente şi erbicidare, folii şi ţevi, coase şi balotiere, vânzători şi cumpărători, reclamă cât încape, lume şi prostime, vorba cronicarului. Super maşini agricole. Cu comenzi program, de-mi rămaseră în urechi vorbele unui fermier ars de soare, necazuri şi năduf: „Nu-mi iau bă, că lu’ asta dacă nu-i fac ce-i trebuie îmi ia şi hanţele, mă şi bate şi pleacă şi la mă-sa“, completat de tovarăşul de oftici vizuale, nu mai puţin tăvălit prin căldurile şi praful Bărăganului – „Bă, ăsta vrea de şalopetă costumu’ de ginerică!“. Li se vedea în ridurile ochilor amărăciunea visului intangibil, în ciuda unor expoziţionistice oferte de a proba moliciunea scaunului unui titanic tractor trăgând  o grapă cât islazu’ comunal. Ce să mai vorbim? În târg erau toate „deşteptătoarele“ agriculturii care ar fi trezit-o din somnul subzistenţei direct în lumina super-competitivităţii.

Văzând şi auzind ahturile mai multor vizitatori m-am întrebat dacă asta îşi doresc şi ofertanţii. Am dubii că da? Pe ce mă bazez? În primul rând pe preţuri. De două-trei ori mai mari decât cele văzute pe plaiurile agricole ale expozanţilor (că doar nu credeţi că expozanţii ar fi fost majoritar români!). Pentru o ţară la care 50 kg de azot la ha este o imagine a opulenţei, tentarea cu fertilizanţi de tip „smart“ (deştepte) care costă la tonă cât producţia unui hectar de grâu într-un an bun este sfidare. Iar plusul de 30 % la producţie e vopseală de gard.

Reclame subliminale (geniale, fie vorba între noi!): porumbi transplantaţi din seră, ca să’i vadă omu’ mătăsiţi şi să-i râmnească pentru trufandaua naţională a concediilor estivale (pe lanţuri scurte, cum se zice la Western Hight Gate). Floarea, idem, pentru că, nu-i aşa, vipia ultimilor veri şiştăvi boabele şi ne lăsă cu… caru’ gol. Nu vă mai spun de altele. Doar de o vorbă trasă cu urechea: „Bă, eşti prost! Ascultă aici: dacă te creditează banca furnizorului din străinezia, nu una românească,  cum zise ăla, gaj o să fie sută’n sută pământu’, că nu se bucură el la coliba ta şi tractoru’i oricum al lui. Cum n-ai marcat rata, cum vine şi-şi ia gaju’. Bun înţeles că nu-l cară la el cu totu’, da’n pungi, snaga, pentru flori, poa’să’o ducă. Rămâi de faci dracu’ chirpici, că tot ţi-ai luat muiere cărămidăreasă.“

Gheorghe Socotitoru

P.S. Îmi plăcu târgu’, mă amuză, ca de fiecare dată, „imaginea“ lui „foncée“, însă am rămas cu gustul amărui al „tânărului fermier“ care, coborând din cabina unei autopropulsate, scuipă cu obidă: „Dă-le naibii’că cu ăştea nici să te aghezmuieşti nu poţi. Tre’ că are şi fiola pe undeva…! Nu se ecsistează să nu aivă.“

Acelaşi

Din motive editoriale, productele tipărite se croşetează din vorbe cu ceva vreme înainte de a vedea lumina tiparului (este evident că suntem mari producători de esenţe lemnoase?), pe cale de consecinţă şi acest product este aşternut pe hârtie (vorba vine că ne modernizarăm şi noi foştii socotitori nominali şi vocaţionali) cu ceva vreme înainte. Mai exact în Duminica Orbului (a cincea Duminică după Paşti). Coincidenţa unor alegeri, europene de data asta, cu prima asociere publică între vindecarea orbului şi elecţie mă îndeamnă spre reverie (ce tânăr eram, ce înţelept n-am ajuns!) şi aducere aminte (ce orizonturi de aşteptare ne întinseseră, covoare, candidaţii!). O absolut inopinată vizită la Hight Western Gate (reuniunea anuală a socotitorilor europeni, că există şi asta!) mă puse „face-to-face“ cu „target-ele strategice ale unor euro-candidaţi“ (citate televizionistice!). Erau întinse (ele, „target-ele“) pe ferestrele crâşmelor (că la ăştia e crâşmă’n crâşmă, nu ca la noi, farmacie’n farmacie. Vi le înşir şi Domniilor Voastre. Ascultaţi ici’şa, în ordinea catindatului (cam indian musulman, după vorbă, după port!), care-mi dădu fluturaşu’ cu programul,  vreme ce io legumeam o berică, pe-o terasă:

• Creşterea procentului de investiţii în activităţile RDI (CDI, în bruxeleză), pentru consolidarea autonomiei şi securităţii (alimentară şi energetică, nu la ce vă duce mintea dvs. zgubilitică);

• Creşterea gradului de specializare a IMM-urilor din spaţiul rural, în vederea consolidării completivităţii acestora, prin măsuri FEDR (atenţie, nu FEADR!);

• Creşterea nivelului redus al productivităţii agricole din noile SM şi îmbunătăţirea accesului fermierilor acestora la creditele agricole, prin dedicarea unor măsuri PAC;

• Creşterea eficienţei serviciilor publice administrative, sociale, medicale şi de învăţământ primar, secundar şi terţiar; reducerea ratei de abandon şcolar şi creşterea speranţei de viaţă;

• Resorbţia şomajului general accentuat de criza mondială şi reducerea cu 75% în 2 ani a şomajului tinerilor;

• Mediu: exploatarea durabilă a resurselor naturale; conservarea apei şi a biodiversităţii; susţinerea pierderilor rezultate din aplicarea voluntară a măsurilor de mediu;

• Preluarea pe cheltuiala publică a investiţiilor private şi locale în măsurile de reducere a impactului schimbărilor climatice globale şi a fenomenelor de risc (inundaţii, secete, zăpezi siberiene);

• Creşterea accesului grupurilor sociale vulnerabile la programele de resorbţie a vulnerabilităţilor şi reducerea discriminărilor de orice fel (inclusiv …, nu spui care, că vor colapsa puriştii).

Eheee! Ce părere aveţi? Ce vi se pare cunoscut? Poate grija de capra vecinilor! În rest nu prea îmi vine să cred! Nu aţi avut de unde! La noi se vorbi până în dimineaţa votului european doar de copiloţi mincinoşi, paraşute, borfaşi, boarfe, blonde tunate, tunuri deturnate şi DNA! Hai, şi de o gripă rebelă!

Gheorghe Socotitoru

PS I: Acronimele sunt pentru cunoscători!

PS II: Domnule PM, vreţi să vă transmit datele de contact ale candidatului euro-asiatic? Sigur n-o să intre în Parlamentul European şi l-ar aranja de un consilier la cabinet. Acronimele? Nu vi le spun!

Acelaşi

„Ai carte, ai parte!“ Vorbă românească. Şi aşa se şi pare că va fi fost până nu demult. Numai că, ştiţi zicala, „adevărul umblă foarte adesea cu capul spart“. S-a băgat deci degrabă de seamă că banul la ban trage şi, prin urmare, chestiunea cu cartea pare a fi numai aşa, o vorbă. Şi asta de vreme ce la noi peste 3.000 de întreprinzători cu avere sunt neştiutori de carte.

Cândva, să tot fie trei decenii de atunci, eram mândri tare că analfabetismul fusese eradicat. Învins adică! Vreai nu vreai, trebuia să mergi la şcoală.

Modelul dascălilor era domnul Trandafir, un om blând, bun ca pâinea caldă, cu vocaţie pentru profesia de apostol.

Începuse pe timpurile acelea un fel de întrecere între copiii satului, şi doar între ei, să ia seama la buchea cărţii, cea mai fericită zi din viaţa unui prichindel fiind aceea când întorcea prima pagină a unui abecedar.

Şi mai era ceva. Domnul ori doamna învăţătoare făceau parte din elita intelectuală a ţării, cuvântul lor devenind axiomă pentru lumea satului.

Tocmai pentru aceea, cu tot birul foncierei, Moromete şi-a trimis băiatul la carte, selecţia pentru învăţătură fiind întemeiată totdeauna pe vocaţie.

Cei mai îndărătnici rămâneau la plug şi asta nu era nicio ruşine fiindcă pământul, munca erau visele oricărui sătean.

Ei, dar vremea a vremuit şi, în pofida îndemnului către ştiinţa de carte, alte ambiţii au cuprins satul.

Drumul către oraş nu mai fascina pentru – vorba lui Sorescu – „a vedea Craiova din car“ ci, mai degrabă, a dat rând dorinţei de înavuţire cu orice preţ, dascălul satului trecând încet, încet în rândul unor oameni oarecare.

Ce s-a întâmplat, ce se întâmplă e greu de acceptat.

România europeană, în era computerului, are analfabeţi.

Şi asta pare să nu mai mânie pe nimeni.

Statul democrat a demolat sute de şcoli, învăţătura fiind socotită o corvoadă. Mai întâi pentru autorităţi şi, foarte dureros, mai cu seamă pentru tineri. A început un fel de cruciadă împotriva ştiinţei fiindcă au băgat de seamă noile generaţii că avuţia nu e o chestiune de ştiinţă şi efort ci, mai degrabă, un fel de cacialma în care câştigă cel care trişează mai abitir.

Cum învăţământul înseamnă şi efort financiar, demnitari născuţi peste noapte au dat cu tifla la tot ce însemna şcoală, inventând diploma pe bani şi furt.

Somnul raţiunii naşte monştri, observa un genial gânditor al lumii moderne. Aşa că degrabă noaptea minţii s-a strecurat ca o stafie peste Europa, cei mai săraci nemaiputând nici măcar să viseze la profesiile intelectuale.

În universităţile ţării abia de mai încap 1% dintre copiii satului, şi asta în vreme ce papagalicim despre dezvoltarea rurală.

Sistemul românesc de învăţământ, ridicat la rang de mândrie naţională de celebrul Spiru Haret, a sucombat sub bagheta unor miniştri ei înşişi certaţi cu şcoala.

Se schimbă demnitarii, se preface şi învăţământul.

Totul a devenit benevol şi desuet.

A fost îngropat, la propriu, învăţământul profesional agricol, ce să mai vorbim despre odinioară excelentele şcoli de artă şi meserii!?

Între timp, nu e localitate cât de modestă să nu aibă instituţii „superioare“ de învăţământ privat.

O afacere bănoasă, evident, cu un impact devastator pentru agricultura ori ştiinţa modernă.

Candidaţii sunt restanţierii de la examenele de bacalaureat, acum un fel de bau-bau pentru tinerii atraşi în caruselul tăiatului de frunză la câini.

Aşa că, neputincioşi la examen, încep să fie împinşi de la spate, uşurând problematica şi făcându-se, cei cu decizia, că trebuie mai multă îngăduinţă.

Urmarea? La universităţi dau buzna veritabili analfabeţi, concurenţi la o diplomă de carton cumpărată pe banii părinţilor. Neputincioşi şi îngăduitori şi ei.

Odată „legitimaţi“ universitar, încep goana după funcţii, oricum, nu solicitante şi, dacă se poate, excepţional remunerate.

Acum e timpul să vorbim şi despre dascăli. Prost plătiţi, fără niciun apetit pentru o profesie mai mult decât pretenţioasă, cei mai numeroşi capotează la examenele de definitivat şi grad.

Aşa se face că întregul sistem naţional de învăţământ românesc a devenit un imens haos care, dacă nu e degrabă dezorganizat, va sucomba fără drept de apel.

În privinţa învăţământului agricol, mi-e că totul trebuie luat de la capăt. Ca şi repunerea în drepturi a cercetării ştiinţifice agricole.

Parafrazând un celebru filozof şi scriitor al timpului nostru, l-am numit pe André Malraux, secolul XXI va fi al şcolii ori nu va fi deloc.

Uneori ne îmbătăm cu apă rece.

Succesul la olimpiadele internaţionale, precum cel recent la Balcaniada de matematică de la Sofia, nu înseamnă decât să s-ar putea.

Numai că, luaţi aminte!

Laureaţii sunt copiii unor oameni cu bani, iar pregătirea lor e una exclusiv privată.

Vin examenele! Ei, şi? Recenta repetiţie generală a demonstrat că putem miza pe un procent de promovabilitate de cel mult 30-35%.

Moda zilei demonstrează că tinerii, şi nu doar ei, visează la învăţământul internaţional.

Cel puţin 27% dintre ei ar dori să plece chiar mâine. Ceea ce nu ştiu imberbii noştri ambiţioşi e că lumea învaţă. Că universităţile străine sunt instituţii de tradiţie unde cartea e Biblia celor care doresc să prefacă în realitate neaoşul nostru proverb „ai carte, ai parte“.

În ceea ce mă priveşte, sunt convins, îndemnând pe drumul de azi, societatea românească îşi trăieşte amurgul. Viitorul a început ieri. Noi însă orbecăim prin alaltăieri.

Gheorghe VERMAN

Dacă sunt cireşe de mai, de ce n’ar fi şi ofticări? Aud?! Vreţi, nu vreţi, eu o să vă spui ofticările mele din luna ce trecu, iar Domniile voastre o să vedeţi ce şi cum!

Europarlamentarele.  Am stat ca proasta’n prispă şi m’am uitat ca curca’n lemne pe toate posturile de televizie, doar-doar o s’apară un eurocandidat să mă convingă. Neam! Şi n-am avut pretenţii. Singura mea pretenţie ar fi fost ca măcar unul să facă vorbire despre făcătorii de pâine. N-ai să vezi! Care mai de care: să ne intră în case cu tot cu Europa (iar?– de ceva vreme nu numai că intră, ne dă şi afară!), să ne apere la Bruxelles (de când le-am declarat răzbel?), să ne susţină euro-campionii (cam ca funia, spânzuratu’!). Eurocandidaţii ne vorbiră de pericolul dreptei din dreapta, de raiu’ stângii de mijloc şi de edenu’ popularilor (nici, nici) şi cum ei, eurodeputaţii, vor îmburda toate socotelile de la Western Hight Gate dacă noi, euroelectorii năvăli-vom să ghiftuim eurournele! Başca la ce vom pierde dacă punem botu’ la ăia şi ce chichiriţe ne vor umple la ei! Să socotim! La 776 de europarlamentari, dacă nu-l taie pe vr’unu’d’ai noştri oarece şi trag toţi hăis/cea, dacă împuşcăm oleacă peste 4%. Despre ce decizie politică vorbim? Locul şapte la voturi! Virtual! Realul dacă sare la 2%. Aşa, un iz, ca să nu zic damf! De ce ar fi ieşit fermierii la vot? Pentru o convergenţă la subvenţie prin 2019 ori după? Pentru eliminarea cotelor de lapte mâine? Pentru eliminarea cotelor de zahăr, tot mâine? Pentru creşterea fondurilor de dezvoltare rurală: piscine pe malu’ gârlii, parcuri în poala pădurii, săli de sport pentru moşnegi reumatici, biblioteci pentru analfabeţi funcţionali? Pentru susţinea defavorizaţilor: lotri, cer­şetori, puturoşi, şmecheri şi tăietori de frunze la câini? Pentru interzicerea pesticidelor întru’ propăşirea bolilor şi dăunătorilor agricoli (interzicerea neonicotinoidelor ce vă spune?)? Pentru creşterea preţului la motorină mai spornic decât bureţii pe vremi ploioase? Pentru credite agricole şi investiţii cu dobândă cât a creditelor de consum? Pentru lipsa de predictibilitate a afacerilor? Pentru falimente în anii de maximă producţie agricolă? Pentru liberalizarea vânzării moşiilor (moş-moşie, vă spune ceva?)? Pentru menţinerea TVA-ului la alimente la 24%? Pentru impozite şi taxe maneliste (fără număr)? Mai vreţi? Mai am! Întrebare: cu ce s-au ales fermierii de la anterioarele euroalegeri, până acu’? Cine face socoteala să ne spună şi nouă! Măcar post factum!

Mârlănia publică! Am sperat că la întrunirile europarlamentarelor, „şefii“, îndeobşte mai tinerii şefi, au învăţat că politeţea nu este „à la chois“, vorba franţuzului. Inventar de mârlănii VIP: se întârzie nesimţit, se plecă înainte de vreme (niciodată înainte de gustărică), se doarme, se studiază pereţii, se întrerup vorbitorii, se vorbeşte la telefon, se citesc ziarele. Discursul (atunci când este!) este grobian. Am uitat! Se înjură! Minciuna este inclusă! Fără culoare politică.

Gheorghe Socotitorul

P.S. Domnilor şi domnilor VIP, lăsaţi manierele elegante! Mai bine flatulaţi şi eructaţi. Deveniţi credibili şi specifici, ca să zic aşa! Ghiciţi dumneavoastră specia! Punct. Nu mai am caractere. Ca şi voi!

Acelaşi

Mai zilele trecute mă rătăci printr-o sală cu oarece „catindaţi“ la fotelurile capitonate şi lipsite de impozite de la Western Hight Gate, care şuguiau unii cu alţii (noi din sală eram de semnătură, să se descarce cheltuiala reuniunii pe proiectul european minimal necesar!)  despre ce minunată va să fie Europa prin 2020, când sărăcia şi excluziunea socială fi vor legendă, ca plăgile Eghipetului. Aflai şi io cum stăm: 42% din populaţie e săracă şi exclusă social (una cu alta e musai, că sunt cam ca marca şi scrisoarea). Datele sunt la grămadă şi, cum 43% din populaţie se află în spaţiul rural, aici riscul de sărăcie extremă este de cca 4 ori mai mare decât în urban. Văzui şi o hartă a sărăciei în care săracii erau un punctuleţ roş’ (400/punct). Frumoasă hartă! Împopistrată peste tot, mai puţin pe crestele munţilor şi în bătătura ălui mai bun vecin al nost'. Punct pe punct erau prin Vaslui, sudul Teleormanului şi Valea Oltului (de la Carpaţi până la vărsarea în Dunăre), sudul Doljului, Valea Siretului (de la Suceava la Galaţi), Giurgiu, Călăraşi, Ialomiţa şi Brăila. O minunăţie de închistreală cu care să te tot fi fălit, dacă n-ai fi ştiut că fiecare punct piteşte ca la vreo 150 de familii medii.

Pe o altă hartă am văzut şi fiefurile marilor latifun­diari ai Românei (apropritari, arendaşi, concesionari). Ghiciţi pe unde se află ei ? Aţi ghicit ? Nuuuu!? Vă spun eu! Prin judeţele Vaslui, Teleorman, Olt, sudul Doljului, Giurgiu, Călăraşi, Ialomiţa şi Brăila. Ca să nu ne ostenim neuronii adurmiţi se trase concluzia că acolo unde sunt exploataţiile alea mai mari dau năvală ruralii la gava­nosul cu sărăcie. Bun înţeles că domnii parlamentari europeni (ăia din fruntea listelor) or s-o reducă până prin 2020, la pachet cu reducerea excluziunii! Cum? Nu ziseră, aşa că nu vă spui nici io! Bănui. Da' vă spun al' dată.

După, avui o curiozitate. Am pus peste harta sărăciei harta latifundiarilor şi a „minerilor“ agricoli (vorba unui prieten – ăia de-şi lucrează pământul până-i secătuiesc vâna). După APIA (doar la ea poţi să-i găseşti, că se înregistrează pentru plata la suprafaţă), ăştia sunt prin Botoşani, Suceava, Dolj, Olt, Maramureş, Bihor, Bistriţa-Năsăud, Iaşi, Mehedinţi.

Cum am aranjat hărţile, cum avui revelaţia pojarului sărăciei. Peste tot locul. Fără osebire. Poţi să nu legi sărăcia rurală de exploatarea pământului? Unde pământul este lucrat de marii moşieri, muncitorul agricol, chiar bine plătit (se mai întâmplă!), este numeric redus, aşa că leafa se împarte la numărul mediu de guri pe familie statistică şi gata sărăcia. Acolo unde latifundiarii n-au avut spor cu cumpăratul, arendatul sau concesionatul, micii fermieri care s-au adresat la APIA pentru a accesa sprijinul acordat prin PAC împart bruma de venituri la numărul de guri din ogradă şi rezultatul este identic. Familiile marilor latifundiari nu sunt luate în calcul. Ca număr, „săracii“ de ei sunt statistic neglijabili.

Gheorghe Socotitorul

P.S. Pe hartă, din motive de dublă înregistrare, nu există „săracii“ expaţi care au cumpărat, arendat, concesionat şi exploatează cam 1.000.000 - 1.500.000 ha. Nu poţi fi şi „sărac-expat“ şi „sărac-fermier“. Logic! Nu?!

Acelaşi

Dat fiind faptul că socoteala bilanţieră anuală a ofticărilor riscă să-mi transforme ficaţii în balastieră, pentru alea de le uit am decis să le inventariez mai des, la trimestru.

Ăia de ţâpă de creşterea preţului la soia importată. Drept e! Crescu cu ceva (1-2%). Cu 1,5% la 550 de euro/t face ca la 8 euro/tonă, adică 0,8 eurocenţi/kg. Nici cât crescu preţul la motorină la unu de april, de trecu. Dacă s-ar fi ofticat că România n’are politici pentru cultura de soia, deşi a aderat mai an, la iniţiativa Danube Soya (ăi de zic să facă convenţională pe Valea Dunării), aş mai zice! Poate nu s-ar mai aduce de aiurea şi nu i-ar mai creşte preţu’ ca’ cum creşte acciza la parfumuri franţozeşti. Să ţâpe când or vedea sprijin guvernamental pentru ăi de cultivă soia să dărâme bugetu’, şi’om avea cultură, cam cât pârloage cu ciurlani. Aud? Never? Asta e! Fatalitate!

Ăia de cred că de la anu’ înturna-se-va TVA-ul la pită la 24%. Dom’Ministru, nici usturoi, nici …damf de râgâială. S-o crează ei! 

Ăia de picară pe derrière (scuzaţi de vorbă proastă!) precum cloţa pe óò când auziră că până în sara de S’ânt’ Vasile a lu’ 2019 s-or dubla fermele familiale, cu parale  de la Western Hight Gate (50.000 parai/famelie famelică!). Adicătelea o să cam sărim de la 60.000-70.000 câte sunt, la 150.000. Ori 200.000! De care familiale? „De subzistenţă, orientate spre piaţă, intensive, tradiţionale, ecologice, supertehnologizate“ (citat din dl Comisar European al Agriculturii). Con­ceptual, ferma de familie de subzistenţă are 2 vaci (citat din Dom’Ministru). Ferma de familie orientată va trebui să aivă de zece ori mai mult (citat tot de acolo!), deci vreo 20, şi să iasă cu productul lor lichid ori închegat în piaţă. Pe cale de consecinţă ar trebui să ţie şi suprafaţa furajeră corespunzătoare, că doar n-o să devie importator net de furaje. Una peste alta, vaca (scuzaţi, UVM-ul) şi hectarul, ca să aibă ce rumega şi când o vor îngropa zăpezile iernii în grajdul familial (fenomen îndeobşte cunoscut şi repetabil!). Adică douăj de hectare. La aşa suprafaţă, fără un tractor şi ceva maşini agricole, geaba. Unu’ sănătos, cu ce-i trebuie pentru furajerie, sare spre 49.500 de euro. Mai rămâne de un bici procopsit, ca să-l folosească mama lu’ fermieru’ familial famelic (v. „Dă, mamă, cu biciul în mine/Că n-am ascultat de tine“). Ori muierea! Cu ălea 20 de vaci mai greu, da’ facem aşa: le dăm la taur (scuzaţi!) şi le înmulţim. Din 2 facem 4, din 4 facem 8, din 8 facem 16 şi când am ajuns aici le adunăm cu primele 4 şi dă 20. Dacă sunt vaci precoce şi sprinţare, cam prin 2022, şeptelu’i bob numărat! Să de-a Ăl de Sus să nu fete tăuraşi!

Bondarii europeni care sunt în pericol de extincţie. Nu vă ofiliţi! Nu-s bondari, nu e lucernă. Nu e lucernă, nu e vacă grasă! Nu este vacă grasă, nu este Beef Steak Stroganoff şi asta ar trebui să trezească nelinişti la vârf. Apropo! Bondarii se pot importa din Japonia, ca şi vaca Kobe!

Gheorghe Socotitoru

P.S. Problemă pentru fisc! Pentru un hectar sunt necesari cca 2.000 de bondari. Cum un stup cu 350 de bondari costă minimum 150 de euro, să se calculeze acciza (polenizarea e un lux!) la 500.000 ha cultivate!

Acelaşi

Veţi recunoaşte, de bună seamă, primăvara e poate cel mai însemnat anotimp. O trezire generală la viaţă şi chiar un optimism dezlănţuit – fiindcă aşa a fost de când lumea acum e ca şi cum ţi-ai măsura încă o dată paşii cu ritmul potrivit de vreme, marea rotire a planetei albastre în jurul propriei axe căpătând valenţe şi preţuri noi, risipind dor de viaţă şi speranţă.

Privesc, iau seama la primăvara 2014 şi nu ştiu cum se face de nu mă mai înţeleg pe mine însumi.

Sunt băiat de la ţară şi, de când mă ştiu, satele noastre se scufundau la ceas de aprilie în omătul de floare al livezilor zorind către fructele dospind în explozia de arome şi culoare a unui nou început.

Acum, în bună parte, satul doarme încă letargic adăstând belşugurile de altădată.

Minunea de odinioară a alunecat către niciunde şi doar arareori câte un pâlc de pomi uitaţi de vreme mai tulbură cele patru puncte cardinale.

Cele peste 250.000 ha de livadă care mi-au legănat copilăria şi mai apoi tinereţea au dat rând, sub neîndurătoarea sălbăticie a topoarelor, unei puste fără viaţă şi mai cu seamă fără speranţa împlinirii bunăstării de odinioară.

Livezile Dâmboviţei, Argeşului, Maramureşului, Sucevei ori Dobrogei au preferat bejenia lăsată pradă păgânei credinţe că e suficient să aştepţi para mălăiaţă, cu alte cuvinte că poţi culege şi când n-ai semănat.

Las deoparte amintirile revăzute cu ochiul minţii, piersicăriile ori caişii Dobrogei, prunele Olteniei, merele Voineştilor ori Băii Mari şi iau aminte la câmpie.

Grânele visează şi ele la vremea secerişului, spuzite când şi când de sărutul sălbatic al criveţelor întârziate.

Odinioară tarlalele erau bordate de binefăcătoare perdele de protecţie, peste 2.000 ha numai în Dobrogea mea natală.

Întunericul unor minţi orbite de graba căpătuielii le-a trecut în nefiinţă. Urmarea?

Dacă la Negru-Vodă s-au cules anul trecut, în medie, 2,3 t de porumb/ha, peste graniţă, la Kardam, Bulgaria, unde fâşiile de pădure străjuiesc câmpia, recolta a fost cel puţin dublă.

La Dăbuleni, în inima Olteniei, nisipurile zburătoare se zbenguie acum în voie, pustiul alungând belşugul spre disperarea gospodarilor, cândva grădinari de frunte.

Şi aici securea a făcut legea, tardivele păreri de rău amărând nişte oameni şi aşa bătuţi de soartă.

În Dobrogea se încearcă reconstrucţia.

Se produce puiet, mai cu seamă de salcâm, dar efortul, singular vezi bine, rodeşte anevoie.

Când, cum vom alunga prostia – e greu de spus.

Fiindcă dacă e să dăm cinstea pe ruşine noi ne pricepem mai abitir ca mulţi alţii.

În Bacău, în Ţara Moţilor, în Suceava, Vaslui, Galaţi s-a trecut la prădarea munţilor ori a ocoalelor împădurite.

Pădurile au fost izgonite spre a ostoi setea de bănet a te miri cui, dar mai cu seamă a ungurilor, nemţilor, austriecilor şi chiar a americanilor care, pentru o punguliţă de aur, nu s-au dat în lături să fure ca în codru.

Codrul frate cu românul, cum zice o vorbă.

Ei bine, a făcut ce a făcut el, românul de azi, şi şi-a vândut una dintre poate cele mai de preţ avuţii, pădurile.

Munţii, pleşuvi acum şi părăsiţi de răcoarea clorofilei, filosofează şi ei a nedumerire fiindcă n-ai fi crezut să ne secătuiască mintea într-atât încât să „vindem“ – vorba vine „vindem“ – şi cămaşa de pe noi.

Totul însă la adăpostul legii măsluite care, în temeiul minciunii şi dispreţului faţă de dreptatea celor nevoiaşi, a pus totul la dispoziţia veneticilor.

Un proces celebru de acum prin părţile Bacăului, şi nu numai, a înstrăinat unui samsar 50.000 ha de pădure în temeiul unui proces înjositor, după ce alte trei tribunale anterioare refuzaseră restituirea ca ilegală.

Ei bine, la Covasna, un al patrulea rechizitoriu pune la dispoziţia unui contrafăcător de ţidule nu 30.000 ha, câte solicitase acesta şi care-i fuseseră refuzate de trei ori ci, culmea, 50.000 de hectare.

Nu intru în amănunte fiindcă procedeul strămutării unor litigii de la Ana la Caiafa a fost deja patentat la noi, dreptatea cum se zice fiind de partea celor cu parale.

E primăvară, ziceam, şi nu mai pricep aproape nimic. Am vândut grâul, am vândut porumbul pe banii punguţei din poveste, în timp ce, numai în februarie 2014, preţul grâului a urcat cu 20%.

N-am fi avut spaţii de depozitare, se zice.

Tot aşa cum nu mai avem loc pentru pământul din moşi-strămoşi şi – prostia omenească n-are leac, se ştie – îl înstrăinăm pe ce-o mai fi, ce s-o găsi.

Nervi de primăvară – veţi spune. Poate!

Numai că răbdarea are limite. Şi, spusa poetului „Să nu dea Dumnezeu cel Sfânt.“

Gheorghe VERMAN

Am fost la simpozionul organizat de o distinsă economistă cu ştaif, nădăjduit consilier de miniştri, prim-miniştri, preşedinţi, ba chiar şi comisari europeni. Doamna presta pentru un proiect PODCA (pe româneşte – programul operaţional de dezvoltare a capacităţii administrative), iar eu eram o semnătură minimal necesară pe sacrosancta listă a grupului-ţintă, fără de care nu-ţi decontează Western Hight Gate paraua cheltuită. Din toate care se spuseră, şi erau mulţi care spuseră, eu reţinui câteva motive pentru care agricultura românească va fi să fie, ce va să fie…

Primul motiv. Agricultura este una dintre ramurile economice care participă constant cu 3-5% în PIB, indiferent de zvâcnirile crizelor şi, dacă şi-ar da osteneala, numai într-un an ar atinge aitiul (pe bruxelleză, tehnologia informaţiei), învârtoşând PIB-ul până spre 8%. Asta dacă onorabilul ţăran şi-ar vedea interesul de producător de alimente pentru secolul XXI, şi anume ecologice, conservative şi tradiţionale, singurele care l-ar putea zvârli dincolo de porţile autoconsumului. Pentru că, nu-i aşa, preţurile pentru produsele ecologice sunt cu peste 50% mai mari şi, dacă socotim bine cele 5% participare la PIB, mintenaş s-ar transforma în 7-8%. Şi încă p’atât, în cascada anilor de or veni, devin 10, 15, 25%, până la capu’capetelor lu’ Horaizăn tventitventi (acu’ mă credeţi că am fost în sală?), când n-o să ne mai taie nimeni la competitivitate pe piaţa celor 28 sau 30, câţi or fi atunci. Cârcoteală! Ăia de nu pot pune botu’ (că cum să zic altfel!) la alimente eco, ce fac, când tre’ să facă?

Al doilea motiv. Agricultura este cea mai bazată afacere a viitorului pentru că este singura ramură cu valoare adăugată mare. De unde transformă vântul, ploaia şi soarele în marfă, başca că oferă oportunităţi de afaceri tinerilor şi mai trecuţilor tineri, chiar şi ălora cu calificare mai plăpândă, că ce mare lucru să înveţe omu’ cum se cată oul în dosu’ orătaniei. Fără cârcoteală! Cum să contrazici afirmaţia cvasioficială că avem pe parte viguroasă a naţiei 10-15% analfabeţi funcţionali. Başca lipsă de competenţe! Da’ nu-i nevoie! La noi scapi grăunţa şi umpli caru’. De ce ar mai trebui şcoli profesionale agricole? Mai bine ecumenice, că e plin ruralu’ de toate neamurile creştine şi păgâne de pe faţa pământului!

Al treilea motiv. Viitorul luminos este cel al micului fermier, transformat în microagroindustriaş, care, pe lanţul scurt de aprovizionare a urbanului, poate transforma orice leu profit agricol în reinvestiţie industrială şi valoare adăugată. Care valoare adăugată va creşte PIB-ul pe termen lung cu până la 25%. Socoteală, nu cârcoteală! Tragem linie: 25% creştere din materiile prime agroalimentare de tip BIO şi tradiţionale, 25% din transformare industrială şi lanţuri scurte (cu animalu’n ograda fermei şi priponu’ în oboru’ târgului), iote că ajunserăm la 50%. S’a revărsa PIB-ul, ca’cum pita în copaie!

Al patrulea motiv. Tinerii fără de locuri de muncă care lucrează la grisfocée în spaţiul urban ar putea lucra în spaţiul rural graţie programului Tânărul Fermier, ca PFA ori Fermă Familială, asigurându-şi, ca proprii angajaţi, un trai decent spre cuprins. Cârcoteală! După unii fiscali, pe plan naţional, doar unul din patru lucrători au forme de angajare. La cei 40% activi în agricultură, cică unu’ din 10. Tinerii între 40 de primăveri şi  65 de toamne or să trebuiască, de ieri, că mâine e prea târziu, să-şi tragă de-o angajare şi de contribuţiile sociale în cuhnie (serviciul financiar, contabilitate şi resurse umane), cu muierea angajată ca trei în unu.

Al cincilea motiv. Vreo 3 milioane de români lucrează în agricultura ţărilor dezvoltate. Se vor întoarce acasă cu entuziasm şi cu ceva cheag, ca să se apuce de afaceri rurale performante, că asta au văzut pe acolo! Cârcoteală! O fi! Mai ales că, după treij de ani de muncă (cam atât s’or face prin 2030, când or veni acasă), mai spre negru decât spre bălan, la 60-70 de ani zic, or avea şi cheag, şi entuziasm. Asta dacă nu-şi vor consuma cheagu’ în doru’ ajutoarelor sociale, că pensii de unde? Entuziasm investiţional? Poate pentru  o crâşmă ori un service de vulcanizat gumari şi şlapi.

Gheorghe Socotitorul

P.S. Domnilor din AM-uri (ştiţi dumneavoastră!), ne puteţi spune şi nouă, muritorilor, ce mănâncă când sunt mici ăştia de fac proiecte europene? Nu de alta, da’ să ne îngrijim şi noi de viitorul copiilor noştri.

Acelaşi

Eram încă de-o şchioapă când, în satul meu de pe Valea Carasu, am început să bag de seamă, la început cu oarecare uimire, cât de risipite erau haturile ţăranilor, care de multe ori nu separau decât sărăcie de sărăcie.

De la câteva pogoane arareori averea câte unui megieş, cum ar zice bădiţa Creangă, depăşea 3-5 hectare.

Erau, ce-i drept e drept, şi câţiva gospodari, deveniţi în timp chiaburii satului, care se făleau cu 50-60 de hectare.

Mirarea mea, vă ziceam, venea de la această îmbucătăţire a brumei de pământ, pe care şi aşa nu puţini erau cei care-l dobândiseră după Primul Război drept răsplată pentru jertfele familiilor lor, ogoare străjuite cu străşnicie de haturi ca un semn că proprietatea se cerea apărată, ea fiind, în fapt, singurul izvor de bunuri de trai şi asta când se întâmpla ca anotimpurile să fie îngăduitoare.

Ei bine, drumeagurile acestea bătătorite de armada plugarilor măsurau, dacă ar fi fost luate în seamă cel puţin un sfert din şi aşa puţinătatea câmpului, în Dobrogea, mai zgârcit decât în multe alte zone din ţară.

S-a întâmplat apoi să devin, printr-o fericită întâmplare, reporter.

Era în urmă cu exact o jumătate de secol.

Crivăţul vremurilor m-a făcut abia atunci să pricep ce însemna ţarina pentru ţărani.

Tornada colectivizării a aprins deznădejdi.

Şi, din nefericire, o îngheţare a sentimentului de proprietar. „La ce bun?“ şi-au zis cei mai mulţi, osteniţi acum de vremuiala timpului.

Pământul e tot acolo, dar acolo au apărut şi haturile.

Asocierea pare o himeră, o stafie ce bântuie Europa şi, cu riscul ogorului bătătură, oamenii refuză, în fapt, progresul.

Aşa se face că din cele aproape 50.000 de ferme familiale din Uniunea Europeană peste jumătate populează România.

Explicaţia? Simplă! O fermă are, la noi, în medie, 3,5 hectare. În Franţa, Olanda, Germania, ţările nordice o fermă măsoară între 30 şi 100 de hectare.

Nici preţul pământului nu e competitiv, ca să nu zic comparabil.

20.000 de euro în Danemarca, 13-16.000 euro în Olanda, 11-13.000 euro în Franţa, 8-12 mii euro în Spania, iar în România se situează la 1,5-2,5 mii euro pe hectar.

Aşa s-au petrecut lucrurile că România a devenit un alt Eldorado agricol, ce-i drept pentru veneticii cu bani.

Libanezi, portughezi, olandezi, danezi au cumpărat între 26.000 şi 10.500 de ha, punând în mişcare afaceri mai mult decât profitabile.

Ţăranul român a căpătat statutul unui proletar ostenind pe propriul ogor altcândva, acum moşie străină.

Câteva experienţe neaoşe, făcute de oameni cu minte, dau măsura căilor de urmat.

Insula Mare a Brăilei, Vasluiul, Doljul, Feteştiul, Aradul au devenit insule, un fel de vetre ale succesului nedezminţind măcar aşa tradiţia.

Dar de la câteva „flori“ la primăvara autentică drumul e lung.

Nici anii buni nu ne dumiresc ce şi cum trebuie să procedăm.

Recoltele 2013 – 7.296 mil. tone la grâu, 2.088 mil. tone la floarea-soarelui, 10,7 mil. tone la porumb au dat şansa României să exporte 8,1 mil. tone de produse agroalimentare, exporturi ce au dat o gură de oxigen bugetului naţional.

Numai că am exportat 1,23 mil. tone de porumb cu o valoare de 355 mil. euro şi am importat carne de porc de 184.727 mil. euro ori zahăr de 167,49 mil. euro.

Sigur, am înregistrat o balanţă uşor pozitivă.

Dar să vinzi grâu şi să imporţi covrigi e un gest care nu ne dă curajul să visăm măcar că haturile vor intra în legendă.

Traversăm Anul internaţional al fermelor familiale. Numai că iară ferma nu e o noţiune încă pe deplin potrivită gospodăriilor ţărăneşti, iar politica noastră agrară încă prea naivă pentru o competiţie atât de acerbă.

G. VERMAN

Mă luă din scurt secretarul de redacţie şi io, cam puturos de felul meu, n-aveam ofticarea pregătită. Aşa că vă spun o poveste.

Cică ere o dată un ţăran tânăr, fermier familial, nici prea-prea, nici foarte-foarte, apropitar pe vreo cinci ha de pământ, gras, mănos, de uns pe pâine, cinci vaci, 10 porci, o căpiţă de orătănii, o seră de 100 de ari şi alte ălea de trebuinţă pentru o gospodărie. E drept că Ăl de Sus, care-i cam socialist de felul său, nu-l ocolea nici cu secetele, nici cu vântoasele, nici cu roiurile de goange care-i ronţăiau păpuşoii, grâul şi ce mai punea el acolo. Tot drept e că le cam trăgea şi la vecinu', un proaspăt moşier de trei sute de hectare. Şi mai drept e că noul moşier se mai milostivea şi când slobozea hapurile peste culturile lui, întorcea tractorul pe terenul lui. Cam călca, da' se alegea cu locul stropit. Cu irigatu' nu prea greşea boieru', da' nici aşa să le ai pe toate! Şi cum stătea ţăranul nostru într-o seară pe net (hai că's comic, nu-i aşa?), dădu peste o poveste care-l lăsă bouche bé (de unde făcuse, la profesională, o practică de vară prin sudul Franţei). Cică el, micul fermier, fermierul familial cum ar veni, este un actor important în piaţa mondială şi că nu este de neglijat, mai ales ca furnizor de securitate alimentară. Ba mai mult chiar, poate deveni cheia de boltă şi pilonul de rezistenţă al construcţiei viitoarei autonomii alimentare europene (nu prea pricepu el ce-i cu autonomia alimentară, o cam confundă cu indepen­denţa alimentară, dar să trecem mai departe).

 Se zicea că el, fermierul familial, începe să aibă o importanţă din ce în ce mai mare şi că joacă un rol extrem de important ca sursă stabilă de venituri şi de hrană. Nu numai în zonele sărace şi subdezvoltate, ba chiar ici'şa, mai înspre buricu' brucselez. Ca să nu mai vorbim de rolul social şi de modelul cultural tradiţional pe care-l reprezintă în satul mondial, în carele nu mai poci să afli unde eşti fără GPS, la cât de tare seamănă uliţele între ele. Mai spunea acolo că, oarecum în opoziţie cu ăialanţi fermieri, care au de evanghelie modelul comercial, cu tot ce aduce el, bine şi rău, este extremely important. El, adică EL, muierea şi plozii, trebuie să devină din ce în ce mai importanţi în asigurarea hranei generaţiilor de or să vie. Adică, neavând nici de unele, ca să practice o agricultură super intensivă şi comercială, încropeşte de o agricultură conservativă, se mai cârpeşte în cot cu poalele, da' una peste alta, conservă ce-i mai important pentru ălea, fertilitatea solului, care, o dată dusă, e bine dusă. Zice autoru' că fertilitatea solului e ăl mai ăl bun public de mediu. Aici nu prea pricepu el cum, dacă-i pământul lui, moştenire de la Moşu', snaga e şi a altora, da' îl lămuri muierea, care tocma' ce se întorsese de la muls vaca şi învârtea de-o mămăligă. Se zicea că ar cam fi singurul operator economic care ar putea să practice sistemele de agricultură durabilă. Pricepu' în sfârşit că agricultura durabilă în secolul XXI e o provocare, prin care autoru' (on franţuz după nume) voia să mai acopere diferenţa rural-urban, pe parte de venituri şi securitate alimentară. Pe parte de mâncare (nutriţie pe domneşte!), cam avea dreptate, că nu se compară blidu' lui de făsui învârstat de morcovi, ţeline, pătrunjei şi pamidore, zăcut pe ciolanu' lu' Ghiţă (fie iertat!) cu nicio altă mâncare împinsă în tavă prin oboarele târgului. Făţoase, da' cam atât. Nu cârmeau nările! Mai scria acolo că guvernanţii ar cam trebui să se grijească de ferma lui familială şi a altora ca el, până se va ajunge la un drept echilibru cu ăialalţi, cu comercialii. La partea asta îl podidi somnu' şi căzu cu capul pe tastatură. Băsniri mai auzise. Auzise şi că-l va ajuta guvernu' cu sera, că avea şi de asta şi uite, dete colţu' ierbii şi el tot cu sera prăvălită de as' iarn', când cu viforu'. Nu visă nimic. Mai bine, că toate visele lui de tânăr fermier familial, beneficiar al Tânărului Fermier, se dovediseră, până la urmă, coşmaruri.

Gheorghe Socotitoru

P.S. Pentru cine nu crede povestea să caute pe www.europa.eu/Horizon2020/ „SFS-17: Small farms but global markets: the role of small and family farms in food security.“ Şi agropoliticienii români pot să caute. Nu traduc, că la noi engleza este a doua limbă din capu' trebii!

Acelaşi

Se milostivi Ăl de Sus şi ni le dădu după ce tânjirăm după ele de la Sân’Andrei şi făcurăm Boboteaza cu ghiocei. Se vede treaba că suntem o naţiune cu tradiţie (desfid pe oricine zice altfel!) şi la prima zăpadă ne înzăpezirăm (doar nu era să ne înnisipăm, vorba unui prieten). Nădăjduit. O litră din ţară. Zile şi nopţi în şir. Cătune, sate, comune, oraşe şi Capitală, cu tot ce mişcă (maşini) şi suflă (oameni şi dobitoace). Ba şi cu un prefect plecat întru controlul şuşelelor din baronie ajunse sub căpiţele de omăt.

Hai să facem un inventar! Zăpada căzută meteorologic – cam la două şchioape. Case şi grajduri năpădite de omăt, până la culme. Cărări, uliţi, străzi, şuşele, otostrăzi, bulevarde şi căi ferate pitite sub spulber. Oameni îngheţaţi la propriu. Cătune, sate şi comune lipsite de pâinea cea de toate zilele. Bolnavi fără de medicamente. Nou-născuţi fără de moaşe. Fântâni îngheţate (haida’de!). Coduri colorate. Lung prilej de vorbe şi de ipoteze, ca să citez un clasic. Din ultimul cătun până’n capu’ trebii. Demisii şi demiteri. Gâlceava aleşilor (era să scriu, înţelepţilor). Am uitat ceva? Aşa-i! Zăpezile de alt’dat puse în oglindă cu ălea de acu’, carele nici nu se compară, vorba unuia pe care-l prinse omătul ăl mare pe bătătura Bucurescilor, prinzând,  cu plasa de fluturi, pâinile aruncate din turelele tancurilor.

Cum io’s mai spre vârsta a patra şi, hai, prima generaţie de încălţaţi, intrai să horesc pe variaţiuni la aceeaşi temă. Pe vremea mea (acronim, PVM), la început de primăvară înfigeam pe zoana şuşelii lăstari de plop ori, toamna, plantam puieţi de salcâm pe margini de ogor. Vreme de şapte ani, an de an, cât am făcut primara. E drept că nu ne îndemna nimeni să-i tăiem când erau ca pe mână, cum ne îndemna mai an’ un deputat hututui. PVM, când unchiu’ îşi mări gospodăria (forţat-obligat, din cauze floricole) croindu-i casă lu’ văr’miu, chemă bătrânii neamului şi, după o ostenitoare (lungă!) cinstire, găsi cu cale s-o puie tot cu dosu’n vânt, să nu-i nituiască viforu’ intrarea. Feng-Shui autohton! PVM porumbaru’, fânaru’ şi coteţu’ porcilor se făceau pe-o linie cu grajdu’, aşijderea cu spatele în vânt, să nu-ţi năpădească troianu’ uşa şi să osteneşti cu datu’ de-o parte a spulberului. Şira de coceni era făcută în fundu’ grădinii, sub salcâmii gardului care târcoleau locu’. Zicea bunelu’ că să se strângă mai multă zăpadă pe tablele cu arpagic, usturoi, spanac, salăţi şi petrunjei, de unde nu îngheaţă şi avem cu ce însăila drobul de Paşte. PVM cişmeua (d’aia cu pompă, americană, nu d’asta cu robinet) era încotoşmănată în fiecare toamnă în plapumă de bălegar cu paie şi nu îngheţa nici când crăpau ouăle corbului. PVM era brutărie în fiecare sat şi cuptior de pâine la fiece casă. PVM în fiecare ogradă cu cai (inclusiv în ograda CAP-ului) erau sănii de lemn cu care ne înnădeam mai cu nişte crengi din pădure, mai cu dusu’ bălegarului la câmp, mai cu căratul cocenilor, mai cu repezitul moaşei (era câte una cu diplomă în fiecare sat) la lăuză, a doftorului la beteag, a popii la împărtăşania din urmă. PVM nu era gospodar să nu aibă un plug de zăpadă (trei blăni în triunghi) cu care să-şi facă şleau când se aşternea crivăţu’. PVM toate întreprinderile din ograda comunei (CAP, IAS, SMA, industrie locală, alte asemenea) erau obligate să aibă pluguri de zăpadă ori lame, care erau puse la dispoziţia primarelui încă dinainte de primul fulg. Evident, şi tractoarele aferente. PVM erau munţi de sare amestecată cu nisip la toate cantoanele din lungu’ şuşelelor şi fiecare CAP, IAS, SMA era obligat să-şi dea MA-urile (cu nădăjduite vorbe de duh, „pour les connaisseurs!“) pe post de sărăriţe, să-i împrăştie înainte de primul polei. Pe vremea mea, la primul fulg, bărbaţii în putere şi noi, zgâmboii, ne strângeam la primărie (şi nu eram asistaţi social, să ne împingă cineva de la spate) şi, unde nu prididea tractoru’ ori plugul tras de cai, năvăleam cu lopeţile. Da’…unde sunt zăpezile de alt’dat?

Gheorghe Socotitoru

P.S. Pe vremea mea… astea se învăţau la şcoală, la „Cunoştinţe despre natură“, iar bunelu’ le avea în „Manualul de gospodărire rurală“ din vremea lui. Domnilor din Comandamentul pentru situaţii de urgenţă, se audeeee? Ori „Codu’ roşu“ este mai lucrativ şi dezirabil, mai ales în prag de an electoral?

Acelaşi

Mai şugubeţi din fire, noi, noi românii, vreau să zic, luăm şi lucrurile serioase foarte adesea în derâdere.

Cum adică să se prevale peste noi criza alimentară?

Tocmai peste rotundul acesta de pământ binecuvântat, căruia şi Papa de la Roma i-a zis „tărâm al îngerilor“?

Şi mai la o adică, de când ne ştim numai dacă aruncăm sămânţa în brazdă şi câmpia se împlineşte dodoloaţă, fără să-i pese aproape că o sărută ori nu ploaia binecuvântată.

Asta cam aşa şi este. Ăsta a fost norocul ori mai degrabă nenorocul nostru.

De unde, de neunde hambarul n-a rămas pustiu.

Ne-am cam învăţat, cum tot noi observăm adesea nu fără ironie, „trai pe vătrai“.

Şi totuşi, cei cu mintea ceva mai harnică privesc trecerea anilor şi rotirea anotimpurilor cu temeinică îngrijorare.

Iată, ni se spune, ca un avertisment, că peste jumătate de secol, dacă nu mai degrabă, cea mai de preţ avuţie a Europei va să fie apa.

Şi tot pe atunci din Peninsula Iberică şi până în Balcani sudul continentului va deveni deşert.

Am luat seamă la iarna care se petrece, mai apoi la anii din urmă şi nu pot să nu pricep că Planeta Albastră în întregul ei va gâfâi sub paşii a peste 12-14 miliarde de oameni, pe masa cărora blidele vor rămâne goale.

N-o spun eu, o zice apăsat Institutul de securitate alimentară mondială, fiindcă un lucru e cert: veşnicia nu reprezintă o certitudine.

Ce facem, ce zicem noi, românii?

De făcut, ca de obicei, nu facem nimic, iar de spus, vorba ceea, „mai vedem noi“.

Între timp, însă, nu stăm degeaba. Şi tot după o zicală de-a noastră, „ne furăm căciula singuri“.

Cuşma şi averea. Câtă mai e! Oricum, apucă cine poate.

Aud deunăzi că, dacă am vinde acolo străinilor măcar 65.000 ha, am încasa bani frumoşi.

Şi, parcă îl aud pe bietul Constantin Tănase – „cu asta ce-am făcut?“

Omul cu ideea, dregător de seamă, are şi soluţia: „Cumpărăm mâncare!“ Şi, tot ideile dumisale, nu mai asudăm în câmp, nu mai avem nevoie de tehnologii, de irigaţii şi, în genere, va veni totul de-a gata.

Şi întreb, la rându-mi, când ajungem la fundul sacului, ce-i facem?

„Cui, ce-i pasă! aud răspunsul.

N-au tăbărât românii pe Europa? Dăm fuga la ei!

Şi dacă ce vă povestesc ar fi doar o glumă?

Dar aşa se gândeşte! Dacă filosofia dezrădăcinării ar fi una sănătoasă.

Numai că nici noi nu ştim, adică habar nu au cei din capul trebii ce şi cum.

La 1 ianuarie trebuia să avem legea vânzării terenurilor către străini.

Numai că a ieşit strâmb. Acum dospeşte pe undeva pe la Parlament şi, convins sunt, se va întoarce cu şi mai multe hibe.

Între timp, am înstrăinat oricum peste 2 milioane de hectare. În fel şi chip.

Bună ţară, rea tocmeală.

Fiindcă tot e iarnă, a fost scumpită gigacaloria. Cu 40%. Legumicultorii au strigat S.O.S.

Asta înseamnă o creştere a preţului legumelor de seră cu 50%. Ei şi? Aducem de pe aiurea. Cum o şi facem de câţiva ani buni.

De ce să câştigăm noi? Să profite ei!

Şi, ca de obicei, încă o dată am aruncat cinstea pe ruşine.

2014 e şi anul cacialmalelor. Ne mai dăm încă o dată cu stângul în dreptul.

Impozităm orice mişcă în ogradă, orice răsare în câmp.

Dacă stai la umbră, n-ai ce pierde!

Altfel îţi furi căciula singur.

Şi ostenit, şi cu banii luaţi.

Bătătura ne e mai dragă decât câmpul.

Cum se vor descurca oamenii?

Au experienţă! Pe de o parte! Pe de alta, vă întreb cum se descurcă samsarii de  ocazie?

Dăm iama în averea ţării, în banii noştri şi, că tot ne place să spunem că ne merge bine, ne merge! Un pas înainte, doi înapoi.

Şi peste tot şi peste toate vremea cu sclifoselile ei, deşi zic unii şi alţii c-o să fie cu folos.

Nu zi încă hop până n-ai sărit!

Nu uitaţi, mergem şi la urne.

Treabă cu chichirez. Oricum intră cine vrea, iese cine trebuie.

Şi strategia, cartea albă a agriculturii mucezesc pe unde-or fi aruncate.

Acum la modă e gâlceava. Şi furatul căciulii. Oricum, domnilor, jumătate de secol nu înseamnă, la scara istoriei, mare lucru.

Şi-atunci să vezi! Cine-o mai avea ochi să vadă şi minte să înţeleagă. Până una, alta, un sfat:

Dezorganizaţi haosul! E singura speranţă!

G. VERMAN

O stafie bântuie bărăganele, vânzarea pământurilor pentru străini, pe persoană fizică (să citez un clasic în viaţă). Preşedinte, prim-ministru, senatori, deputaţi, ziarişti, lume şi popor. Văleu! Ce nenorocire se va pogorî peste plaiurile carpato-dunărene! Ni-l iau europenii pe un pachet de ţigări americane, ungurii pe o palinkă şi talienii pe un blid de spaghete. Bine că nu-l pot lua şi extracomunitarii, că ne-am fi îmbogăţit arsenalul derizoriului cu shushi, vodkă, şi sake.

Să ne lămurim! Am mai scris în acest colţ de revistă despre problemă şi mi-am exprimat punctul de vedere privind valoarea de utilizare a indubitabilului bun public de mediu reprezentată de fertilitatea pământului. Mi-am exprimat părerea şi asupra preţului minim de vânzare, care ar putea fi dedus din valoarea producţiei agricole optenabile într-un număr de ani. Mă înscriu şi eu în corul ofiliţilor (de ce aş face excepţie?) şi constat că la preţul de vânzare sunt oarece probleme.

Legea nu spune nimic despre preţul minim la care s-ar putea vinde pământul. Aşa cum apare, acesta este fixat de vânzător, ceea ce nu-i tocmai rău, însă, subliniez, dacă proprietarul are toate drepturile, dreptul comunităţii de a avea un cuvânt de spus asupra bunului public de mediu, intrinsec conţinut, unde-i stipulat în lege? O să spuneţi că va apărea în instrucţiunile de aplicare. Adică, printr-un ordin de ministru. Adică, dupe cum bate vântul politicalelor europene. Asta chiar că este un motiv ţeapăn de oftică! Adică, la o lege organică, pentru că îmi imaginez că măcar lege organică se cheamă că ar trebui să fie, vom avea legislaţie secundară de aplicare, cât se poate de anorganică. Doar n-o să-mi spuneţi acu' că vântul este o chestie organică? Evident, există o excepţie de rigoare pe care guvernele au exceptat-o de la bir (sper să nu le dau idei taman acu’, când veni FMI-ul!).

Tot în zona preţului pământului mă oftica faptul că nu se permite negocierea. Pun şi eu o întrebare minimală. Ce se întâmplă cu pământul nevândut la preţul cerut de apropitar? Nu se mai vinde? Că legea nu face vorbire decât de faptul că nu se poate vinde la alt preţ. Punct! Nu spune nici măcar că se reia procedura de la capăt, cu literă mare! Io zic că aici legiuitorul a încălcat o minimală lege a pieţei libere, şi anume stabilirea preţului ca urmare a raportului dintre cerere şi ofertă. Cum se împacă asta cu ce am zis mai înainte? Simplu! Ăla e un preţ sub care nu se poate vinde, să-i zicem preţ de referinţă (vi se pare cunoscut termenul?) sau, dacă tot face legea vorbire despre o oarece preemţiune a statului la cumpărarea pârloagei (destul de neclare condiţiile în care statul îşi exprimă preemţiunea, fie vorba între noi!), ar putea fi baza pentru un preţ de intervenţie. Scuzaţi termenii în bruxeleză, dar se vede treaba că făr’de ea nu se poate învârti culişeru’n mămăligă p’in România dodoloaţă. Cu alte cuvinte, dacă s-au epuizat toate variantele de târguire şi nu s-a putut bea aldămaşul de către vânzător, cumpărător şi noi, martorii târguielii (prin aleşii noştri de la primărie, da’ cum credeaţi?), voinţa proprietarului de a vinde tot s-ar putea realiza prin cumpărarea pământului de către stat (cumpărare la intervenţie, tot bruxeleză!). La urma urmei, statul suntem noi, cetăţenii acestei ţări, care cred că am putea interveni ca să ne prezervăm bunul public intrinsec. Ori confund eu ceva? De ce să aibă statul numai preemţiune (oarece enteres!) şi să nu aibă şi un ultim cuvânt ca expresie a voinţei noastre, proprietarii şi beneficiarii bunului public de mediu, reamintesc pentru uituci, fertilitatea solului?

Două-trei vorbe pentru opăriţi. Unde aţi fost, fraţilor, din anul de graţie 2006, de când s-a semnat tratatul de aderare? Unde aţi fost când cu legea vânzării-cumpărării pământului către persoane juridice române? Nu aţi ştiut, bănuit, intuit, aflat (mai am verbe, spaţiu tipografic nu mai am!) că în spate sunt nişte cetăţeni ai vreunui stat de pe gogoloiu' ăsta de se învârte? Şi nu neapărat stat UE? Nu ştiţi că cea mai mare parte a produselor agricole care ne susţin PIB-ul sunt exportate de SRL-urile româneşti înfiinţate de străinezi? E o noutate pentru voi că, dacă pleacă aiurea cu pămânţii de sub ele (mai greu, da’ parcă poţi să ştii în ce parte o ia ştiinţa?), în curând n-o să mai avem nici locuri de veci?

Gheorghe Socotitorul

P.S. Domnilor opăriţi de tot felul (fără mine, evident!), ştiţi cumva (fără să-l întrebaţi pe Profesorul Valeriu Tabără) care este suprafaţa de pământ care se găseşte sub popou' alogenilor? Ori nu, pen'că taman ce aţi fost angajaţi în coru’ bocitoarelor?

Acelaşi

Fiecare început de an îmi pune probleme. Pentru că, vorba ceea, ce-a fost a fost, de-acum e preţios ce va să fie.

Ei bine, 2014 a început cu un fel de cacialma.

După ce ni s-a sporovăit de o altă „nepreţuită“ lege care va pune în dreaptă ordine înstrăinarea ogorului aveam să aflăm că ordinul cu pricina e tocmit greşit. Prin urmare, a făcut cale întoarsă către legiuitor întru repararea greşelilor.

În fapt, esenţa rămâne. Pământul românesc poate fi vândut ca orişi­care bun, după mine întru paguba ireparabilă a istoriei.

Va să zică, după ce secole la rând înaintaşii au plătit nu o dată cu preţul vieţii pumnul de ţărână din vatra străbună, ne găsim noi, lumea modernă, să răsucim tradiţiile şi să dăm pe ce om da moşia străbună îmbucătăţind bunul cel mai de preţ, bun care în fapt e împrumutat de la feciorii noştri, acum poate numai de o şchioapă.

Oricum, cu sau fără lege am zburătăcit vreo două milioane de ha, cele mai numeroase fără niciun dram de dreptate.

Ţara aşadar, satul, veşnicia noastră rămân mai sărace, aşa încât vorba pe care am auzit-o mai zilele trecute mi se pare a musti de adevăr.

Schimbând două regimuri politice am prefăcut şi istoria – proletariatul rural devenind o tristă şi dureroasă realitate.

În satele României vieţuiesc aproximativ 45% dintre cetăţenii acestei ţări.

Am zis vieţuiesc şi nu trăiesc pentru că, adevăr constatat, nivelul de trai al satului e cu mult sub ceea ce pământul nostru ar putea susţine.

Astfel o ţară care ar putea hrăni un sfert din Europa importă 60-70% din hrana cea de fiecare zi.

Mai mult. Dintre cei 45% de săteni abia de lucrează 25-30%. Obida şi bejenia sunt datele caracteristice ale unei populaţii peste care vremea, nemiloasă şi haină, a aşternut mai devreme chiar decât se cuvenea rugina bătrâneţii.

Peste un milion de ţărani români slugăresc veneticii fiindcă aici, aici la ei acasă nu mai încap, tehnologia modernă slujind acum marile corporaţii şi holdinguri agricole.

Cui, ce-i pasă?

Deşi, cum s-ar spune, satul, un mediu productiv, a devenit în timp o feudă în care şomajul a prefăcut succesul productiv într-o societate de întreţinuţi.

Nu arunc vorbe în vânt.

O carte-studiu recent lansată la Cluj-Napoca de prof. Vasile Surd „Miceşti – un sat transilvănean“ pune, cum s-ar zice, degetul pe rană.

Satul cu pricina, unul ca oricare de-altfel, se află pe undeva, în apropierea Câmpiei Turzii.

„Din totalul de 297 de persoane, scrie autorul, 76 sunt pensionari de stat. Salariaţii sunt în număr de 27. Doar trei persoane mai fac agricultură de fermă. Alţi 22 lucrează care pe unde.

În agricultură, pe cont propriu lucrează 13 persoane. 76 de pensionari provin din sectorul de stat, iar 104 persoane sunt pensionari CAP.

Mai trăiesc în Miceşti 10 pensionari de boală, 14 persoane asistate social şi 22 de oameni fără venit.

Satul dispune de 120 vaci cu lapte, 10 bivoliţe şi 14 cai de tracţiune.

Din 238 de case locuite, 60 au baie şi apă curentă.

Traduse, aceste informaţii arată faptul că la Miceşti, din 297 de locuitori, 203 sunt asistaţi. Şi asta într-un sat cu posibilităţi reale de a susţine o populaţie de cca 10.000 de persoane.

Este acesta doar un exemplu pe care un sociolog interesat de problemele ruralului le-a studiat în amănunt.

Gustul lecturii e unul amar.

În loc să producă, să fie susţinut de stat în demersul său, satul e lăsat singur, ba, mai mult, expediat cu şi prin voinţă politică în neant.

Când şi pământurile arendate acum vor fi scoase din proprietatea celor ce sunt stăpânii de drept proletariatul rural va înlocui pentru totdeauna ţăranii acestei ţări sau, altfel spus, posibilii fermieri.

E început de an nou. Un debut deloc promiţător fiindcă anotimpurile se rotesc parcă şi ele după alte obiceiuri.

Plouă, nu plouă?

Ei şi, îmi zice un ţăran.

Şi dacă s-o face şi dacă nu, traiul nostru e cel pe care îl ştim.

Deşi, vorba bădiţei Creangă, „săraci ca anul acesta, ca anul trecut şi ca de când ne ştim n-am fost parcă niciodată“.

Actualitatea clasicilor. Şi neputinţa noastră.

Până când şi cu ce preţ oare?

G. VERMAN

TVA-ul micşorat la pită. Staţi, nu daţi cu piatra! Că se reduse preţul pâinii (vorba vine, că după ora 10 nu mai găseşti decât specialităţi carele nu-s reduse, ba din contră) nu mă oftică. Mă oftică faptul că pot să mănânc mai multă pâine şi mai puţină carne, că la asta TVA-ul şade ca un nesimţit la 24%. Un prieten care citeşte peste umăr îmi zice s-o las mai moale cu TVA-ul la carne, că se mai intoxicară unii din asta, de fură nevoiţi să se ducă în hagialâc de tratarisire taman la Western High Gate.

Lauda cu locul unu la producţia de floarea-soarelui şi locul doi la porumb, în Europa celor 28. Puneţi asta lângă locul ocupat la nivelul venitului mediu anual pe cap de rural dezvoltat şi competitiv şi o să aveţi motivul ofticării mele. Că vândurăm şi porumbul pe te miri ce. Ia ascultaţi ici' şa să vedeţi cum sună: 128 dolari pe tonă în pieţe, 212 dolari pe tonă în port la Constanţa, aburcat piste copastie. Diferenţa, de 84 de dolari! O să ziceţi că nu mă pricep la riscurile majore pe care le are un comersant între descărcatul vagonului şi încărcatul vaporului. Aşa-i! Nu mă pricep, mă pricep doar să socotesc: 84 dolari ori 3,2 lei/dolar (ieri) fac 268 lei, adică cam 25 duble la tona de cucuruz vândut prin oboarele Banatului, care vin de acoperă osteneala negustorului.

Preţurile din pieţe şi oboare pe care onorabilul minister al Agriculturii nu le mai afişează pe pagina de net din vineri, 15 martie 2013 17:59  (informaţia este plagiată, luată cu copy-paste, de aceea are alt corp de literă). Că mă lăsă fără de marketing de Ignat nu-i bai, că tot tăiai porcu' de pe listă, dar că mă lasă fără de informare pentru preţul făsuiului mă aduce la dezasperare. Nu de alta, dar după cum s-aude, guvernul o să impoziteze şi emisiile de gaze cu efect de seră şi, cum io's un bun contribuabil, plătesc în avans, s-acopăr acciza tăiată la combustibili  înainte de Lăsata Secului, plus că iese şi ştevia care ştiţi cât e de flatulentă şi mă dezechilibrează financiar.

„Nivel foarte scăzut de conştientizare în rândul comunităţilor rurale cu privire la aspectele legate de impactul schimbărilor climatice asupra capacităţii de rezilienţă şi conceptelor care stau la baza unei agriculturi şi silviculturi durabile.“ Citat! Nu vă spui de unde! De ce mă oftică? Pen'că finu', care-i precum ghiţălul ante incintă nouă, când auzi chestia asta la televizor, spuse cu adâncă şi transcendentală pricepere un „Aha“ şi mă întrebă cât i s-ar da ca să crească nivelul de conştientizare cum creşte coca în copaie. Se prinse că-i rost de mălai de la UE. Ce treabă are el cu agricultura? Niciuna! Da', ce? Firmele selectate să facă strategii, formări profesionale şi consultanţe pentru PNDR au?

Tăierile ilegale de păduri. Nu mă oftică însă foarte tare că şi io sunt cam frigurelnic de felu' meu şi-i înţeleg pă ăia de taie, că săracii, de groaza lu' Fe-Marte, ţin Ignatu', Crăciunul, Sân' Vasile, Sân' Ion şi Dragobetele prin Insulele Aligatorilor şi Madagascareze, cotoşmăniţi în pleduri sufletiste. Legale, ca la ăia e legal şi, pe medie, se compensează cu ilegalitatea bărbieririi munţilor de acasă.

Fi-miu! Carele cum văzu pe sticlă cum se face cartea la oraş mă îmboldeşte să-l dau la şcoală în târg.

Gheorghe SOCOTITORU

P.S. Domnilor gubernanţi, vă rog să instituţionalizaţi daru' la profesori în păsărică salmonelizată, castraveţi ecolizaţi şi lapte neconform (cf. Western High Gate), că ce drac de dar să duc să apuce nătărău' o diplomă şi un post de consultant pentru dezvoltare rurală? Îi cumpăr şi garsonieră, că am auzit că fără de asta nu se poate!

Acelaşi

Laptele reformat din lapte praf pentru că intră în contradicţie cu principiile mele culinare ortodoxe, care sunt mai catolice decât ale papei de la Roma.

Telemeaua BIO cu apelaţie la origine (Sibiu) făcută de jinarul care-şi paşte mioarele în coasta Bucureştilor, pe câmpurile de la Acumulatorul; cică şi plumbul inclus este bio, că pe acolo nu s-a mai lucrat pământul de la Revoluţie, aşa că perioada de conversie minimal necesară s-a depăşit prisoselnic.

Consultările publice pentru taxele şi impozitele anului 2014, care s-a desfăşurat între 8,30 şi 8,29, a.m., într-o zi din toamna anului ce trecu. Vina e a mea! Nu am capacitatea de a înţelege că în algebra fiscală se operează şi cu numere negative, în special pentru zona de colectare în care se găsesc buzunarele noastre.

Experţii naţionali independenţi consultaţi pentru fundamentare a documentelor de poziţie ale României pentru perioada de finanţare 2014-2020. După ce că prestează moca, nici nu flatulează, aşa, să se simtă bine ursul administrativ când se preumblă!

Top-modelele şi guristele ajunse funcţionari publici de decizie care, cum au ajuns pe foncţie, cum şi-au tras ţoale business, întinse din călcâie în gâţi. Li s-ar turti conciu’ dacă ar purta hainele de la mama lor? Ca să ne putem făli că „a noastră e frumoasă, siliconat-lăptoasă şi devreme acasă (la şefu’)“.

Reclamele la săpunurile pentru păduchi promovate numai înaintea începerii şcolilor. Poate pentru că nu există cerere în timpul anului, deşi, după cum se scarpină înaltele sfere ale politicului autohton şi european, avem de-a face cu o invazie endemică de lăţei.

Salmonela şi ecoli (ecoli am scris, ecoli citiţi!). După ce că sunt nişte nenorocite de bacterii ubicue, se trag în faţă numai când oferta românească pe piaţa europeană la ouă, carne, lapte, peşte şi legume ameninţă să ia vadu’ gazdelor. Scuzaţi! Se mai iţesc naţional isterico-diareic în bătătura concurenţilor (ca gripa aviară!) sau a găinăriilor aflate în lichidare financiară.

Aflatoxinele. Ca mai sus! Dacă le muţi virgula la dreapta titlului comunitar admis ajungi în zona de risc pentru securitatea alimentară. Şi ăla eşti! Geaba spun altfel analizele autorităţilor independente. Cu securitatea (Honi soit qui mal y pense!) nu te pui!

Catârul şi bardoul. Pentru că au resturi de urme fragmentare de ADN cabalin şi sunt etichetaţi necorespunzător normelor comunitare. Problema este insolubilă. Măgarul e măgar, plus că PNDR-ul nu-ţi permite să-i discriminezi accesul pe imaşul comunal, pe lângă harmasari şi iepe neliniştite.

Mâncărurile tradiţionale din târgurile de agricultură. Ascultaţi ici şa: mozzarella cu busuioc; prosciutto de Mangaliţă; covrigi cu olive; langoşi cu parmezan; kurtoş cu cocos; ştrudel cu dovleac; fasole mungo făcăluită. Mai vreţi? Mai am!

Socru’miu. După ce mărimea pensiei l-a convins să treacă pe mâncare vegană (neprelucrată termic, că de unde bani de butelie?) ca să-i ajungă de hapuri şi să atingă suta, se spurcă la un ou de pichere slobozit în bătătura lui de orătania megieşului.

Sulurile de dospapir tăiate pe jumătate din toaletele instituţiilor publice. Dacă tot se puse Guvernu’ pe economie, n’ar fi mai bine să dea un OUG pentru folosirea confetelor rămase de la arhivare?

Pensionarea femeilor la 65 de ani. Nu mai poţi tu, bărbat cum ar veni, nici măcar în ultimii trei ani de viaţă activă să-ţi tragi de-o asistentă debutantă, 90-60-90. Asta-i încălcare a drepturilor omului!

Regionalizarea. Până acu’ putem să mă fălesc că’s năsăudean. Acu’ oi fi nordvestean! Sper să nu priceapă europenii că-s groenlandez, ca pescăruşii.

Gheorghe Socotitoru

P.S. Mai am ofticări da’mi zise secretaru’ de redacţie că nu are spaţiu. Atunci: Offfff!

Acelaşi

Vorba bădiţei Creangă! „NU ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la satul copilăriei mele…“

Chiar aşa! Nu ni se face măcar din când în când dor de satul şi anii copilăriei? De zăpezile de altă dată?

De cumpăna dintre ani, poate cea mai frumoasă treaptă de viaţă, fiindcă atunci, nu mai simţi că lumea se aşterne aşa, cu bune şi cu rele la picioarele tale.

Uite că a venit iarăşi sorocul să tăiem o felie din preaplinul cu care Bunul ne-a învrednicit în preumblarea prin marea rotire a anotimpurilor.

Mai întoarcem o filă din calendarul vieţii şi ne spune ca totdeauna: „Ei, a fost cum a fost, dar anul ce va să vină ne va împovăra de belşug şi frumuseţe.“

Că veni vorba! Chiar va fi fost 2013 ceea ce ne-am dorit. Câmpul s-a umplut dodoloaţă, cum se zice prin Ardeal! A fost să fie! Numai că, tot vorbă românească: Dumnezeu dă, în traistă nu-ţi vâră, însă.

Aşa că, doldora de spice, grâul s-a dus pe te miri ce!

E ceva ce ne pune piedică. Cumpărăm scump şi vindem ieftin. Uneori aproape că nu ne alegem nici cu răsplata sudorii de peste an.

Chiar şi acum! La Londra tona de grâu e mai scumpă cu o sută de dolari decât pe la noi.

Şi de-ar fi numai atât! Ca să putem pune din nou sămânţa în brazdă, mulţi au făcut împrumut. Fiindcă, altfel, de unde bani?

Şi ne-a mai dat 2013 un bobârnac. Ne-a învăţat să risipim. Cuvântul de ordine e gâlceava şi furtişagul.

Am dat pe nimic milionul de hectare de pământ din cel mai fertil. Capitalismul rapace şi democraţia de sorginte dâmboviţeană ne-au luat minţile.

Românii trebuie să cumpere pământ. E vremea – zice omul din capul străzii.

Numai că „ban la ban trage“. Adună cine pune de-o parte de ani buni.

Altfel, din nimic, nimic iese.

2014 va să fie şi mai sălbatic. Cumpără veneticii – ei au bani. Românii, aici, la ei acasă, ca şi pe aiurea de altminteri, devin iobagi.

Aşa sunt vremurile – te lămureşte politicianul.

Şi, dacă le scotocim prin sipete, vedem că au dreptate.

Bănetul curge precum Dunărea în primăvară.

E vremea sărbătorilor. Altcândva, în vremea copilăriei mele, coboram brazii din munte şi ne-aminteam ce bogaţi suntem.

Acum brazii iau calea pustietăţii. Mai avem cam şase milioane de hectare de pădure. Asta în scripte. Altcumva, la fiece trei ore un hectar de pădure devine sahară.

„Ca-n codru!“ – nu? Se fură ziua în amiaza mare. Şi brazi şi stejari altcândva falnici pleacă spre lumea civilizată.

Devin minuni sculptate cu preţuri pe măsură.

De la noi călătoresc spre niciunde drept scândură. Ori buşteni.

Avem cea mai modestă zestre de clorofilă din Europa.

Crăciunul? Păi nu s-a inventat plasticul?

Mai de curând vindem şi apa. Dacă nu irigăm noi, le-o servim vecinilor.

Să fie bine înţeles! N-am nimic cu nimeni!

Dar stau şi mă întreb: de ce ne va fi dăruit Cel de Sus aşa minuni dacă nu ne-a dat, ia, măcar acolo, un dram de înţelepciune.

Am văzut deunăzi cozi. Realităţi de care speram că ne-am despărţit.

Dă bine la ajutoare „europene“, un pui, un kilogram de făină ori mălai, la câţiva lei pentru lemne de foc – am văzut iarăşi şi iarăşi lupte corp la corp. Oameni la vârsta pe care viaţa le-o dăruieşte încă.

Întreb şi mă întreb. Cu ce preţ!?

Altfel, cuminţenia românului. Mai cu seamă a ţăranului. A răsărit de minune grâul. E frumoasă şi rapiţa. „O să fie bine!“ Pentru cine?

Europa ne dă cu tifla. Când vine vorba de viitor, primim încurajări. Vin şi musafiri din lumea largă. Ce vor? Mâncare, înainte de orice.

Au bani! Bani mulţi! Numai că dolarii nu se pun în farfurie.

Noi vrem civilizaţie! Vrem autostrăzi. Vrem tehnică. „Lasă că vin ei, şi-o să vezi atunci“ – aud când şi când.

De, iacă, de 24 ani suntem amăgiţi cu aceleaşi poveşti. E doar Crăciunul, nu? Şi Anul Nou.

Doamne, unde sunt iernile? Dar speranţele de altădată?

Vremea viitoare e gândită în felii!

Zece, douăzeci, cincizeci de ani.

Numai că, uite, am mai rupt o filă din calendar. Timpul nu are, nu mai are răbdare.

La mulţi ani! Veşnicia s-a născut totuşi la sat.

Gheorghe VERMAN

Iarna, ştie toată lumea, este anotimpul poveştilor. Aşa că, în miez de iarnă şi prag de an, o să vă spun o poveste. Acu’ vreo 40 de ani, când eram elev de liceu (că am făcut şi eu liceul, cum am ajuns socotitor, e o altă poveste), cineva, poate dirigintele, poate o sarcină de partid, că aşa era pe atunci, ne-a urcat într-un autobuz astmatic (Tatra, vă mai aduceţi aminte de ele?), care ne-a purtat vreme de câteva ceasuri de-a latul Bărăganului să vedem şi noi, muntenii, unde creşte pâinea. Pentru mulţi era prima oară când orizontul nu înseamnă o cocoaşă de deal sau un pisc de munte. În mod cert aproape toţi nu văzusem un lan de grâu auriu, întins între zări, cam cum ne imaginam că se întinde marea şi nici nu auzisem ciocârlia decât la difuzorul gâjâit din camera de internat. Când am ajuns la destinaţie, la o şcoală care era trasă la indigo după şcoala noastră, după ce am mâncat la o cantină, întru totul asemănătoare cu cea în care mâncasem dis-de-dimineaţă, ni s-a spus că, după prânz, o să mergem să vedem locul unde se naşte grâul. Ne-au dus într-un laborator, în care un „tovarăş cercetător“, cum i se adresa dirigintele, a început să ne spună, cu o evidentă timiditate, ce face el acolo, cum trebuie măsurat şi cântărit spicul de grâu, cum i se numără boabele, cum i se măsoară, ba pe lung, ba pe lat, cum se aleg spicele pentru a obţine soiurile cele mai bune, cu spic cât vrabia. Asta n-a spus-o el, a spus-o dirigintele, care trăgea oleacă a poet, deşi era profesor de biologie. Nu am fost cine ştie ce impresionat! Era mai spectaculos oţelarul de-l văzusem într-o excursie anterioară bătându-se cu focul. Ce am reţinut a fost clasica întrebare de complezenţă, înghiontită de diriginte în coastele tocilarei şcolii: „Şi câte spice vă trec prin mână în fiecare an?“ Gazda a socotit un moment, apoi a aruncat o cifră, care a explodat în urechile mele, trezind neîncredere: „Mie? Cam cinci milioane. Cam câte sunt într-un hectar cu grâu. Cu colegii cred că facem cam patru hectare.“

Trecut-au anii! Picat în patima nominală şi vocaţională a socotitului, într-o altă lungă seară de iarnă, am dezghiocat din pleve boabele unui spic de grâu, rătăcit printr-un buchet văratic de imortele. Şi cum nu aveam ce face, am început să măsor boabele, imitând în joacă amintirea tinereţii. Cam 45 de boabe, lungi de 5 mm şi late cam de 3. Punându-le cap la cap, pe marginea riglei de 20 cm cu care le-am măsurat, am rămas surprins văzând c-o depăşesc. Şi m-am pus pe socotit. Ce lungime are un kg de boabe de grâu. Net-ul să trăiască, că-mi dete informaţiile. Zice unul şi verificai – 5 m! Pe cale de consecinţă, un hectar de grâu se acoperă cam 500 km, cât de la Bucureşti la Deva. Deci oamenii de la maternitatea de soiuri acopereau anual, măsurând cu şublerul, cale de 2.000 km. În 40 de ani au măsurat cam 160 ha, cât să târcoleşti Ecuatorul de două ori. Am socotit câtă pâine a ieşit din munca lor: 300 grame de grâu, tras în făină 4 nule, dă o franzelă lungă de 30 cm şi lată pe 8, aşa că, una peste alta, la un hectar ai 3,5 km de jimblă. Distanţa medie Pământ - Lună (348.700 km) se acoperă din o sută de mii de hectare de grâu. Cifra este ridicolă. Munca lor se pârguieşte anual, pe cel puţin de zece ori mai multă suprafaţă. La lăţimea de-o are franzela faci o cărare de 80 cm, în fiecare an. În 40 ani s-a strâns de-o autostradă Pământ - Lună, cu 5 benzi de circulaţie pe sens, pavată cu pâinile de le-au trecut prin mână (asta e o metaforă, pentru ăia de nu pricep!). Omul acesta, care se află în capul filierei (termen în bruxeleză, pentru cunoscători!) de peste 40 de ani, trudeşte încă zilnic la scoaterea din pământ a pâinii noastre cea de toate zilele. L-am căutat printre onoraţii cu Steaua României, crezând io, în prostia mea, că i s-ar cam cuveni. Pas! N-am găsit decât un domn calificat pentru marile realizări în domeniul prieteniei cu poporul venezuelean şi bahremez şi un alt domn care bine-merită pentru o autostradă cu 2 benzi pe sens, de doi poli jumate, socotiţi în km.

Gheorghe Socotitoru

P.S. Pentru conferirea ordinului Steaua României se sesizează cineva din oficiu sau trebuie o turnătorie în dulcele stil clasic? Dacă-i vorba de „sifon“, consideraţi-mă turnător, domnule Preşedinte!

Acelaşi

Copyrights © Lumea Satului

Redacţia:

Str. Moineşti nr. 12, Bl. 204, Sc. A, Ap. 4, sector 6, Bucureşti.
Pentru corespondenţă: OP 16, CP 39.
Tel/fax.: 021.311.37.11;
ISSN 1841-5148

Marketing, abonamente, difuzare
Tel: 031.410.07.45
- Nicusor Oprea Banu – 0752.150.146, 0722.271.338;

Compartiment financiar
– dr. Niculae Simion – 0741.217.627

Editura: ALT PRESS TOUR Bucureşti