reclama youtube lumeasatuluitv
update 19 Jul 2019

Pretext la TVA-ul scrofului

Mai pe la mijlocul lui Mărţişor, mai-marele Vizir european al agriculturii dete pentru întâiaşi dată o raită prin România, la braţetă cu Vizireasa europeană pentru dezvoltarea raională. Mergând pe şipcă, să nu se îmbulzească presarii şi mai ales ţăranii EU&ROpeeni cu rogojini aprinse în cap şi cu jalbele’n proţap, Vizirul se duse să vază un truditor al pământului, însoţit de mai-marii guberniei. Se preamilostivi de un crescător de grăsuni, activ, bun înţeles, de prin giudeţul care-l trimise în Divanul Domnesc pe Paşaua noastră (unde în al’parte, ziceţi şi Domniile Voastre?). 

Mare potemkinadă! Nemaivăzută de pe vremea Puşcatului-puşcat! Se boiră gardurile şi podeţele, se coafară pomii de pe marginea şuşălii, se băgară la beci nărăvaşii de iau zăbala în gură, se aşternu ţol roş, de la şuşea, la pârlez, să nu carecumva să-şi împrăfuiască imineii boierii. Şi dăi! Şi vizitează!

La coadă, grăi Premăritul: „Banii europeni au fost bine investiţi, se respectă bunăstarea animalelor şi îmi place cum au reuşit aceşti fermieri să-şi dezvolte afacerea.“ Hip! Hip! Huraaa! Bine că fu nor praf pe şuşea şi nu văzu „bunăstarea“ în care se lăfăie humanoizii care asigură bunăstarea animalelor. Plenară îmi fu bucuria, însă, când aflai din gura Vizirului că galbenii din birul nostru la Western Hight Gate nu fură prăduiţi. De acu’ să mai îndrăznească Olaf Olafson să înnumere foile plăcintei!

Şi mai mult mă îmbucurai de vorbele porcarului EU&ROpean, dat de pildă porcarilor de la Atlantic la Nistru: „Import purcei rasa Pietrain, din Germania, la 50, 60 de euro pe cap.“ Vorbe care-mi puseră socotitoarea (nominală şi vocaţională!) la lucru. Adicătelea distinsul fermier EU&ROpean (care e şi casap, că altfel nu i’ar fi ars buza) sare cu o căpiţă de parale să-şi acopere ca la zece procente din materia primă necesară pentru căsăpie (el zise, nu-i de la mine!). Adică 4.000 de grăsuni (cât are în târcol) ori 55 de euro (media, cum ar veni!) pe coadă îmbârligată devine de face 220.000 euro pe an. În termeni tehnici asta înseamnă import de genetică.

Hai să mai tragem de-o a treia simplă: dacă la 4.000 de capete cheltuim pe genetică 220.000 de euro la şapte milioane, cât zic socotitori mai bazaţi ca mine că-i transformă românu’ în fleici, slănini, cârnaţi, caltaboşi, jamboane, mici şi sarmale, de câtă genetică ar fi nevoie? Răspuns: anual, spre 400.000.000 (milioane euro, bre, ce dacă n-am intrat în Schenghen?), numai pentru cumpărarea geneticii. Nu mai pun grăunţa, să-l faci să aibă faţă de porc opozabil grătarului, cum e datu’ grăsunilor. Acu’ e clar că genetica din bătătura familialilor (după unii, ca la două milioane şi…, din care vreo 1.000.000 numai de Crăciun!) nu e nemţească lână-n-lână. Şi ce dacă? Preţul porcului, oricum s’ar afla el (paietă, goţodel de lapte, matur tăvălit pe pat de barabule), are inclus costul geneticii care bate spre o juma’ de miliard pe an, mai ales se consolidează filiera, cum vor oficialii.

Gheorghe Socotitoru

P.S. Pentru oficiali: Dacă 24% din importul generic de genetică de scrof s-ar aloca pentru o instituţie de cercetare specializată să-o facă ici’şa, în târcol, cât din jumătatea de miliard ar fi producătoare de TVA pentru bugetul nostru şvaiţeruit?

Acelaşi

P.P.S. A’ dracu’ Gregor Mendel!

Idem

Federala’ şi drumu’ lung!

Mai zilele trecute îmi pică în mână o juma de pagină de net în care un distins jude sindicalist, din lipsă de a-facere, se puse pe păzit bulendre. Dete şi un comunicat în care se ofili de grija altora, jelind cercetarea agrariană. Mai interesant e că plângerea este ca şi cum jeliţii sunt de la megieşi, deşi o parte sunt din propria bătătură. Pentru conformitate ţinem la dispoziţie terfeloagele prin care-i ceru oarbei să-l cunoască de singur reprezentativ.

Să trecem la o analiză pe text! Ca liber profesionist agrarian (socotitor, bre!), sunt sindicalizat, aşa că, între membrii a aceluiaşi organ, nu se pune! Acu’ nu ştiu dacă judele e membru’, da’ prepun că e, de vreme ce calcă a organ… de conducere! Zice că până acu’ fu „un jaf sistematic asupra unităţilor de cercetare, care au pierdut suprafeţe importante de teren“. Atât! Când să spuie cine-i autoru’ luă apă’n gură! Mai trebuia spus şi că respectivele suprafeţe erau esenţiale pentru asigurarea lefilor sindicaliştilor din unităţile arătate cu deştu’ şi jefuitorii sunt ştiuţi cu nume, prenume şi cazier. Ar fi trebuit să-i spuie şi membrilor lui, că ei fură văduviţi! De unde’i plătiră leafa’n Făurar, timp în care ei, plânşii, ajunează negru de la Sân’ Dumitru. Sper ca leafa lui de independent să fie măcar cât a asistenţilor de cercetare, pe umărul cărora jeleşte.

Nu ştie dom’jude, deşi ar fi trebuit, că-i d’aia’i jude, că forma de organizare a cercetării, frăsuită de destinsa sa persoană, este girată de o lege organică care stabileşte şi nişte obligaţii ale statului. Obligaţii nicicând împlinite în ultimii 15 ani (25, după unii)! Inutil să-i mai amintesc că obligaţiile respective se referă la acoperirea de la bugetul de stat a cheltuielilor de capital şi de funcţionare, adicătelea lefi, a căror apărare cam pică’n dreptu’ lui. Nu ştie „dom’ procuror“, da’ nici nu mă minunează, că datoriile iertate sunt datoriile la bugetul consolidat al statului (aferente lefilor!) şi nu comerciale, cum insinuează. Adicătelea, mai pe înţelesul lui, statul şi-a iertat datoriile pe care singur şi le-a făcut, neachitându-şi obligaţiile, pe care singur şi le-a tras.

Apropo unu! Dom’jude, horticultura e tot vegetală, dupe ştiinţa mea! Nu mă crezi? Întreabă-l pe „pretenul“ care „ţi-a pus vorbele’n gură“, notoriu cunoscut prin faptu’că încurcă „culturile de câmp“ cu „vegetable“ (bruxelleză!) şi care-şi lăsă amprenta inconfundabilă pe comunicat. Ar fi fost mai bine de comunicai comunicatu’ cu vorbele lu’ mata, poate te-ai fi prins că fusăşi pus să plimbi prin târg nişte „underpants/ underwears“ (bruxelleză!), mai murdărele oleacă.

Apropo doi! N’ar fi mai bine să pledezi la „preten“ cum că fermele de pe pământurile cercetării agricole sunt în fapt „fermieri activi“? Poate aşa ar deveni eligibile la parale comunitare, râmnite prisoselnic în baza principiului că, dacă pretenu’ nu-şi respectă obligaţiile legale, să plătească ăia. Eventual să pui de-o grevă (armă de luptă sindicală!) ca să le aperi interesele. Ori ăştea nu intră în obiectivele Uniunii?

Gheorghe Socotitoru

P.S. Ca să nu ziceţi că mor de drum lung (ca alţii), vă rog să cătaţi printre obiectivele federalei, măcar unul, de leac, care să vizeze cercetarea agricolă (v.dvcine.ro).

Acelaşi

Under patruzeci

Ca tot românul (v. Perle guvernamentale – 2010-2011), stând cu nevasta pe net, dădui peste o informaţie despre junele fermier, care făcea vorbire despre o lansare primăvăratică în contul Acordului de Parteneriat cu Western Hight Gate (WHG), care semnase-va mai spre Paşte (al Equideelor?). Nu mai sunt june, că d’aia’s pe net, da’ pusei botu’ la informare, să am oarece price cu mai tinerii conrurali, când ne intersectăm la bodegă. Apropo! Există ceva parale pentru promotorii PNDR, că sunt enteresat pe persoană fizică!?

Fain! Cincizeci de mii de euro. Nu e mult, nu e puţin. Am mai spus asta, da’ la vremea aia nu ştiam în ce condiţii. Vă imaginaţi, Domniile Voastre, că nimé nu dă aşa purcoi (!?) de parale evropeneşti fără să ai oarece menire, că doar nu vorbim aici de parandărătu’ instituţional (care e de zece procenturi, da’ nu mai mic de 50.000).

Prioritizarea – „ăi din urmă vor fi ăi dintâi“. Prima condiţionalitate dată în baza principiului financiar „frica păzeşte bostănăria“: paj’de mii la început şi zece la coadă, care coadă nu se ştie dacă fi-va peste tri ori cinci ani. De ce nu şapte? Măcar pentru o pomenire meseriaşă. Oare juna fermă şi acareturile ei nu sunt o garanţie satisfăcătoare, dacă tot se introduc obligaţii de raportare periodice asupra îndeplinirii obiectivelor planului de afaceri?

Chestia cu legatul de glie. Marfă! WHG, prin arendaşul său naţional – ăl mai mare apropietar de iobagi! Neo-neo-iobăgia! Trăiască Dobrogeanu-Gherea! Hip! Hip! Huraaaa!

Prioritizarea pe bază de comasare şi sector prioritar! Căsătoria rural-rurală sau rural-urbană se socoate? E liberă şi nesilită, başca oportunitatea de creştere a natalităţii. Da’ uniunea consensuală pe acelaşi palier? Nuu! Şi cum rămâne cu combaterea discriminărilor de orice soi? Dacă se comasează o exploataţie de struţi long-legs cu una de bondari polenizatori şi a treia de melci sprinţari, în vederea consolidării unei exploataţii de mieluţe zburdalnice se pune? Ori tre’ să fie musai exploataţie de berbecuţi culturişti parvenită din comasarea unui harem ovin cu o păşune comunală şi on abator (ex-mulgătorie de fonduri evropeneşti, of corse!).

Nivelul de calificare în domeniul rural. Bine că le dete’n cap! Mai ales în zilele noastre în care crescu volumu’ calificaţilor în şcolile medii rurale (fostele licee agricole!), cu competenţe atestate, care puşcă (targhetează în brucseleză!) locurile de muncă din comerţul cu amănuntul, asistenţa socială şi confesională, managementul mediului (operatori ecologici, ce-i de neânţeles?) şi alte asemeni. Ce-i mai nimerit ca tânăr fermier un asistent confesional? Doar e un truism că, fără ajutoru’ lu’Ăl de Sus, agricultura (în sens larg), e emasculată (în sens restrâns).

Potenţialului agricol. N-ai pământ de apicultură, n-ai punctaj! Dacă eşti de loc pe nisipurile de la Dăbuleni şi vrei să pui de-o plantaţie de agave, de o distilerie de tequila şi o crescătorie de scorpioni medicinali, ai prioritate?

Gheorghe Socotitorul

P.S. Da’ de priorităţile datorate introducerii măsurilor de reducere a impactului schimbărilor climatice, a utilizării producţiilor secundare ca bioresurse sau de creşterea valorii adăugate pe filierele de produs se va ţine cont?

Acelaşi

Săracă ţară bogată!

Nu-mi vine a crede ochilor. Sunt băiat de ţărani.

De oameni pentru care a trăi însemna muncă fără odihnă şi, dincolo de tot şi de toate, o cinste ireproşabilă cu tine şi ai tăi.

Minciuna era o specie morală aproape necunoscută.

Aşijderi hoţia. În fapt, la mine, la Valea Seacă, uşile nu aveau chei. Ori, dacă erau, oricine cunoştea lăcaşul lor de taină.

Când vreun pârlit de coate-goale înşfăca vreo găină era repede găbuit şi purtat prin sat cu o pancartă a ruşinii pe care scria „cine ca mine o face, ca mine s-o păţească“.

Consătenii mei nu erau oameni avuţi din cale-afară. Dar nici săraci nu erau. După cum treceau anotimpurile ori se îndura cu ploaie Bunul Dumnezeu.

Erau iubitori de carte oamenii. La Valea Seacă nu existau analfabeţi.

Însă, dincolo de tot şi de toate, ceea ce mi-a rămas în minte şi inimă despre ai mei a fost cinstea.

Un ban pierdut ori un obiect rătăcit erau aduşi la Crâşma lui Amet.

Şi zăcea acolo până se întâmpla să apară păgubitul.

Ăsta era satul meu, aceştia erau oamenii care mi-au populat copilăria.

Ei bine, cam aşa credeam eu că se va fi rotind lumea şi dincolo de cele patru puncte cardinale. Că, gândeam eu, n-or fi existând altundeva strâmbătăţi de vreme ce în satul meu universul era unul al liniştii şi curăţeniei.

Prima deziluzie avea să vină însă curând. Cineva mi-a spus mai întâi o glumă.

Se zice că un român, după ce a vândut în târg ce avea de negustorit, a alergat degrabă la bancă să asigure banii.

Odată treaba făcută, a urmat, după tradiţie, adălmaşul.

În toiul petrecerii, românului nostru i-a scăpărat o idee. Dar, dacă?... Aşa că fuguţa la bancă. Cere banii, spre uimirea surtucarilor.

Ia monedele, le numără, apoi le înapoiază casierului.

„Pentru ce ai cerut banii, dacă nu-ţi sunt de trebuinţă?“, a întrebat nedumerit omul de la ghişeu.

„Ehei! – a dat a chiot românul nostru. Am vrut să-i număr, să mă asigur că sunt toţi!“ Gluma are temeiul ei de adevăr. Mai cu seamă în zilele noastre. Fiindcă, de la un timp, una dai la bancă şi alta-ţi numără casierul când e să iei din bani.

Mă întorc deci la satul nou şi la lumea nouă în care ne zbatem.

Am dat cu totul cinstea pe ruşine.

Gâfâie puşcăriile de funcţionari importanţi, pentru care sinecura de la stat a însemnat mormane de bănet puse la dospit parcă întru fericirea neamurilor lor viitoare.

Se cară bani cu sacoşa. Cu paporniţa.

Totul e de vânzare, dar mai cu seamă cinstea.

Afişaţi ieri cu portrete ale omeniei şi onoarei, sprijină astăzi pereţii celulelor puşcăriilor.

Guvern, parlament, fel şi fel de organizaţii cară fără astâmpăr avuţia României, încât dacă e să investim în ceva grabnic e în patru puşcării de mare capacitate. Nu-i mai încape celula, nu-i mai încape Cel de Sus.

PIB-ul României este perpetuu devalizat.

Se fură din bancă, se fură pe ascuns, o mână de ticăloşi adjudecându-şi calitatea de oameni politici, adică de hoţi calificaţi.

Ce fac oamenii satului?

Semnul crucii şi speră!

Numai că binele umblă cu capul spart.

Am văzut pensie de un leu şi lovitură mafiotă de zece milioane de euro pe zi.

Nu sunt bani pentru seminţe, n-a venit subvenţia pe motorină nici pe 2014, sănătatea e în colaps, suferă învăţământul.

Înfloreşte însă ticăloşia.

Sute de automobile, mii de oameni scormonesc zilnic după averile dosite.

Săracă ţară bogată!

De unde veniră cohortele de bandiţi?

Piraţii democraţiei au încă de treabă.

E încă de înfulecat.

Ce mă mai ţine?

Nădejdea că la Valea Seacă e tot cum a fost odată ca niciodată.

Gheorghe VERMAN

Agalele europene şi neonarghileaua

Pamflet

O veste îmbucurătoare transpare din media agricolă. În ultima săptămână a lui Gerar, mai-marele diriguitor al agriculturii, la o vedere cu café şi narghilé la neovizirul agriculturii, atacă problema hapurilor cu neotiutiun (neonicotinoide, pentru cunoscători!). De unde apăsarea agalelor de la Western HightGate? Plânseră crescătorii de muşte (unii, ca să fim cinstiţi!) că hapurile cu neotiutiun folosite la tratarea seminţelor le decimează ştiubeiele. Acu’ p’a dreaptă! Poate jura cineva pe Originea Speciilor a lu’unu’ Darwin că în vremile ăştea de crize alimentare şi foamete albina nu suferă o terifiantă mutaţie anatomo-morfologică, culinar-determinată şi, în loc să sugă miere, cum face de la Facere, îşi trage’n locu’trompei fălci crocodileşti şi se pune pe rumegat rădăcini, tulpini şi frunze, ca cea din urmă vacă? Bun înţeles că ăstea fiind otrăvite până în măduva oaselor cu tiutiun (neo!), harnica  insectă se pune cu roatele’n sus, astfel că suratele ei, după ce o învelesc în copârşeu de ceară, o duc la loc cu verdeaţă unde nu-i nici durere, nici ghiorăială de maţe. Îmbucurându-mă cu asupra de măsură de cercarea mai-marelui, îmi pică faţa când văzui că un’mai mic, citat şi el de agenţiile de veşti rurale (v. http://www.recolta.eu), îmi tăie maiuneza veselelii, declarând cu subiect şi predicat că doar cu mult chiu şi vai s-ar putea obţine râmnita derogare, cam între Lăsata Secului şi Sfânta Mărie Mică. Apoi, HALT! Pune şi că ar cam fi ultima dată când s’a obţine îngăduinţa bogatului fermier european pentru sărmanul fermier român în luptă milenară cu gărgăriţele, puricii, păduchii, viermii de sârmă şi alte jigănii care năvălesc în iureş cum dă colţu’ ierbii. Mai zicea dragomanul, citez: „Greu de crezut că în toamnă vom mai obţine o derogare. Am obţinut în primăvara trecută, în toamnă, sperăm să obţinem şi acum. Trebuie ca România să vină cu date care să justifice foarte bine necesitatea utilizării acestor substanţe. Altfel, se ajunge în comitetul de experţi în care Comisia trebuie să convingă celelalte 27 de state membre să nu se opună. Şi nu e uşor dacă nu ai argumente foarte serioase. Pentru că aplici o derogare o dată, de două ori, dar nu poţi la infinit...“

E! Aci’i’aci! Trecură ca la doi ani de când ni se puse în propoziţie verbul „a interzice“ şi distintinsu’ strecoară o umbră de îndoială asupra capacităţii noastre (instituţionale!) de a justifica necesitatea utilizării neonicotinoidelor. Acu’, dacă autoritatea nu a fost în stare, timp de 24 de luni, să pregătească documentaţia pentru susţinerea necesităţii utilizării neonicotinoidelor, aşa cum se sugerează în declaraţie, mă întreb ce-o fi făcut, dacă nici „argumente foarte serioase“ nu găsi? Or fi stat cu capu’n nisip, precum legendara orătanie şi acu’, când trebuie să fie cătată de óò de agalele din celelalte 27 de paşalâcuri (care nu prea se bucură p’acasă de multe goange cu aparat bucal de rupt şi masticat), dă din colţ în colţ?

Gheorghe Socotitorul

P.S. nu prea am, dupe ce cetii declaraţia! Deşi cred că nu s-ar mai pune problema, de vreme ce fermierii nemţi se apucară şi ei de huduit la akingii bruxellezi, pe aceeaşi temă. Şi paşalele lor nu’s karaghioşi.

Acelaşi

Ecuaţia fericirii s-a schimbat

Lumea în care aveam să trăiesc odată ce am învăţat să desluşesc alfabetul vieţii sociale a fost pentru mine poate cea mai minunată descoperire, dar, oricum, cea mai înfricoşătoare zonă fiindcă nu semăna mai deloc cu universul satului meu dintre spinările Văii Carasu.

Acolo, la Valea Seacă, am fost cu adevărat fericit.

Dincolo de orizont, oricare dintre punctele cardinale nu însemnau, în mintea mea de copil, apoi de adolescent, decât miraculoase promisiuni.

Dacă satul meu arăta într-un anume fel, cu oameni cinstiţi, harnici, gospodari pentru care Dumnezeu era Supremul, cum ar fi putut fi altfel altundeva?

Primele întrebări despre lume mi le-am pus în poiana lui Jianu, un alt fel de Iocan al lui Preda. Acolo unchiul Pascu, un om respectat şi, prin urmare ascultat, desluşea consătenilor politica internaţională.

Şi pentru el ca şi pentru ţăranii lui Marin Sorescu conta cine se află „în capul trebii“.

„Churchil“ ori „Clemenceanu“, cum traducea el în limba română numele a doi dintre cei mai importanţi oameni ai epocii, reprezentau şi ameninţare – „se pun ăştia pe noi“, zicea adesea –, dar şi speranţă, fiindcă, „vezi dumneata, Europa e aici, America ehe, hei!....“

Încercaţi apoi de marea trădare, când linia imaginară a separării binelui de rău ne-a lăsat întotdeauna „la răscruce de vânturi“, ei bine, atunci oamenii au simţit că – „vorba lui Năiţă Lucian al lui Dinu Săraru – mureau ultimii ţărani din satul atât de drag odinioară. Şi, odată cu ei, şi organica legătură, petrecută ca o taină între ei şi pământ.

Nu le-a mai trebuit. Tăvălugul colhozului le-a zdrobit mândria şi, esenţial, familia.

O economie altcândva prosperă era abandonată în numele vremurilor noi.

Ce s-a petrecut mai departe? Un dureros abandon de la firescul ce făcuse din România ţară respectată şi prosperă.

Au trecut anii, timpul nemilos i-a furat de lângă noi pe cei care-şi sacrificaseră totul pentru ţară şi generaţii betegite de rânduieli străine au încercat să rostogolească politica „precum porcul dovleacul“.

Sărăcia s-a instalat – culmea! – sub semnul prosperităţii democratice şi cei care-am rămas a trebuit să ne alfabetizăm la o şcoală în care oricum numai româneşte nu se gândeşte.

Tocmai pentru asta mă simt rătăcit printre semenii mei pe care încerc să-i înţeleg, numai că datele ecuaţiei fericirii s-au schimbat.

Statisticile sunt grăitoare. Am mai rămas acasă vreo 19 milioane de suflete. În ritmul mai mult decât alert al descreşterii populaţiei foarte curând vom rămâne 17 milioane. Dacă ieri piereau anual 330.000 de români în medie pe an, cifra bate acum către 600.000.

Livrăm într-o inconştienţă soră cu prostia, exportăm aşadar aur cenuşiu. 20.000 de medici doar în ultimii zece ani.

Cheltuim, şcolim şi risipim.

Şcoala românească nu-şi găseşte cadenţa.

La „anul şi ministrul“ e şi foarte dificil.

Oricum, în segmentul de populaţie 18-35 de ani, 18% „taie frunză la câini“.

Se vrea a munci puţin pe bani buni.

Cât despre nevoia de locuri de muncă, lucrurile sunt limpezi. Cel puţin 600.000 ar fi necesare în prezent. Şi, esenţial, revigorate activităţile economice ale statului.

Deşi realităţile prezentului nu pot să nu atragă atenţia.

Mai toţi dintre cei cu stare, cu succes, declară că dacă ar veni vorba n-ar mai cuteza s-o ia de la capăt.

Birocraţia, şpaga, impozitele descurajează.

Ba chiar sunt investitori români, iarăşi de succes, care doresc să-şi înstrăineze afacerile.

Concurenţa pe o piaţă haotică, bântuită de evaziune, e de nesuportat.

Statul, cât e, încearcă să ajute. Privirile sunt mereu aţintite către UE.

Numai că nimic nu e pe gratis.

Blufurile cooperării bancare internaţionale se văd şi, mai dureros, se simt.

Oamenii sunt dezorientaţi.

Împrumutul ca formă economică eficace în susţinerea investiţiilor se dovedeşte un instrument de tortură.

Vorbim una, impunem altceva.

Înţelegeţi acum mirarea mea?

Satul avea rosturile lui. Ce se promitea se făcea. Acest sat mai acătării, Europa, gâfâie. Ba, aş zice, trosneşte din toate încheieturile.

Cei din „capul trebii“ îşi dau cu presupusul.

Dar, vorba din bătrâni, „s-au cam pus pe noi!“

Pe ce mă bazez?

Pe cele câte v-am spus şi încă pe multe altele. Şi până-n primăvară mai e cale lungă!

Gheorghe VERMAN

Degeaba

Bogat bilanţ pentru 2014! Acum, la vremea zăpezilor, când anii îşi transmit ştafeta, numărăm împlinirile şi amânăm ca pe dureroase datorii tot ceea ce n-a fost să fie. E mulţumitor? S-ar fi putut şi mai bine? Firesc! Esenţial mi se pare că într-un anume fel a înflorit speranţa! Pentru că, spusa poetului: „Nu câte-au fost îmi vin în minte/ Ci câte-ar fi putut să fie!“

Avem Preşedinte nou! De două ori încurajator!

Se schimbă jilţurile la Cotroceni, iar viitorul e transferat unui vlădică neamţ! O naţie ambiţioasă şi dedicată trup şi suflet lucrului bine făcut. Mi-a plăcut să iau seama că, deşi novice într-ale politicii ţării, ştie totuşi exact care este calea de urmat. Întâi de toate să eliminăm dihoniile. Într-un deceniu adumbrit de gâlceavă, de ipocrizie şi ruşine am înghiţit prea multe pentru a îndemna prin orbecăiala întunericului.

„Punct şi de la capăt!“ „E vremea să trecem la treabă!“ Îndemnuri care nu au nimic de-a face cu „o să trăiţi bine!“

Ţara ne-a cam fost furată de samsarii politicii de pripas. Puşcăriile au devenit neîncăpătoare pentru dregătorii de odinioară.

Imaginea Sărbătorilor de iarnă este maculată de neputinţa celor mulţi şi obidiţi de a construi un trai decent.

Vedeam, recent, la Iaşi un fel de „spectacol“ al ruşinii. Sute de bătrâni se înghesuiau până la neputinţă pentru a primi câte un pacheţel cu de-ale gurii de la Uniunea Europeană.

În aceeaşi zi, tot la Iaşi, procurorii arestau hoţi de carne ce „uşurează“ visteria UE de peste 30 milioane de euro.

La Bucureşti oameni gârboviţi de povara anilor răbdau frigul, dar, mai cu seamă, umilinţa unor împrumuturi de 200-300 de lei. „Pentru câte ceva de Sărbători!“, se scuzau jenaţi de neajunsurile care le încununează viaţa.

Şi tot la Bucureşti aflam că „şpaga“, cuvânt la modă acum în România, aşadar că „micile atenţii“ pentru furturi ca în codru numărau cam 9-10 milioane de euro pe zi!

Cui să-i strigi nedreptatea? Şi asta la un sfert de veac de la însângeratul decembrie 89!

De ce? Te întrebi şi întrebi. De ce totul pare a fi fost „degeaba?“.

Vorbeam despre speranţă. Totuşi!

Aşadar, odată cu noul Preşedinte, s-a primenit şi guvernul. Pe ici, pe colo! Ambiţii, promisiuni deopotrivă.

Sunt însă, lesne de băgat de seamă, prea multe nevoile. Fiindcă iată, noul Preşedinte observa, şi cu dreptate, că învăţământul românesc nu e pe calea cea bună. Modelul german se dovedeşte de folos. Un sistem dual de şcoli în care meseriile să primeze. Învăţământul superior trebuie regândit.

Cum reproiectat trebuie sistemul sanitar.

Nucleul noii construcţii trebuie să fie omul.

Pacientul, adică!

Ce s-a întâmplat, ce se petrece o ştim.

Şcoala a intrat în colaps. 2014 este primul an în care cei din primele clase nu au primit manuale. A lipsit până şi – ori, mai ales – tradiţionalul Abecedar.

Manualele alternative, o gogoriţă negustorească, au încurcat până la paroxism lucrurile.

25% dintre şcoli nu au nici acum autorizaţii sanitare de funcţionare. 20% dintre dascăli sunt suplinitori fără calificare.

Abandonul şcolar e în România o realitate.

Suntem, iarăşi, ţara cu cei mai numeroşi analfabeţi. Poate tocmai pentru aceasta se poate pătrunde în învăţământul superior fără examenul de bacalaureat.

Dacă e să privim către sat, şansele lui la cultură rămân mai mult decât modeste.

Abia 2% dintre studenţi provin din rural.

Intelectualii satelor au rămas preoţii, acolo unde, firesc, nu lipsesc nici aceştia.

În rest, anul şi... ministrul!

Acum, la butoanele ministerului de resort se află un universitar agronom. O fi de bine? Sper! Cum am încredere că satul odată cu ţara va păşi pe coordonate noi. Cele 21,5 milioane tone de cereale culese în 2014 sunt de bun augur.

Numai că, vorba cuiva, prea suntem la mâna întâmplării!

Cât despre atmosfera Sărbătorilor, spun şi eu, aşezat la gura sobei: „A fost odată ca niciodată...!

Îmi vreau România înapoi!

Gheorghe VERMAN

Punct şi de la capăt

„Schimbarea domnilor...“ ştiţi, fără îndoială, urmarea.

De altfel, şi de data aceasta, nici nu se uscase bine cerneala pe buletinele de vot că samsarii de dregătorii acătării şi săriseră la gâtul adversarilor. Încă o dată, şi încă o dată, victoria reală a fost confiscată. Cel din jilţ, socotesc surtucarii „cu ceafa groasă“ – vorba poetului, nu are decât rostul să execute. Politica o fac politrucii, nu-i aşa? Şi, nu pot să nu-mi aduc aminte, cum, sunt vreo zece ani de atunci, „unsul“ mulţimilor ura din toţi plămânii dorindu-ne „să trăim bine!“

Ce-a fost, ce este se vede cu ochiul liber. Aşa că, de plecare, vlădica în scaun ne repetă. „Rămâneţi cu bine!“ Vorba e, cu care bine? În căutarea timpului pierdut, îndemnăm mai departe, vorba ceea – doar, doar!

Noul ales, om mai cu judecată cum pare, şi-a rostit programul simplu, nemţeşte: „Punct! Şi, de la capăt.“

În ceea ce ne priveşte, de o viaţă de om o cam tot luăm „de la capăt“.

Dar, vorba bădiţei Creangă, „sărăcani ca anul acesta, ca anul trecut şi ca de când ne ştim n-am fost parcă niciodată“.

În fapt, ce se află în faţa punctului despre care ne vorbeşte proaspătul Preşedinte?

Căutăm în statistici.

Nivelul de trai care ne situează în coada suratelor din Europa.

4 milioane ha de pământ, din cel mai roditor, risipite cu ori fără acte, dar, oricum, fără nicio noimă.

1 milion de hectare de pădure trimis sub formă de buşteni tuturor celor care la ei acasă au grijă cu adevărat de bogăţii şi mediu.

Peste 200.000 de case, cele mai numeroase de patrimoniu, retrocedate ilegal.

Mai bine de 20 miliarde de dolari şi euro căpuşaţi de „băieţi deştepţi“, mai cu seamă în numele cumpărării unor „drepturi litigioase“.

Ce-a mai fost, ce-a mai rămas dintr-o industrie cândva funcţională s-a prefăcut, peste noapte, în depozit de fier vechi.

Agricultura gâfâie sucombată de neputinţă, fiindcă subcapitalizarea e cuvântul de ordine.

Trăim din subvenţii de milă fiindcă ceea ce recoltăm e departe de media europeană.

Când Cel de Sus se îndură nu ne mai încăpem în piele de satisfacţie.

Anul acesta, de pildă, am recoltat cam 21,5 milioane de tone cereale. Ei, şi? Nu suntem încă şi posesorii unei politici de valorificare reală a ceea ce culegem. Aşa că vindem boabe şi cumpărăm covrigei şi biscuiţi.

Politica noastră socială nu are în vedere omul. Omul cu nevoile şi posibilităţile lui.

Un exemplu mai mult decât edificator.

România practică cel mai mare TVA din Europa.

Raportat la posibilităţile de cumpărare ale românilor, TVA-ul e un fel de camătă. Se colectează cu japca bani la bugetul de stat!

Numai că la noi totul începe cu „numai“, ceea ce se petrece în realitate e mai degrabă pagubă decât câştig; neputând să suporte povara, numeroşi producători devin evazionişti.

Înfloreşte economia „la negru“.

Producătorii de carne susţin o evaziune de 60-70% la mezeluri şi carnea de vită ori porc şi de mai bine de 40% la carnea de pasăre.

Să zăbovim la avicultură.

Importăm anul acesta 150.000 tone carne de pasăre. Importul excede exportul cu peste 50.000 tone carne.

Că politica TVA-ului falimentează un sector cu o evoluţie notabilă rezultă dintr-un calcul foarte simplu.

Un kilogram de carne de pasăre se vinde, în medie, cu 8 lei. TVA-ul înseamnă 2 lei. Din cei 6 lei rămaşi, încă 2 lei reprezintă taxe, impozite etc., etc., altele decât TVA-ul.

Din cei 4 lei rămaşi scădeţi cheltuielile cu procesarea, transportul, desfacerea şi veţi înţelege către ce se îndreaptă acum acest sector.

Dacă TVA-ul ar scădea la 9%, ca să nu zicem 5%, bugetul ar primi, chipurile, în minus cam 35 milioane de euro.

Da, dar unităţile producătoare ar beneficia de mai bine de 10.000 noi locuri de muncă, iar contribuţia acestora la bugetul de stat ar fi net favorabilă.

Rezultatele obţinute cu pâinea recomandă metoda. Dar asta, probabil, după ce o vom porni iarăşi „de la cap“.

Şi ceva ce-mi dă speranţă. De Ziua Naţională puzderie de copii, de drapele tricolore la sărbătoare a probat un suflu nou. Un mugur de speranţă! Atunci, da! „Punct şi de la capăt!“

Gheorghe VERMAN

„Pleacă ai noştri, vin ai noştri, noi rămânem tot ca proştii“

Au românii vorbele lor. „Toamna se numără bobocii“ – spun foarte adesea şi nimic mai adevărat!

Există pentru orice o vreme a socotelilor.

Fiindcă, vrei nu vrei, odată şi odată tot trebuie să dai seamă de faptele tale.

Şi mai e ceva! Cu viaţa chiar nu te joci. Sigur, mai sunt câte unii care cred în cacialmale. Adică sunt convinşi că mai pot păcăli realitatea. Numai că, iarăşi vorbă românească, minciunile sunt, pot fi numeroase, adevărul, însă, rămâne totdeauna unul singur.

Mă gândesc adeseori la actualitatea clasicilor.

Ce axiome au putut rosti ei de vreme ce, deschideţi, de pildă, o pagină din Rebreanu şi veţi avea, n-am nicio îndoială, sentimentul că totul se petrece aievea, în zilele noastre.

Un singur exemplu – „Proştii“. O scriere în care maestrul a surprins realitatea ţărănească aşa cum e ea. Pe scurt: Doi ţărani vor să meargă la târg. Cu trenul. Se scoală de cu noapte, dar, luaţi de valul noutăţii realităţii pe care o trăiesc, sfioşi şi modeşti, nu reuşesc că pună piciorul pe scara vagonului. Rămân aşadar necăjiţi şi prostiţi de o realitate care-i depăşeşte.

Ei bine, nu trăiţi adesea, în societatea democratică de astăzi, sentimentul veşnicului păcălit? Al prostului care se încrede în promisiuni deşarte, lansate cu vehemenţă şi sarcasm de păcălicii timpului?

Fiindcă, luaţi seama! Un sfert de secol, o felie zdravănă din viaţa noastră a fost păpată, furată de oameni în care am crezut. Dedulcindu-se la traiul nostru cel de fiecare zi, ne-au calicit mai abitir ca ciocoii lui Filimon, impunând, cum ziceam, ca pe o axiomă, veşnicul adevăr: „Pleacă ai noştri, vin ai noştri, noi rămânem tot ca proştii.“

Trenul democraţiei reale, al vieţii decente, dominată de adevăr, nu are, se vede treaba, clase permise celor de rând.

N-am reuşit, cel puţin, să-l prindem. Să punem piciorul măcar pe ultima scară. Exact ca în „Proştii“ lui Rebreanu.

Răul, însă, ca şi minciuna, are picioare scurte.

Se văd, se simt, dor. Aşa că, în pofida unor eforturi propagandistice de toată minunea, România s-a supus de voie, de nevoie absurdului, fiind umilită în fel şi chip de nişte politruci – termenul le aparţine –, de oameni pentru care ţara e un fel de plăcintă din care se pot înfrupta în voie. Fiindcă – nu-i aşa? – „la plăcinte, înainte!“.

Vremea a vremuit însă şi băgăm de seamă acum, la număratul bobocilor, că la noi a fura, a jefui ca în codru e un fel de cuvânt de ordine pentru decidenţii zilei.

Ne-au păcălit! Încă o dată. Lupii au devenit paznici la oi şi prăpădul n-a fost departe.

O ţară săracă, trăind de azi pe mâine, după cheful celor cu pâinea şi cuţitul, cu speranţe ce se topesc precum frunzele toamna şi pentru care viitorul e departe de ceea ce s-a visat acum un sfert de secol.

Putem da hrană la peste 80 milioane de oameni, ni se spune, dar, strict statistic, 67% din ceea ce băgăm în gură am importat.

Agricultura rămâne şansa acestei ţări, doar că adevărul e luat în seamă numai în anii în care Cel de Sus se îndură de noi.

Şcoala e cea pe care o ştiţi, blamată de chiar slujitorii ei. Avem cel mai mare număr de analfabeţi din Europa.

20.000 de medici au luat drumul bejeniei.

„Se moare cu zile“, cum zice românul. Şi se moare!

Un milion de hectare de pădure a fost căsăpit. Alt milion de hectare, vândut veneticilor.

Avem cel mai mare TVA din Europa. Ne acompaniază o singură surată.

Când e să zidim, să netezim drumuri, ne dăm cu stângul în dreptul.

N-avem autostrăzi, n-avem infrastructură regională, nu ne pasă de sănătatea pământului.

Suntem la voia Domnului precum lutul în mâinile olarului. Cui, ce-i pasă?

Deschideţi televizorul, la orice oră din zi şi din noapte, şi veţi afla că e nevoie să trecem la privatizarea închisorilor, fiindcă cele funcţionale sunt, au devenit, neîncăpătoare.

Un preşedinte american, vinovat de soarta naţiei sale, cândva, îşi cerea iertare poporului.

Asta e democraţia! Stafia sărăciei şi fricii domină ţara Mioriţei. Şi, totuşi, mai sper!

Gheorghe VERMAN

Inovarea în agricultură – Întrebări fără răspuns!

Zilele trecute picai în acelaşi compartiment de tren cu două june băgate până peste urechi in computerele lor care mai schimbau vorbe între ele, aşa că mai nevrând aflai şi io că Western High Gate dete un ucaz şi nu-ş câte milioane de euroi slobozi-se-vor peste fermele rumânilor, ca să devie smart (deştepte în bruxelleză!). Nu că am fi noi mai proşti! Vine’o vorbă!

Ajuns acasă dădui năvală pe net şi citii Acordul de Parteneriat cu High Gate-ul care-le e cu paraua pe Măsura 16.1 – Cooperare, cum îi mai zice! Avură dreptate puştoaicele! Mă şi lămurii, că din bucăţi de vorbe nu prea putui să aflu întregu’! La nivelul Europei se simte o nevoie de transfer de inovaţii, de la ăia de le fac (cercetătorii) la ăia care le pot aplica, să crească producţiile, veniturile, profiturile, competitivitatea, profilul social şi nu taman la urmă volumul bunurilor publice de mediu (vă explic io alt’dat ce sunt ăstea!). Imaginară boierii ăi mari un sistem, grupuri operaţionale (GO) le zice, formate bicefal, din ăl mai puţin de o unitate de cercetare (UCDI) şi un agent economic (AE) (ce scrie, aia citim!), care vorbesc ei ce vorbesc, gândesc ei ce gândesc, socotesc ei ce socotesc şi hop cu o idee smart într-un proiect de transfer de inovaţie pe masa lu’ Ministeru’, care le prubuluieşte şi, dacă’s lână’n lână, pune paraua jos. Şi nu-i de ici’colea, e ca la juma’ de milion. De euroi! Aţi citit bine! Sută la sută, fără de cofinanţare!

Goagăl-ul îmi zise şi el câte ceva despre Măsura 16.1 din PAC. Sub semnătura academicienilor agricoli, care au multe nedumeriri (sub forma unor întrebări) pe care le pun şi io, cu ghilimele, ca să se ştie că nu pe mine mă duse galavaua. Ş’anume: „De ce nu au vocaţie pentru aplicarea măsurii toate sectoarele reţinute de strategia CDI a MADR? De ce se alocă pentru funcţionare GO 20% din proiect (adică o sută de mii de euro!)? De ce temele specifice faţă de care se va efectua selecţia nu sunt reprezentate de temele inovative din Planurile sectoriale ale MADR, ci de temele Strategiei Naţionale de Cercetare Dezvoltare Inovare 2014-2020 (care, între noi, nu are teme, are obiective, ca orice strategie care se respectă, aşa că n-ai de unde alege!)? Cine oferă serviciile de sprijinire a inovării şi cum sunt finanţate acestea? De ce mai este necesară UCDI în GO dacă se apelează la servicii de inovare? Dacă diseminarea este obligatorie, cine o face şi cu ce fonduri? În sarcina cui se reţin noile inovaţii care ar putea apărea în cursul derulării proiectului? Cine va fi proprietarul brevetului de invenţie? Cheltuielile cu brevetarea şi protejarea invenţiilor sunt eligibile? Una şi aceeaşi unitate CDI poate fi membră a mai multor grupuri operaţionale? Unul şi acelaşi partener economic poate accesa mai multe proiecte inovative? În sarcina căruia dintre partenerii GO se înregistrează eşecul, când va fi să fie? Partenerul CDI va returna cheltuielile sale atunci când eşecul va fi înregistrat din vina AE? În cât timp se vor returna cheltuielile cu achiziţia infrastructurii proiectului, în caz de eşec? Returnarea costurilor infrastructurii se va face la valoarea de achiziţie sau la valoarea restantă ca urmare a amortizării?“ Mai vreţi? Mai sunt, da’ nu mai am eu spaţiu tipografic!

Gheorghe SOCOTITORUL

P.S. Răspunde cineva?

FF-iştii!

Toamna, când se numără bobocii, noatenii, roadele câmpului, livezilor şi podgoriilor, se seamănă pâinea şi berea viitoare, mimetic, ministerul de resort se află în campanie de semănare a politicilor agricole ca’ până prin 2020 (noua perioadă de programare PAC –ăl de nu ştie ce-i aia PAC, să cate p’in dicţionare ori pe net!). Am fost şi io în campania de împlântare a noului PAC (pe bruxelleză – implementare!), din cauză de vocaţie şi nominaţie familială, participând la conferinţa „Rolului fermelor de familie din România“. Fură familialii „de la ăl mai înalt nivel“: demnitari şi lederi comunitari, naţionali, actuali şi ex-şi, regionali, locali, comunali, săteşti, de cătun şi, din loc în loc, câte o siluetă foarte familială (175, 55, 90-60-90, 120 la şold, 20 la toc, ochi alunecoşi, păr bălai), despre care sunt foarte, da’ foarte convins că era de familie bună.

Aflai, deolaltă cu bălăioarele (că ăialalţi se trăgeau de urechi să-i vază demnitarii actuali şi viitori ex-şi!), că fermele de familie din târcolul naţional or să fie şperaclul, gura de lup, iarba fiarelor, mă rog, cheia cu care se va deschide uşa dezvoltării agriculturii durabile româneşti în cincinalul ce începe la Sfântu’ Vasile şi poate şi după. Aflai câte sunt! F’un milion. Aflai şi de cheagul strâns sub fiecare. Ca la 10-20 de pogoane, ălea mai mari! E drept că sunt şi familii mai mici de 2 pogoane, da’ nu se pun la socoteală într-o ţară cu peste 25 de milioane de pogoane arabil. Ce dacă’s tot pe atâtea? Dacă vor să fie socotiţi, să se comaseze (concept de concept, înlocuitor de cooperativizare, care’i şi ofilit şi de ocară!). Aflai şi câtă binefacere coborâ-va cu hârzobu’ din ceriu’ cu peste viitorii FF-işti (familiştii din ferme), da’ nu vă spui! Ăi de sunt interesaţi pot să cate pe pagina web a ministerului (cum ne recomanda cu graţie un oficial de top ten!). Nu daţi năvală, aşteptaţi oleacă, că doar ce se dete cheag la parteneriatul cu Western Hight Gate şi tre’ să se învârtoşeze, să ne rămâie ceva în sedilă, altfel ne alegem doar cu zerul (cum ne-am mai ales şi în alte dăţi!). Mai aflai şi câţi FF-işti au binemeritat de la PAC-ul de trecu (pe Măsura 121). Ca’ la 514 (6 la mie, dacă-i socotim doar pe ăia între 2 şi 10 pogoane). Una piste alta, în ritmul ăsta, după vreo 1600 de PAC-uri, majoritatea FF-iştii ajunge-vor în zona comercială după ce vor ajunge în Rai la veşnică hodină. Zic şi io!

Am aflat şi definiţia FF-iştilor: „Exploataţie agricolă aparţinând persoanelor fizice în calitate de producători agricoli înregistraţi înregistrată în Registrul exploataţiilor agricole ca persoană fizică autorizată, întreprindere individuală, întreprindere familială, înfiinţată potrivit legislaţiei în vigoare, care produce pentru consumul propriu, iar, după caz, comercializează surplusul“. Asta-i oficiala! Neoficiala: „Celulă economică a producţiei bunurilor, organizării producţiei, repartiţiei şi consumaţiei bunurilor, în raport cu nevoile familiei sau cu nevoia uneia sau mai multor persoane reunite în vederea aceluiaşi scop.“

Gheorghe Socotitorul

P.S. Apropo! Dacă bunul familist exploatează 20.000 de pogoane, are nevastă, copii, socrii şi amantele în board-ul decizional, consumă ce consumă, pentru nevoi şi over-nevoi, comercializând surplusul e, ori ba, fermier de familie?

Acelaşi

Când separăm miezul de coajă?

Copiii spun lucruri trăsnite! Credeţi? Ia numai luaţi aminte! Mămica unei bomboane de copil îmi povestea mai zilele trecute cum într-o seară târzie a invitat-o pe cea mică la culcare, spunându-i: „Hai, fă nani, că e miezul nopţii!“. Nedumerită, fetiţa a cerut doar o nevinovată explicaţie: „Mami, care e coaja nopţii?“. Logică naivă, dar axiomatică.

Un bun prieten, tatăl unui puşti isteţ, ca toţi copiii pe la şase ani, mi-a spus că fiul, ascultând la radio Imnul de stat, a înregistrat în chip miraculos versurile „Deşteaptă-te, române!“ Întrebarea, pe fondul unei fireşti nedumeriri, a venit de îndată: „Tati, şi când se deşteaptă românii?“.

Fără îndoială, copilăria are candoarea ei, dar nu o dată ţâncii putând să ne pune în încurcătură. Şi, mai totdeauna, cu întrebări logice. Mai limpezi chiar decât ni le rostim noi, cei mai maturi.

Ei bine, iau seama de la o vreme că am cam „pierdut bătuta“, cum zic oltenii. Am rămas repetenţi, ba chiar în prag de exmatriculare la ale vieţii de fiecare zi.

Ne facem că facem adică şi de câte ori ceva nu ne iese zicem, de pildă, că „nu avem nemţi“.

Asta vrea să însemne că suntem un fel de „lasă-mă să te las“ şi foarte adesea nu vedem pădurea din pricina copacilor.

Nimic nu ne mai iese, iar vorbele se conjugă cel mai adesea la timpul viitor.

Prezentul e absent fiindcă, mai ziceam, nu dăm de capătul lucrurilor.

Aşa se face că, în căutarea timpului pierdut vreme de ani buni, trăim pe datorie. Cât despre jaful dimprejurul nostru, cui ce-i mai pasă?

Şi cu răul te poţi obişnui, nu-i aşa?

Ne cam aflăm în treabă cu toate cele, dând mai mereu cinstea pe ruşine.

S-o luăm pe degete şi doar cu câteva întâmplări ce ţin de viaţa de fiecare zi.

Anul şcolar a început fără manu­ale. O să le avem pe cele electronice. În ceea ce mă priveşte, consider proiectul ca o eroare cu urmări de nebănuit.

Până una, alta, însă, învăţătorii se descurcă fiecare cum poate!

Mai apoi! S-au inventat, tipărit – ce mai afacere! – cardurile de sănătate.

Dar, după ce am cumpărat potcoavele, şi asta pe bani buni, am luat seama că ne lipsesc caii. Nu există cititoare de carduri şi nu e clar nici cine va face treaba implementării lor. Aşa că soluţia este una singură: „Păstraţi-le!“

Oricum, cu o populaţie îmbătrânită – peste 21,4%, zic statisticile, sunt vârstnici peste 65 de ani – cred că faimoasele carduri vor rămâne simple amintiri.

Şi încă! La Ghimbav, lângă Braşov, s-a construit o ditamai pista de aterizare.

Ei, şi? Lipsesc banii pentru aerogară, turn de control etc., etc.

Cobor nivelul. În comuna Roma – ce potrivire! –, în judeţul Botoşani, primăria a înconjurat satul, adică toate gospodăriile, cu şanţuri, rigole de-altfel necesare.

Numai că nu s-au construit şi podeţe.

Acum oamenii pun atelajele ori maşinile pe unde se nimereşte, fiindcă în ogrăzi nu mai au cum pătrunde.

Când bădiţa Creangă scria „Prostia omenească“ nici nu ştia ce descoperire făcuse. Merita Nobelul, dacă e după mine.

După ce vreme de zeci de ani am nădăjduit la autostrăzi, aflăm că ne aflăm şi cu banii luaţi, şi cu proiecte de pomană.

Cum nu s-a înghesuit nimeni să pună rânduială, au apărut alte idei. „Nu mai construim autostrăzi!“ Ca şi cum le-am fi făcut. Construim „şosele-expres“.

Ce sunt ele? Un fel de struţo-cămile. Numai să nu ne mai speriem fiindcă, dincolo de alte costisitoare studii de fezabilitate, nu cred că vom avea parte de altceva.

Şi, în sfârşit, dar nu în cele din urmă, ceva ce mă doare cumplit.

Şeptelul României era în ’89 unul de invidiat.

Spun asta pe lângă ce se petrece acum.

Cineva a descoperit în urmă cu luni bune „boala limbii albastre“. O insectă cât un ţânţar pune în pericol sănătatea bovinelor şi ovinelor.

Economic, pierderile sunt considerabile. Numai că se aşteaptă anotimpul rece. Timpul le rezolvă pe toate, nu-i aşa?

Vaccinuri? Da de unde! Sunt alte nevoi.

Şi cum pe la vecini a apărut şi pesta porcină africană, situaţia se complică. Însă, nimeni n-aude şi nu vede.

Măi, ce deştept puştiul: „Când s-or deştepta românii?“ Poate atunci când vor reuşi, în sfârşit, să separe miezul de coajă.

Nu copiii sunt cei care spun lucruri trăsnite! Ei întreabă doar, în spiritul unei gândiri sănătoase.

În ceea ce ne priveşte, băgaţi de seamă! Nu le prea putem răspunde.

Gheorghe VERMAN

Piaţa geneticii

O scurtă rătăcire într-o aulă, mai în vară, când plictiseala unor luări de cuvânt convenţionale şi fără zvâc, de cele mai multe ori encomiastice, era preferabilă vipiei, mă puse în faţa unei afirmaţii care-mi dete ghes. Un distins Profesor (aşa am scris, aşa rămâne, că merită majuscula!) afirma de la înălţimea staturii profesionale recunoscute unanim că România cheltuieşte peste un miliard (euro) pe an pentru cumpărarea materialului genetic destinat producţiei agricole vegetale. Pentru cel animal Profesorul mai adăugă un miliard.

Am pus pe hârtie miliardul. Adică unu, urmat de nouă zerouri. Cu cifre: 1.000.000.000. În euro. În lei 4.414.100.000, conform cursului valutar din data de astăzi (pariez că n-o să aflaţi ziua, la cum fâlfâie leul în faţa euroiului). Cum populaţia la 1 ianuarie 2014 era de 19.631.292 locuitori (cf.) şi reducerea medie anuală de cca 30.000 de locuitori rezultă că tot rumânul mediu cheltuieşte cca 51 de euro pentru genetică (echivalentul a 30 de ciorbe de făsui la „împinge tava“), că doar o consumă zilnic sub formă de pâine, fructe, legume, lapte, carne, ouă, bere şi derivate. Concluzie: rumânul neaoş este pohtitor rău la genetică şi se ghiftuie cu linguroiul. 

Stau şi mă întreb, ca proasta’n prispă, cum de am trăit fără să consumăm genetică „za graniţîi“, cum ar zice tovul de rusă. E drept, acu’ genetica’i tentantă. Vine dinspre vest (nu ca lumina, din est!), delicată, împarfumată şi pe toace, bună de nuntit. Are şi pedichiură (pe parte bovină). Şi sânge albastru (ori limbă albastră, n-am înţeles chiar bine-bine!)! Nici nu se compară cu genetica noastră autohtonă care-i zdrupeşă, când calcă face gaură şi n’are apăsare nici de soare, nici de vânt, nici de crengi până’n pământ! Ca să nu mai vorbim că-i trasă’n stambă ordinară, pe când străineza-i în mătase şi caşmir. Spunea Profesoru’ că geneticile de peste mări şi ţări sunt sensibile rău, se ofilesc iute, dârdâie din toate încheieturile la orice pală de vânt septentrional, ca să nu mai socotim că, dacă le laşi în bătătură peste iarnă, primăvara la găseşti sub loc cu verdeaţă. Nu’s adaptate, zicea. Plus că iau toate boalele lumii, de te coastă doftoru’ cât nu face! Mai ies şi la mal, da’n rest stau cu apa’n buză şi dau să se înece!

N-ar fi mare nenorocire dacă cumpăratul anual de genetici de aiurea n’ar omorî, la propriu, genetica autohtonă. Pentru că nu urlă, nu se vorbeşte de asasinatul în masă (genocidul?) al geneticii autohtone prin nefinanţare, conservării ei. Ca să nu mai vorbim de punerea în piaţă! Un oarecare vremelnic june politician se întreba mai zilele trecute de ce se mai cheltuieşte (da’ se cheltuieşte?) cu cercetarea agricolă care conservă resursele genetice şi creează noi soiuri şi rase autohtone, dacă tot le putem cumpăra de la alţii, care ne dau (citeşte ne vând!) cu toată inima. Şi când nu ne-or mai da? Că şi eu dau, da’ numai din prisos! Şi vremurile în care prisosu’ va dispărea se apropie cu paşi urieşeşti.

Gheorghe Socotitoru

P.S. Glosar pentru politicieni: Genetică = seminţe, butaşi, puieţi, bulbi şi animale de prăsilă; Punere în piaţă = crearea de noi soiuri şi rase adaptate la condiţiile de mediu specifice României. Vi se pare cunoscut? Nuuuu!? Bănuiam!

Acelaşi

Bucuriile lui Tata Noe

Mai pe la începutul toamnei dădui pe televizie de-o ştire care îmi umplu cavitatea bucală de pavloviene reacţii. Văzui imaginile de la prima degustare de struguri de masă făcută în ograda noastră (Institutul de Cercetare – Dezvoltare pentru Viticultură şi Vinificaţie Valea Călugărească). Nu că aş prefera forma transformată, da’ mi s-au strepezit dinţii de ubicuul soi Victoria importat de aiurea, 366 de zile în anii bisecţi. Apropo, cetitorule, ştii tu oare că soiul Victoria s-a născut în viile noastre şi, precum medicii, îşi găsi hogeac la alţii p’in Africa de Sud, Italia, Grecia (v: www.supermarşeul din colţ)?

Competiţia fu câştigată de soiul Victoria. Cum altfel, de vreme ce era la el acasă! În filmuleţul ştirii mai văzui vreo două duzini de verişori victorioşi, făţoşi, să-i mănânci din ochii! Simfonie! Mozart! Dulce, crocant, aromat şi vesel la culoare (bălani, aurii, ruginii, roze şi negri foncé).

Deci, se poate! De ce nu apar în aprozare? Între­bând extrema dreaptă, dreapta, centru-dreapta, centru, centru-stânga, stânga şi, evident, extrema stângă nu aflai decât unu singur şi unic răspuns. O ridicare imper­ceptibilă din umeri şi, atunci când n-am fost trimis spre arborele genealogic, am fost trimis spre vătafii naţionali întru ale agriculturii, carele se ocupă de politicile de reconversie (re-convertesc ce în ce?) a plantaţiilor de poamă.

Cum să mă duc io, socotitor din …pardonu’ lumii, taman în buricu’ Bucureşcilor să aflu ce şi cum? Aşa că mă urcai în podul reşedinţei mele („toutes les saisons“), să am recepţia bună, şi dă-i şi prăşeşte pe pajiştile netului. Găsi! Dar surpriza-surprizelor! În ordenu’ Vătafului Şef, pentru asigurare, strugurii de masă lipsesc din politici cu desăvârşire, oricât i-am cătat, cu lupa, cu acul şi cu Bruno, căţelu’ meu, mare amator de struguri. Ba din contră! Nu mă credeţi? Ia citiţi ici-şa: „Art. 4. Nu se acordă sprijin financiar producătorilor din sectorul vitivinicol pentru: a) asigurarea recoltei plantaţiilor viticole cu struguri de masă.“ Mă dusă-i la Legea viei şi vinului, mai exact la lista soiurilor de viţă-de-vie nobile şi roditoare aprobate prin 2006. Îi  găsi, la urmă, da’ îi găsi! Mai citi o dată despre reconversie, că’ceam că… Până la urmă, copiai: „Măsura de restructurare/reconversie cuprinde următoarele activităţi: a) Reconversia soiurilor, care constă în schimbarea soiurilor existente în cultură cu soiuri superioare din punct de vedere calitativ sau clone din aceste soiuri. Reconversia se realizează prin plantare pe acelaşi amplasament ori pe alt amplasament echivalent ca suprafaţă de viţă-de-vie pentru struguri de vin.“ (v. http://www.madr.ro/ro/ horticultura/viticultura-vinificatie.html). Punct.

Odiseea mea cătătoare se sfârşi aici. Strugurii de masă, deşi reţinuţi de lege şi de cunoştinţele horticole ale civilizaţiilor evropene, transatlantice, pacifice, asiatice, inclusiv honoluleze şi din Papua Noua Guinee ca produşi de viţă-de-vie nu au vocaţie pentru restructurare/ reconversie (concluzia mea!).

Pusăi mâna pe telefon şi, căutând un tiz (profesional, nu nominal ca subsemnatu’), îmi confirmă cu subiect, predicat, atribute şi complemente că asta este, n-avem ce-i face, orden de la Western Hight Gate, unde cică am fi avut un comisar hiperprofesionist.

Gheorghe Socotitoru

P.S. Se sparie gându’! Bucuriile lui Dionyssos, Pan şi Taica Noe.

Acelaşi

Învinşi de propria nerozie

Fără îndoială, vremea ca şi vremurile se rotesc acum după alte rânduieli.

Suntem supuşi, la urma urmei, unor fenomene pe care însăşi mintea umană le-a închipuit. Numai că, odată slobozite forţele descătuşate, s-au năpustit ca un bivol negru tocmai către cei care le-au născocit.

Adevăr verificat – natura nu poate fi învinsă.

Se poate însă coabita în deplină armonie cu condiţia respectului reciproc. Că este aşa vă voi da un exemplu. Doar un exemplu.

Era prin 1972, când apele râurilor transilvane şi-au ieşit din matcă, transformând în timp record un peisaj mirific în munţi de nămol.

La Satu Mare ori la Sighişoara stihiile demente au şters totul în calea lor, astfel încât oamenii gândeau la bejenie.

Ei bine, lucrurile au fost ţinute totuşi în frâu şi s-a purces degrabă la proiectarea unui sistem controlat al eventualelor viituri, lucrările efectuate fiind mărturie şi astăzi şi reprezentând în sine adevărate premiere hidrotehnice şi de artă.

De atunci apele s-au îmblânzit şi oamenii aproape au uitat ucigaşa întâmplare.

În ţară însă tăvălugul democraţiei dâmboviţene a îndemnat la lipsă de cumpătare, dezghiocând în sufletele labile setea înavuţirii.

S-a început cu sistemele de hidroamelioraţii, s-a continuat cu defrişări sălbatice, peste 2,2 milioane de ha terenuri erodate fiind puse pe fugă.

Agricultura, în mare parte, s-a întors la începuturi, fărâmiţarea excesivă făcând imposibile orice intervenţii tehnice.

Incapabili să priceapă pericolul, decidenţii au trecut la modificarea cursurilor de ape, zeci de microcentrale electrice obligând apele să devieze de la cursul lor normal.

Bazinele de retenţie ancestrale, acele cursuri croite de ape în vreme de nevoie, adică pârâiaşele inexistente la timpul secetei, au fost colmatate, fiind confundate cu gropile de gunoi astfel încât orice cădere de apă mai acătării preface curţile oamenilor în vremelnice dar pustiitoare lacuri ori viituri.

Au intervenit mai apoi exploatările de nisip şi pietriş, o intervenţie mai mult decât periculoasă în echilibrul natural al habitatului.

Şi încă. Mijloacele de lucru fiind modeste, mai cu seamă în zona de deal, aratul din vârf către coastă a înlesnit tăvălugul viiturilor.

Vegetaţia arboricolă, perdelele de protecţie, câte mai erau, au căzut pradă topoarelor, înăsprind răzbunarea descărcărilor de nori.

Au trecut aproape douăzeci şi cinci de ani de viaţă nouă cu costuri irecuperabile.

La fiecare trei minute, au calculat specialiştii, drujbele – ce glumă sinistră, drujbă înseamnă prieten, aşadar aceste unelte ucigătoare, pun la pământ un hectar de pădure.

În zona Rânca – Novaci, acolo unde prăpădul a fost mai neiertător, şapte întreprinderi, toate străine, au tuns munţii, peisajul de basm de odinioară fiind alungat în nefiinţă în favoarea unor zone rezidenţiale de vacanţă, fiindcă, nu-i aşa, betonul e de preferat acum clorofilei şi sănătăţii.

Fenomen încă mai periculos, tornadele sunt acum prezente şi pe la noi.

Deunăzi, în zona cu pricina, 55 ha de pădure au fost smulse de forţa uraganului în doar câteva minute.

Nu mai e linişte acum în codru. „Sfântul împărat“, cum îl preţuia poetul nepereche, nu mai e decât fieful unor hoţi ale căror topoare îngroaşă avutul unor bancheri de ocazie.

România e pe cale să se prefacă în pustă.

Viitor care ni se şi doreşte de către cei care au pus stăpânire pe averile noastre.

Bătuţi de soartă, de potopul cerului, suntem însă, în fapt, învinşi de propria nerozie.

„Deşteaptă-te române“, grăieşte imnul nostru.

Din nefericire, bezna ignoranţei e prea deasă.

Vin alegeri, pleacă unii, le iau locul alţii, România rămâne însă abandonată.

Cineva spunea, cu dreptate cred eu, că succesul ticăloşilor e înlesnit de pasivitatea oamenilor de bine.

Până când? Întreb şi vă întreb.

A da cinstea pe ruşine e la îndemâna oricărui dezertor.

Succesul este însă al luptătorilor şi nu al visătorilor.

Ce ni s-a întâmplat în această vară nu e decât un avertisment. Şi, vă mai ziceam, din păcate natura nu glumeşte.

Abandonul şi ticăloşia se plătesc. Şi încă scump. Luaţi aminte!

Gheorghe VERMAN

Piaţa concurenţială

Zilele trecute m-am „socotit“ cu piaţa „concurenţială“ de alimente, care ne acompaniază zilnic, că fără nu se existează. Poate mai completaţi şi avem tot tabloul.

Piaţa cerealelor, cu subsidiara ei piaţa depozitarilor. Notoriu cunoscute. Cum s-au copt, cum apare cineva (nu spui cine anume, de obicei persoană „emportantă“ ori fermier de fermier) care zice că grâul de anul ăsta, de la anul şi în veacul vecilor e de furaj, nu de panificaţie, ori că porumbul are peste nu'ş cât la milion aflatoxine şi dă cu preţurile de pământ. Bun înţeles unii, care nici n-au mâncat, nici nu le miroase, îl cumpără şi aşa (evident, cu preţul aferent) şi-l revând aiurea ori prin ogradă, peste câteva luni, ca grâu de pâine, pentru că, de fapt, de pâine e! Fără depozitarii care refuză grâul furajer nu se poate, aşa că cele două pieţe concurenţiale converg, fiind precum marca şi scrisoarea. La porumb e oleacă mai greu, da' totdeauna se găseşte unu' pe la început de primăvară să se plângă de ce fac ele, aflatoxinele, cu ficaţii noştri, cum ne duc ele uşor, dar sigur, spre inevitabila tumoare malignă, cum vaca, că de aia e vacă, nu e simţitoare defel şi ni-l dă nouă în lapte, care lapte… Şi uite aşa furnizorii autohtoni de lapte îi dau drumu' pe gârlă şi importatorii de lapte praf umplu rafturile hipermarketurilor cu lapte reformat.

Piaţa ouălor. De regulă la Crăciun şi la Paşti. Concurenţa („competitivitatea“) se iniţializează la un post tv (pe urmă, pun botul toate!). Cineva, de largă audienţă naţională, începe să explice consumatorilor cât de importante şi ce reprezintă cifrele de sub codul de bare imprimat pe coajă şi, mai ales, despre cifra 0, despre care vorbeşte, şi vorbeşte, şi vorbeşte. Cum repetiţia e mama învăţăturii, consumatorul pricepe că ălelalte cifre reprezintă identificatorii pentru ouă necocoşite, aşa că RO-ul de după îşi pierde din relevanţă, chiar şi pentru cel ăl mai ăl rumân-verde. Fiecare ou necocoşit înseamnă o găină nefericită care încarcă oul cu energie negativă, cu efecte devastatoare asupra organelor perechi ale imprudentului consumator de „îmbe“ sexe. Acesta, sensibil la efecte, dă navală şi goleşte rafturile de óó cu „0“, ăl mult cu 1, de regulă mai scumpe şi cocoşite pe alte meleaguri.

Piaţa legumelor şi fructelor. Atât i s-a băgat în cap consumatorului urban că legumele şi fructele uşor pătate, uşor ofilite şi uşor nesortate sunt autentic româneşti, de la ţăran, care n-are timp de farafastâcuri (îngrăşăminte, fitofarmaceutice, sortări, ambalări), astfel încât negustorii coetnici au ajuns să stropească marfa din import cu apă, să-o ţină două zile sub folie de plastic, să se faneze şi să se păteze oleacă. Rezultatul – abundenţa de cumpărători prostiţi, atraşi de sacrosanctul „cartof/ roşie/ ceapă/ varză/ ardei/ morcovi… etc., autentic româneşti, de: Vidra/ Lunguleţu/ Matca/ Măriuţa…!“. Seara, la spartul târgului, are loc şi moralizatorul transfer de know-how către novici: „Auzi, fă… o să zgârmi după firfirici dacă nu faci cum îţi spun. Le poţi da şi de iecologice, şi de tradiţionale. Ce ştie iei, că ie proşti. Io-te la mine, numai bătrâne.“

Gheorghe Socotitorul

P.S. Am auzit printre voi că titlul este prost ales. Bine! Citiţi atunci: „Mafia concurenţială“.

Acelaşi

Noduri în papură

Hălăduind pe net, am găsit pe o pagină oarecare un tabel cu măsurile din PNDR 2014-2020 care au fost prezentate la Western Hight Gate, pentru acordul de parteneriat. Îmi cer scuze că scriu în bruxelleză, da’ ce să fac, româna nu mai este cool. Toată alocarea publică (în milioane euro, puneţi Dumneavoastră zerourile, că io la două cifre pierz juma’ din semnele de mi le dete editoru’) este de 9363,19, dintre care 8.015,6 de la Hight Gate şi 1.347,52 de la Bugetul naţional (ca’ cum ăia de la poartă n’ar fi tot din bugetul naţional!). BOON! Pe’n ce, bre, pen’ce?

Pentru drumuri de acces 235,39 mil. Bunu’i, vorba ardeleanului! Că tot nu mai aveam drumuri pentru lotrii de bulumaci. Or să fie monitorizate cu camere, să vedem când pleacă cu o alunecătură de teren şi să putem relua meşter-manoleasca intervenţie şi în exerciţiul viitor de programare, pe persoană fizică, ca să zic aşa! Suma e ca’ la trei litre procentuale în raport cu irigaţiile da’ nu se pune, că uite, potopu’ de afară dovedeşte că schimbările climatice sunt vorbă’n vânturi!

Cam 176,66 mil. pentru investiţii în „Crearea şi dezvoltarea de activităţi neagricole în spaţiul rural“. Adevăru’ e că sunt de lipsă pedichiurile, de-au ajuns joienele să-şi stârpească laptele de grija pierderii programării la scurtat, lustruit şi băiţuit ongloane. Fermiera, la rândul ei, cât se ferchezuieşte boala de vită o să aibă un’ să-şi schimbe hardu’ după pattern-ul Angelinei, că în ultima vreme al ei se uită tare pohtitoriu la capra de vecină. Grădiniţele sunt imperios necesare! N’or fi populate? Să puie mâna ruralii (Eh! N-o luaţi la propriu!) să le populeze. Ce dacă au binişor peste cinci decenii! La cuceririle actuale ale ştiinţei medicale…? Să nu uit! Crâşma este activitate agricolă sau neagricolă? Neagricolă?! Nici dacă o deschide fermierul din schimbul unu’ (prăşitoriu’), ca să ia „coraj“ fermieru’ din schimbul trei (culegătoriu’)?

La schema pentru „Micii fermieri“, niciun sfanţ. S-a creat poziţia, să fie acolo! Până atunci o să li se dea mărunţeilor, moca, planurile de construcţie pentru vile „low energy“ pe pajişti verzi (eco!). Să fie pregătiţi. Când? Când o să-i potopească finanţarea cum îi năpădesc azi viiturile. Başca că tot cam pe atunci se vor consolida şi politicile de calitate (nefinanţate!) pentru produsele tradiţionale. Pân’atunci rămânem setaţi pe dragavei, care se ştie că nu e colesterolic, ca tradiţionalele de scrof.

Bine că sunt parale pentru restaurarea şi conservarea moştenirii culturale. Ştii alde Matale cetitorule, bordeiu’ de pe malu’ pârâului, a lu’ tataia lu’ ăl bătrân’, a lu’ Primarele? Ăla’n care-şi ferea cazanu’ de poteră? Pă vremea lu’ Dusu’!? Un’ se strângeau la „socializare academică“ „jucătorii“ satului, la o „netimbrată“ de boască? Nu-l ştii?! Lasă! O să devie obiectiv turistic în Drumu’ Vinului!

Dete Ăl de Sus şi Agromediu (999,96 mil.). Să fie primit! La câte păsărici (pupeze, privighetori, coţofene, ciocănitori) sunt de protejat în spaţiul rural mă întreb dacă or să ajungă paralele!

Gheorghe Socotitoru

P.S. N-am zis nimic de „Gestionarea riscurilor“ (235,29 mil., „roata rromă“!). Şi nici nu zic, că trag nădejdea să devin „socotitor“ la cooperativa asta şi nu se face să mă pun rău cu ştabii!

Acelaşi

O ţară a fainoşagului şi a lui „pară mălăiaţă“

Ardelenii au, orice s-ar spune, obiceiurile lor. Între acestea, nevoia de a mânca întotdeauna bine şi, mai cu seamă, gustos. Aşa au descoperit, între alte condimente, fainoşagul. E un fel de minune culinară ce se adaugă la toate cele. Aşa au ajuns ei să constate că secretul vieţii de fiecare zi, fie că taie slană, cârnaţi ori pateu, e sporit de amestecătura aceea de buruieni bine mirositoare – fainoşagul. Aşadar, ce e mai de preţ, ce e mai fain e fainoşagul.

De aici şi anecdota. Dumnezeu, când a clădit lumea, a aromat-o, a binecuvântat-o cu fainoşag.

Într-o reclamă, după mine, reuşită, doi şugubeţi ardeleni admiră România cu toate frumuseţile şi bunătăţile ei, conchizând că în ceea ce ne priveşte Cel de Sus n-a fost zgârcit cu miraculoasa minune când a construit rotundul acesta ca o pâine, adică ţinuturile ce împrejmuiesc Carpaţii până la Marea cea Mare.

Ei bine, iubesc legenda şi-mi place să iau seama la semne care atestă, spusa Papei Paul al II-lea, cum că avem norocul să locuim tărâmul sfânt.

Dar, contemporan cu lumea nouă fiind, nu pot să nu observ astăzi şi ceea ce Sfântul n-a rotunjit după propria-i dărnicie.

După zisa celor două personaje din amintita reclamă, încep cu pădurile.

Păi, ziceţi dumneavoastră, ce e mai dumnezeiesc, mai miraculos decât oceanul de clorofilă ce ne dăruieşte însăşi viaţa?

„Împărat slăvit e codrul“, scria Poetul nepereche.

Şi românii au creat chiar o civilizaţie a lemnului.

Cel mai supus şi mai cald prieten ce ne însoţeşte de la sosirea noastră pe plaiurile Mioriţei şi până la petrecerea către veşnicie. Ei bine, dar, spun statisticile, a fost odată ca niciodată.

Satrapi de ocazie au pus mâna pe topoare şi peste o treime din codrul românesc a luat calea bejeniei. Fainoşagul sfânt n-a putut apăra pădurea.

În Apuseni, zice aceeaşi statistică, se taie într-o singură zi cât i-ar trebui unei obşti întregi într-un întreg an.

Din Suceava, alt exemplu, pleacă anual un tren cu 50 tone, lung din Bucovina şi până la malurile mării.

Beneficiarii? Cei care îndeobşte au învăţat să-şi preţuiască viaţa. În Austria, în Germania defrişarea e interzisă. Un pom uscat trebuie musai înlocuit de zece puieţi tineri şi zdraveni.

Coborâm din munte către Subcarpaţi, fala livezilor româneşti altcândva.

Peste 150-180.000 ha au devenit vreascuri, ţara aromelor deve­nind degrabă pustiul nepăsării şi, de ce nu, prostiei noastre.

De-o palmă fiind, mă căţăram în pomii din Valea Seacă, mândru totdeauna şi ameţit de bucuria culorilor şi aromelor mai cu seamă din vară până-n toamnă. Câţi copii, întreb, vor mai putea încerca astăzi aventurile frumoasei mele copilării?

Urmez îndemnul îndrăgostiţilor de fainoşag şi cobor în câmpie.

Graba strică treaba, a băgat de seamă românul.

Vor curge lapte şi miere în 2014. Sigur, cu nădejdea la Cel de Sus.

N-a fost să fie. De-altminteri, de vreo două decenii tot nu reuşim „să prindem bătuta“, vorba olteanului.

Pământ bun ar fi, oameni cu judecată aşijderi, numai că la numărătoare nu ne iese.

7.500 kg de grâu la hectar media Franţei, pe undeva pe la 2.700-3.000 kg media la noi.

Condiţii esenţial egale – numai socoteli eronate.

Acum vindem. Peste o treime din ogoare e proprietatea altcuiva acum. Şi culmea, ăstora le iese!

Ce culegem risipim degrabă. N-avem silozuri.

Îmi aduc aminte ca acum, că veni vorba, cum prin '90 prinţi cu guler mai înalt sau mai pe gât, dar guler, luau la refec agricultura cum că nu e ce ne trebuie.

Irigaţiile – „o condamnabilă risipă de energie“, cercetarea ştiinţifică – „un loc unde nu se întâmplă nimic“, serele – „o pacoste“ etc., etc.

Şi astăzi amuşim în pieţe „fructele mâniei“, o negustorie şi păguboasă, şi amară.

Încercăm, facem ce facem, dar carul românesc, tras încă de boi în multe locuri, se încăpăţânează să rămână înţepenit, chiar dacă pe ici, pe colo florile speranţei mai dau să îmbobocească.

Ce-am greşit? Fainoşagul prietenilor mei ardeleni vine de la Dumnezeu şi abia de băgasem de seamă că Cel de Sus iubeşte de mult aceste locuri.

Aflu însă că nu chiar acelaşi lucru se întâmplă cu oamenii.

Eram 23 de milioane în '90.

Mai zăbovim prin aceste locuri vreo 20 de milioane în 2014.

În 2020, zic futurologii, vom rămâne cam 17,5 milioane.

În 2060, sub 15 milioane de români.

Aşa că, iarăşi spusa de pe la noi, „Bună ţară, rea tocmeală“.

Am uitat să mai scriem, suntem bolnavi, căutăm perpetuu scăparea unde om vedea cu ochii.

Se vede treaba că fainoşagul nu mai ajută. Nu ne mai ajută.

Fiindcă, nu-i aşa? Dumnezeu îţi dă, în traistă nu-ţi bagă.

Şi mai apoi. Cât ţin minunile la noi? Doar gâlceava e eternă. Şi lăcomia. Şi mâna întinsă la ziua de mâine. Numai că pentru a construi ceva trebuie jertfă. Şi noi am uitat chiar că România mai există. Suntem un fel de români cu ziua. O ţară a fainoşagului şi a lui „pară mălăiaţă“.

Gheorghe VERMAN

Povestea şpriţului de vară

Altfel spus, alb, un deget pe lat şi până la buza paharului, sifon. A fost odată vinul! Vinul egal struguri! Struguri egal viţă-de-vie. Viţă-de-vie egal podgorii reconvertite cu bani europeni. Podgorii reconvertite evropeneşte înseamnă import de material săditor din Europa, de la marii multiplicatori care pun în piaţă doar material certificat după ucazuri europene. Material săditor (pe româneşte, cioace, cârlige, butaşi) certificat evropeneşte egal soiuri de soiuri, fără „idee“ de boală aparentă şi ascunsă (criptică-i zice pe domneşte!), care fac, în loc de poamă, fiole de-a gata îmbuteliate, îndopate şi etichetate, cu apelaţie la origine, aşa cum îi stă bine unei licori bahice cu ştaif. 

Pe atunci (odată!) a fost şi o dezbatere semipublică între specialişti (cercetători şi vieri) şi reprezentanţii autorităţilor îndrituite să gestioneze banii comunitari. Şi dă-i, şi luptă, foncţionar vs. cercetător, că materialul de plantat românesc, din soiuri româneşti, nu este liber de viroze, că este plin de bacterioze şi de cum l’om planta, viile s’or duce la loc cu verdeaţă. O să vedem noi ce minunea-minunilor s’a întâmpla dac’om sădi material european conform. Lapte ba, da’ miere, da, curge-va printre butucii reconvertiţi. Ce de’a mai vinul bun, pentru că, nu-i aşa, soiurile aduse din Italia şi Franţa (care sunt cineva în acest club de elită!) sunt atât de cătate’n târg încât vor permite vierilor români să intre în club pe uşa din faţă. Geaba contra-argumente ca: aclimatizare, rase locale de boli, adaptabilitate, consum de fitofarmaceutice, producţii de slabă calitate. 

Nu şi nu! Regulament evropean, bani evropeni, procedură evropenească. Nu ne-am săturat de şalvari Afuz-ali? Europa poartă şlipi D&G, împopistraţi cu cristale Jvarovschi. Noi de ce nu?! Ce cercetare viticolă românească? Ce soiuri tradiţionale scăpate de filoxeră? Ce clone străineze adaptate la climatul, bolile şi dăunătorii locali, după două secole de cultură? Apropo! Chardonnay-ul a fost adus de vin spumant, da’ cum ajunse pe dealurile de cretă ale Dobrogei deveni de desert, spre oftica bătrânului neamţ, care spera să descalţe Mumm-ul!

Concluzie: Materialul săditor trebuie să fie certificat evropeneşte şi basta! Cât avem în ţară, avem! Cât nu, cumpărăm! Da’i mai bine să n’avem, să fim siguri că nu ne infrigementeză Olaf Olafson pentru oarece viciu de procedură. Şi, măre, se purcese la reconversie, care mai durează şi în vremile noastre, zice povestea.

Doar că o mână de cercetători (există şi nebuni frumoşi în ţara asta!), la cererea vierilor, se puse cu microscopul pe viile reconvertite. Şi văzură că sunt bolnave de cancer bacterian. Cu subiect şi predicat. Cum scrie la carte, că doar nu se aştepta cineva ca bacteria românească care-l provoacă să fie soră geamănă cu aia străineză! Verişoare, poate! Cancerul e cancer! Şi la om şi la plante! Singura întrebare care se mai poate pune acum este: CÂND? Sigur va fi doar locul cu verdeaţă bălărioasă.

Şi-am încălecat pe o şea…!

Gheorghe Socotitoru

P.S. Pierderile vierilor, nici măcar io (socotitor nominal şi vocaţional) nu le pot socoti. Să nu uit! Se pregăteşte reconversia livezilor. În aceeaşi termeni comunitari ca a viilor! Zic şi io!

Acelaşi

Istoria se repetă

Cred că, la urma urmei, aşa li s-a întâmplat mai tuturor copiilor aflaţi la vârsta pantalonilor scurţi.

Eram de-o şchioapă, dar îmi amintesc ca acum.

Fermecat de raiul copilăriei mele, petrecută între spinările teşite ale Văii Carasu, nu osteneam să-mi pun întrebări despre lumea dimprejurul meu. Cel mai abitir mă obseda întrebarea legată de universul ce bănuiam că populează împrejurimile. Ce se va fi aflând dincolo de cele patru puncte cardinale înceţoşate foarte adesea de fata morgana a arşiţelor dobrogene?

Oricum, îmi răspundeam mie însumi, undeva, poate la oraş, străjuiesc asupra vieţii noastre domnii, cei cu ştiinţă de carte şi, oricum, cu foarte multă minte.

Aşa că, îmi mai ziceam, nu trebuie să ne pese.

Gândesc alţii pentru noi.

Când, din senin, satul a fost cutremurat de mucegaiul sistemului neobişnuit pentru nişte oameni gospodari, când ogrăzile au fost pustiite de forţa colectivizării am simţit că în mine s-a răsucit ceva.

Lumea, lumea ca lume nu mai era ca înainte.

De ce, mă întrebam iarăşi, bunicii mei au populat frontul unde îşi dorm somnul de veci, de vreme ce infinita răsplată cuvenită văduvelor cu casele împovărate de griji şi nevoi a fost curând jefuită în numele unei noi realităţi politice?

Ce-a urmat, se cunoaşte. Plecat la şcoli să mă întregesc ca om, am cunoscut cumplita naivitate ce-mi hrănise copilăria. Viaţa se jucase cu noi de-a baba oarba.

Cei aleşi să deschidă ochii lumii erau, mare deziluzie, orbi ei înşişi. Forţa pumnului impunea la rang de religie minciuna şi nedreptatea.

Ei, dar vremurile au vremuit şi visul dintotdeauna al românilor părea faptă. Păcăleală! Iarăşi ca în de-a baba oarba.

Istoria, ca alte câte, avea însă să se repete.

Cine are îi mai trebuie, cine nu, ce treabă au domnii!

Mă uit în jur, îmi frec ochii şi mă întreb iarăşi şi iarăşi.

De ce a fost şi este nevoie de suferinţele acestui neam?

Nu aici zicea înţeleptul că ar putea fi tărâmul fericirii veşnice?

Ei bine, priviţi satul românesc! În ansamblul lui. Câţi fermieri, atâtea nevoi. Ajutorul, paiul în ochi, pare a fi devenit o pomană. Şi foarte adesea şi este! Una electorală.

Cei din capul trebii au alte socoteli. Se fură ca în codru. Câtă pădure mai este.

Nu sunt bani pentru irigaţii şi desecări, pentru protecţia habitatului, nu sunt bani pentru şcoală, pentru doctor, pentru drumuri şi pensii, pentru, pentru, pentru…

Cineva a calculat că un român lucrează anual 135 de zile în contul impozitelor care de care mai înrobitoare şi mai fără noimă.

Semeni ceva, înfigi un par, ridici o ulucă, „foncirea“ e la poartă.

O treime din pământul ţării a fost zburătăcit fără ca legea să stabilească ce şi cum.

Recolta pleacă peste mări şi ţări. Din Bărăgan, să zicem, în Liban, Egipt, Iran etc.

Vindem en-gros. Din capul locului. Nu avem depozite.

Un mehedinţean, refuzat de băncile române, a apelat la nemţi.

Şi a ridicat un siloz de 1,2 milioane tone cu o dobândă de 24 de ori mai mică decât la noi.

N-am măsurat ogorul. Nu avem cadastru adică. Ei, şi? La urma-urmei decidenţii nici n-au prea înţeles ce e cu bagatela asta. Aşa că sarcina a fost pasată de la minister la turism, de la turism la guvern şi acum iarăşi la cine s-o mai nimeri.

Cu o rotire a anotimpurilor mai mult decât capricioasă intrăm iarăşi în nevoi.

Preţurile legumelor cresc precum ciupercile după ploaie.

E nevoie de solarii, susţin specialiştii.

Faza împlinirii doleanţelor lor nu depăşeşte nivelul discuţiilor. Evident, nu sunt bani!

Aşa că iarăşi şi iarăşi importuri. De la cine?

De la cei ce scot bani şi din piatră seacă.

Speranţa stă sigur la visul, aşijderea celui din copilăria mea, la ambiţiile tinerilor.

Numai că lor li se pare şcoala grea şi chiar fără noimă. Bogaţii României au carte cam cât păr are broasca. Elevii Franţei au reclamat şi ei dificultatea examenelor. Numai că bacalaureatul l-au promovat 93%. Cineva punea pariu că profesorii noştri nu mai ştiu să scrie nota zece.

Cum, fără îndoială, nici românii nu mai ştiu ce va să însemne „să trăiţi bine!“

Mai e deci mult până ce carul va fi scos la drum drept.

Gheorghe VERMAN

Abonează-te la acest feed RSS