Adama Sultan iulie 2020
update 18 Sep 2020

Stana Stepănescu, doinitoarea de suflet a Banatului de Munte

Stana Stepănescu este un talent nativ recunoscut. Publicul spune că este cea mai mare doinitoare pe care Banatul de Munte a dat-o în ultimii ani. Tânăra interpretă ştie despre sine doar un singur lucru: că niciodată, dar niciodată în viaţă, nu va face altceva decât să cânte.

– V-aţi născut la Rusca – Teregova, Caraş-Severin. Cum este satul, cum v-a fost copilăria?

– M-am născut în 1991, într-un loc mirific, un sat de sub poalele Munţilor Ţarcu, numit Rusca, din comuna Teregova. Aici mi-am petrecut copilăria alături de fratele meu mai mic, Mihai. Port în suflet amintiri de neuitat, iar dragostea bunicilor este, cum să spun, ceva dincolo de cuvinte. Am stat în sat până când am terminat eu clasa a IV-a, apoi ne-am mutat la Caransebeş. Dacă ar fi să sintetizez, aş spune că satul meu este cel mai minunat loc din lume. Multe tradiţii se păstrează şi astăzi, poate nu atât de mult ca în vechime, dar oamenii sunt credincioşi şi altruişti, gata să ajute la nevoie.

– De la cine aţi moştenit vocea?

– La noi în casă nu se asculta altceva decât muzică populară. Bunicul din partea tatălui a fost, în tinereţe, solist vocal şi dansator al Ansamblului profesionist „Doina Banatului“ din Caransebeş, unde activau Mariana Drăghicescu, Achim Nica, Iosif Cocloda, Ana Pacatiuş etc.! Mama are, de asemenea, un glas bun.

– Aveaţi 8 ani şi jumătate când aţi participat la primul concurs.

– A venit la noi acasă prof. Luţă Moacă, de la un liceu de muzică din Timişoara, consătean din Rusca – Teregova. Domnia sa auzise că mama a cântat când era mică şi s-a gândit că ar putea-o duce la Festivalul Naţional „Luţă Ioviţă“ de la Caransebeş. În timp ce ei doi discutau, eu cântam prin bucătărie; m-a auzit, i-a plăcut şi în locul mamei am mers eu. Aveam opt ani şi jumătate. Am cântat exact cum am simţit, fără să fiu îndrumată sau învăţată de cineva, şi am obţinut premiul al doilea. Aici am întâlnit-o pe marea interpretă Nicoleta Voica, a venit la mine şi m-a întrebat dacă vreau să merg la Reşiţa, la Festivalul „Bănăţean ca mine nu-i“. Când am ajuns acolo, într-o pauză, m-a prezentat reputatului realizator TVR Elise Stan. Imediat după festival, dânsa m-a invitat la Bucureşti, unde am participat, alături de Nicoleta Voica, la emisiunea „O vedetă populară“, prezentată de Iuliana Tudor. Acela a fost deja un mare debut pentru mine, iar întâlnirea a fost poate... providenţială?

– După aceste prime evoluţii de la Caransebeş şi Reşiţa ce a urmat?

– Am participat la numeroase festivaluri naţionale din ţară, unde am obţinut trofee cu care mă mândresc: Festivalul „Vară, vară, primăvară“, de la Sibiu, „Strugurele de aur“ – Jidvei, Alba, „Mariana Drăghicescu“ – Timişoara, „Ileana Rus“ – Geoagiu Băi etc. Ultimul concurs la care am mers a fost Mamaia 2009, unde am luat premiul I. În total am fost la peste 40 de competiţii de gen, obţinând premii importante nu ca palmares, ci pentru mine. La aceste festivaluri m-am format ca om, ca interpret, am învăţat cum să mă prezint pe scenă, ce şi cum trebuie să cânt, cum să-mi aleg costumele şi repertoriul. Mi-am însuşit lucruri pe care nu le înveţi oriunde, dar cel mai important, acolo am văzut nivelul artistic la care am ajuns, raportându-mă la colegii mei din toate zonele ţării. Concursurile au mai avut un mare câştig: am întâlnit oameni care mi-au rămas în inimă şi-i voi purta mereu acolo. De exemplu, la Sibiu am avut norocul să cunosc un om extraordinar, directorul Ansamblului „Cindrelul – Junii Sibiului“, Silvia Macrea, un profesionist complet şi-un suflet uriaş. Toţi câştigătorii Festivalului „Vară, vară, primăvară“ sunt invitaţi în spectacolele ansamblului şi e mare lucru să fii promovat de cel mai vechi, poate cel mai bun grup de dansuri şi de folclor din ţară. Împreună cu alţi colegi am devenit colaboratorii ansamblului şi s-a format o unită şi frumoasă familie, cea a „Junilor“. Am astfel ocazia să când pentru publicul meu drag sibian şi nu numai. Tot la acest festival l-am cunoscut pe maestrul Nicolae Botgos. De altfel, am cântat aici pentru prima dată cu „Lăutarii“ din Chişinău, iar orchestra sună dumnezeieşte! La Festivalul „Mariana Drăghicescu“ m-a remarcat regretata Marioara Murărescu, care m-a adus la „Tezaur folcloric“.

– Foarte multă lume vă compară cu Mariana Drăghicescu. E bine să fii asemuit cu un mare înaintaş?

– Asemănarea cu „priveghetoarea Banatului“, cum era supranumită Mariana Draghicescu, m-a ajutat într-un fel, dar mi-a pus şi piedici, fiindcă în concursuri unii spuneau că o imit şi eram depunctată din această cauză. A durat ceva vreme până când şi-au dat seama că lucrurile nu stau deloc aşa. Da, comparaţia m-a flatat, dar de la un punct încolo vreau să fie eu, Stana Stepănescu, şi nu fata care cântă ca Mariana Drăghicescu. Doresc să mă recunoască lumea după repertoriul meu şi mi-a fost destul de greu să fac diferenţa, fiindcă şi eu cânt aceleaşi dealuri şi aceiaşi munţi; suntem din sate apropiate şi probabil din această cauză suntem asemuite ca stil.

– Cum v-aţi alcătuit repertoriul şi unde puteţi fi văzută/ascultată?

– O parte din melodii sunt de la bunicul meu Petru, iar altele de la bătrânii din sat şi din localităţile vecine. N-am un album, dar piesele mele sunt difuzate la studiourile de radio din Timişoara şi Reşiţa, la posturile publice de radio şi televiziune, iar în spectacole cel mai des merg cu „Cindrelul – Junii Sibiului“, de care m-am ataşat cum n-aş fi crezut. Cei tineri mă pot asculta pe Internet.

– Iniţial n-aţi dorit să urmaţi studii muzicale, deci aţi fost, un timp, autodidact.

– Eu am absolvit Liceul Teoretic „Traian Doda“ din Caransebeş, şcoală ce nu avea nicio legătură cu muzica. Dar pentru că am câştigat premii mari, importante, iar unii oameni se întrebau cum de o fată de la sat, fără studii muzicale, reuşeşte să cucerească publicul, am hotărât să urmez Facultatea de Muzică din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara. Studiul m-a ajutat să fiu mai bună în ceea ce fac. Am făcut facultatea pentru mine, să ştiu eu ce cânt, nu pentru a-mi asigura o carieră.

– Socotiţi cântecul destinul dvs.?

– Lucrul cel mai de preţ pe care mi l-a dat Dumnezeu este vocea. Spun despre viaţa mea că este frumoasă fiindcă am fost înzestrată cu acest glas. Sunt norocoasă că fac exact ceea ce-mi place şi ceea ce-mi doresc, muzica e parte din viaţa mea, ea dă un sens fiecărei dimineţi şi mă face să uit de eventualele probleme cotidiene. Când urc pe scenă şi publicul mă aplaudă mă simt deja o învingătoare. Vreau să spun că nu mă văd niciodată făcând altceva decât să cânt.

Maria BOGDAN

Traian Frâncu, un interpret complet şi-un iubitor de sat românesc

La 34 de ani, pe care-i va împlini pe 11 mai, Traian Frâncu poate fi socotit întâi de toate un păstrător de tradiţie şi iubitor de sat. N-a procedat aidoma multor colegi din generaţiile de dinainte şi după, plecând din comunele pe care le reprezintă în cântec, în confortul oraşului; a rămas în localitatea natală,  implicându-se activ în viaţa socială şi culturală a comunităţii. În afară de a fi interpret profesionist de folclor, lucrează la monografia locului şi, în timpul când este acasă, primeşte vizitatori la cele două muzee ţărăneşti pe care le-a organizat în satul Slon, comuna Ceraşu, judeţul Prahova.

– Îmi spuneaţi că strămoşii satului în care v-aţi născut, Slon, situat pe vechiul drum roman care traversa Carpaţii prin pasul Tabla Buţii, înspre Vama Buzăului, din Braşov, sunt un preot şi 15 familii de păstori refugiate din Ţara Făgăraşului, în vremurile tulburi de altădată.

– Da, inclusiv numele Frâncu este mult mai des întâlnit în Ardeal decât în Prahova. Satul meu are multe similitudini cu Ţinutul Pădurenilor din Hunedoara şi de asemenea cu Ţara Făgăraşului. Costumul popular tradiţional nu este de inspiraţie muntenească, ci provine din Transilvania, cu poale şi ie cusută în alb şi negru...

– Alb şi negru care înseamnă ce?

– La noi negru înseamnă muntele, iar albul – zăpada. Avem şi varianta portului păstoresc, cu cioareci şi zeghe neagră sau maro. Bine, cioarecii de sărbătoare erau pesemne albi, dar vă imaginaţi că oierii nu veneau la stână, la muncă, în alb. Costumul meu, de exemplu, este din pantalon şi vestă negre şi cămaşă albă, brodată.

– Deci aici v-aţi născut, într-un sat cu rădăcini în Transilvania.

– Sunt ultimul născut din cei şase copii ai familiei. Tatăl, pe care l-am pierdut acum câţiva ani, era muncitor forestier, drujbar bun. În 1974 a câştigat, alături de un coleg de-al său, din Măneciu, un concurs de fasonat lemn şi a fost trimis, pentru şase luni, în Germania. Mama a fost întâi bucătăreasă, apoi a lucrat la pădure, la degajarea loturilor, după tăieri. Pe urmă, acasă aveam gospodărie mare, grea, cu multe animale, hambare care trebuiau umplute, fân de cosit. Am muncit de mici.

– Şi cine cânta în familie?

– Mama şi bunica din partea tatălui. De fapt, toţi fraţii şi surorile mele au voce, dacă am face un grup i-am depăşi pe mulţi. Dar numai eu am hotărât să vreau să fac o carieră muzicală, deşi nici măcar ai mei nu credeau în reuşita unei astfel de profesii.

– Când a început drumul în cântec?

– Când aveam 14 ani mi-am luat inima în dinţi şi m-am înscris la Ansamblul folcloric „Brăduleţul“ de la Căminul Cultural din Ceraşu, ca dansator şi interpret. Cred că n-am să uit toată viaţa cum a decurs prima mea evoluţie pe o scenă, într-o sală plină de spectatori.

Era 24 aprilie, a doua zi de Sf. Paşti. Am interpretat o melodie din repertoriul lui Ion Dolănescu, „Mă dusei să strâng la fân“, eram copleşit de teamă. După prima strofă, a urcat pe scenă cineva despre care ştiam că a stat o perioadă în detenţie. Am crezut că vine să-mi facă rău, nu i-o fi plăcut ce fac... Omul mi-a pus în mâini 100 lei. Apoi a venit altul cu 50 de lei. Acesta era felul lor de a răsplăti ceva ce le-a stârnit emoţia şi le-a înmuiat inima.

– Şi mai departe ce a fost?

– Coregraful Gică Radu m-a luat, tot ca dansator şi interpret,  la Ansamblul „Poieniţa“ de la Drajna, grup condus de Marian Văcărelu, recunoscut drept unul dintre cei mai autentici promotori ai folclorului din Prahova.

În 1997, la o manifestare intitulată „Dialoguri culturale“ de la Starchiojd, m-a văzut reputatul specialist Maria Tănase Marin şi am intrat la clasa de canto popular a dânsei, de la Şcoala Populară de Artă Ploieşti. În acelaşi an am apărut în emisiunea „Tradiţii“, de la TVR.

– Din acel moment a început cariera muzicală?

– Da am participat la mai multe concursuri naţionale şi internaţionale. Am luat premii speciale, locurile 1-3 şi trofee la „Moştenite din bătrâni“ – Vorona, Botoşani,  „Corabia de aur“ – Olt, „Moştenitorii – tezaur folcloric“ (locul I), „Strugurele de aur“ – Jidvei, Mamaia-folclor, „Ghiocelul de aur“ – Târgovişte, Festivalul „Irina Loghin“, Festivalul Internaţional „Pe marginea Dunării“, Festivalul românilor de pretutindeni, Festivalul folcloric de la Ruse.

– Iar acum sunteţi solist profesionist la Filarmonica „Paul Constantinescu“, Orchestra  „Flacăra Prahovei“, alături de Ionuţ Dolănescu.

– Din 2007 sunt component al acestei orchestre. Între timp am absolvit studii superioare de profil, am şi un master în muzică, am cochetat şi cu canto clasic.

– Vorbiţi-ne despre repertoriul dvs.

– Toate melodiile sunt culese din Slon. Am avut surpriza extraordinară ca ieri (n.n. – 13 martie) să merg la bunica mea cu o echipă de filmare şi să aud un cântec  pentru prima dată. Vreau să spun, cu alte cuvinte, că rezerva populară nu este epuizată. Eu am 23 de piese în fonoteca radioului naţional, înregistrate cu Orchestra Radio condusă, la primele materiale, de dirijorul Paraschiv Oprea şi, acum, de maestrul Adrian Grigoraş. Apoi, sunt recunoscut drept creator. De exemplu, la Mamaia, unde am urcat pe podium, am cântat melodii lucrate de mine. Aş fi vrut să citiţi ce a scris, pe materialul de prezentare a primului meu CD, inegalabila Marioara Murărescu, exact despre piesele creaţie proprie. Melodiile sunt difuzate la Antena Satelor (Societatea Română de Radiodifuziune) şi TVR, dar am fost în emisiuni şi la alte televiziuni. Acum lucrez la un nou material discografic, pe care-l voi realiza la Chişinău. Cu Orchestra „Flacăra Prahovei“ pot fi văzut în concertele filarmonicii de la Ploieşti şi din Prahova, plus că sunt invitat la alte festivaluri din judeţ şi din ţară.

– Aveţi un muzeu acasă?

– Da, am un muzeu acasă şi un altul la Căminul Cultural Slon. Colecţionez obiecte din vechea gospodărie ţărănească din satul meu şi m-am gândit că e bine să se bucure şi alţii de aceste simboluri rurale, aşa că am deschis două muzee. Ca exponate am costume populare, ţesături, război, furcă de tors, vârtelniţe, ladă de zestre, inventar de bucătărie (doniţe, oale, piuă), maşină de călcat cu jar etc.

– Am înţeles că aţi compus un imn pentru eroii de la Tabla Buţii.

– Acela este scris împreună cu o colegă din Ardeal, în cinstea soldaţilor căzuţi în Primul Război Mondial. Anul trecut, la propunerea mea, primarul Dumitru Duca a organizat prima ediţie a Serbărilor Slonului, de Sf. Constantin şi Elena, care reflectă obiceiul urcatului oilor la munte. Atunci am creat imnul comunei Ceraşu. Îmi place să mă implic în viaţa comunităţii. Lucrez la monografia Slonului, mă implic în tot ceea ce pot. La urma urmei e satul pe care-l iubesc din adâncul sufletului, dovadă că n-am plecat la oraş şi sunt hotărât să-mi petrec toată viaţa la Slon. Asta simt, asta fac. Tot anul trecut am devenit şi cetăţean de onoare al localităţii, titlu care m-a onorat cum nu v-aş putea descrie în cuvinte.

– Şi, în rest, ce faceţi la Slon?

– Ce face orice gospodar. Merg la coasă, fac agricultură, în grădină. Dacă aş fi vrut altă profesie, cred că era cea de silvicultor.

– Dacă ar fi să vreţi să mulţumiţi cuiva...

– Profesoarei Maria Tănase Marin, regretatei Marioara Murărescu, specialistei Angela Marinescu, directorilor Marian Văcărelu şi Corneliu Irimia, primarului Duca.

– Şi dacă ar fi să vă doriţi ceva?

– Mi-aş dori ca oamenii care conduc centrele culturale judeţene să fie mai atenţi la ceea ce fac în spaţiul public, să promoveze autenticul, să fie mai grijulii faţă de zona folclorică pe care o reprezintă. Nu de alta, dar în Prahova, dacă vor continua în nota de acum, vor altera folclorul pur muntenesc şi e trist ca acest lucru să vină, atenţie, tocmai de la instituţia care are în titulatură „conservarea şi promovarea culturii tradiţionale“!

Maria BOGDAN

Ina Todoran – elevă de 10, studentă strălucită şi talent în formă pură

La 21 de ani încă neîmpliniţi, studenta de la Medicină Ina Todoran împărtăşeşte succesul la cel mai înalt nivel: a fost elevă eminentă, obţinând în 2012 singura medie generală 10 la examenul de bacalaureat din judeţul Alba. După primul an de studiu la Universitatea de Medicină şi Farmacie din Târgu-Mureş se menţine în fruntea seriei sale. Este o interpretă de muzică populară din valul tânăr extrem de talentată şi de îndrăgită, laureată a celor mai importante concursuri de profil: Mamaia – folclor, „Strugurele de aur“, „Moştenitorii – Tezaur folcloric“.

– Veniţi din judeţul Alba, din Crăciunelu de Jos. Cât de mult a contat satul natal pentru devenirea ulterioară de interpret de muzică populară?

– „Satul meu, grădină-n floare,/Cu nume de sărbătoare,/Tot ce-am învăţat în tine/Oi duce-n lume cu mine.“ Am fost crescută cu cinste şi frică de Dumnezeu de bunici şi cu aleasă îngrijire de părinţii mei. M-am bucurat de o copilărie de poveste, într-o lume fără răutate, într-un sat cu oameni harnici şi gospodari. Crăciunelu de Jos a contat enorm pentru caracterul, sufletul şi mintea mea.

– Aveţi o tradiţie muzicală în familie, cu bunicii care cântă la vioară şi în corul bisericesc.

– Bunicul meu pe linie paternă, Todoran Ionel, din Biia, este ceteraş, rapsod popular, iar bunica mea maternă, de la Crăciunel, are un glas limpede ca apa de izvor! Dorurile şi iubirea lor pentru cântec s-au împletit şi-n sufletul meu. Le sunt recunoscătoare şi îi iubesc mult pe toţi cei patru bunicuţi pe care Dumnezeu îi ţine lângă mine şi le dă sănătate.

– Ce persoană a fost determinantă pentru cariera artistică?

– Cea care m-a îndrumat, m-a învăţat primele cântece, primele gesturi pentru scenă, mi-a aranjat primele costume a fost mama. Îmi cunoaşte fiecare emoţie, ştie dacă sunt mulţumită de evoluţia mea fără să mă întrebe. Este cel mai mare, mai dur şi mai sincer critic al meu.

– Câţi ani aveaţi când aţi participat la primul concurs şi ce a reprezentat acesta pentru dvs.?

– Am avut un debut atipic, o experienţă fascinantă de altfel. În primăvara anului 2009 am fost selecţionată, din câteva sute de fete, pentru a participa la un concurs de frumuseţe, talent şi divertisment în cadrul emisiunii „Duminica în familie“, prezentată de Mihaela Rădulescu. Se numea „Eu Miss-s mândră-n sat“. Am stat într-un fel de cantonament două săptămâni, ne-au pregătit, ne-au învăţat multe din tainele televiziunii, a fost practic prima mea întâlnire cu această lume a reflectoarelor.

Deşi aveam doar 15 ani şi concuram şi cu fete de 25 de ani, am câştigat titlul de Miss şi Marele Premiu, care a constat într-o vacanţă de o săptămână pe malul african al Mediteranei, în Tunisia, unde am fost cu părinţii mei. Pentru mine emoţia de acolo rămâne cea mai sinceră şi mai adevărată. Mi s-a spus că am câştigat pentru că aveam talent, tinereţe, frumuseţe, prospeţime şi multă putere de a face din aceste calităţi un drum frumos în viaţă şi cântec. De aici a pornit apoi totul: spectacole, concursuri, premii, trofee.

– Dacă ar fi să alegeţi cele mai importante trofee, care ar fi acelea?

– Bineînţeles, cel mai important concurs, care mi-a marcat realmente cariera şi mi-a impus numele între tinerii interpreţi, a fost Trofeul Mamaia – 2009, care a venit cadou de ziua mea de naştere, pe 24 august. Am trăit acolo clipe cu adevărat magice. Cel mai drag sufletului meu este însă Trofeul „Strugurele de aur“ 2012, obţinut la Alba-Iulia, acasă la mine, un dar pentru oamenii judeţului meu şi pentru familia mea.

– Aţi urmat cursurile Şcolii Populare de Artă, Centrul de Cultură „Augustin Bena“ Alba, la clasa prof. Leontina Farcaş. Ce au însemnat aceste studii de specialitate şi Leontina Farcaş pentru dvs.?

– A fost primul contact cu profesionalismul, cu artişti, cu oameni pentru care muzica este un stil de viaţă. Doamna Leontina Farcaş este o persoană specială: m-a învăţat să cânt, să trăiesc cântecul, să dobândesc o mare dragoste pentru neamul şi cântecul nostru românesc, m-a susţinut la fiecare concurs, a îndurat emoţii, a investit în mine.

– Fiindcă vorbim despre studii, la examenul de bacalaureat din 2012, ca absolventă a Colegiului Naţional „Inochentie Micu Clain“, Blaj, aţi obţinut singura medie generală 10 din Alba.

– Am fost un copil ambiţios. La şcoală am luat numai premiul I. Nu sunt sofisticată, ci o persoană simplă, modestă, care a pus enorm de mult suflet în ceea ce a întreprins. Şcoala a fost mereu pe primul plan. Chiar dacă plecam la concursuri în toată ţara, nu mi-am permis vreodată să intru la ore nepregătită. Cheia succesului pentru acest 10? Am un unic răspuns: munca.

– Cum este să fii, în acelaşi timp, elev eminent, un student bun şi un interpret declarat ca demn continuator al folclorului?

– Nu uşor, cu siguranţă! Dar frumos şi înălţător. Lucrurile cu adevărat deosebite sunt întotdeauna dificil de obţinut. Trebuie necontenit să căutăm, să citim, să descoperim. La Facultatea de Medicină, din cadrul UMF Târgu-Mureş, recunoscută pentru dificultate şi exigenţă, nu mai am doar nota 10, ci şi 9 sau 8, dar în anul I am fost prima, iar în al doilea încerc să rămân la fel. Nu fac acest lucru pentru calificativ sau pentru aprecieri. Îmi fac treaba aşa cum cred că e necesar unui student pasionat care doreşte să devină un profesionist.

– Profesia de medic este ceea ce vrea sufletul dvs.? Cu cântecul ce faceţi?

– Am ales cu sufletul, nu cu pragmatism sau din alte interese. Simt că pot şi vreau să mă exploatez la maximum pentru a reuşi să fiu în folosul semenilor mei: voi alina bătrâneţi grele cu cântecul, iar durerile trupului, cu mintea şi experienţa de medic.

– Aţi fost prezentă în mai multe competiţii realizate de TVR, printre care „Moştenitorii - Tezaur folcloric“. Ce a reprezentat întâlnirea cu Marioara Murărescu şi, în general, cu TVR?

– A fost o graţie ori a fost mâna lui Dumnezeu! Regretata doamnă Marioara Murărescu mi-a fost mentor şi prieten, un prieten care mă dojenea când greşeam şi mă săruta pe frunte când era bine. Spectacolele „Tezaur Folcloric“ au fost lumină pură, emoţie pură, suflet şi cântec. Sunt sărace cuvintele pentru a descrie ce simţeam când eram acolo sau în faţa acestei uriaşe personalităţi a folclorului românesc, Marioara Murărescu. Oricum, sunt datoare TVR-ului pentru imaginea construită şi pentru promovare. N-o să uit niciodată să mulţumesc reputaţilor specialişti, doamnele Elise Stan şi Iuliana Tudor, care, nu?, oferă clipe doar „O dată-n viaţă“!

– Dacă n-ar fi fost această întâlnire?

– Dacă n-ar fi fost, probabil nu s-ar fi povestit, fiindcă nu era ce. Sunt mulţi tineri talentaţi în ţară. Din păcate, nu toţi au oportunitatea să împărtăşească oamenilor harul lor. Ca să devii artist, pe lângă talent şi calităţi trebuie să ai disponibilitate timp şi resurse financiare decente, fiindcă drumurile în ţară, la concursuri, la Bucureşti, înregistrările la studio etc. nu le plăteşte altcineva decât familia ta, care face tot posibilul să te susţină.

– Deşi aveţi numai 21 de ani, încă neîmpliniţi, sunteţi un nume cunoscut în muzica populară. Alba i-a dat ţării pe Dumitru Furdui Iancu, Ioan Bocşa, Veta Biriş. Cât vă obligă o asemenea companie selectă?

– Foarte bine punctat! Provin dintr-o zonă etnofolclorică apreciată, care a dat ţării mari artişti. Acest lucru nu poate decât să mă ambiţioneze să duc mai departe la cel mai înalt nivel această comoară a cântecului ardelenesc.

– Vorbind despre repertoriu: câte imprimări aveţi, cât de des sunteţi difuzată pe posturile naţionale şi locale?

– Am lansat un album în urmă cu un an intitulat „Mult mă-ntreabă iedera“, cu 17 piese ardeleneşti, înregistrate cu profesioniştii de la Grupul „Crai Nou“ de la Alba-Iulia, la „Săndel Filip Studio“ din Cluj-Napoca. A ieşit un material de calitate. Nu ştiu cât de des sunt difuzate melodiile, ţine de politica radiourilor şi a televiziunilor. Posturile locale mă includ des în programele lor fiindcă lumea mă cere şi mă iubeşte. În schimb, la televiziunile naţionale lucrurile stau altfel. La TVR apar periodic fiindcă sunt chemată şi pesemne apreciată de specialişti, dar la cele private, soliştii apar cât vor ei. Rar aleg să merg la posturile private; viaţa de student la Medicină nu e ieftină, cărţile şi tratatele din care învăţăm sunt investiţii consistente. Răspund invitaţiilor când sunt emisiuni organizate de colegii din generaţia mea, alături de care mă simt ca într-o familie şi împreună cu care am hotărât să facem front comun pentru a promova valoarea. Dintre cei mai dragi mie din acest grup îi amintesc pe Vlăduţa Lupău, Alexandru Brădăţan, Bogdan Toma.

– Cum vă vedeţi sau unde vă vedeţi peste zece ani?

– Unde mă văd? Cu siguranţă în România, în Ardeal. Cum, Dumnezeu ştie! Îmi doresc să performez în medicină... mda, la capătul bolnavului şi pe scenă, neapărat.

Maria Bogdan

Loredana Streche, o răbufnire de talent

 Tânăra interpretă de muzică populară Loredana Streche s-a născut la sfârşit de brumar, într-un an norocos. La mai puţin de o lună de la venirea sa pe lume, România îşi recăpăta libertatea. Poate tocmai de aceea, de acolo, din Corabia Oltului, s-a şi ivit o astfel de răbufnire de talent. Loredana cântă egal de frumos la nai şi voce. La şase ani participă la primul concurs, la 20 de ani triumfă pe scena de la Mamaia, la 22 de ani lansează primul album. Astăzi, îşi împarte timpul între muzică şi cariera didactică la Colegiul Naţional de Arte „Dinu Lipatti“.

– Nu vă întreb de unde talentul sau pasiunea pentru muzică. De ce însă muzică populară, de ce muzică instrumentală (nai)?

– Muzica mi-a fost aproape de mică. Părinţii îmi povesteau că, atunci când aveam un an şi jumătate, m-au surprins fredonând „ole bebe“, pe care o auzisem la radio (melodia lui Jordy – dur dur d'être bébé). Eram îndrăgostită de muzica uşoară, însă tata şi mama mi-au călăuzit paşii pe drumul cântecului popular, considerând că am şi mai multe şanse să studiez acest gen în oraşul meu. Acum nu îmi pare rău pentru alegerea făcută. Este exact drumul pe care trebuia să merg.

– Sunteţi la fel de cunoscută ca instrumentist şi solist vocal. Ce a fost mai întâi, naiul sau vocea? Ce vă defineşte şi ce vă place mai mult?

– Am început întâi ca solist vocal. Naiul a venit după. Ca solist instrumentist, cel mai bine mă reprezintă piesele de virtuozitate. Simt că acestea îmi oglindesc felul năvalnic de a fi. Vocal, am senzaţia că sunt „înţeleasă“ de către public ceva mai bine, fiindcă am la dispoziţie şi puterea cuvântului, alături de fermecătoarea muzică oltenească. Cântul la nai este mai solicitant, dar completează spectacolul magistral. Ambele genuri sunt parte din mine.

– Cine v-a descoperit, cu cine aţi studiat, la ce vârstă aţi urcat prima dată pe o scenă şi în ce împrejurări? Ce a urmat, ca prezenţă la concerte /festivaluri şi ca studii muzicale?

– Pentru prima dată am păşit pe scenă la 6 ani, la concursul „Tip Top“, unde am obţinut locul I. Mai târziu, am devenit solista ansamblului „Dunărea“, din Corabia. Am urmat, în paralel, cursuri de nai la Şcoala Populară de Artă – Slatina, la clasa dlui profesor Ion Baracu, un dascăl şi un om cu un caracter cum rar mi-a fost dat să întâlnesc. Am urmat apoi Liceul de Muzică „Dinu Lipatti“ – Bucureşti, secţia canto popular, clasa reputatului profesor Gavriil Prunoiu, şi cursurile Universităţii Naţionale de Muzică – Bucureşti, unde am studiat Pedagogie Muzicală. Am şi un master în Educaţie Muzicală Contemporană. Între anii 2003 şi 2009 am participat, ca solist vocal şi ca instrumentist, la numeroase festivaluri şi concursuri naţionale şi internaţionale. În prezent sunt profesor de canto popular la Colegiul Naţional de Arte „Dinu Lipatti“ din Bucureşti.

În 2006 am realizat primele imprimări cu Orchestra „Doina Gorjului“, condusă de maestrul Aurel Blondea şi Marcel Parnica, iar în 2011 mi-am lansat primul album cu 14 piese, 9 vocale şi 5 instrumentale, „Ce mi-e drag nu pot să spui“. Am, de asemenea, şi 14 piese în arhiva Radio România, imprimate în anul 2013, cu Orchestra Radiodifuziunii Române, sub bagheta maestrului Adrian Grigoraş.

– Care au fost cele mai importante competiţii de gen la care aţi participat?

– Fără să vi se pară lipsă de modestie, fiecare concurs a însemnat un premiu. Dar am să amintesc doar câteva care mi-au rămas aproape de inimă şi de care mă leagă amintiri intense: premiul I la Festivalul cântecului şi dansului popular Mamaia, Olimpiada Naţională de Muzică Bacău, Festivalul „Maria Tănase“ – Craiova şi trofeele la „Strugurele de aur – Jidvei, „Mioriţa“ – Harghita, „Sivu şi Cosmin Golban“ – Chişoda etc.

– Aţi reţinut un premiu de la adjudecarea căruia aţi intrat în atenţia specialiştilor şi la inima publicului?

– Cel de la Mamaia, fără dubiu. Au fost momente magice, un cumul pozitiv de emoţii şi întâmplări. Aş aminti evoluţia alături de maestrul Nicolae Botgros şi Orchestra „Lăutarii“ din Chişinău, faptul că totul a fost difuzat în direct, la TVR 1, că spectacolul a fost prezentat de dna Iuliana Tudor, că am avut numărul de concurs 13 şi că premiul mi-a fost înmânat de dna Florentina Satmari, care m-a şi rugat să cânt cu vocea ceva, iar eu am ales o doină oltenească. Publicul m-a rechemat pe scenă, a fost extraordinar. Imediat după concurs am fost contactată pentru diverse emisiuni radio şi TV. Doamna Elise Stan, realizator al festivalului în acea perioadă, m-a descoperit şi nu m-a uitat; deşi au trecut câţiva ani de la concurs, încă mă regăsesc în distribuţiile spectacolelor realizate de domnia sa.

– Aveţi deja un repertoriu personal, venit din Olt. Există o melodie anume pe care publicul a legat-o de numele dvs.?

– „Maică, nu fi întristată“, care ilustrează condiţia fetei care pleacă din casa părintească după omul care îi este drag, şi „Tinerico, tinerea“, un cântec satiric preluat de la rapsodul Marin Căpăţână, zis Căleaţă din Celeiu – Olt, sunt două melodii pe care mi le cere publicul şi cred că le asociază cu numele meu.

– Aţi avut şi aveţi colaborări cu orchestre şi dirijori importanţi, cu televiziuni regionale şi locale.

– În afară de orchestrele de care am amintit deja („Lăutarii“, Radiodifuziunea Română şi „Doina Gorjului“), am evoluat alături de Orchestra „Mugurel“ din Chişinău, condusă de maestrul Ion Dascăl, Orchestra „Doina Oltului“ – dirijor Cristian Dumitru. În prezent, sunt colaborator al Ansamblului Artistic „Ciocârlia“, condus de maestrul Marin Alexandru, director dna Steliana Sima. Am fost prezentă la foarte multe emisiuni la posturi naţionale şi locale (TVR, PRO TV, Naţional TV, Antena Satelor, Radio România etc.). N-aş vrea să uit să spun că, în anii studenţiei, de dragul de a cânta muzică popu­lară, în afară de cea clasică, pe care o studiam, am înfiinţat cu alţi colegi din conservator Formaţia „Zestrea Lăutarilor“, care există şi astăzi în formula veche (Loredana Streche, Grigore Gherman, Robert Pîrcălăbescu şi Bogdan Zamfir).

– Aveţi un nume sau mai multe nume de interpreţi pe care i-aţi perceput ca model, care v-au influenţat? V-a ajutat cineva esenţial în carieră?

– Am patru „Mării“ pe care le îndrăgesc: Maria Lătăreţu, Maria Ciobanu, Maria Apostol şi Maria Cornescu. Iar Gelu Voicu este modelul la care vă referiţi. Pe lângă valoarea incontestabilă ca artist, este un om deosebit, care i-a ajutat pe mulţi colegi. Gelu Voicu este cel care m-a recomandat dnei Vasilica Ghiţă Ene, de la Antena Satelor, post unde sunt frecvent difuzată. Gestul a valorat enorm pentru mine şi-i sunt recunoscătoare.

– Ce spune interpretul şi apoi profesorul despre tradiţia populară? Este ea pe mâini bune?

– Atât timp cât vom avea personalităţi în juriile concursurilor de gen, mentori pregătiţi şi tineri care au ceva de spus în muzica populară nu suntem pierduţi.

Maria BOGDAN

Mariana Muşa Trăscău o voce care merită ascultată mai des

Maria Muşa Trăscău are 32 de ani. La 14 ani a câştigat prima distincţie la un concurs de muzică populară, la 17 ani se regăseşte printre laureaţii ediţiei I a Concursului „Moştenitorii“ organizat de Marioara Murărescu şi TVR 1, la 21 de ani devine profesor la secţia externă din Drajna a Şcolii Populare de Artă din Ploieşti, iar după absolvirea Facultăţii de Muzică este titularul catedrei de muzică la Liceul Tehnologic şi Şcoala Gimnazială Măneciu. A înregistrat până acum 14 piese cu Orchestra Naţională Radio, difuzate în principal la Antena Satelor. Deţine, cum spune interpreta de muzică populară, „o comoară de cântece“, pe care se simte moral obligată, faţă de cei de la care a cules piesele vechi, să le imprime şi să le ofere publicului spre audiţie.

- Veniţi dintr-o comună de munte, din zona care a dat cântecului popular două mari voci, Irina Loghin şi Maria Văduva.

– Sunt născută în Starchiojd, comună situată în nord-estul Prahovei, la graniţa cu Buzăul, într-o zonă de munte, cu dispuneri ale naturii absolut spectaculoase, cu oameni muncitori şi tradiţii bine aşezate şi conservate.

Comuna se subscria cândva administrativ oraşului Vălenii de Munte, localitate de care se leagă numele dnei Irinei Loghin.

- V-am auzit prima dată cântând când aveaţi 17 ani, la „Moştenitorii“. De fapt, am făcut parte din juriu, ca reprezentant al presei. La vremea respectivă apreciam, fără să fiu specialist în folclor, că veţi ajunge un nume important în muzica populară. Probabil că va veni şi vremea când se va spune că sunteţi una dintre cele mai cunoscute voci ale Prahovei şi Munteniei. Aveţi toate calităţile, vă garantez! Cum a început cariera dvs. profesională?

– Vă mulţumesc pentru aprecieri. Sper să se întâmple! Ca toţi copiii cu oarecare înclinaţii artistice, am urcat pe scenă întâi la şcoală şi la serbările din Starchiojd.

Am învăţat să cânt de la mama şi tot dânsa m-a luat de mână şi-am pornit într-o călătorie timpurie de documentare, din poartă în poartă, să-i aud pe bătrânii satelor cântând.

La primul concurs la care am participat m-am prezentat cu o piesă în primă audiţie şi am luat locul întâi. Se întâmpla la Ploieşti, la o competiţie numită „La izvor de dor şi cântec“.

M-am înscris la Şcoala Populară de Artă din Ploieşti, la clasa de canto popular a dnei prof. dr. Maria Tănase Marin. După aceea au urmat alte concursuri.

Am obţinut trofee la „Toamna buzoiană“ şi „Serbările Toamnei“, la Vălenii de Munte, şi premiul I la festivalurile de folclor de la Vorona-Botoşani, Bistriţa-Năsăud, Comoara Vrancei, Festivalul „Dan Moisescu“ etc. Dar, chiar şi acolo unde nu am câştigat nimic, faptul că am mers în spectacol, că am fost testată ori măcar auzită de marii folclorişti ai României a reprezentat un lucru extraordinar, o experienţă pe baza căreia mi-am clădit ulterior cariera.

– Care premiu v-a fost cel mai drag? Sau să spun altfel: care a fost momentul care a servit ca rampă de lansare?

- Toate îmi sunt dragi, dar, fără dubii, concursul „Moştenitorii“ a fost evenimentul artistic de referinţă. Să lucrezi, fie şi pentru o perioadă foarte scurtă, cu un realizator atât de reputat, cum este dna Marioara Murărescu nu-i la îndemâna oricui! Atunci am împărţit podiumul cu Iuliana Tudor, care a luat premiul I, şi Claudia Elena Buzea.

– După „Moştenitorii“, ce-aţi mai făcut, pe plan personal şi artistic?

– Mi-am terminat liceul, dar n-aveam nicio legătură cu profilul pe care mi l-am ales, chimia, aşa că am studiat la Facultatea de Muzică. Am muncit enorm pentru a recupera informaţiile pe care colegii mei le căpătaseră în liceele de specialitate.

Sunt cadru didactic titularizat la Liceul Tehnologic şi Şcoala Gimnazială din Măneciu, iar din 2002 coordonez, tot ca profesor, clasa de canto popular a secţiei externe de la Drajna a Şcolii Populare de Artă din Ploieşti. În această ultimă calitate sunt extrem de mândră de foştii mei elevi, unii dintre ei ajungând, între timp, profesori, alţii au prezenţe semnificative pe scenele spectacolelor de folclor.

În plan personal mi-am întemeiat o familie, am o fetiţă de şase ani, iar ca interpret am înregistrat 14 melodii la Antena Satelor, cu Orchestra Radio condusă de maestrul Adrian Grigoraş, am fost la mai multe emisiuni la TVR şi alte posturi comerciale, am cântat în festivaluri în toată ţara şi în Republica Moldova.

– Radioul public şi-a păstrat faima de post care promovează muzica autentică, valoroasă, de calitate. Cine ajunge acolo se poate socoti „botezat“ în lumea bună a cântului popular.

– Adevărul este că piesele au fost trecute prin comisie, iar faptul că sunt acceptate de nişte specialişti exigenţi este deja important. Toate cele 14 melodii difuzate pe post sunt culese, cum spuneam, de la oamenii din Starchiojd şi Bătrâni: „Măi Ionele, tu să mori“, „Te-auzeam, Gheorghe, de-acasă“, „Mult mi-e drag mie Mărin“, „Teiule, frunză rotată“, „Mi-e dor de măiculiţa mea“, „Mi-a fost drag un voinicel“, „Ce-am iubit mamei nu-i place“ etc.

I-am auzit pe mulţi interpreţi, din cei consacraţi, spunând că rezerva de cântece s-a epuizat. Eu am avut şansa să caut şi să găsesc în zestrea populară melodii foarte vechi, de 60, 80 sau 100 de ani. Mamei îi datorez această comoară de folclor; am mers împreună şi-am cules melodiile, din casă în casă.

– Care este următorul dvs. proiect?

– Am datoria morală faţă de cei care mi-au încredinţat piesele să le fac publice. Mi-am propus să înregistrez, în 2014, alte patru melodii – cu totul mai am zece – în primă audiţie. Le voi lucra cu Orchestra Radio şi tot pentru Antena Satelor. M-am ataşat de aceşti foarte mari profesionişti şi sunt onorată că putem lucra împreună.

– Aţi avut un model în muzică?

– Da, Irina Loghin.

– Aveţi sentimentul că datoraţi cuiva o parte din carieră?

– Da, dnei Maria Tănase Marin. Dumneaei m-a învăţat să ştiu să port un costum popular, să păşesc pe scenă. Apoi dlui Marin Văcărelu, de la Ansambul „Poieniţa“ din Drajna, părinţilor şi familiei mele, pentru că mi-au fost mereu alături, cu dragostea şi sprijinul de orice fel.

– E pe piaţă o infuzie de cântăreţi de folclor. Ce anume credeţi că face diferenţa dintre un interpret oarecare şi unul valoros?

– Eu ştiu? Publicul face întâi diferenţa. Pe urmă repertoriul, costumul popular, autenticitatea interpretării şi a cântecului, respectul faţă de tine şi de public, seriozitatea, munca.

– Mie mi se pare dificil, astăzi, ca un tânăr cu o voce bună să-şi deschidă calea de unul singur spre succes.

– E dificil. Eu nu am reuşit, de exemplu, să realizez un album. Nu pot financiar să susţin o astfel de cheltuială. În acelaşi timp sunt fericită că piesele mele au fost acceptate de specialiştii de la radioul public. Mi se pare mai important să am înregistrări la radio decât să deţin CD-uri nevalidate de public şi mai ales de profesioniştii  din folclor. Ţin foarte mult la calitate şi n-aş da-o nicicând pe un succes rapid şi trecător.

Maria BOGDAN

Maria Tănase Marin, şlefuitor de cântec şi talente

Maria Tănase Marin trece printre solişti şi auditoriu drept o interpretă de muzică populară care aduce în scenă un cântec curat, exprimat cu mare acurateţe a simbolurilor şi cu mult respect pentru zona folclorică pe care a reprezentat-o, Muntenia sau, mai aproape, Prahova. Poate tocmai de aceea a găsit de cuviinţă să servească folclorul şi altfel, ca realizator şi producător de emisiuni TV. Sau, mai înainte, ca pedagog şi şlefuitor de tinere talente, în calitate de profesor la Şcoala Populară de Artă şi Liceul de Artă „Carmen Sylva“ din Ploieşti. A absolvit Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti, Facultatea de Pedagogie Muzicală, studii continuate cu un doctorat în etnomuzicologie, cu tema „Muzica folclorică prahoveană în actualitate“, un subiect dificil tocmai pentru că este prima explorare amplă a domeniului muzical din zonă.

– Un interviu cu dvs. este amplu pentru că aveţi o carieră bogată. Aşadar, să parcurgem prima dată ipostaza de interpret. De fapt, greşesc, pentru că e greu să separ interpretul de pedagog, de producătorul de emisiuni la TV, de cercetătorul în muzica de folclor. Dar risc. Ce reprezintă cântecul pentru dvs. şi care consideraţi că a fost apogeul carierei de artist?

– Să spun că, pentru mine, a cânta a fost şi rămâne o pasiune. E adevărat, nu mai cânt foarte des şi nu mă preocupă sau nu mă interesează să apar pe micul ecran, poate şi pentru că profesia m-a dus ca observator în spatele camerelor de luat vederi, fiindcă a cânta sau cântecul sunt o parte a sufletului meu, au devenit ceva personal, mă exprim când şi când, în momente în care simt eu legătura organică, specială, între clipă, loc, suflet. Cântecul e pasiune şi punct. Două momente le consider un gen de reper. Primul s-a consumat la Ploieşti, în anul 2000, când mi-am lansat CD-ul cu cântece din Prahova. A fost un concert susţinut de mine şi de elevii mei de la Şcoala Populară de Artă, într-o sală arhiplină, unde nici acul n-ar fi căzut, cu o prezentare a spectacolului şi a lansării de excepţie a lui Octavian Ursulescu, în prezenţa unor mari personalităţi din domeniul folclorului, inclusiv foşti profesori de-ai mei de la Universitatea de Muzică. Atunci am simţit ce înseamnă gustul plăcut al reuşitei depline. Al doilea este legat de Ansamblul „Ciuleandra“, constituit tot din elevii mei de la Ploieşti, cu care am participat, în 2004, la Festivalul mondial de folclor de la Cape Town, în Africa de Sud, şi unde am avut un succes răsunător, inclusiv ca reprezentanţi ai Europei, nu numai ai României. Ne-a însoţit acolo o echipă de la TVR, care a realizat un film foarte frumos, numit „Ciuleandra la Cape Town“. Acel episod va rămâne o amintire mereu prezentă atunci când vreau să mă bucur ori să mă hrănesc cu hrană spirituală.

– Pun o întrebare oarecum ilogică, dar o fac: aţi avut un motiv anume să renunţaţi la cântatul activ, ca profesie, şi să optaţi pentru un alt destin, mă rog, să-i spun mai degrabă ascensiune, carieră, perfecţionare?

– E vorba covârşitor de a doua variantă. Dar a existat un moment care m-a determinat să vreau altceva. Când eram interpretă, la cabine, artiştii purtau diverse discuţii, chiar şi în contradictoriu, chestiuni care nu erau de esenţă. Atunci, după ce am făcut, vorbind în termeni de televiziune, o panoramare cu privirea, mi-am zis: eu nu vreau să ajung aici, nu vreau să fac din cântat un mijloc de existenţă, nu vreau să asist la discuţii. Urcatul pe scenă – fiindcă scena, pentru mine, e ceva sfânt –, în ceea ce mă priveşte, avea în faţă un timp foarte important de pregătire psihologică. Şi ambientul nu mi-l permitea.

– Ca pedagog la Şcoala Populară de Artă Ploieşti, o spun eu, pentru că ştiu, v-au trecut prin mână copii şi talente pe care le-aţi şlefuit, oameni în toată firea acum, cum ar fi prezentatoarea Iuliana Tudor, soprana Ramona Păun, actriţa Miruna Ionescu, interpreta Geogiana Baciu.

– Mă bucur enorm pentru realizările lor, o părticică din carierele lor fiind şi o reuşită a mea. Îi mai puteţi adăuga pe Traian Frâncu, solist la Filarmonica „Paul Constantinescu“ din Ploieşti, Mariana Muşa – profesor, Amalia Uruc – studentă la UMB, Silvia Măgureanu, Adriana Deaconu etc.

– Cum a fost drumul dvs. în TVR?

– Făceam practică la Radiodifuziunea Română, pe perioada studenţiei, şi am văzut un anunţ de la TVR că se căutau redactori-colaboratori la emisiunea dnei Marioara Murărescu. Mi-am zis să mă duc şi eu, am dat trei rânduri de examene, în 1993 am fost acceptată, în 1994, după un alt examen, am fost angajată şi, cu adevărat, aici mi-am găsit toată pasiunea pentru folclor... Încerc trăiri de necuprins în cuvinte când stau acasă în fotoliu şi urmăresc o emisiune de-a mea şi ştiu cum am făcut, ce am făcut, care este aportul fiecăruia din echipă. E o bucurie imensă. Am lucrat, până în 2003, la „Tezaur folcloric“, o adevărată şcoală pentru interpreţi şi deopotrivă realizatori, în paralel am avut o emisiune de tradiţii pe TVR2, mai avem o alta, lunară, pe programul 1. Din 2003, Jana Gheorghiu, pe atunci director, Dumnezeu să-i lumineze calea, m-a luat definitiv la TVR, unde am realizat „Floarea din grădină“, „Dincolo de cântec“, emisiune devenită un brand, „Popasuri folclorice“, care a fost reluată, într-un alt format, în noua grilă de programe a TVR.

– Înainte de a modela dvs. cariere, aţi avut, la rându-vă, modele. Care au fost acestea în cântec, la TVR şi ca cercetător în folclor?

– Ca interpret, necondiţionat, şi-acum sper să nu facă nimeni caz de potrivirea de nume, model mi-a fost grandioasa Maria Tănase, ale cărei melodii le ştiam pe de rost de mică. E un monument al folclorului.

La TVR mulţumirile şi recunoştinţa mea în suflet nu vor uita niciodată să se îndrepte către dna Marioara Murărescu. Dumneaei m-a învăţat – sau, cum spune dânsa, am furat bine meseria – m-a format ca om de televiziune din toate punctele de vedere. Trebuie o verticalitate anume, o pregătire teoretică şi practică temeinică. A făcut mai mult, m-a promovat şi ca interpret, şi ca profesor la Şcoala Populară de Artă Ploieşti, i-a pus în valoare pe copii cum numai dânsa ştie să o facă, la „Moştenitorii“, la „Tezaur“. Ca cercetător etalon mi-a fost dna Emilia Comişel, Dumnezeu s-o ajute să treacă uşor drumurile, nici dânsa nu mai este printre noi, şi prof. univ. dr. Gheorghe Oprea, îndrumătorul tezei mele de doctorat.

– Acum îmi pun în joc impresiile, aveţi emisiuni pline de viaţă, cu un decor natural şi uman bogat, în continuă mişcare, luat din natură, de la rădăcina pământului, cum zic eu, care umple ecranul cu bucurie. Însă cred că sunteţi singurul realizator care aţi introdus în filmările dvs., ca temă predilectă, copiii. De unde această idee?

– Ideea mi-a venit mai demult, dar am transpus-o de curând, adică de câţiva ani. E adevărat, se lucrează mai greu cu copiii, dar le-am spus că ei nu fac teatru, se joacă pur şi simplu în cadru. Ei aduc prospeţime, însufleţire fără egal. Pe urmă, ia gândiţi-vă, cântec, flori şi copii... Ce altceva mai simbolic avem noi ca fiinţă umană, ca devenire, ca sens, ca definire existenţială? Apoi, la emisiunea mea am nevoie să se uite şi copil, şi adult, şi arhitect, şi doctor, şi critic. Întotdeauna mă gândesc: oare lor le place ceea ce fac? Iar rodul muncii se măsoară în aprecieri, inclusiv telefoane de apreciere. Oho, şi să vă spun că sunt o privilegiată, când, în era comunicării virtuale, eu încă primesc scrisori adevărate la TVR?!!

Maria Bogdan

Maria Tănase: 100 de ani de la naşterea „pasării măiastre“ a neamului românesc

În dimineaţa zilei de 25 septembrie 1913, în casa din „Livada cu duzi“ din mahalaua Cărămidari a Bucureştilor, în familia vestiţilor grădinari Ion şi Ana Conadă Tănase, vedea lumina zilei o fetiţă cu ochii verzi-argintii. Prietenii lor francezi, François şi Aurelia Vermeulen, au numit-o Maria. Copila şi-a petrecut primii ani printre fetele şi flăcăii care lucrau brazdele de flori şi legume ale tatălui Coandă, ascultându-le veselia şi cântecele. Pe toţi îi iscodea, fermecată: „Nene, cum se cântă la dumneata?“. Asculta vrăjită, învăţa repede, alcătuindu-şi astfel primul repertoriu de melodii gorjene şi ardeleneşti, pe care le trecea prin neastâmpărul sufletului său cu rădăcinile în Amaradia bunicilor dinspre tată şi Cîrţa maternă din Ţara Făgăraşului. Acest dor nepotolit avea să nască legenda de mai târziu a neamului românesc, Maria Tănase.

La 15 ani, Maria „strălucea ca o flacără dogoritoare“. Căuta tonuri noi, ceva ce-ar fi venit din lăuntrul fiinţei umane. Asculta bocetele femeilor, doinele şi horele lăutarilor, a scotocit satele Gorjului şi Sibiului, adunând slove şi nuanţe de la bătrânii sărmanelor aşezări. Când Teatrul „Cărăbuş“ se pregătea să aniverseze 15 ani de existenţă, Maria Tănase avea o salbă de cântece nemaiauzite în lumea Bucureştilor. Este angajată imediat, dar prezenţa celuilalt mare Tănase, Constantin Tănase, îi determină pe organizatori s-o treacă pe afiş cu numele de Atanasiu. Mai târziu imprimă nemuritoare piese la studiourile „Lifa“, sub îndrumarea lui Constantin Brăiloiu. Pleacă în primele sale turnee la Viena şi Londra, auditoriul fiind fermecat de cântecele de alean „zise de frumoasa româncă“.

Debut fulminant la radio

În 1938, când Mariei nici prin cap nu-i trecea să alerge după succes, debutează la radio. Theodor Rogalski, dirijor şi compozitor, consemnează, cu puternică emoţie: „Ne aflăm în faţa unui fenomen! N-am auzit niciun alt cântăreţ care să interpreteze cu atâta căldură şi originalitate, păstrând nealterat izvorul cântecului nostru popular“. Iar celebrul George Enescu, după ce Maria fusese chemată să imprime la Londra şi Paris, îi linişteşte pe cei de la radio, care ar fi vrut alte nuanţe în timbrul său devenit deja inconfun­dabil: „Nu ştiu de unde vine fata asta, care-i originea... Vă rog însă s-o lăsaţi în pace(...) Maria Tănase cântă cum n-am auzit până acum pe nimeni.“ Poetul Octavian Goga exclama: „Cântecele acestei fetişcane cu timbrul grav izvorăsc limpezi din pământul românesc, trec prin sufletul nostru şi apoi urcă spre cer, ca şi aripile făurite de «vulturaşul Ardealului», Aurel Vlaicu.“

După un concert susţinut la Vălenii de Munte, la Universitatea Populară a marelui Nicolae Iorga, acesta îi consacră un spaţiu special în publicaţiile sale, fiind copleşit de talentul artistei. Peste tot în România, mii şi mii de oameni vin să asculte „pasărea măiastră“, aşa cum o numise istoricul Iorga şi aşa cum a rămas şi până astăzi. În presa vremii se scrie elogios despre tânăra de 25 de ani, frumoasă la chip şi suflet, inegalabilă prin felul simplu în care stă pe scenă şi transfigurează publicul prin emoţia cântecelor sale: „Ciuleandra“, „Cine iubeşte şi lasă“, „Lung îi drumul Gorjului“, „Bun îi vinul ghiurghiuliu“, „Aseară vântul bătea“, „Trenule, maşină mică“, „Mărie şi Mărioară“, „Butelcuţa mea“, „Am iubit şi-am să iubesc“, „Un ţigan avea o casă“, „Câte mute, câte slute“ etc.

Doi titani ai neamului şi o dragoste legată departe de ţară

Tot în anul 1938 Maria pleacă la Paris, unde Dimitrie Gusti organizase o expoziţie de artă populară. Aici îl cunoaşte pe uriaşul Constantin Brâncuşi, între cei doi izbucnind o dragoste neînţeleasă nici de ei. Celebrul sculptor consemna: „Când te ascult cum le zici, Mărie, aş fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru o Pasăre Măiastră! Auzi tu, fată, mă înţelegi? Vezi, tu, Mărie! Am colindat toată lumea, mă cunoaşte tot pământul prin ce m-am priceput să fac, dar când aud cântecele noastre mă apucă un dor de ţară, de oltenii tăi şi-ai mei, de apa tânguitoare a Jiului, de satul meu… Auzi? Mă-nţelegi?“

Brâncuşi o însoţeşte pe artistă la New York, în 1939, unde evolua alături de orchestra lui Grigoraş Dinicu. Avea să cunoască un succes fulminant, mai ales după ce i-a cântat preşedintelui Franklin Roosevelt. Brâncuşi începe s-o tachineze. De aici se rupe şi legătura lor.

În ţară, deşi Zaharia Stancu scria: „Nu meriţi să trăieşti dacă n-ai ascultat-o cântând pe Maria Tănase“, anumite publicaţii încep s-o ironizeze, mai ales pentru evoluţiile sale din localuri şi de la operetă. Revenind la relaţia despre care artista spune că a fost „cea mai mare iubire a vieţii sale“, mult mai târziu, în 1957, când Brâncuşi se stinge, iar Maria „l-a plâns cu lacrimi fierbinţi şi în bocete adevărate“, a plecat la Târgu-Jiu, să pună bazele unei şcoli de muzică şi să se aşeze acolo, „pentru a-mi petrece ultimii ani ai vieţii între sculpturile lui“. Dar acest vis nu i s-a împlinit...

Tot în 1939, pe când se afla la Roma, artista primeşte cea mai amară veste: începuse războiul. Maria Tănase nu poate sta deoparte şi se implică în mai multe acţiuni, dar cel mai mult zăbovea în spitale, la căpătâiul răniţilor, alinându-le suferinţa prin cântece. În 1940 Garda de Fier, care o ţinuse minte de la strângerea de fonduri din Paris, sub motivul că „artista denaturează cântecul autentic românesc“, îi sparge plăcile de magnetofon şi distruge toate matriţele de la casele de discuri. Din cauza spaimei îşi părăseşte locuinţa de la Bucureşti şi se retrage în Cărămidari, mahalaua copilăriei ei. Dar pentru ea intervine Eugen Cristescu, şeful Serviciului Special de Informaţii.

Maria Tănase, a cărei faimă depăşise cu mult graniţele ţării, este invitată de guvernatorul Istanbulului să concerteze în Turcia, unde „Târâişul şarpelui“ şi „Mi-am pus busuioc în păr“ fac un succes răsunător. Turcii transmit publicaţiilor româneşti: „Compatrioata dvs. a repurtat în Turcia un succes greu de imaginat în România. Nu exagerăm dacă spunem că Maria a înregistrat în patria noastră un adevărat triumf, ajungând, într-o săptămână cea mai populară artistă“.

În ţară Maria Tănase nu mai făcea faţă solicitărilor. După un spectacol jucat timp de aproape un an, cu ansamblul „Gioconda“, sănătatea dă primele semne de şubrezire. Probabil acestea erau agravate de alt episod: după ce a depăşit perioada de dizgraţie a legionarilor, în loc să se bucure de tihnă, după 23 august 1944 începe să fie suspectată de către autorităţile sovietice, care nu-i iertau excesele în relaţiile cu anglo-americanii. Din nou intervine pentru ea acelaşi providenţial Eugen Cristescu.

Cântă operetă, este distribuită în câteva filme, evoluţiile ei fiind deopotrivă tratate la superlativ, cu entuziasmul pe care-l poate avea cineva în faţa unui geniu al muzicii, inteligent şi subtil, dar şi criticate, observaţii din cauza cărora solista suferă cumplit. În 1950 se căsătoreşte cu magistratul Clery Papadopolo Sachelarie.

Între anii 1954 şi 1957 este decorată cu Ordinul Muncii, primeşte premiul de stat, însoţit de admiraţia lui Mihail Sadoveanu, care o consideră „cel dintâi rapsod autentic al acestui pământ“, apoi distincţia supremă de „artistă emerită“. Repertoriul se extinde la aproape 400 de piese. Înregistrează melodii, merge în turnee, arde ani în şir pentru muzică şi auditoriul său. Are o perioadă de glorie nemaivăzută. Intensitatea cu care trăieşte şi dăruieşte cântecul este şi cea care îi grăbeşte sfârşitul.

În primăvara lui 1963, într-un turneu la Hunedoara, află că este bolnavă de cancer la plămâni. Avea să se înalţe în ceruri, ca o pasăre măiastră, pe 22 iunie 1963, când nu împlinise încă 50 de ani. Pe ultimul drum i-a fost alături o mare de oameni, aşa cum Bucureştiul n-a mai văzut şi pesemne nu o să mai vadă niciodată!

Maria Bogdan

Ştefania Rareş, o carieră consolidată prin muncă şi talent

Ştefania Rareş face parte din galeria interpreţilor care n-ar putea lipsi dintr-o enciclopedie a folclorului românesc. Are un repertoriu vast, piese crescute parcă de la rădăcina neamului şi o carieră lungă, de mare succes. S-a născut în 1943, în Bucovina, a cântat plaiurile natale şi Moldova, iar astăzi, „la 70 de ani de viaţă şi 54 pe scena mare a muzicii populare“ – vorba domniei sale, fiindcă „Dumnezeu mi-a lăsat vocea să pot cânta oriunde live, mă întrec cu tineretul“ – răsfoieşte prin culegerile sale să scoată la lumină creaţii noi.

– Citesc în CV-ul dumneavoastră, dna Ştefania Rareş: debut în 1959, la 16 ani, ca solist profesionist la Ansamblul „Ciprian Porumbescu“. Cum se făcea atunci, în vremuri foarte riguroase pentru folclor, selecţia interpreţilor?

– Am mers de mititică la tot felul de competiţii judeţene, interjudeţene, regionale şi am fost observată de Grigore Macovei, directorul Ansamblului „Ciprian Porumbescu“ – Suceava. N-am fost scutită de examen. De fapt, eu am candidat pentru cor, dar Dumnezeu a vrut să pot mai mult, să intru ca solistă. Aşa a fost steluţa mea norocoasă, să plac, eram tânără, crudă, nu ştiam ce vreau, ce se întâmplă cu mine, dar până la urmă a fost bine, am fost cooptată într-un colectiv artistic puternic şi atunci, şi astăzi. Tatăl meu, Dumnezeu să-l odihnească, a fost tare fericit.

– Pentru că aţi vorbit despre părintele dvs., veniţi dintr-o familie cu opt copii, din vatra Bucovinei. Cât de mult au contat aceste simple date biografice în amprenta lăuntrică a artistului?

– Mult. Şi acum, când mă provocaţi la aceste aduceri aminte, mă văd mică, mergând cu tata de mână, prin grădină... Lucrurile acestea le porţi cu tine toată viaţa şi te influenţează fără să ştii. Aşa a fost familia mea: opt copii, un tată tâmplar, care muncea să ne ţină pe toţi la şcoală, să învăţăm carte, să se răzbune prin noi pe ceea ce n-au putut ei face. Am avut nişte părinţi ţărani, muncitori, agricultori, cum vreţi să le spuneţi, dar care au ţinut foarte mult să-şi vadă copiii la studii, să se mândrească cu ei. Tata s-a bucurat mai mult de rezultate, mama mai puţin, spre marea noastră tristeţe, fiindcă s-a dus de prea tânără de lângă noi. Iar comuna mea, Dumbrăveni de Suceava, este o localitate cu 12.000 de suflete, oameni gospodari, cu mare respect, demni, primitori. Sunt tipul acela de bucovineni care crapă ceapa şi ţi-o pun pe masă, cu brânză şi mămăligă, dacă nu au altceva, dar o fac cu tot sufletul.

– Vă întoarceţi des pe plaiurile copilăriei?

– Merg mereu, sunt legată de satul meu, am acolo fraţi, rude. An de an ajung la întâlnirea cu fiii satului, unde ţin câte un concert. Mă duc bucuroasă şi vin plângând...

– La 18 ani aţi ajuns la „Periniţa“, în Bucureşti, şi aţi intrat direct în vâltoarea concertelor. În ’62 aţi plecat pentru prima dată în străinătate. Mai ştiţi, doamna Ştefania Rareş, în câte ţări aţi fost?

– Oho, nu! Am o colecţie de ziare şi reviste (Mongolia, Israel, China, Vietnam, Turcia, Germania etc.) cu tot ceea ce s-a scris despre turneele noastre în lume. Singurul loc unde nu am ajuns a fost Australia. Ţin minte, eram la New York, urma deplasarea spre ţara de la antipozi, dar s-a întâmplat tragedia cu soţul meu şi a trebuit să vin acasă urgent. A făcut un cancer, m-am străduit din răsputeri să-l salvez, în orice colţ de pe glob aflam de un medicament îl luam, dar după mulţi ani de luptă, ce mi-a fost drag mie i-a fost şi lui Dumnezeu. N-am putut să mă întrec cu Cel de Sus. Deci, doar în Australia n-am ajuns.

Cât despre România, am bătut-o cu talpa, fiindcă eu am muncit în timpurile când ansamblurile („Periniţa“ şi „Rapsodia Română“) aveau plan financiar, nu-l făceai, nu-ţi luai leafa, şi am cântat peste tot: în fabrici, pe stadioane, în cămine culturale prin care se vedea cerul, împingeam maşina prin noroaie, că nu erau satele asfaltate, am cântat cu condens picându-mi pe cap, ne înzăpezeam iarna cu trenul şi pregăteam ciorbă de cartofi la o spirtieră, ieşeam noaptea pe stradă, fiindcă nu puteam dormi de frigul din camerele în care eram cazaţi.

Erau turnee lungi, plecam de când dădea mugurul şi ne aduceau acasă când cădea frunza.

– Aveţi tipul acela de carieră adunată bob cu bob, cu greutate, cu amintiri frumoase, absenţe lungi de acasă, dar poate şi de aceea gustul celebrităţii este mai dulce.

– Eu mă mândresc cu tot ce am făcut.

– N-o să vă întreb câte piese aveţi, ştiu că sunt multe, dar altceva cred că ar fi de aflat sau de învăţat pentru cine doreşte să preia un model: cum v-aţi alcătuit dvs. repertoriul? Intuiesc că a fost o mare scrupulozitate în selectarea melodiilor.

– Generaţia mea a fost educată de nişte mari profesori de folclor, de nişte maeştri regizori care ne-au învăţat cum să intrăm şi cum să ieşim de pe scenă. Iar repertoriul era trecut prin o mie şi una de comisii. Cântam doar ceea ce se aproba în radio şi la Electrecord, treceam prin multe filtre până la difuzare. Era o muncă în echipă subordonată calităţii. Iar această calitate însemna, în afară de text, linie melodică şi autenticitate, că un cântec trebuie să aibă o poezie, să-l spui cu inima, să fie murmurat de spectator la ieşirea de la concert. În tinereţe, repertoriul mi l-am alcătuit după firea mea robustă, veselă. Aveam melodii cu umorul acela rural inconfundabil din Moldova şi Bucovina. Apoi am îndrăgit romanţele Ioanei Radu, cântecele Mariei Lătăreţu şi Mariei Tănase şi am abordat stiluri diferite şi rezonanţe din alte zone folclorice, dar pe fiecare le-am dus pe scenă când am socotit eu că-mi vin bine în glas. Da, erau piese culese de la ţărani, mergeam cu un instrumentist să le scrie, apoi le puneam la punct cu orchestrele de la „Periniţa“, „Rapsodia“ şi Radioteleviziunea Română.

– Înainte erau o singură televiziune şi un singur radio. Ce trebuia să facă un solist ca să treacă bariera valorică pentru a fi difuzat?

– Cei de la TVR veneau la premierele noastre şi atunci îşi alegeau soliştii pe care îi plăceau. Eu, de exemplu, am debutat în 1961, la Viaţa satului, după ce Florica Gheorghiescu m-a văzut într-un spectacol, „Bucureşti, inima ţării“ şi m-a selectat. Dintr-o emisiune în alta, văzându-ne un redactor, apoi altul şi altul, am ajuns să fim prezenţi mereu la tv sau radio. Eu am avut norocul să fiu în tot felul de emisiuni, am cântat şi operetă, şi muzică uşoară, în varietăţi. Redactorii erau cei care puneau ochii pe noi.

– Vă căutau deci redactorii, nu invers...

– Niciodată, dar niciodată, nici atunci şi nici acum, eu nu sun pe nimeni. A ruga sau a suna pe cineva ar însemna că eu nu am valoare. Nu am conceput în veci să bat la uşa cuiva şi să-i spun: „Ia-mă în concert“. Dacă au avut nevoie de mine pentru o emisiune sau un spectacol, bine, dacă nu... Şi ţin mult la un alt aspect: nu merg acolo unde compania cuiva mă pune în lumină nefavorabilă. E diferenţă mare, noi eram plătiţi de televiziuni, iar astăzi copiii aceştia plătesc să apară pe micul ecran!

– Am citit că aveţi o valiză de premii. Pe care le socotiţi preţioase?

– Ordinul Meritul Cultural, dat de Ceauşescu, Crucea Serviciul Credincios, conferită de Ion Iliescu, titlul de cetăţean de onoare al Dumbrăvenilor şi Rădăşenilor, Certificatul pentru Enciclopedia personalităţilor din România, tipărită în Elveţia, discul de aur de la Electrecord etc.

– Dintre interpreţii mai vechi şi mai noi, cui îi purtaţi şi cine vă poartă prietenie curată?

– Fiind colege de generaţie, cu caractere şi suflete apropiate, m-am (şi ne-am) înţeles întotdeauna foarte bine cu Maria Ciobanu şi Irina Loghin.

– Am auzit vorbindu-se mereu de „înainte“ şi „după '89“. Cariera dvs. după '89 cum am fost, la fel de densă ca înainte?

– Nici vorbă! Din 1990 şi până în 1993, pe noi, pe cântăreţii de muzică populară, nu ne-a întrebat nimeni cât este ceasul. A fost o perioadă tristă. Lumea era dornică de muzică nebună, zgomotoasă, se făceau nunţile cu DJ, concerte nu organiza nimeni. Nici acum lucrurile nu sunt strălucite, sunt enorm de puţine turnee, de fapt nu prea le mai face nimeni, dar cel puţin observ că au început să fie mulţi tineri care vor un „foaie verde“ ori un lăutar la nuntă.

– Excelenţa în profesie vă dă dreptul la o judecată de valoare. Este folclorul pe mâini bune?

– Ideea mea este că românul nu va putea trăi fără cântec popular. Şi pentru a-l trece prin decenii şi de aici înainte, da, sunt câţiva tineri de foarte mare talent, cu pasiune pentru folclor, iar eu sper ca aceştia să domine foarte multele nulităţi care apar, din păcate, la televizor. Publicul va face însă selecţia înţeleaptă, aşa cum a procedat întotdeauna. În ceea ce mă priveşte, fiindcă Dumnezeu mi-a lăsat glasul bun, să pot cânta live oriunde, pregătesc noi piese, inspirate din arhiva mea de culegeri, aşa că pot îmbogăţi repertoriul cu alte melodii.

Maria BOGDAN

George Rotaru - două ţări, două stiluri muzicale şi două locuri de suflet

Deşi a trăit câtva timp în vâltoarea uneia dintre cele mai populare destinaţii turistice din lume, Las Vegas, din Nevada – SUA, supranumit şi Oraşul Luminilor, George Rotaru păstrează în inimă două locuri pe care le consideră „minuni ale lui Dumnezeu“: zona cuprinsă între Făgăraş (Braşov) şi Dumbrăveni (Sibiu), localităţi între care şi-a împărţit copilăria, şi Moldova, descoperită mai târziu, dar care l-a cucerit prin căldura oamenilor şi puritatea spaţiului rural. De la deplina maturitate a vârstei de 60 de ani, împlinită în martie, acest an, interpretul s-a încumetat să arunce, împreună cu noi, o privire în urmă, într-o carieră curajoasă, „aventură în cântec“, să-i spunem, luată ori reluată de la zero de trei ori. George Rotaru, trebuie să mărturisim, nu este foarte darnic în vorbe, aşa cum se prezintă pe scenă, dar are calitatea de a fi foarte direct, istorisind oarecum frust etapele parcursului său artistic.

– V-aţi născut în Ţara Făgăraşului sau Ţara Oltului, una dintre cele mai vechi şi importante zone etno-culturale din România.

– M-am născut în Făgăraş, la 6 martie 1953. Copilăria însă mi-am petrecut-o în mod egal şi la bunicii mei de la Dumbrăveni, lângă Târnava, pe atunci o aşezare cu accente mai mult rurale decât urbane. De acolo mi s-a strecurat în inimă ataşamentul faţă de provincial şi de oamenii de la sat, pe care-i socotesc mai puri, poate şi pentru faptul că s-au legat ori simt pământul altfel. Am alergat desculţ pe pajişti, ca orice copil, am ajutat la treburile gospodăreşti, am mers cu turmele la păscut, îl ajutam pe bunicul la arat. Aici îşi are rădăcina partea din mine care iubeşte folclorul.

– Când ori cine şi-a dat seama că posedaţi talentul de a cânta?

– La un moment dat, toţi copiii, dar absolut toţi copiii din lume cântă. Şi eu am făcut la fel, încă de la grădiniţă. Vocea am moştenit-o de la mama şi de la bunica din partea mamei, amândouă glasuri foarte bune, nevalorificate însă, poate din pricină că nu le-a surâs soarta, aşa cum s-a întâmplat în cazul meu.

„Naarghita este omul căruia îi datorez cariera mea de solist“

– Şi dumneavoastră când v-a surâs soarta?

– Când am participat la Concursul - festival de romanţe „Crizantema de aur“ de la Târgovişte, fiind notat cu 10 la preselecţii de grandioasa Ioana Radu, dar în competiţie m-am emoţionat şi n-am realizat mare lucru. N-am dobândit niciun premiu, dar am câştigat atenţia unei persoane speciale. Este vorba despre marea realizatoare de emisiuni tv şi specialistă în folclor Florentina Satmari, căreia îi datorez o parte din cariera muzicală ulterioară, fiind întâia persoană importantă din lumea muzicii care a avut încredere în mine. Dar prima şi prima dată, norocul mi-a surâs după ce m-am angajat, în 1976, la Teatrul de Estradă din Ploieşti şi nu pentru că am făcut parte, timp de doi ani, din această echipă, ci fiindcă aici am cunoscut-o pe celebra interpretă de cântece indiene, regretata Naarghita, a cărei glorie este foarte bine cunoscută în România anilor 1970. Făcând o paranteză, apropo de talentul Naarghitei, nu este de ici, de colea, să fii oaspetele de onoare al prim-ministrului de atunci al Indiei, Indira Gandhi! Mare apreciere! Ei bine, socotesc că am avut o şansă teribilă să fiu invitat de Naarghita, ca solist, în turneele sale din ţară. Ea cânta întotdeauna cu sălile arhipline şi interpretând şi eu unui public atât de numeros – să fiu corect, a fost publicul ei, nu al nostru, al invitaţilor din concerte – m-am făcut cunoscut mai peste tot în România. Şapte ani a durat această experienţă fantastică. Am recunoscut şi atunci, recunosc şi astăzi: Naarghita este primul om căruia îi datorez formarea mea ca artist, popularitatea şi ascensiunea, ea având un rol hotărâtor şi fast pentru toată cariera mea.

– Ce a urmat după?

– Prima emisiune la televizor, în 1982, la invitaţia Florentinei Satmari, cum spuneam, cealaltă personalitate care a influenţat decisiv devenirea mea artistică. Domniei sale îi datorez alcătuirea repertoriului de melodii populare din zona Făgăraşului şi faptul că am devenit cu adevărat cunoscut în toată ţara. Eram prezent la emisiunile de sâmbătă, iar o asemenea apariţie, la singura televiziune a acelor vremuri, într-o zi şi la o oră de maximă audienţă, nu putea trece neobservată. Această etapă din viaţa mea a însemnat şi primele două materiale discografice, turnee foarte multe cu marile ansambluri folclorice din ţară şi colaborări cu organizatorii de concerte de pe litoralul românesc.

O carieră luată de la zero, în SUA

– Am reţinut că, exact după 1989, când România devenise o ţară liberă, deci vă puteaţi exprima liber şi dumneavoastră, aţi plecat în America. Stranie alegere! Mulţi prieteni spun că aţi devenit mai cunoscut în diaspora decât acasă.

– De fapt, am plecat într-un turneu cu Ansamblul folcloric Braşov, fără să fi avut iniţial intenţia să rămân. mi-am luat biletul de avion (n.n. - iunie 1990), Bucureştiul era ocupat de mineri, care instauraseră legea bâtei în Capitală. Atât de rău mi-a picat acel tablou brutal, însângerat şi anarhic, atât de mult mi-a displăcut felul în care i-am omorât pe Ceauşeşti, încât, la acea vreme, neavând încredere în „democraţia“ bătăii, am rămas în SUA.

– Unde aţi luat-o de la zero.

– De la zero absolut. SUA sunt, realmente, ţara tuturor posibilităţilor, dar şi a tuturor greutăţilor. Prima dată m-am instalat în Los Angeles, unde am zăbovit cinci ani. Am cântat într-un restaurant cu specific românesc din cartierul Hollywood, Mignon se numeşte, unde am abordat şi repertoriu internaţional, pe lângă muzica populară, uşoară, de petrecere sau de dor (romanţe) pe care o cântasem acasă. Apoi mi-am încercat norocul la Las Vegas, „oraşul care nu doarme niciodată“ sau Oraşul Luminilor. Aici am fost primul român care a cântat într-un cazinou (Cazinoul Maxim, din Las Vegas), o experienţă pe care şi acum o socotesc uluitoare. M-am întors apoi la Los Angeles, iar după anul 2000 am traversat Statele şi m-am stabilit la New York, unde am cântat oriunde am fost invitat, fie că au fost restaurante, evenimente româneşti sau biserici. Am căpătat şi cetăţenia americană, numesc SUA a doua mea ţară, iar diaspora românească e mereu tare nostalgică, încât un cântec de-acasă e mereu bine-venit, le astâmpără dorul de România. În SUA i-am întâlnit pe Gigi Marga, Corina Chiriac sau Constantin Drăghici. Iar Gigi Marga, o mare doamnă în adevăratul sens al cuvântului, doamnă în viaţă, în cântec, în ţinută, m-a sprijinit de asemenea hotărâtor, ajutându-mă să-mi fac un repertoriu internaţional, care m-a salvat adeseori. În SUA am fost onorat şi cu un premiu de excelenţă al Fundaţiei Bread of Life Ministry, recunoaştere care m-a onorat în plus.

A treia revenire artistică

– Aţi revenit în ţară în 2006.

– Nu definitiv sau nu constant. Iarna plec în SUA, vara stau în România. În 2006 am participat la Festivalul „Callatis“, din Mangalia, şi am avut onoarea să primesc din partea lui Cornel Diaconu o stea a celebrităţilor pe Bulevardul Artiştilor. Apoi, de 7 ani, de la 1 mai şi până la 15 septembrie, cânt la Olimp, la celebra terasă „Cireşica“, şi merg la toate evenimentele şi festivalurile din ţară la care sunt invitat. Iar solicitările curg din toată ţara, fie că vin din mediul rural sau urban, din locaţii extravagante sau mai puţin pretenţioase, dar sunt parcă un pic mai legat, în vremea din urmă, de Moldova, datorită căldurii oamenilor, a bunătăţii lor. Sunt parcă mai sinceri, mai apropiaţi de Dumnezeu. Şi, cum mărturiseam, continui să trec Oceanul ori de câte ori sunt chemat, mai ales iarna, şi merg mereu cu mare drag în ţara adoptivă, SUA, să le cânt românilor noştri de-acolo.

– În final, având în vedere că sunteţi unul dintre puţinii interpreţi care atacaţi, cu lejeritate, cam toate genurile muzicale, aş vrea să vă întreb: ce vă socotiţi a fi mai întâi?

– Inima a rămas între folclor şi romanţă, deşi cânt, în afară de operă, tot ceea ce se poate. Sunt cunoscut la fel de bine ca solist de muzică populară, dar şi ca interpret de romanţe, iar cartea mea de vizită rămâne melodia „Ochii tăi“, romanţa de care este legat în mare măsură numele meu. Însă am şi câteva piese folclorice din Ţara Făgăraşului, pe care le-am promovat şi care se identifică în mare măsură cu numele George Rotaru.

Maria BOGDAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.10, 16-31 MAI 2013

Aneta Stan, „fata dunăreană“ cu un CV complet şi complex

La aproape 50 de ani de carieră, Aneta Stan este numită de o parte a criticii de specialitate un „artist complet şi complex“. Născută dincoace de ape, la Feteşti, şi crescută la Cernavodă, în judeţul Constanţa, a păstrat în cântec inconfundabilul specific dobrogean, dar repertoriul său include piese în graiul minorităţilor naţionale din Constanţa şi Tulcea, apoi din fiecare zonă etnofolclorică a României şi, ca o unicitate, din folclorul ţărilor pe care le-a străbătut în turnee cu Ansamblul „Brâuleţul“ din Constanţa, „Rapsodia Română“ şi „Ciocârlia“ din Bucureşti. A imprimat la radio şi pe materiale disco­grafice 80 de cântece dobrogene, cântând la fel de bine muzică uşoară, romanţe şi arii din opere. Dar aproape de inimă i-a rămas folclorul, cel care a purtat-o spre consacrare şi recunoaştere naţională, trecându-şi numele în catalogul muzicii populare româneşti.

– Doamnă Aneta Stan, cum arăta Cernavodă în copilăria dumneavoastră?

– Era mai mult rural, de un farmec aparte, cu o natură frustă şi o populaţie multietnică, exact ca şi astăzi, care trăia într-o armonie fără cusur. Reţin foarte bine de atunci ataşamentul meu faţă de copiii turci, tătari, lipoveni, armeni, aromâni, bulgari, greci etc. La Cernavodă am avut cei mai buni prieteni şi tot aici am urmat şcoala şi liceul, ultimul finalizat la Constanţa, unde m-am dus, să zic aşa, după cântec.

– Evocaţi, vă rog, ca aducere aminte, momentul care v-a legat definitiv de cariera de interpret.

– În vreme ce mă provocaţi la o asemenea incursiune în timp, îmi dau seama că fiecare moment a fost hotărât de câte o întâmplare. La Cernavodă, Casa de Cultură era locul unde noi, copiii, ne simţeam foarte bine, fiindcă se organizau cursuri, spectacole, cenacluri, concursuri. Director era, ştiu bine, n-am cum să uit, Nicu Boncotă, un mare iubitor de tradiţii populare. La centrul acesta cultural am făcut de toate: am învăţat noţiuni de casierie, croitorie, am dansat, am cântat muzică uşoară. Dar la un concurs, ţin minte, aveam două apariţii în spectacol, una cu melodia „Lalele, lalele“ (Luigi Ionescu) şi alta cu o piesă de muzică populară. La prima am uitat o strofă. La melodia populară am avut succes mare. Acasă, cumnatul meu, de la o soră care mi-a fost a doua mamă, nu m-a certat, dar a făcut trei bileţele, le-a pus în căciulă şi mi-a zis să trag la sorţi. Ce credeţi că scria pe hârtia extrasă? Folclor! Bunica mea avea o vorbă: fiecare copil trimis de Dumnezeu pe pământ vine cu o pâine (dar) la subraţ.

– Şi pâinea dumneavoastră a fost să fie cântecul...

– Da. Din acel moment mi-am luat treaba foarte în serios. Le-am scris fraţilor mei – erau studenţi la Bucureşti – să-mi trimită un magnetofon, să plec să culeg cântece. Mi-au adus un aparat greu, de 12 kg. Cu acela am mers şi am înregistrat bătrânii satelor. Dintre toţi, mi-a rămas în memorie haiducul Şteflea, un bărbat la 77 de ani, cu o minte sclipitoare şi un repertoriu absolut fabulos. La puţin timp, am participat la un concurs de interpretare în Constanţa, unde am luat locul I, şi acolo m-a văzut profesoara Lea Bularca, iar domnia sa a insistat să fac neapărat canto, la Şcoala Populară de Artă, unde mi-a fost profesoară patru ani, cât era stagiul atunci. Am terminat cu nota 10. În acea vreme am început viaţa de profesionist, cu spectacole nenumărate. Tot atunci, dirijorul Constantin Daminescu mi-a cerut să învăţ să bat la dairea (instrument oriental, asemănător tamburinei), lucru care mi-a fost de ajutor în a căpăta un fel de unicitate în interpretare. Un alt mare dirijor şi solist vocal, Dan Moisescu, m-a invitat să vin la Ansamblul de cântece şi dansuri „Brâuleţul“. Concursul l-am dat în faţa unei comisii exigente fie şi numai prin numele personalităţilor din juriu: Constantin Arvinte, Ionel Budişteanu. Am intrat, din şase concurenţi, doar eu şi Ion Maxim.

– Care au fost primele melodii care v-au impus atenţiei publicului?

– Sunt şi primele piese pe care le-am înregistrat la radio: „Doina fetei dunărene“, „Flăcăii din Dobrogea“, „Seara-ncetişor se lasă“. Cu „Balada fetei dunărene“ a fost o poveste întreagă. Linia melodică este din comuna Oltina, dar ea avea mai multe variante de text. Am adăugat şi eu una, fără să ştie comisia de la Bucureşti, m-ar fi dat afară dacă s-ar fi aflat una ca asta. Surpriza uriaşă a fost când am aflat că tocmai varianta compusă de mine a fost acceptată. De altfel, eu am început să cânt melodii dobrogene numai după ce am avut un repertoriu al meu, înregistrat la Uniunea Compozitorilor, lucru cu care mă mândresc foarte tare. Colaborarea mea cu Radiodifuziunea Română a durat mult timp, am în jur de 80 de imprimări. Mai târziu am fost invitată şi la TVR. Îi reţin, pentru acel interval, pentru că mi-au influenţat în bine cariera, pe Radu Voinescu şi Eugen Gal.

– Şi a venit episodul Bucureşti, „Rapsodia Română“.

– Se leagă de redactorul Teodora Popescu, care m-a auzit cântând la unul dintre spectacolele de pe litoral. Marinică Iordache, cu care eu mă sfătuiam des, m-a anunţat că mă doresc cei de la „Rapsodia Română“. În 1974 am participat la Concursul „Mugurel de cântec românesc“. Din comisie făceau parte Angela Buciu şi Tiberiu Ceia şi am fost singura admisă, din 32 de cântăreţi. Am stat până în 1992, când s-au găsit, nu ştiu cum să le spun, nişte neica-nimeni de la sindicate, să distrugă cel mai mare ansamblu folcloric al României.

Printre colegi i-am avut pe Maria Apostol, o voce imensă, pe Gheorghe Turda, Ştefania Rareş, Elena Merişoreanu, Elisabeta Ticuţă, Ioana Cristea, Constantin Cocriş, Ion Bălăşoiu, Maria Cornescu etc. Am colindat România sat cu sat. Aici m-am împlinit ca artist, am avut cele mai multe imprimări la radio, am realizat cele mai multe materiale discografice.

– În această perioadă aţi deprins acel ceva al dumneavoastră, de a învăţa câte un cântec din folclorul fiecărei ţări, pe care îl interpretaţi pe scena lor şi cu care aţi repurtat succese importante?

– Desigur. La Moscova, unde am mers de cinci ori, mi s-a cerut pentru prima dată să cânt în limba rusă. A tradus cineva romanţa „Oare tu de ce m-ai cunoscut“ şi, când am interpretat-o în rusă, auditoriul m-a ovaţionat îndelung. Ştiu melodii din foarte multe ţări. Am cântat în engleză, ivrit, franceză, italiană, greacă, germană, sârbeşte, turceşte. Primul meu turneu a fost în Africa, apoi peste tot, în Europa (Bulgaria, Grecia, Turcia, Franţa, Italia, Suedia, Finlanda, Olanda, Belgia, Germania, Polonia, fosta Cehoslovacie şi fosta Iugoslavie), în China... După ce s-a desfiinţat „Rapsodia Română“, am plecat în SUA. Am avut contracte ferme: prima dată am stat un an, apoi doi. Aici mi-a prins foarte bine faptul că ştiam deja melodii din folclorul mai multor ţări. Ulterior am revenit în România, am dat concurs la „Ciocârlia“, dar nu un concurs oarecare, ci am organizat un spectacol, iar acum doi ani m-am pensionat.

– Ce nu v-a plăcut niciodată să faceţi?

– Să mă căciulesc, aşa cum spun oamenii de la ţară, pentru a obţine ceva. Şi nu-mi place când li se spune interpreţilor regi, regine, împărătese, doamne ale cântecului...

– Vă socotiţi un artist împlinit?

– Da şi nu. Da, fiindcă mi-am realizat o carieră bună; nu, pentru că aş fi vrut să fac mai multe, dar s-a întâmplat să am de fiecare dată câte o piedică. Acum lucrez la un spectacol pentru 50 de ani de carieră şi vreau să fac unul special, cu muzică din toate zonele folclorice, apoi cu melodiile naţionalităţilor din Dobrogea şi de pretutindeni din lume. Aş mai vrea să scriu câteva cărţi, să las materialul pe care îl am pe hârtie, o broşură cu leacuri şi descântece învăţate de la mama. E de lucru mult, timp şi noroc să fie!

Interviu realizat de Maria Bogdan
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.5, 1-15 MARTIE 2013

„Eu mi-s floarea florilor“

Nicoleta Voica este una dintre cele mai îndrăgite interprete de muzică populară din România şi actualmente trăieşte la Timişoara, la doar două străzi depărtare de o altă celebritate a folclorului bănăţean, Andreea Voica, nimeni alta decât fata Nicoletei, căsătorită cu maestrul Deian Galetin, dirijorul orchestrei Ansam­blului Artistic „Timişul“ din Timişoara.

.... articolul complet pe baza de abonament, detalii ....

Viorel Grosu
LUMEA SATULUI NR.23, 1-15 DECEMBRIE 2012

Abonează-te la acest feed RSS