Adama Sultan iulie 2020
update 18 Sep 2020

Mioara Velicu, cu dor de spectacolele de altădată

Mioara Velicu numără anul acesta 52 de ani de cântec. Şi nu oricare cântec, ci acolo, sus, între valorile incontestabile ale folclorului românesc. Venită din satul Ireasca, Gohor – Galaţi, loc despre care spune că i-a fost temelie în formarea ulterioară ca om şi deopotrivă ca artist, cunoscuta şi îndrăgita interpretă din Moldova a scris realmente pagini de aur în muzica populară.

– Căutând pe Internet numele dvs., în 46 de secunde se afişează 76.500 de rezultate. Vorbind despre tehnica aceasta performantă, care s-a translatat şi pe scenă, aveţi nostalgia spectacolelor cu orchestră, spre comparaţie cu ceea ce avem azi?

– Normal că da. Mi-a plăcut de când mă ştiu să comunic cu publicul, să fiu în sală, să pot să cânt, să mă exprim frumos, să-i aud pe spectatori cum fredonează ritmurile moldoveneşti, cum mă aplaudă, să le simt iubirea. Fără public eu n-aş fi nimic. Doamne, cât era de frumos să ai orchestra în spate, să ai lângă tine dansatorii, să te poţi desfăşura în voie, să comunici şi cu scena, şi cu sala. Eu sunt şi acum adepta muzicii live, fiindcă Dumnezeu mi-a dat sănătate să pot cânta, iar pe unde merg şi găsesc formaţii sau măcar o trupă caut să interpretez pe viu, fiindcă transmit altfel emoţia, aşa-mi place, aşa m-am format. Apropo de tehnică, mie mi-e greu să pun CD-ul şi să cânt, însă accept ideea că, la zilele comunelor sau oraşelor, este costisitor să angajezi orchestră; dar aş prefera această variantă. Dacă ar cânta toată lumea live, eu cred că ar fi foarte puţini solişti!

– Aveţi 52 de ani de cântec, cum este să vă menţineţi o jumătate de secol printre soliştii foarte apreciaţi şi îndrăgiţi de public?

– Se spune că atunci când eşti uns cu mir de Domnul poţi să mergi mai departe. Dacă vrei să rămâi timp îndelungat într-o lume unde există competiţie aprigă e nevoie de efort. Eu am ieşit la pensie din 1996, dar am mai multă activitate decât atunci când aveam un program dinainte stabilit. Mă bucur că sunt invitată în concerte, dar să ştiţi că eu, în clipa când sună telefonul, n-am putut niciodată să zic „nu“, indiferent că ies financiar în pagubă sau în câştig după ce plătesc taxele la stat. Gura mea este învăţată să spună „da“, chit că merg la capătul celălalt al ţării. Asta mi-e drag, să cânt, iar cât voi fi solicitată asta am să fac; când n-o să mai fiu chemată o să stau acasă, mi-am creat cât de cât condiţii să trăiesc liniştită la bătrâneţe.

– V-am auzit deseori spunând că dintotdeauna aţi visat să deveniţi interpretă de muzică populară. Dar cum au fost începuturile?

– Ca la fiecare a fost greu, pentru că era o singură televiziune, un singur radio şi mulţi solişti foarte talentaţi, din toate zonele ţării. Gândiţi-vă cât de mult ne-a iubit publicul şi cât de mult îşi dorea să asculte folclor dacă noi toţi, vreo 400-500 de interpreţi, am putut să ne lansăm în acele condiţii restrânse de mediatizare. Când mergeam la spectacole era arhiplin peste tot, indiferent că venea un ansamblu cunoscut sau mai puţin celebru; oamenii iubeau frumosul, iar noi ne prezentam în faţa lor cu respect şi cu un repertoriu propriu autentic, deosebit.

– Şi astăzi nu mai e la fel?

– Of, din păcate nu mai e la fel. Sunt într-adevăr spectacole multe, dar şi impresari care nu ştiu nimic despre valoare ori nu ţin cont de ea. Unii solişti depind de aceşti organizatori, dar din fericire sunt şi primari buni cunoscători de folclor şi atunci îşi fac afişul în funcţie de o anumită notorietate a artistului. Eu nu mă pot plânge, har Domnului, dar este adevărat că, la anumite petreceri săteşti, e un alt gen de public, nu te ascultă la adevărata ta valoare, mai mănâncă un mic, mai bea, mai fumează, mai iese la un joc, nu e ca-n sala de concerte. Mi-este extraordinar de dor de spectacole la sală, unde publicul plăteşte bilet să te asculte, simte muzica, se bucură, vibrează.

– Citindu-vă biografia, la 19 ani, în 1963,

aţi fost angajată la Ansamblul Folcloric „Rapsodia Dunării“, din Galaţi. Din 1964 şi presupun că până în 1980 aţi activat la Ansamblul „Trandafir de la Moldova“, din Bârlad. Timp de 16 ani apoi, între 1980 şi 1996, aţi fost angajată la Ansamblul „Ciocârlia“ al Ministerului de Interne. Cât a contat faptul că aţi venit la Bucureşti? Cariera v-ar fi fost la fel de împlinită dacă aţi fi rămas la Bârlad?

– Nu, n-ar fi fost. Mă bucur că am prins atunci trenul, cum zice românul. Am venit în Bucureşti când eram cât de cât cunoscută, am devenit colega monştrilor sacri ai muzicii populare, m-am integrat perfect, fiindcă mie mi-a plăcut disciplina. Dacă aş fi rămas la Bârlad nu cred că aş fi devenit o solistă la fel de importantă, indiferent cât aş fi compensat eu cu strădania caracteristică mie. În provincie este mai greu – bine, la Bârlad s-a şi desfiinţat orchestra; poate că aşa mi-a fost dat, să vin la Bucureşti şi să am toate drumurile deschise la radio, televiziuni, spectacole. Tot de Bucureşti se leagă realizarea cea mai mare a vieţii mele, bărbatul meu (n.n – campionul olimpic şi mondial la lupte greco-romane, Nicolae Martinescu) şi familia mea, alături de care am dus o viaţă de vis. Pe soţul meu l-am pierdut şi mi-este cumplit fără el! Altfel, profesional sunt un om împlinit, aş fi putut face mai mult, dar atât am putut.

– Spectatorii dvs., prin felul în care vă îndrăgesc, spun că aţi făcut destul. Vorbeaţi despre monştri sacri ai folclorului. Acum sunteţi şi dvs. unul dintre ei...

– Îmi place să cred că întotdeauna mai am trepte de urcat. Când ajungi sus şi cazi lovitura este năucitoare; eu mai am de învăţat, de cântat. Chiar acum am înregistrat un nou material cu „Rapsozii Botoşanilor“, iar maestrul Ioan Cobâlă mi-a oferit din culegerea sa de cântece nişte piese tare frumoase din zona Moldovei de sud, cu texte admirabile, scrise de Mariana Honceru, o femeie deosebită, cu abilitatea rară de a prinde subtilităţile sufletului omului, poate şi de aceea versurile au atâta substanţă.

– Vorbind despre piese, aveţi melodii nemuritoare, cuprinse în fonoteca de aur a radioului: „Hai, Catrină, şi-mi arată“, „Aşa-i hora pe la noi“, „Hai la joc, bădiţă“, „M-a făcut mama frumoasă“, „Douăzeci de primăveri“ etc. Mai are satul românesc resurse de tezaur, tradiţie şi port?

– Mai are. Unde există persoane care realmente iubesc neamul acesta, portul, cântul şi vorba, da, parcă nu seacă deloc izvorul. Am fost de curând la Călăraşi, la un festival internaţional de folclor, aflat la a 27-a ediţie; imaginaţi-vă ce dragoste poate să-i poarte pe oamenii aceia ca să organizeze o manifestare de-o asemenea amploare timp de aproape trei decenii! Pe urmă, la Sibiu, acolo unde Silvia Macrea face minuni, am participat la Festivalul „Cântecele Munţilor“, unde o mare de oameni, poate 25.000 de spectatori, au trăit cu noi vechile melodii româneşti. E unic să mergi în acest loc plin de trăire, un fel de capitală a cântecului românesc adevărat.

– V-am auzit spunând că publicul din Moldova de peste Prut este unul grozav.

– Grozav, dar exigent. Eu am fost la Chişinău în 1989 şi am crezut că mor de drag pe scenă! Dar acolo, dacă te duci o dată şi prezinţi melodii care nu plac, a doua oară nu mai ai ce căuta. Este un public cunoscător şi nu-l poţi păcăli. Spectatorii din Moldova nu au primit decât solişti valoroşi şi muzică de ţinută şi sunt fericită că mă număr printre invitaţii lor. Poate nu întâmplător acolo sunt azi cele mai profesioniste orchestre, iar dintre toate „Lăutarii“ maestrului Nicolae Botgros nu are egal.

– Pentru ceea ce sunteţi şi faceţi în folclorul românesc, ce înseamnă satul în care v-aţi născut, familia, amintirile, oamenii?

– Cei şapte ani de acasă, în primul rând. Acolo am învăţat că nu trebuie niciodată să uit de unde am plecat, că trebuie să respect oamenii, dacă vreau să fiu respectată. Am o casă de la măicuţa mea dragă şi am să merg la ea, s-o îngrijesc, până când oi închide ochii. Iar dacă fetele mele (n.n. – fiica şi nepoata) vor dori, aş vrea să facă din căsuţă un fel de muzeu când n-oi mai fi eu, ca oamenii să vadă că am făcut ceva în viaţă, acolo, nici în vârful muzicii, dar nici la coadă, pe la mijloc, zic, aşa cum am putut eu.

Maria BOGDAN

Geta Postolache, interpreta care alină supărările

– Satul dvs. natal, Vadu Roşca, din comuna Vulturul, Vrancea, a traversat două momente pline de tragism. În 1957, când comuniştii au reprimat sângeros răscoala ţăranilor împotriva colectivizării, aveaţi 9 ani. Ce a însemnat acel episod privit prin ochii de copil, dna Geta Postolache?

– M-a marcat pentru tot restul vieţii. Nu ştiam eu prea bine ce se întâmplă, dar ţin minte că eram cu tata de mână, oamenii se strânseseră în mijlocul satului, să-i înfrunte pe cei care voiau să le ia pământul şi nu şi-au închipuit că o să se tragă asupra lor, a noastră, că eram şi eu acolo, cu armament adevărat. Da, mi-au şuierat gloanţele pe la ureche şi am văzut oameni seceraţi. Statistica vorbeşte despre 9 morţi, 48 de răniţi şi 18 condamnaţi la ani grei de temniţă, noi ştim de 22 de consăteni ucişi în acei ani cumpliţi. Vrancea era ultimul bastion de cucerit şi, da, colectivizarea a câştigat la noi prin crimă. Nici acum nu-mi vine să cred că români au împuşcat alţi români...

– Şi venim dincoace, în 2005, când Vadu-Roşca a fost măturat de Siret şi cu ce mare preţ, nouă vieţi pierdute... opt dintre oamenii luaţi de ape erau răniţii sau arestaţii din 1957.

– Mare tragedie! Mare durere pe acei oameni şi la fel e şi acum, pentru că Vadu Roşca s-a destrămat, a fost împrăştiat în alte două aşezări ale comunei. Nimic nu mai e ca altădată, uliţe, case, locuri.

– „Fir-ai Siret blestemat/Viaţa tu ne-ai răsturnat“. Aşa ziceţi în melodia dedicată satului dvs. natal răvăşit de ape. Şi totuşi Siretul v-a fost prieten în copilărie.

– Mi-a fost, tuturora ne-a fost, era parte din noi aproape, era  nelipsit din tot ceea ce făceam, că mergeam la scăldat, că adăpam acolo vitele sau că spălau, pe vremuri, femeile, rufele la râu.

– Şi destinul dvs. a fost alcătuit un pic mai altfel. V-aţi dus la şcoală, aţi plecat apoi la Focşani, v-aţi măritat, aţi născut cei doi copii şi abia la 29 de ani v-aţi lansat în muzica populară. De la cine aţi învăţat a cânta, pe cine moşteniţi?

– Mătuşile mele spun că o moştenesc pe mama. Ea ar fi avut voce frumoasă, dar eu nu ţin minte s-o fi auzit vreodată cântând, atât cât am avut-o alături. Părinţii mei s-au dus de mult, Dumnezeu să-i odihnească! Dacă e să mă întrebaţi când am început să cânt, ei, asta-i ironia, fix în 1957! Activiştii care băteau din poartă-n poartă, să ne convingă să intrăm în colectiv, să ne dăm pământul, cai, căruţe, cazane de ţuică etc., organizau şi spectacole. Pe acea scenă am urcat şi eu prima dată şi am cântat, dar nu mă întrebaţi cine m-a dus la serbările acelea, că nu mai ştiu. Tot ce ţin minte este că umblam în picioarele goale, se trăia imposibil de greu, nu aveam încălţări, lumea mă plăcea şi mă aplauda, iar eu eram mândră foc de asta. La vârsta de 10 ani am plecat la şcoală, la Vulturul, unde am stat la internat. Apoi m-am dus la Focşani, am urmat o şcoală profesională, m-am angajat la o fabrică de confecţii, în paralel am făcut liceul şi o şcoală de maiştri. Da, e adevărat, am mai evoluat eu în spectacole mici, dar la fabrică m-am dus la instructorul cultural – unitatea avea dansuri, solişti – Riciu îl chema şi i-am zis că vreau să cânt. Şi-am interpretat „Măi bădiţă de pe grui“, o doină a Irinei Loghin, i-a plăcut şi de-atunci am început să cânt la staţia de amplificare a fabricii. Aşa m-a auzit dna Vioreanu, de la Sindicat, şi m-a trimis în ţară, pe la concursuri mai mari sau mai mici, cu premii/trofee mai mult sau mai puţin importante. La Festivalul „Maria Tănase“ am luat un premiu special, în fine, acolo m-au remarcat specialiştii din radio şi TV. Marele debut a venit însă după „Cântarea României“, cu premii I la toate etapele la care am participat, inclusiv la faza naţională. Imediat au urmat imprimările la radio, asta se întâmpla în 1984, iar la TV am apărut mai înainte, ca laureat al concursurilor.

– Asta se petrecea în vremea în care lucraţi la fabrica de confecţii, nu? Aţi plecat, înţeleg, în turnee prin ţară şi străinătate, aţi înregistrat două discuri de vinil înainte de 1989 şi 6 CD-uri după...

– La fabrică am stat 25 de ani. Am plecat de-acolo ca maistru şi m-am angajat la Ansamblul „Doina Vrancei“, care s-a reînfiinţat în 1993 sau 1994 şi s-a desfiinţat iar în 2005. De fapt, formaţia aceasta a avut un trecut plin de intervenţii nelalocul lor: s-a constituit în 1907, s-a destrămat în al Doilea Război Mondial, apoi s-a regrupat în jurul Casei Raionale de Cultură, în 1988, iar s-a desfiinţat, în 1993 şi-a reluat activitatea, în 1994 a trecut la Consiliul Judeţean Vrancea, în 2005 s-a terminat cu totul... La „Doina Vrancei“ a fost o perioadă frumoasă... în fine, între timp m-am pensionat. Am călătorit peste tot în ţară şi străinătate, am realizat cele opt materiale discografice cu orchestrele „Doina Argeşului“ din Piteşti şi „Ciprian Porumbescu“ din Suceava, au fost ani foarte plini din punct de vedere muzical.

– Dvs. cântaţi moldoveneşte şi munteneşte. Dacă n-aş fi ştiut că sunteţi din Moldova, după timbrul vocii aş fi jurat că sunteţi munteancă. Totuşi, ce vă place mai mult?

– Satul meu este dincoace de Milcov, deci m-aş înscrie într-o zonă de interferenţă a mai multor stiluri, fiindcă eu l-aş adăuga şi pe cel ardelenesc. Preferatele mele rămân melodiile din Moldova şi nu pentru alt motiv, ci pentru că sunt alerte, ritmate, vesele. Aceste piese sunt cele mai solicitate şi plac foarte mult fiindcă lumea e şi-aşa necăjită să-i mai cânţi şi tu de supărare.

– Cel mai recent aţi fost într-un turneu prin Italia. Cu ce impresii aţi venit?

– Am avut concerte la Roma, Florenţa şi Torino, împreună cu Ionica Stan, o foarte bună solistă stabilită de ani buni în Italia şi care profesează în domeniul muzical. La Roma au fost, nu exagerez, în jur de 8.000 de români. Când m-au anunţat, a izbucnit sala în ropote de aplauze. A fost ceva ce nu pot descrie în cuvinte, bucurie în sală, bucurie în cântec. Să tot trăieşti într-o asemenea efuziune reciprocă!

– Aveţi piese culese, dar şi creaţie proprie. Ce cântece vă sunt aproape de suflet?

– „Am cântat de copiliţă“, „Fir-ai Siret blestemat“ pentru că sunt legate de anumite evenimente capitale din viaţa mea şi a satului natal, dar am cântece de mamă şi de dor, ce-mi sunt deopotrivă de mult la suflet, însă în scenă prefer, cum spuneam, voia-bună.

– V-am auzit spunând, sper să reproduc din memorie cât mai exact, că, dacă nu erau televiziunile private, nu v-ar fi fost foarte bine. De ce aţi afirmat asta?

– Pentru că aşa stau lucrurile. La TVR n-au loc toţi, mă rog, nu vreau să mai vorbesc, dar la posturile private eu am apărut foarte des şi le datorez acest lucru.

– Acasă, la Vadu Roşca, mai mergeţi?

– Da, însă numai la cimitir, acolo s-au dus toţi ai mei, nu mai am pe nimeni şi uneori pe uliţele copilăriei, cele care au mai rămas la locul lor, după inundaţii. Devine din ce în ce mai trist să mă întorc acolo, nu-mi place că se subţiază lumea mea.

– Număraţi, în septembrie, 38 de ani de cântec şi 67 de viaţă. Cu ce gânduri le aniversaţi pe-amândouă?

– Cu gând de sănătate şi bucuria de-a putea încă să cânt. Cu mândria că reprezint cu cinste Vrancea. Cu satisfacţia că şi publicul mă doreşte în concerte. Cu dragul de sat şi de oameni... În fine, era să uit, cu încântarea că văd pe scenă nişte tineri foarte talentaţi şi am credinţa că folclorul meu din Vrancea rămâne pe mâini bune.

Maria Bogdan

Atena Bratosin Stoian, un destin solistic purtat pe plaiurile Buzăului

E clar că Atena Bratosin Stoian iubeşte muzica populară. Drumul, viaţa, soarta au făcut-o să abandoneze odată folclorul, dar, după o întrerupere de 20 de ani, s-a întors la cântec şi i-a rămas sută la sută credincioasă. Plus că a desluşit, în ultima vreme, taina, liniştea şi bucuria pricesnelor. Interviul de faţă survine însă într-un moment greu din viaţa cântăreţei; este încă devastată de pierderea soţului alături de care a petrecut peste trei decenii de înţelegere, dragoste, prietenie.

– Încep aşa: să vă dea Dumnezeu putere de a trece peste tristeţea pierderii celui mai drag om din viaţa dvs.!

– Sper s-o pot face, fiindcă au fost clipe când am crezut că mă prăbuşesc. Dacă n-ar fi amintirile, prietenii, puţini, dar buni, dacă n-aş fi avut privilegiul uluitor de a-l cunoaşte pe părintele Mihail Milea, cel care patronează Fundaţia „Sf. Sava“ pentru ocrotirea bătrânilor, femeilor alungate şi copiilor abandonaţi, dacă n-ar fi fost cântecul popular, în care-mi pun dorurile, şi pricesnele, cu izvorul lor nesfârşit de pace sufletească, chiar nu ştiu ce m-aş fi făcut.

– Vorbind despre amintiri, ce-ar fi să mergem în satul copilăriei, acolo unde aţi învăţat să cântaţi, dar mai ales să îndrăgiţi muzica populară?

– La Dâmbroca – Săgeata, din şesurile Buzăului, am trăit poate cea mai frumoasă perioadă a existenţei mele. Păcat, spun acum, că nu am stat acolo decât până după ce-am absolvit clasa a IV-a. În casa noastră era mereu foarte multă bună-dispoziţie. Mama avea o voce bună, bunicul parcă şi mai bună... Îmi amintesc de el că-i găzduia pe muntenii care veneau la câmp, cu produse la schimb. Îi ospăta şi le cerea să cânte, să spună snoave, versuri, ce-o fi. Atunci am învăţat „Măi, fetiţă, cu ilic/Cine naiba ţi-a şoptit...“, dar la şcoală preferatul meu era „Drag mi-a fost calul bălan şi Gheorghiţă militar“. Îl ţin minte pentru că, din cauza acestui cântec, am luat prima palmă mai serioasă de la mama, fiindcă nu voiam, în clasa întâia, să învăţ o poezioară de şcoală. Când am plecat la Buzău am terminat cu fericirea, în sensul în care trăiam doar din salariul de sezonier al mamei, locuiam cu chirie într-o casă în care ne ploua... Mă trec frisoanele când îmi amintesc de primii patru ani de şedere la oraş. Dar bunicul meu, vedeţi, tot mâna lui m-a salvat, i-a spus fiului său nu să mă abandoneze, să-mi dea pâinea şi cuţitul. Aşa am ajuns la unchiul meu, la Bucureşti, unde am urmat nişte cursuri de operator cinematografie la o şcoală organizată pe lângă Direcţia de Difuzare a Filmelor. Pe 23 decembrie 1968, ţin minte toată viaţa această dată, m-am angajat la Cinematograful Tineretului din Buzău. Eram cea mai tânără operatoare filme din ţară, motiv pentru care, până la majorat, m-au compensat cu un plus salarial. Cu acest statut de angajat am reuşit să facem un contract de cumpărare a primului nostru apartament.

– În tot acest răstimp aţi mai făcut şi altceva, nu?

– Liceul la seral, o şcoală populară de artă, am cântat, m-am măritat şi m-am despărţit, iar în 1974 am început o colaborare serioasă cu Casa de Cultură din Buzău, cu care am mers în spectacole în Cehoslovacia, Iugoslavia, în Buzău – am colindat sat cu sat, în România am ajuns prin toate judeţele, apoi am fost selecţionată la „Floarea din grădină“. Am participat în sezonul din primul an, apoi l-am repetat, pentru că s-a schimbat formatul emisiunii, am mers şi la etapa a II-a, iar la a III-a... ei, da, m-am măritat a doua oară. Între timp, în 1982, am avut de ales între a merge într-un turneu folcloric de o lună în Franţa şi angajarea în armată. Intuiţi, am ales să fiu salariat la Armata a 2-a Buzău, apoi la Comandamentul Aviaţiei Bucureşti, unde ne mutasem, eu şi soţul meu Marcel, între timp, la Academia Militară, de unde am ieşit la pensie, îndeplinind funcţii de referent, secretar etc.

– Şi v-aţi oprit şi din cântat.

– Nu chiar atunci. O perioadă, până în 1987, am evoluat la Festivalul Cântecului Ostăşesc, am cântat cu Ansamblul „Doina“ al Armatei, cu „Rapsodia română“, cât a purtat acest nume. Dar, am avut din nou de ales: aveam ofertă de la „Doina“, cu turnee lunare de două săptămâni, dar şi soţul, ofiţer, avea deplasări de câte 20 de zile în teritoriu. Iar opţiunea mea a fost în defavoarea cântecului.

– Cât a durat această autocenzură, să spun aşa? Şi de când v-aţi relansat în muzică?

– Până în 2004, când am ieşit la pensie şi ne-am retras la Verneşti, în satul Mierea. Atunci am mers de Sf. Maria la o prietenă din Cozieni-Buzău şi pe cine credeţi că văd pe scena festivalului sătesc? Pe Maria Văduva, cu care mă cunoscusem în tinereţile noastre de cântec. S-a desfăşurat o scenă aproape magică. Mă întreabă Maria de sănătate, îi zic că vreau să-i ofer ei nişte piese aprobate deja în radio, a refuzat, spunând pe un ton aproape poruncitor: „Cântă-le tu!“. I-am spus că nu-mi permite Marcel: „Dar cine e Marcel, zicea ea, cheamă-l încoace!“ Nu ştiu nici în ziua de azi ce s-a întâmplat, dar soţul meu, care toată viaţa a avut doar „nu“-uri pentru cântec, a zis de data aceea „da“. Am mers la Ploieşti, am înregistrat cu maestrul Pană câteva piese, apoi un material întreg, pe următoarele, vorbesc despre CD-uri, le-am făcut cu Orchestra Radio, condusă de maestrul Adrian Grigoraş, m-a dus Maria în emisiuni, în spectacole şi uite aşa a avut loc relansarea mea. Ştiu că Mariei Văduva nu-i place să spun asta, dar ea m-a făcut să renasc din propria-mi cenuşă în această lume a melosului popular. Sunt 10 ani deci de emisiuni, concerte, muzică, pasiune.

– Şi vor mai fi mulţi şi bine, fiindcă ştiu că azi cântecul vă este sprijin esenţial pentru a vă alunga tristeţea şi singurătatea. Şi mai ştiu, îmi spuneaţi, că mai aveţi piese din prima tinereţe solistică.

– În prezent sunt într-o colaborare cu Centrul Judeţean de Cultură şi Artă al Consiliului Judeţean Buzău împreună cu care merg la evenimente din viaţa comunelor judeţului nostru, dar s-a mai întâmplat un lucru absolut minunat acum patru ani – şi mă gândesc deseori că a fost ca o predestinare – l-am cunoscut pe părintele Milea. De atunci şi până azi m-am îndrăgostit de muzica bisericească bizantină, cânt şi eu pricesne, acompaniată numai de toacă şi clopot. Nimic altceva nu înalţă mai mult un om decât mersul şi cântatul în biserică. Altfel, îmi place să particip la activităţile organizate de părinte în centrele sociale şi o fac cu un preaplin sufletesc nemărginit. Dincoace, în plan solistic, mă bucur de preţuirea ascultătorilor din Buzău şi nu doar din Buzău şi, aşa cum am spus, mai am cântece pe care să le imprim, sper să şi reuşesc să fac acest lucru.

– Vă dorim din tot sufletul să vă împliniţi dorinţa aceasta. Şi, pentru că sunteţi născută în luna august, pe 28, vă urăm să aveţi mulţi ani liniştiţi, cu pace şi cu cântec din belşug!

Maria Bogdan

„Doamna Munţilor“, la ceas aniversar

Cântăreaţa de muzică populară Lucreţia Ciobanu (născută Arcaş, în satul Topârcea, aparţinător orăşelului-staţiune balneoclimaterică Ocna Sibiului) a trecut în cel de-al 91-lea an de viaţă, momentul fiind marcat şi de împlinirea a şapte decenii de la debutul ei pe calea undelor, pe atunci Radio Bucureşti. Şi, pe măsură ce zilele, săptămânile, lunile şi anii trec, ducându-se ca vântul, în mintea şi în gândul său, amintirea dragă a satului natal este tot mai vie. Astfel că, pentru a-i domoli, întrucâtva, nostalgicele doruri şi plăcutele amintiri ale anilor copilăriei şi adolescenţei, câţiva dintre vrednicii ei consăteni i-au adus, în locuinţa sa din Bucureşti, două frumoase coşuleţe împletite din nuiele de răchită, colorate în roşu, galben şi albastru.

Cel mai mic, împodobit cu flori de câmp, iar cel mai mărişor, încărcat cu delicioase bucate specifice ţăranilor-oieri mărgineni: brânză frământată şi telemea din laptele văratec al oilor; urdă şi jintiţă dulce; fructe timpurii din grădini şi din munţi; o pâine de casă, cu cartofi, plămădită, frământată şi dospită din făina grâului satului natal, coaptă pe vatra cuptorului ars cu surcele şi bătută de coajă; o „glajă“ plină cu ţuică din prunele grădinii casei părinteşti, învelită în fire subţiri din papură, iar o alta cu vin rubiniu din podgoria saşilor din două sate învecinate: Ruşciori şi Şura Mică. Iar, peste toate aceste frumuseţi ale naturii şi bunătăţi ale pământului românesc şi transilvan, au aşezat un fluier de soc, încrustat cu motive populare, precum şi o diplomă care consfinţea că Lucreţia Ciobanu-Arcaş este deopotrivă laureată a „Meritului Cultural“, în grad de ofiţer, precum şi Cetăţean de Onoare al Judeţului Sibiu.

„Doamna Munţilor“, inegalabila interpretă a cântecelor oierilor şi păstorilor de vite de pe păşunile satelor Mărginimii Sibiului, le-a oferit oaspeţilor săi topârceni şi sibieni câte un CD cu nemuritoarele sale cântece: „Bate vântu-n curmătură“, „Pleacă oile la munte“, „Greu e drumul badelui“, „Cine n-are dor pe vale“ şi „Dragu-mi în sat să joc“.

Ioan VULCAN-AGNITEANUL

Marica Pitu, creatoarea primei piese de folclor dobrogean

Astăzi vă propunem o întâlnire-document, un dialog cu cea care a creat una dintre bijuteriile folclorului românesc, „Fată cu ochi măslinii“, Marica Pitu, prima interpretă profesionistă din Dobrogea şi ultima supravieţuitoare a tripletei de aur a folclorului dunărean, Marica Pitu, Natalia Şerbănescu, Elena Roizen. În plus, este şi o valoroasă reprezentantă, poate cea mai de seamă, a cântecului aromân.

– Doamnă Marica Pitu, adunaţi, văd, 56 de ani de cântec ca interpretă profesionistă, creatoare şi culegătoare de folclor dobrogean şi aromân. Dar, până să ajungem la cariera dvs. şi la nestematele incluse în fonoteca de aur a radioului public, vă provoc la o întoarcere în timp, acolo unde vi-s rădăcinile.

– Rădăcinile mele sunt aici, în Dobrogea, singurul pământ pe care-l iubesc. Dar mă trag dintr-o familie de aromâni fărşeroţi din Grecia (Macedonia Veche), rămăni, rumăni, remeni sau romăni, cum ne mai spunem noi, sau vlahi, cum ne numesc grecii, o ramură a latinităţii răsăritene. Bunicul meu din partea tatălui, Nacu Pitu, un om inteligent nativ, era foarte bogat, avea vreo 7.000 de oi şi un munte în proprietate. Bunicul maternal, Nicolau, era administrator al unei mari moşii din Katerina (azi, Katerini). Mama mea, Anastasia Pitu, era născută în Katerini, iar tata, Spiru, venise pe lume la Salonic.

– Tatăl dvs. era vorbitor al mai multor limbi străine.

– Avea 7 clase primare, trei în limba greacă şi 4 în română, dar a trăit şi a lucrat vreme de 20-21 de ani în SUA, la Bridgeport – Connecticut. Vorbea fluent româna, engleza, greaca, albaneza, turca şi bulgara. Era un om deştept şi foarte harnic, integru ca şi bunicii mei, şi a devenit bogat oriunde a locuit şi a muncit.

– Dumneavoastră v-aţi născut în Dobrogea, mai exact în Cadrilater, când acesta aparţinea României.

– Ceilalţi patru fraţi ai mei s-au născut în Grecia, înainte ca familia să părăsească vechea Macedonie a Eladei, iar eu am venit pe lume în Dobrogea de Sud, în Cadrilater. Când au plecat din Grecia, ai mei au pierdut toată averea, n-au recuperat nimic. Nici casa din Bridgeport n-am putut s-o redobândim. În Cadrilater tata venise cu bani mulţi, dar a rămas fără ei într-o singură noapte, după ce banca italiană la care depozitase suma a dat faliment. De multe ori l-am întrebat de ce a părăsit SUA şi apoi Grecia pentru a veni în România. Mi-a răspuns: „Cum, doar România e o a doua Americă!“ Aşa era văzută ţara atunci, ca dezvoltare. Şi adevărul e că România ne-a dat pământ, familia a cumpărat vite şi părinţii mei şi-au refăcut destul de repede averea.

– Asta se întâmpla în Cadrilater. Dar după 1940 ce s-a întâmplat, cum aţi ajuns în Constanţa?

– Când judeţele Durostor şi Caliacra au fost cedate Bulgariei, prin Tratatul de la Craiova din 1940, semnat sub presiunea Germaniei, pe de o parte, şi a Rusiei, pe de alta, s-a făcut şi un schimb obligatoriu de populaţie: 100.000 de români au părăsit Cadrilaterul şi au trecut în România, iar 61.000 de bulgari din Dobrogea de Nord s-au dus în Cadrilater. Noi am ajuns întâi la Călăraşi. Am locuit într-o casă cu chirie, plină cu nemţi, fiindcă eram deja în război. Apoi, ne-au dislocat în Deltă, în nişte case turceşti, ne mâncau şerpii în acea pustietate, iar după un timp am revenit la Călăraşi. Acolo, în Bărăgan, l-am cunoscut şi pe viitorul meu soţ, român de origine sârbă, deportat din Banat. Pe urmă, din Călăraşi, am plecat benevol în Timişoara, unde ai mei au primit 5 ha de teren şi şi-au refăcut cumva averea, mai ales că fuseseră inspiraţi de disciplina nemţească. Într-un final ne-am întors pe pământ dobrogean, la Constanţa.

– Aveţi o poveste uluitoare, bună de scris, dna Marica Pitu. Dar e nevoie să ajungem la cântec.

– Tata era un tenor foarte bun, cânta mai ales la supărare. A fost atent cu vocea mea, în sensul că mi-a cultivat pasiunea pentru folclor. Am făcut Liceul Pedagogic la Timişoara, iar atunci ştiţi că se punea mare preţ pe muzică, aşa că am urmat cursuri de pian şi de canto. N-am vrut să merg în învăţământ, fiindcă ţintisem deja carierea în folclor. Talentul nativ mi-era apreciat, profesorii mă prezentaseră marelui taragotist Luţă Ioviţă. Şi tot dascălilor de acolo le datorez numele de scenă, Marica; pe mine mă cheamă Maria, cu care am fost trecută în tabloul de absolvire. În fine, m-a ispitit să merg la Conservator, n-am intrat, erau doar patru locuri, şi m-am mulţumit cu o şcoală populară de artă. În 1959, pe 7 iunie, am fost angajată ca solistă la Ansamblul „Brâuleţul“, din Constanţa...

– ...ca prima interpretă profesionistă din Dobrogea.

– Da, am fost prima solistă profesionistă, eu şi Natalia Şerbănescu. Toată activitatea mea a fost legată de Constanţa. Am făcut parte din Ansamblul „Nunta Zamfirei“ al ONT, am lucrat ca instructor metodist pe partea artistică la Casa de Cultură a Sindicatelor, am înfiinţat un ansamblu de cântece şi dansuri populare şi, evident, am cântat. Am evoluat în concerte alături de nume de rezonanţă ale cântecului popular – Maria Tănase, Maria Lătăreţu, Rodica Bujor, Mia Braia, Ioana Radu, Angela Moldovan, iar ca dirijori am colaborat cu Ionel Budişteanu, Gheorghe Parnica, Victor Petrescu. Cu Dan Moisescu şi Emil Gavriş, interpreţi, instrumentişti, dirijori şi creatori de folclor de mare valoare, am fost pe multe scene ale României, ambii fiind, prin anii '60, şi dirijori la „Brâuleţul“.

– „Fată cu ochi măslinii“... Nu cred să existe român care să nu cunoască această piesă din creaţia dvs., nestemată a folclorului dobrogean. Prin anii '70, multe dintre melodiile dvs. figurau pe primul loc în topurile muzicale.

– Este piesa care mă defineşte şi e foarte apreciată de specialişti, ascultători şi colegii de breaslă. De fapt, este primul cântec de folclor dobrogean apărut pe piaţa muzicală. Dar am mai multe melodii de valoare apropiată, reţinute în arhiva radioului public: „Am un voinicel“, „Ocheşică dobrogeană“, „Dunăre, cale bătrână“, „Cântecul marinarului“, „Aşa joacă dobrogencele“ etc.

– Şi, evident, melodiile în aromână, la fel de valoroase: „Bună dzua picurare“ (Bună ziua, păcurare), „Anli vinu ş`trecu“ (Anii vin şi trec), „Nu va dada s`mi mărită” (Nu vrea mama să mă mărite), „Ocliul`a masină laiă“ (Ochiul tău, măslină neagră) etc.

– Sunt melodii imprimate în radio, pe care le cânt în special în faţa publicului aromân.

– Aceste piese v-au adus premiul de onoare al Radio România Internaţional pentru cultura aromânească. Apropo, ca o ironie, nu aţi concertat niciodată în Grecia.

– Nu. Am fost doar în Italia. Şi peste tot în România, dar mai cu seamă în Dobrogea, unde se concerta cu casele închise. Eu şi alţi colegi de-ai mei eram aproape nelipsiţi de la recepţiile organizate de statul român în onoarea delegaţiilor străine, şefi de stat de fapt, care ne vizitau ţara, iar cele mai multe dintre festivităţi erau găzduite de Cazinoul din Constanţa. Cu ansamblul ONT am avut spectacole pe vase de croazieră acostate în port, oraşe în miniatură în interior, cu turişti din întreaga lume. Într-un fel veneau spectatorii din Europa să ne vadă la noi acasă...

– Aţi ţinut şi la o anumită conduită muzicală.

– Dacă vă referiţi la înregistrări, da, am lucrat numai cu Orchestra Radio, cu radioul public şi cu Electrecord. Cu televiziunea publică am început colaborările din 1960, iar în vremea din urmă am participat la câteva emisiuni, ca invitat special, la alte posturi TV. Iar în Constanţa şi în Dobrogea sunt o prezenţă constantă în emisiuni şi pe scenă.

– Dintre toate locurile unde aţi locuit, pe care-l iubiţi mai mult?

– Dobrogea! E-n sufletul meu. E atât de frumoasă încât lăcrimez numai auzindu-i numele. E Dobrogea mea, o simt, o trăiesc, o înţeleg, o cânt.

Maria Bogdan

Anişoara Vlaicu. O singură pasiune, muzica populară

Pentru Anişoara Vlaicu, cântecul popular înseamnă dragoste de oameni, locuri, anotimpuri. Înseamnă dor de mamă şi de tată, de fraţi şi de surori, de prieteni, de copilărie. Înseamnă un dar din inimă pentru celelalte inimi deschise să primească un colţ de ţară, glie, apartenenţă la neam, bucurie şi poezia cântecului. În plan personal, înseamnă o viaţă de om trăită din şi prin muzică.

– V-aţi născut la Tărtăşeşti, la extremitatea sudică a judeţului Dâmboviţa. Din acel sat mai aproape de Bucureşti decât de Târgovişte a plecat tânăra care avea să-şi înceapă cariera cu un trofeu câştigat la Izmir!

– Nu, până acolo au mai fost premii la „Cântarea României“, la festivaluri şi concursuri zonale sau naţionale de interpretare. Şi a mai fost perioada de gimnaziu, când dirijam corul şcolii, cântam, evoluam în formaţia de dansuri populare.

– Cum s-a lipit folclorul de inima dvs.?

– Tata avea o voce bună şi-l auzeam mereu doinind. Pe el l-am moştenit şi lui îi datorez că am urmat această cale a cântecului; m-a purtat de când eram mică pe toate scenele unde copiii puteau să-şi fructifice cumva aptitudinile.

– Dar trebuia să vă surâdă şi o şansă anume, care să vă ia de-acolo, din sat, şi să vă ducă pe o scenă cu vizibilitate.

– A venit şi s-a numit un concurs folcloric organizat de Centrul Cultural Judeţean Ilfov şi Şcoala Populară de Artă Bucureşti, pe scena căminului cultural din comuna mea. Am fost selectată imediat şi înscrisă la cursurile de canto popular ale şcolii de artă bucureşteană, la clasa prof. Mirela Vlad. Chiar din primul an de studiu m-au trimis cu Orchestra „Doina Ilfovului“, dirijată la acea vreme de Marin Ghiocel, la un festival internaţional din Ismir, Turcia, cu 22 de ţări participante. În repertoriul meu am inclus şi o piesă din folclorul lor tradiţional, cântată în limba turcă, se înţelege, iar acea melodie mi-a adus marele premiu şi Trofeul „Zeiţa Artemis“. Ce vă povestesc se întâmpla la începutul anilor `70, când aveam 17-18 ani. Vă închipuiţi că acest triumf a fost un fel de piatră de temelie pentru carierea mea ulterioară.

– Carieră care a început unde anume?

– La „Doina Ilfovului“. Am colaborat cu această orchestră 5-6 ani. De fapt, făceam două lucruri, eram şi solistă, dar şi prezentam spectacolele. Au fost ani plini din punct de vedere muzical, dar mai ales de câştig uman; atunci, cu acest ansamblu artistic cântau mari nume ale folclorului românesc, Ileana Constantinescu, Ştefania Stere, Tiţa Ştefan şi, mai târziu, Maria Ciobanu. Toate aceste doamne m-au înconjurat cu multă prietenie, mă ocroteau, într-un fel, fiindcă eu mă trezisem singură în Bucureşti, fără casă, fără masă. Nu pot să uit că mă luau la dânsele acasă... Nu mai vorbesc despre latura pur artistică, fiindcă am învăţat o mulţime de lucruri privindu-le şi ascultându-le.

– Îmi spuneaţi, înainte de a începe interviul, că aveţi, în afară de marile glasuri citate mai sus, un loc special în suflet pentru cineva care a fost şi modelul dvs. în cântec.

– O, vorbiţi despre marea solistă Ileana Sărăroiu! Sunt o norocoasă pentru că am avut privilegiul să mă bucur de prietenia domniei sale. Fireşte că mi-a fost de toate, idol, model, prietenă, pedagog. Dânsa mi-a dat primele costume populare, mi-a permis să-i preiau câteva piese din repertoriu, de altfel cu acceptul creatoarei. Am şi o melodie transformată în mare succes de inegalabila Ileana Constantinescu.

– Apoi, vă găsim la un ansamblu artistic ce aparţinea reţelei turistice din România de altădată.

– Am fost angajată la Complexul de Hoteluri şi Restaurante Athénée Palace, care avea un grup folcloric „Pescăruşul“, condus de dirijorul Tudor Pană. Cu noua mea orchestră am plecat, vreme de 25 de ani, în lungi turnee în ţară şi străinătate. Bine, acestea erau organizate şi în colaborare cu Ateneul Român, Agenţia Română de Impresariat Artistic, UTC etc. Prima ieşire din ţară, după Turcia, a fost în Suedia, Norvegia şi Danemarca. Au urmat Italia, Turcia, ţări în care reveneam în concerte de 2-3 ori pe an, Olanda, Ungaria, Israel etc. Plus România, pe care am străbătut-o în lung şi-n lat.

– Concomitent, însă, v-aţi îngrijit de repertoriu, imprimări, înregistrări, lumea deja vă cunoştea de la televizor. Vorbim despre perioada 1975-1989.

– Calitatea şi autenticitatea repertoriului erau esenţiale pentru a face parte din ansamblurile care reprezentau România în lume. Acolo, în faţa străinilor, nu tu contai, ci imaginea ţării tale. La radio am imprimat primele piese cu „Doina Ilfovului“, cred că am 35 de piese în arhivă, iar la TVR am colaborat cu Tudor Vornicu în emisiunile sale de sâmbăta după-amiază, unde toată lumea cânta în direct, sub bagheta dirijorului Paraschiv Oprea. Pe urmă am lucrat cu toţi marii specialişti şi realizatori, Teodora Popescu, Florentina Satmari, Gheorghe Palcu, Mărioara Murărescu. La Electrecord am editat patru albume, iar mai târziu am adăugat un CD cu piese culese din zona mea folclorică şi creaţie proprie.

– Ce melodii vă reprezintă?

– „Cine nu ştie ce-i dorul“, o doină care a stat un an în topul interpreţilor de muzică populară, sau „Lele, lele“, o melodie apreciată de colegii mei de cântec. Bine, eu spun că toate piesele mă reprezintă, dar câteva melodii, poate zece, sunt realmente legate de numele meu.

– După ce v-aţi pensionat, aţi fost plecată un timp şi din ţară.

– Am stat trei ani şi jumătate în Italia. Dar nu am renunţat la cântat. E drept, nu am mai apărut frecvent în spaţiul folcloric românesc, dar am susţinut concerte în Peninsulă pentru comunităţile de români. Am revenit în ţară în decembrie 2014.

– V-a fost greu să reînnodaţi lucrurile?

– Oarecum da, dar acum a trecut ce a fost mai dificil. Lucrez la un nou material discografic, sunt invitată la posturile de radio şi TV locale şi centrale, merg în spectacole în ţară. Mai nou, sunt prezentă în concertele TVH, ultimul, din Bucureşti, s-a numit chiar aşa, „Anişoara Vlaicu şi invitaţii“, am avut un recital în spectacolul omagial al Titei Bărbulescu, urmează să merg la Curtea de Argeş, cu Ştefania Rareş şi Elisabeta Turcu. Aş spune că mi-este chiar foarte bine din punct de vedere artistic.

– Şi în plan personal.

– Şi în plan personal! Am doi copii realizaţi, fiica mea, care a urmat Finanţele, lucrează şi s-a stabilit la Londra, fiul meu este la actorie, iar muzica mea e... muzica mea!

– Ce înseamnă muzica populară pentru dvs.?

– Viaţa! Locul unde mă întâlnesc cu dorurile, cu tradiţia neamului meu. Înseamnă dragoste de mamă, de tată, de copii, de fraţi şi surori, de prieteni. Înseamnă rădăcinile mele, dar şi năzuinţe. Înseamnă oameni dragi, locuri, natură, anotimpuri, amintiri. Înseamnă bucuria de a fi. Niciodată, chiar şi dacă aş lua viaţa de la început, nu aş face altceva în afară de a cânta.

– Iar satul?

– Satul meu? Locul unde-mi place să revin şi unde cred că mă voi stabili când n-am să mai pot urca pe scenă. Înseamnă oameni speciali. Înseamnă statornicie, curăţenie, simplitate, claritate, sinceritate, cer şi pământ, o altfel de muzică!

Maria BOGDAN

„Niciodată nu e prea târziu să-ţi urmezi visul“

Prof. dr. Ştefan Vlad confirmă teoria că niciodată nu e prea târziu pentru a-ţi urma visul. Domnia sa a debutat în cântec la vârsta când alţii părăsesc folclorul. Şi a făcut-o cu un oarecare succes, de vreme ce are aprecierea specialiştilor şi a auditoriului. Dobrogenii, fiindcă artistul cântă întinsurile dintre Dunăre şi Marea Neagră, chiar dacă s-a născut în Muntenia, dar din tată tulcean, i-au recunoscut apartenenţa la acest spaţiu, autenticitatea repertoriului şi valoarea interpretativă prin mai multe diplome de excelenţe, toate conferite după anul 2000.

– Foarte interesantă dubla dvs. poveste de succes, dle profesor: aveţi o carieră didactică reuşită şi v-aţi împlinit şi în plan artistic, reluând târziu pasiunea pentru cântec.

– Am ales cariera didactică fiindcă am simţit că trebuie să fac două lucruri: să fiu profesor în comuna natală şi să-mi depăşesc condiţia socială, să nu rămân, vorba lui Goga, fecior la plug.

– V-aş propune să mergem la rădăcinile iubirii pentru cântecul dobrogean, un paradox oarecum, dvs. fiind muntean prin naştere.

– Sunt născut în Pietriceaua, comuna Brebu, Prahova, în anul 1948, o aşezare de-o frumuseţe absolută, splendoare povestită nu doar de mine, ci recunoscută de Muzeul Satului, care a cuprins Pietriceaua în Ghidul celor mai frumoase 61 de aşezări rurale din România.

Copilăria, chiar dacă dificilă, sub aspectul resurselor şi a muncii, a fost una de neuitat, un basm în sine. Provin dintr-o familie cu nouă copii (mai trăiesc cinci), cu o mamă pe care azi o văd ca pe o eroină şi un tată dobrogean (din Maliuc, Tulcea), cel care mi-a strecurat în suflet magia unor ţinuturi necunoscute, cântate în tonuri aproape mistice, un murmur venit de atât de departe încât mi s-a cuibărit definitiv în viaţă. Imaginea care m-a urmărit mereu aceasta este: tata sub un nuc bătrân, bătând coasa şi „descântând“ acele ritmuri nemaiauzite.

– Iar când aţi început a cânta aţi dus în scenă folclorul acesta de la tata, din suflet, nu pe cel de acasă.

– Exact, fiindcă tot la vârsta când poţi fi marcat, era prin anul 1956, iarna, în februarie, s-a întâmplat să fie radioficat satul nostru. Atunci i-am ascultat pentru prima dată, eu îngheţat de frig, dar uitându-mă la pâlnia vrăjită din stâlp, pe Natalia Şerbănescu şi Dan Moisescu, legende ale cântecului dobrogean. Prin clasa a III-a l-am văzut pe Marinică Iordache, muntean ca şi mine, din Mătăsari - Dâmboviţa, care a interpretat, în prima sa tinereţe, cântece dobrogene. În studenţie, din poziţia de discipol al etnomuzicologului prof.dr. Emilia Comişel şi cursant al orelor de folclor literar şi muzical, am mers într-o cercetare chiar în Tulcea, prilej de a mă apropia şi mai mult de obiceiurile populare ale zonei, de locuri şi de oameni. De data aceasta o făceam ca un specialist în formare, fiindcă înainte eu petrecusem multe vacanţe la fratele tatei, rămas în Maliuc.

– Cum a fost prima etapă de solist?

– În anii de studiu am activat la Ansamblul „Doina“ al Casei Studenţilor din Bucureşti, unde i-am cunoscut pe maeştrii Constantin Arvinte şi Gheorghe Popa, de care mă leagă un noian de amintiri. Gheorghe Popa este şi acum dirijor la Ansam­blul „Cununa Carpaţilor“ de la Centrul Cultural „Tinerimea Română“, Bucureşti. Dacă e să vorbim despre distincţii, am luat premiul al III-lea la ediţia Festivalului Studenţilor din România câştigată de Gheorghe Turda.

– Dar aţi făcut o alegere şi aţi renunţat la cariera de interpret.

– Întâi a fost vorba tot despre o poveste care ţine de latura impresionabilă a unui copil. M-a fascinat prima mea profesoară, Magdalena Negoiasă, cea despre care am spus întotdeauna că a fost modelul complet, aproape perfect, de dascăl. Imaginaţi-vă că eu am ajuns la Filologie (română-franceză) cu gramatica învăţată la mine în comună! Am vrut să-i semăn, cred. După ce am absolvit facultatea, am renunţat voit la cântec, fiindcă mi s-a părut mai important să fiu profesor. Am predat limba franceză la mine în sat, apoi la Aluniş, la Şcoala de Poliţie din Câmpina, azi „Vasile Lascăr“, iar mai târziu m-am stabilit la Bucureşti.

În paralel am urmat şi o carieră militară (n.n. grad de colonel), preluând prima catedră de învăţare a limbilor străine de la Centrul naţional pentru formarea personalului din Ministerul de Interne. Am fost translator în delegaţiile ministerului, am obţinut un doctorat în limba franceză, iar în clipa de faţă, ca pensionar, sunt profesor asociat la o universitate bucureşteană.

– Şi solist de muzică dobrogeană!

– Şi interpret, da!

– Cum s-a întâmplat să reluaţi visul copilăriei şi să vă împliniţi dorinţa de a cânta?

– Mi-am văzut cariera didactică desăvârşită, pe cei doi copii ai mei, profesori de literatură şi limbi străine şi ei, realizaţi, eu îmi aşezasem sufletul după frământările vieţii... Atunci s-a întâmplat să mă revăd, după mulţi ani, cu dirijorul Gheorghe Popa! Din vorbă în vorbă am ajuns la scurtul meu repertoriu dobrogean din tinereţe, pe care maestrul îl apreciase pentru autenticitate şi, adăugând şi alte piese din colecţia păstrată peste ani, aranjate de domnia sa, evident, am înregistrat, la Electrecord, primul album, „Dor de Dobrogea“. Conţine 15 piese, o colecţie sută la sută de folclor tradiţional dobrogean, texte şi melodii vechi, nealterate, cu genuri mai puţin abordate de la Natalia Şerbănescu încoace, doine, balade, hore şi sârbe dobrogene, cântece de nuntă. Fiecare melodie are o poveste a sa, începând cu lotca pescarului ori viaţa marinarului sau varianta răsturnată a Mioriţei, am numit balada dobrogeană, cu naraţiunea centrată pe suferinţa mamei care-l roagă pe duhul apelor să sece Dunărea pentru a recupera trupul fiului înecat.

– Aţi fost reprimit în lumea folclorului... cum?

– Trebuie să spun, fiindcă au existat întrebări şi circumspecţii legate de vârsta matură la care am reapărut în folclor, că am primit sprijinul şi recunoaşterea Teodorei Popescu, Niculinei Merceanu, Mariei Tănase Marin, a realizatorilor de emisiuni folclorice de la televiziunile private. Imediat a sosit şi validarea publicului, materializată prin câteva premii de excelenţă (Festivalul „Dobroge, mândră grădină“), de autenticitate (Centenarul Ansamblului „Bâruleţul“, din Constanţa) şi Trofeul „Generaţia de aur“ al Etno TV.

– Ce a mai urmat, care vă sunt proiectele?

– În 2009 am editat un al doilea material, cu 14 piese, „Cântece la ţărm de mare“, cu o dominată a cântecului de dragoste, plus un gen cu structură orientală, tătărască, promovat de Marica Pitu şi Natalia Şerbănescu. În clipa de faţă pregătesc melodii pe care am să le grupez sub titlul „Pe ţărmuri de Dunăriţă“, iar acestea, trebuie să spun, sunt texte şi linii melodice proprii, fireşte păstrând filonul original.

În fine, cânt Dunărea şi Marea Neagră, cu liniştile şi neliniştile ţărmului şi apelor, introduc elemente de elegie, credinţe, obiceiuri şi am câteva cântece de petrecere, fiindcă şi dobrogenii petrec! Repertoriul meu se regăseşte în arhiva radioului public (6 piese) şi în înregistrări la toate televiziunile. Cu spectatorii mă întâlnesc, în afară de radio şi TV, în spectacole, festivaluri, concerte. Iar cu studiul cântecului dobrogean... în Tulcea inimii mele, în biblioteci, arhive, la Institutul de Etnografie şi Folclor.

Maria Bogdan

Simona Dinescu, un glas luminos al folclorului muntenesc

Simona Dinescu (35 de ani) este o voce luminoasă. Cântecul şi glasul său imită cumva natura: freamătă constant şi apoi îşi descoperă frumuseţi ascunse, nebănuite, venite ori zămislite din nu ştiu care amintiri, din nu ştiu care trecut ori loc. Orice apariţie pe scenă ori în studiourile TV surprinde plăcut prin felul în care solista se reinventează. Este un mare talent, un nume important în folclor şi are toate datele pentru a fi trecută, cândva, în galeria marilor interpreţi ai cântecului popular românesc.

– Realizatorul de emisiuni radio Vasilica Ghiţă Ene vă făcea, deunăzi vreme, următoarea urare: „Succes, Simona, eşti o stea, rămâne doar ca şi cerul să-ţi găsească locul pe care îl meriţi!“ Aţi găsit acel loc, dna Simona Dinescu?

– Cred că am aflat locul şi el e-n inima iubitorilor de cântec popular. Nimic nu-i este mai pe plac unui solist decât faptul de a-şi fi găsit drumul spre sufletul oamenilor.

– Cum s-a lipit cântecul de inima dvs.? Sau invers. E la fel de corect.

– Nu-i deloc o vorbă mare, e doar adevărul pur ceea ce vă spun, s-a întâmplat să mă nasc şi să fiu legănată în cântec. Mama mea avea o voce minunată şi mi-a transmis o mare dragoste şi un infinit respect pentru folclor.

– În universul rural s-a plămădit dintotdeauna cântecul popular. Cum este comuna Bucşani-Dâmboviţa, localitatea în care v-aţi născut şi trăiţi?

– Cel mai drag şi frumos loc din câte pot exista pe pământ. Mi s-a ivit în repetate rânduri ocazia să locuiesc la oraş, dar n-am avut puterea să mă desprind de acest spaţiu al devenirii mele ca om, ca artist, dacă nu folosesc un cuvânt prea mare. Aici mă ţine orice fir de iarbă, orice adiere de vânt sau rază de soare, aici găsesc eu lumea aşa cum aş vrea să rămână, aici văd eu raiul pe pământ, la sat. E o fascinaţie de care nu-mi doresc să mă lipsesc.

– În cazul dvs. lucrurile s-au petrecut cumva invers. Întâi aţi activat în două ansambluri folclorice şi după aceea, la 23 de ani, aţi „izbucnit“ artistic, ca să zic aşa, prin câştigarea trofeului Festivalului „Pe deal, la teleormăneni“, prilej cu care aţi intrat în atenţia specialiştilor de la radioul public.

– Iată şi de ce legătura mea cu lumea satului este atât de puternică. Şi în mediul rural trăiesc oameni de cultură. Au fost educatori, învăţători care au văzut în mine harul de a cânta, au modelat şi cultivat talentul meu nativ, m-au încurajat şi m-au urcat pe scenă, în spectacole susţinute acasă ori în satele învecinate. Las la o parte episodul de la vârsta de şase ani, când am obţinut un premiu la „Cântarea României“ şi amintesc despre evoluţiile mele la ansamblurile „Ioan Dalles“ din Bucşani şi „Ghiocelul“, din cadrul Casei Tineretului – Târgovişte. Vreau să spun că auditoriul local m-a descoperit, m-a plăcut şi m-a validat înainte de toate. Am crescut artistic frumos în toată această perioadă. Şansa a fost ca lucrul acesta să fie apreciat de specialiştii radioului public; Radio Antena Satelor m-a susţinut intens începând cu anul 2003, după ce am câştigat concursul din Teleorman şi un premiu al acestui post. Ţin minte cum am cântat a capella la prima emisiune în direct cu radioascultătorii şi mă bucur că sunt şi astăzi oameni care-şi amintesc de acea întâlnire cu cântecul meu pe undele radio. În acelaşi an, am fost invitată la un concert la Sala Palatului, unde am obţinut un dublu premiu pentru debut, al meu şi al Antenei Satelor. Acea distincţie, acordată într-o companie de aur a muzicii populare, m-a încurajat, dar m-a şi obligat cumva ca eu să fiu atentă la modul în care aduc pe scenă izvorul de cântec popular, la felul în care prezint costumul.

– Vă socotiţi – ori Radio Antena Satelor o face – şi o descoperire a postului public?

– Oarecum, da! Când am împlinit 18 ani, s-a întâmplat ca radioul public să realizeze o emisiune-concurs între Bucşani şi Băleni. Tema emisiunii a fost completată cu câteva secvenţe de cântec şi joc popular. Am prezentat o piesă şi am trăit bucuria de a mă auzi la radio. Legătura mea specială cu acest post atunci a început, a fost reluată în 2003 şi a continuat mereu după aceea. Sunt oameni cărora le datorez foarte mult: dna Vasilica Ghiţă Ene, dl director din acea vreme, Gheorghe Ghelmez, dna Angela Marinescu, cea care a aprobat, ulterior, să înregistrez cu Orchestra Radio, dirijată de maestrul Adrian Grigoraş, mai multe piese pentru arhiva radio.

– În afară de imprimările la radio, aveţi şi alte materiale discografice?

– Am editat trei CD-uri: „Măi, neicuţă, din Voineşti“, cu Orchestra „Doina Gorjului“, „Mă uit la viaţă cum trece“, cu Orchestra „Lăutarii“ din Chişinău şi „Raiul meu pe-acest pământ“, cu „Doina Basarabiei“.

– Vorbind despre cântece, ce le faceţi, cum le faceţi, fiindcă am văzut că ele merg direct la sufletul ascultătorilor? Cum descoperiţi calea spre sensibilitatea auditoriului?

– Nu e un secret anume. Cred că dacă tu, ca artist, pui suflet în ceea ce faci, nu are cum ca melodia ta să nu ajungă în inima aceluia care te ascultă. Pe lângă unele piese învăţate de la mama şi oamenii satelor, eu chiar compun. Dar nu editez melodia imediat ce am finalizat-o. O ţin trei sau patru ani până aflu, repetând-o, toate nuanţele, subtilităţile, înţelegând prin subtilităţi legăturile indestructibile dintre cântec şi zestrea populară transmisă aproape genetic din om în om.

– Nu aţi urmat o şcoală de muzică. Sunteţi sută la sută autodidact. Acest lucru v-a ajutat?

– M-a ajutat mult, să ştiţi. E o tehnică vocală pe care o stăpânesc natural, îmi dă voie să explorez tonuri, iar acest autentic s-a întâmplat să placă foarte mult.

– Aţi urmat cursuri sanitare şi lucraţi ca asistentă, la un cabinet medical din Bucşani. Aceasta este profesia ori cântecul este definitoriu pentru viaţa dvs.?

– Dacă ar fi să ofer un răspuns şablon, aş spune că folclorul este hobby, iar calificarea în domeniul sanitar – profesia. Dar zic altfel: muzica este universul meu, iar lucrul ca asistentă completează acest univers, fiindcă ambele se adresează într-un fel sau altul oamenilor. Pe primul loc însă le-aş pune pe fetiţa mea şi familia mea. Cum să vă spun, am norocul ca iubirile mele să fie într-o reciprocitate ideală, care mă desăvârşeşte, mă înalţă.

– Nu activaţi în niciun ansamblu artistic fiindcă, aşa aţi spus, nu vreţi să lipsiţi de la cabinet. Nu duceţi dorul marilor scene?

– Nu, nu-mi lipseşte scena, fiindcă sunt prezentă în spectacole, poate nu atât de des, dar sunt invitată în concerte de colegii mei, colaborez cu orchestre importante din România, merg la festivaluri săteşti, plus că sunt prezentă în emisiuni folclorice. Pe de altă parte, sincer, nu-mi imaginez cum ar fi să merg la un ansamblu ca la serviciu.

– Apropo de emisiuni TV, după debut ştiu că aţi fost într-un fel special legată de Etno TV.

– Nu de acest post anume, ci de emisiunea prezentată la Favorit şi apoi la Etno de colegul şi prietenul Aurelian Preda, un om absolut special, care m-a susţinut în carieră încă de la început. Şi n-a fost singurul. La fel de îndatorată le sunt lui Ionuţ Dolănescu, al cărui tată a fost model pentru mine în cântec, şi dnei Maria Ciobanu. Ionuţ este cel care mi-a dat multe sfaturi. La îndemnul lui am înregistrat CD-urile cu orchestre din R. Moldova, cred că am fost printre primii solişti care au colaborat cu maeştrii Nicolae Botgros şi Valeriu Caşcaval. Dar am avut câteva prezenţe şi la TVR. În cazul meu, a fost important că există şi alte televiziuni care promovează cântecul popular!

Maria Bogdan

Florica Jinga, la 30 de ani de cântec

Născută pe plaiurile Proviţei de Jos, Prahova, localitate de care se leagă şi numele vestitei Rodica Bujor, interpretă din prima generaţie de aur a folclorului românesc, Florica Jinga împlineşte, în acest an, 30 de ani de cântec. Aniversarea o va găsi lucrând la cel de-al cincilea volum de melodii munteneşti pe care-l va lansa spre sfârşitul anului.

– Sunteţi născută, aşadar, în Proviţa de Jos, într-o familie de munteni, oameni de la ţară, care sigur iubeau folclorul.

– Sunt născută în ajun de Florii, în 1958, într-o familie de munteni gospodari; tata ştiu că avea doi cai, iar mama lucra ţesături şi costume populare. N-aş putea să vă spun dacă ai mei iubeau muzica populară mai mult decât alţi săteni. Cert este că atunci ascultam doar ce ni se oferea la difuzor şi îmi amintesc precis că îmi plăceau piesele Irinei Loghin, Mariei Cornescu, lui Mărin Cornea, Benone Sinulescu, Nelu Bălăşoiu. Dar eu cântam de foarte mică melodiile Lucreţiei Ciobanu.

– Nu v-a influenţat prezenţa Rodicăi Bujor, care venea frecvent la casa părinţilor soţului de la Proviţa?

– Care copil n-ar fi fost marcat? Numai când se zvonea că a sosit în sat dădeam cu toţii fuga, ne suiam pe garduri, s-o zărim.

– Iar azi se suie alţi copii pe garduri să vă vadă pe dvs.!

– Mi s-a întâmplat asta, da, şi nu vă ascund că este un sentiment tare cald să ştii că ai devenit cineva încât să dorească alţii să te vadă, să te atingă.

– Cum s-a sădit în sufletul dvs. dragostea de cântec astfel încât să faceţi carieră importantă în muzica populară?

– Nu ştiu să vă spun care moment a fost decisiv. Am cântat la grădiniţă, la şcoală, ca orice copil. Ţin minte că mergeam în tabere şi mă înscriau profesorii în concursuri, luam premii. Când am plecat la Câmpina, la liceu, orizontul mi s-a modificat substanţial, în sensul în care eram mult mai atentă cu mine; îi vedeam pe artiştii de la „Flacăra Prahovei“, Ion Duca, Maria Văduva, Maria Crăciun etc., şi încercam să mă comport ca ei, şi ca ţinută scenică, şi ca valoare interpretativă. Apoi mi-am luat treaba în serios, m-am dus la Şcoala Populară de Arte Ploieşti, m-am perfecţionat, mi-am format un repertoriu cu cântece învăţate de la părinţi.

– Care a fost momentul hotărâtor pentru carierea dvs.?

– Anul 1985 mi-a adus tot norocul în cale. Am fost trimisă să reprezint Prahova la un concurs în Oraviţa, unde m-am clasat a treia, apoi am obţinut un loc întâi la Festivalul Aurelia Fătu Răduţu, iar la „Cântec nou în Mehedinţi“ am obţinut locul al II-lea, din 97 de concurenţi. La una dintre competiţii m-a remarcat etnomuzicologul Gruia Stoia. Este persoana căreia practic îi datorez întreaga carieră; dacă nu m-ar fi văzut şi ascultat nu ştiu ce să vă spun că s-ar fi întâmplat cu viitorul meu artistic. Dânsul m-a chemat, alături de colegii premiaţi la Mehedinţi, la radio, am imprimat două piese, anul următor mi s-au acceptat alte 10 melodii în radioul public şi tot atunci am debutat la „Tezaur folcloric“. Au urmat emisiuni realizate de Niculina Merceanu, Eugen Gal etc.

– La vremea aceea cum gândeaţi, că e bine să fii doar cântăreţ ori trebuie musai o profesie în alt domeniu?

– Niciodată nu m-am gândit că voi face o meserie din cântec. Eram genul de persoană care dorea un serviciu stabil, motiv pentru care am refuzat, când mi s-a propus, să dau concurs la „Ciocârlia“ şi „Rapsodia română“. Am lucrat într-o unitate economică la Câmpina şi abia mai târziu m-am transferat la Ansamblul folcloric „Datina“, din Filipeştii de Pădure, cu care am mers la multe spectacole în ţară şi străinătate (Franţa, Turcia, Belgia, Moldova). Astăzi n-aş mai concepe să fiu angajata cuiva; statutul de liber profesionist mi se pare de nerefuzat, de neînlocuit.

– După 1990 ce-a mai fost?

– Am plecat în Israel vreme de opt ani, de fapt am făcut un soi de navetă, unde am cântat pentru românii evrei plecaţi în ţara lor de origine. După ce am revenit, m-am ocupat foarte atent de repertoriu. Am realizat patru CD-uri şi DVD-uri la Electrecord, cu Orchestra Radiodifuziunii Române, apoi unul cu „Doina Argeşului“ şi două cu „Mugurelul“, din Chişinău. Şi, normal, am cântat şi iar am cântat!

– Unde puteţi fi văzută/ascultată?

– La manifestările culturale din Prahova şi din ţară, la evenimente private, la posturile de radio şi TV locale şi naţionale, melodiile se găsesc pe Internet, dar eu am şi materialele discografice despre care vă spuneam etc. În primăvară sunt invitată la Sala Palatului, la concertul prilejuit de centenarul naşterii lui Gică Petrescu, în Proviţa merg de câte ori sunt invitată. Ei bine, vă spun un loc unde nu sunt chemată: la mine acasă, în Câmpina, oraş în care m-am stabilit după căsătorie.

– Pe principiul „nimeni nu-i profet în ţara lui“, nu? Ce planuri aveţi pentru perioada următoare, mai ales că aveţi un an jubiliar?

– Aş vrea să mai realizez un material discografic tot la Chişinău şi doresc să lucrez câteva piese cu Adrian Grigoraş. Cât despre aniversarea a 30 de ani de cântec, nu ştiu dacă am să marchez în vreun fel evenimentul, mă mai gândesc, nu ştiu, sunt cheltuieli importante. Poate o să mă rezum la lansarea albumului într-o emisiune TV, ceva de genul „seara Florica Jinga“.

Maria Bogdan

Eusebiu Gafiţa - copilul teribil al folclorului bucovinean

Eusebiu Gafiţa a fost ceea ce presa şi publicul au numit „copilul teribil“ al muzicii populare. Două nume uriaşe ale folclorului românesc, Mărioara Murărescu şi Grigore Leşe, l-au apreciat şi premiat pentru o doină de cătănie, încurajându-l să urmeze studii muzicale aprofundate, iar Florentina Satmari spunea, în urmă cu câţiva ani, despre Eusebiu Gafiţa, că „a fost hărăzit la naştere cu talent, sensibilitate şi capacitate de cunoaştere şi selectare a valorilor cu adevărat omeneşti“. De curând, tânărul şi-a trecut în biografie şi primul concert peste Ocean, la Atlanta. De altfel, de la acest turneu inedit pentru vârsta sa am început şi noi interviul cu suceveanul în vârstă de 15 ani şi activitate artistică de 10 ani.

– Ştiu că ai fost într-o deplasare în SUA, unde ai fost invitat să susţii un concert pentru comunitatea românească din Atlanta. Cum s-a făcut că ai fost solicitat să cânţi, hăt, peste Ocean?

– Am fost invitat să cânt, de Crăciun, pentru Biserica Ortodoxă Română Sf. Împăraţi „Constantin şi Elena“ din Atlanta, mai exact pentru comunitatea românească de acolo. Pentru mine a fost o mare onoare să particip la două manifestări artistice şi mai ales să alin, prin cântecele, doinele şi pricesnele interpretate de mine, dorul de ţară pe care-l poartă în inimă toţi compatrioţii noştri din diaspora. Lucrurile s-au legat cumva, în sensul că am fost chemat de dl Florian Ion, care este şi preşedintele consiliului bisericesc, cel care aflase despre mine de la sora domniei sale, dna Mirela Ion, care mi-a fost profesoară de religie la gimnaziu. Dumnealui mi-a ascultat înregistrările de pe Internet, i-a plăcut ce fac, iar românii de acolo, împreună cu preotul George Acsinte, la propunerea dlui Florian, au decis că vor să mă aibă în mijlocul dumnealor de sărbătoarea Naşterii Domnului. Activităţile au fost denumite, generic, „La şezătoare“, iar coincidenţa face ca debutul meu pe scenă, la vârsta de 5 ani, deci acum zece ani, să se întâmple tot la un spectacol intitulat „La şezătoare“, dar de data aceea, la Fălticeni. Vreau să vă spun că, în afara ţării, eu n-am concertat doar în SUA; anterior am cântat în Olanda, Belgia, Turcia, Ucraina, Bulgaria etc.

– Fiindcă ai amintit de debutul tău, să le spunem cititorilor noştri că eşti sucevean. Acolo, în localitatea părinţilor şi bunicilor tăi, ai deprins a cânta şi ai căpătat dragostea pentru folclor.

– Sunt născut la Suceava, dar am locuit la Fălticeni. Muzica populară am îndrăgit-o de la bunicii şi părinţii mei, mari ascultători de folclor şi păstrători de obiceiuri populare. Mama şi bunica, voci bune, de altfel, făceau asta cumva şi prin prisma profesiei, amândouă fiind cadre didactice. Mare parte din timp l-am petrecut la bunicii de la Mihăieşti şi Rotopăneşti (n.n. – sate ale comunei Horodniceni) şi în acele locuri am prins pasiune pentru tradiţie şi muzică. De cinci ani locuiesc la Bucureşti, unde ne-am mutat pentru a putea să studiez muzica. Am urmat cursurile Şcolii de Muzică şi Arte Plastice nr. 4, iar acum sunt elev în primul an al Colegiului Naţional de Artă „Dinu Lipatti“ şi mă pot mândri că, la examenul de admitere, am fost singurul elev din ţară care a obţinut media 10 la probele vocaţionale. Sunt la clasa dnei prof. Loredana Streche, la canto tradiţional, dar studiez în paralel şi pianul, cu doamnele prof. Ana Goiana şi Mariana Musteţea, iar în particular studiez vioara, la care deja cânt de câţiva ani.

– Familia ţi-a insuflat dragostea pentru folclor. Cine a văzut însă că ai şi talent şi te-a îndemnat să cânţi? Tu ai fost prezent în studiourile de televiziune, am eu o vorbă în ceea ce te priveşte, când abia te zăreai de sub căciulă, iar lucrurile acestea nu vin aşa, pur şi simplu, ci pentru că oamenii au descoperit în tine un talent nativ rar.

– La grădiniţă, dna educatoare m-a pus să interpretez o melodie, apoi am ajuns la câteva concursuri, unde am avut succes, iar părinţii m-au îndemnat să merg pe acest drum al cântecului. Primii paşi mi i-a călăuzit învăţătorul meu, dl Gheorghe Popa, care activa şi la Clubul Copiilor din Fălticeni. Unul dintre primele spectacole în care am evoluat s-a numit, aşa cum spuneam, „Şezătoarea copiilor din Fălticeni“, nume purtat de fapt de revista fondată de dl Artur Gorovei. Pe urmă l-am întâlnit pe dl Sorin Filip, interpret de muzică populară, care m-a încurajat şi m-a pregătit pentru concursuri şi festivaluri. La sfaturile doamnei Mărioara Murărescu şi dlui Grigore Leşe, am venit la Bucureşti pentru a urma studii muzicale temeinice. În drumul pe care l-am urmat, un rol hotărâtor l-a avut dna Florentina Satmari, care m-a încurajat şi mi-a dat sfaturi bune. În tot acest timp, în afară de concursuri şi concerte, am fost prezent pe toate posturile de televiziune, nu doar la emisiunile de folclor, iar faptul că am fost frecvent invitat nu ştiu ce să zic că înseamnă, realizatorii programelor ar şti să răspundă mai bine acestei întrebări. Am fost la TVR 2 şi TVR 1, în emisiunile doamnelor Murărescu şi Elise Stan, la Antena 1 şi Antena 2, la PRO TV, Etno şi Favorit, la posturi locale etc., însă partenerii mei fideli sunt Radio Iaşi, unde am o colaborare excelentă cu dna Doina Baciu, şi Radio Bucureşti, plus TVR 1.

– Am văzut că ai adunat o valiză de premii. Şi încă n-ai împlinit vârsta (n.n.16 ani) care-ţi permite accesul la marile festivaluri! Care ţi se par ţie cele mai valoroase?

– Toate sunt preţioase pentru mine. Aş numi însă câteva premii deosebite: trofeul „Rapsodia Românească“, trofeul Festivalului „Troesmis“ de la Turcoaia – Tulcea, trofeul Festivalului - Concurs „În Grădina cu Flori Multe“, din Ucraina, de la Cernăuţi, „Corabia de Aur“ 2014 – de la Corabia, „Flori de Cântec Românesc“ – Râmnicu-Vâlcea. Aproape de suflet îmi sunt diplomele obţinute la Festivalul Cântecului de Cătănie – Cluj, „Trixie“ – Albena, Bulgaria, premiul Radiodifuziunii Române etc. Eu am obţinut clasări importante şi ca solist instrumentist. De exemplu, la Albena am obţinut o distincţie ca solist vocal, una la vioară şi un premiu special al juriului, fiind singurul concurent care a obţinut trei diplome.

– Mi s-a părut aproape de necrezut, dar tu ai şi un material discografic!

– Am, într-adevăr, un album care conţine 14 piese din zona Bucovinei. Se numeşte „Anii mei frumoşi ca zorii“, imprimat cu Orchestra Ansamblului „Ciprian Porumbescu“ din Suceava, rod al colaborării cu dirijorii Viorel Leancă şi Răzvan Mitoceanu şi maestrul George Sârbu. Acum pregătesc un al doilea material, iar acesta va avea, în afară de melodii culese de mine, din Bucovina, şi câteva piese la vioară.

– Vorbeşte-ne despre ceea ce faci azi pe plan muzical?

– În afară de studiul de la şcoală, sunt solist vocal şi solist instrumentist la Orchestra Populară „Gheorghe Zamfir“ din cadrul Colegiului Naţional de Artă „Dinu Lipatti“, condusă de prof. dirijor Nicolae Fălcuie, şi solist vocal şi instrumentist la orchestrele Hora Bucureşti şi Ciocârlia Junior, conduse de prof. dirijor Lucian Goiana. Am mers apoi în spectacole în ţară. Ca să dau un exemplu, am participat la un turneu in memoriam Liviu Vasilică, alături de Florin Vasilică şi Paula Seling. Dar cel mai mult mă concentrez pe studiu, fiindcă eu vreau să devin un artist complet, iar ca planuri de viitor ţintesc Conservatorul, poate pentru a mă pregăti şi pentru dirijorat. De fapt, nu ştiu cum să spun, vreau să fac mai multe şi să excelez în toate, adică să fiu un foarte bun solist vocal, un bun instrumentist, un bun specialist în folclor.

– Îţi doresc mult succes şi te felicit pentru ceea ce ai făcut până acum pentru muzică!

Maria BOGDAN

Polina Manoilă, record de melodii în arhiva radio

La 55 de ani de cântec şi 70 de viaţă, Polina Manoilă (n.-4 noiembrie 1945) face parte din ceea ce specialiştii numesc mari voci ale muzicii populare româneşti. Remarcabilul său repertoriu, în cea mai mare parte construit pe motivul hăulitelor din Gorj, stilul pur de interpretare, prezenţa în melodii şi texte a unui întreg univers rural apus în fapt, dar nemuritor în cântec, a făcut ca radioul public să vrea să reţină în arhivele sale 250 de piese imprimate de-a lungul timpului de cunoscuta solistă venită de pe plaiurile Tismanei, zonă care o dăduse deja folclorului pe nepieritoarea Maria Lătăreţu. De altfel, Polina Manoilă este prima interpretă, după Maria Lătăreţu, care se impune cu inconfundabilul cântec gorjean.

– Să ne întoarcem, dna Polina Manoilă, în urmă cu foarte mulţi ani, în satul copilăriei dvs., Vâlcele-Tismana. De-acolo aţi pornit în lume, acolo aţi primit emoţia pe care mai apoi aţi transferat-o în cântec. Vorbiţi-ne despre familia dvs., despre locurile natale.

– Amintirea proeminentă şi nefastă a copilăriei se leagă de moartea tatălui meu care şi-a găsit sfârşitul sub trunchiul unui nuc. N-am înţeles niciodată cum s-au petrecut lucrurile. Mama l-a văzut de pe dealul celălalt când tăia copacul, iar când a ajuns la el, era sub tulpină, cu securea în mână, căciula în cap, câteva crengi lângă, fără suflare, parcă ar fi fost aşezat în acea poziţie. Nenorocirea s-a întâmplat în timpul cooperativizării. Eu aveam 13 ani pe atunci. Mama, noi două mai rămăsesem acasă, fiindcă surorile şi fraţii plecaseră la rostul lor, a decis că trebuie să-mi ofere altă viaţă decât traiul dur de la ţară. M-a trimis la „Arta casnică“, de la Tismana, iar acolo am învăţat meşteşugul ţesutului covoarelor la şcoala unuia dintre cei mai mari meşteri populari ai Olteniei, Traian Burtea. În acelaşi timp însă activam în formaţia artistică a unităţii, alături de renumitul lăutar Cătăroiu, cu care susţineam spectacole zonale ori regionale. Aşa am ajuns, în 1960, la Craiova, unde am câştigat un dublu premiu, la dans şi voce. Acasă, la Tismana, se auzise despre succesul meu şi am intrat imediat în atenţia publicului.

– Dar aţi mai cântat până a ajunge la „Arta casnică”. În casa dvs. muzica populară era foarte iubită.

– Mama avea o voce formidabilă, o soră de-a mea cânta grozav, dar ea n-a avut şansa care mi s-a arătat mie. Fireşte că mereu cântam. Mai ales când mergeam cu vitele la păscut, o îndeletnicire care nu mi-a plăcut, şi murmuram melodii fiindcă mi-era urât, singură, pe dealuri. Am cântat la şcoală, la şezători, la munca din grădină, cu sapa. Era un fel al omului de la ţară de a trece mai uşor peste greutatea traiului zilnic. Dar, în amintire, clipele acelea mi-au rămas şi cu frumuseţea lor oarecum magică, şi cu asprimea lucrului în gospodărie. Pregnante sunt primele aduceri aminte.

– Premiul de la Craiova v-a dat aripi, nu?

– Da. Dar spun că, dacă n-ar fi fost fratele meu Constantin, nu ştiu care ar fi fost destinul meu. El fusese ofiţer, însă conjunctura a făcut ca mai apoi, după absolvirea facultăţii, să lucreze ca operator la TVR. Când a venit acasă, m-am agăţat de gâtul lui şi îi spuneam necontenit că vreau să cânt ca Maria Lătăreţu. El se uita distrat şi neîncrezător la mine, dar la insistenţele mamei a cedat şi m-a luat la Bucureşti. Noaptea dinaintea plecării, ţin minte ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri, am dormit ghemuită la pieptul mamei, îndurerată că plec de-acasă, dar şi cu fiorul a ceea ce avea să fie. Fratele m-a înscris la gimnaziu, la Şcoala Populară de Artă, la clasa faimoasei profesoare Mia Barbu, în paralel cântam cu Orchestra Casei de Cultură „Nicolae Bălcescu“, condusă de Radu Voinescu, şi la Ansamblul Tineretului şi Studenţilor, unde era dirijor Ionel Budişteanu. Atunci am făcut şi primele imprimări la radio şi am apărut la TVR. În 1964, am dat examen la Ansamblul „Doina“ al Armatei, erau peste 200 de concurenţi şi, după două zile de examinare, am fost angajată cu dispensă specială, fiindcă nu împlinisem 18 ani, la insistenţele maestrului Dinu Stelian, general de armată, compozitor şi dirijor, căruia i-a plăcut foarte mult vocea mea.

– Dacă n-ar fi fost fratele?

– Nu ştiu, pesemne că m-aş fi măritat şi aş fi devenit o gospodină ca oricare alta. Este şi motivul pentru care niciodată nu uit să spun că le datorez aproape totul fratelui meu şi profesoarei Mia Barbu, cea care m-a învăţat tehnica de interpretare de la care nu am abdicat niciodată. Apropo de Maria Lătăreţu, ne-am întâlnit prima dată de holurile Radiodifuziunii, eu eram cu fratele meu, şi l-a întrebat cine sunt. El i-a zis aproape glumind: „e soră-mea şi vrea să cânte ca dvs.“ Maria Lătăreţu m-a pus să interpretez ceva, m-a mângâiat pe cap şi i-a spus fratelui să mă ajute, că voi ajunge mare. Tot atunci mi-a permis să cânt ce doresc din repertoriul dânsei. Peste un timp, am concertat împreună cu Maria Lătăreţu şi Ion Luican. Eram în culmea fericirii că pot sta, pe scenă, alături de idolul copilăriei mele.

– La „Doina“ aţi activat până în 1996, adică vreme de 32 de ani. Cum a fost?

– Fiind un ansamblu al armatei, spectacolele aveau un regim aparte. Am fost peste tot în România, iar în străinătate am concertat în 35 de ţări, în unele şi de câte cinci ori, din Europa, Asia, Africa şi America. Am cântat la recepţiile oferite de Gheorghiu Dej şi Ceuşescu ori liderii politici de după 1990 şefilor de stat care veneau în România ori unde conducerea ţării efectua vizite oficiale: Nixon, Tito, Brejnev, Mohamed Reza Pahlavi, De Gaulle, Gorbaciov, Indira Gandi, Mao Tze Dung, Arafat, Lech Walęsa etc. A fost o perioadă pe cât de dificilă, pe atât de frumoasă. Dar exigenţa de la ansamblu m-a făcut şi pe mine disciplinată, riguroasă, foarte serioasă în ceea ce făceam, atentă cu repertoriul, cu ţinuta, chestiuni care mi-au conferit prestigiu în plus. Apropo de portul popular, am o maramă şi un costum cu o vechime de peste 200 de ani!

– Vorbind despre repertoriu, aveţi 16 materiale discografice şi 250 de melodii înregistrate. Vă întreb frontal, aveţi şi piese care vorbesc despre viaţa dvs.?

– Sub nicio formă! Deşi poate am pierdut refuzând latura comercială a muzicii, nu am absolut nicio melodie care să vorbească despre mine, soţul meu ori fiica mea. Nici prin minte nu mi-a trecut să-mi transpun în cântec viaţa. Cânt satul, anotimpurile, natura, munca, ruralul. N-o să mă vedeţi vreodată interpretând primăvara melodii care vorbesc despre toamnă sau iarnă! Am piese preluate de la Maria Lătăreţu, altele de la mama mea, unele sunt culese din Tismana, iar zona este inepuizabilă în resurse folclorice, din culegeri ale maestrului Brăiloiu, dar cele mai multe sunt prelucrate de mine şi respectă specificul Gorjului. Poate şi de aceea toate cele 250 de piese ale mele sunt imprimate la radio, multe sunt în Fonoteca de Aur, ceea ce nu-i la îndemâna oricui.

– Aţi lucrat cu mari dirijori, realizatori de emisiuni şi aţi avut colegi iluştri la ansamblu.

– Am avut într-adevăr privilegiul să lucrez cu marii dirijori ai vremii - Budişteanu, Voinescu, fraţii Nicuşor şi Victor Predescu, Ionel Pană, Marin Ghiocel, Marius Olmazu şi am fost colegă, printre alţii, cu Ion Bogza, noi doi eram în special chemaţi la recepţiile oficiale, cu Ludovic Spiess, Pompei Hărăşteanu, Corneliu Fânăţeanu etc. În radio şi televiziune, am lucrat cu redactori redutabili, precum Teodora Popescu, Maria Banu, Victoria Turcitu, Eugen Gall, Boris Marcu, Mărioara Murărescu, Elise Stan etc.

– Despre distincţii e şi inutil să vorbesc, după recunoaşterea consfinţită prin existenţa pieselor document în radio. Dar văd un Merit Cultural Clasa I, obţinut în 1975.

– Am o mulţime de diplome, este adevărat. Primul mare premiu este cel obţinut la Festivalul Internaţional al Tineretului şi Studenţilor de la Sofia, din 1968 parcă, unde am luat locul întâi împreună cu Angela Buciu, Maria Pietraru şi Mihai Oprea. Pe urmă a venit acel Merit Cultural, în urmă cu doi ani am primit medalia „Onoare Armatei“ şi, de asemenea, sunt cetăţean de onoare al oraşului Tismana.

– După ce v-aţi pensionat, aţi devenit un fel de artist liber-profesionist?

– Da, şi mi-a mers bine, în sensul că am cântat unde am vrut, cu cine am vrut, când am vrut, am selectat realmente invitaţiile. Avantajul meu a fost că n-am vrut cu orice preţ să adun avere şi astfel am putut rămâne şi mai departe la fel de exigentă în tot ceea ce fac. Exigenţă care, cred eu, a servit şi serveşte autenticităţii cântecului meu.

Maria Bogdan

Mariana Lungu îşi poartă cântu'n două ţări

Mariana Lungu era în apogeul carierei când a luat o decizie pe care spune că nu a regretat-o niciodată: în 1989 a fost invitată să susţină câteva spectacole în Israel, iar din 1994 a hotărât să se stabilească la Haifa. Acolo, în Ţara Sfântă, reprezintă cântecul popular românesc, dar anual revine acasă şi evoluează în concerte. Într-un astfel de moment am găsit-o şi noi; de fapt, în ziua în care i-am luat interviul realiza o filmare pentru TVR2.

– Dna Mariana Lungu, v-aţi împărţit cariera de solistă de muzică populară între România şi Israel, 20 de ani acasă şi peste 20 la Haifa. De unde aţi plecat totuşi în cântec?

– De la Suceava, din comuna Udeşti, satul în care s-a născut şi Eusebiu Camilar, dar cu cântecul n-am fost niciodată suceveancă, m-am identificat mai degrabă cu zona de mijloc a Moldovei.

– Cum s-a întâmplat debutul dvs.?

– Am citit undeva că este un concurs la Ansamblul „Ciprian Porumbescu“, m-am prezentat şi am fost admisă. Aveam 17 ani când am debutat într-un spectacol adevărat. Peste un an am plecat la Orchestra  „Cernegura“ din Piatra-Neamţ, unde am stat 2 ani, iar într-un final m-am angajat la „Plaiurile Bistriţei“, din Bacău, alături de care am cântat 17 ani.

– Şi aşa au început concertele în ţară... Ce-a mai urmat?

– Da, am bătut România în lung şi-n lat. La 18 ani am înregistrat cu Orchestra „Cernegura“ câteva melodii la Radio Iaşi. Tot când eram la Piatra-Neamţ a venit o echipă de la Studiourile Sahia, a făcut un filmuleţ la Hanul Ancuţei, iar eu eram Ancuţa... Episodul acela mi-a dat foarte mare curaj. În următorul an am apărut la TVR, într-o filmare realizată la mine în sat. La TVR era Constantin Tatu, moldovean şi el, apoi am lucrat cu Virgil Comşa, Eugen Gal, Tudor Vornicu. Am fost şi la „Tezaur folcloric“ , la emisiunea Mărioarei Murărescu, ultima dată acum patru ani, iar din televiziunea publică colaborez acum cu Maria Tănase Marin. Chiar şi după ce am plecat în Israel eu am fost difuzată în ţară, la radio şi TV.

– Frumos că nu v-au uitat! Acasă ce melodii aţi lăsat?

– Le-am şi lăsat, dar le-am luat şi cu mine! Am imprimat un disc mic şi trei discuri mari, plus că aveam în radio înregistrate 15 sau 16 melodii. Primul album Electrecord datează din 1972. Fie că era vorba despre radio sau materiale discografice, regulile de selecţie erau severe, dar mi s-a părut totul frumos şi mai lejer decât astăzi, poate şi pentru că eram tânără. Impresia mea este că acum lucrurile decurg cu prea mare stres. Pe atunci, ca să faci un disc trebuia să ai impri­mări în radio, trimiteai la comisie repertoriul, linia melodică şi primeai răspunsul, dacă ţi se aprobau ori nu melodiile. De regulă, dacă se selectau patru piese din zece erai cineva. Bănuiesc că la fel se întâmplă şi azi...

– N-aş prea crede!

– Mda... În repertoriu am cântece de joc, de leagăn, doine şi balade. Am piese culese, dar şi texte prelucrate după potenţialul meu vocal, plus că deţin câteva melodii din culegerile lui Brăiloiu. Un solist trebuia să vină în fiecare an cu noutăţi inclusiv în cadrul orchestrei, nu puteai cânta mereu aceleaşi titluri.

– Şi cum s-a făcut să plecaţi în Israel?

– În 1989 am mers cu un contract în Israel, la invitaţia Organizaţiei Evreilor Originari din România. A fost extrem de plăcut, pe atunci comunitatea românească era mult mai mare, acum a scăzut, să tot fie în jur de 500.000 de evrei de origine română. Am stat la Haifa câteva luni, am avut spectacole, am cântat la restaurante româneşti. De fapt, acolo se vorbeşte mult româneşte, se mănâncă româneşte, se petrece româneşte. Pentru că cei mai mulţi originari (aşa li se spune, prescurtat, originari) erau din Moldova, publicul m-a îndrăgit foarte mult. În 1990 am fost chemată să cânt la Revelion şi câţiva ani am făcut naveta între Haifa şi Bucureşti. Între timp, acasă, la orchestra mea de suflet, „Plaiurile Bistriţei“, lucrurile s-au deteriorat, a fost o perioadă critică pentru noi toţi, ansamblul a fost desfiinţat, iar în 1994 eu am luat hotărârea să rămân în Israel. Nu regret că am făcut această alegere pentru că am fost recompensată cu vârf şi îndesat.

– Adică aţi avut succes şi acolo. În Israel, cântaţi tot aşa, în concerte?

– În primul rând, am învăţat limba, fiindcă e important să înţelegi poporul în care alegi să trăieşti. Am devenit parcă mai completă ca artist şi ca om după ce-am comunicat în ebraică. Pe urmă, pentru că evreii originari din România au trăit la oraş, am adaptat repertoriul preferinţelor lor; am început să cânt şi romanţe, muzică uşoară, muzică internaţională. Israelul nu este ca România, pentru care folclorul este identitar. Fiecare evreu repatriat a venit cu o anumită cultură din zona unde s-a născut şi a trăit, deci cântă altă muzică. Dar moldoveneasca mea a fost foarte bine primită. Am cântat în spectacolele organizate de Nancy Brandes, fostul component al celebrei formaţii „Roşu şi Negru“, am apărut şi la TV, în jurnalele în limba română şi sunt frecvent invitată la eveni­mente. Cânt, de asemenea, în restaurante... Să ne înţelegem, acolo un restaurant nu e ce vă închipuiţi, ei beau foarte puţin; programul e ca un spectacol cu mai puţin public, atâta tot.

– Aţi mai înregistrat piese ori CD-uri după 1990?

– Nu, nici în Israel şi nici în România. Aş vrea s-o fac acum, fiindcă am suficient material, dar trebuie să mă lămuresc cum merg treburile cu studiourile. Eu ştiu? Mă gândesc apoi că am şi o anumită vârstă, trebuie să predăm şi noi ştafeta...

– Acasă, la Suceava, mai mergeţi?

– În fiecare an vin la Bucureşti, la fiica mea, care a practicat avocatura, dar acum s-a reprofilat pe publicitate, dar plec şi în ţară, la concerte, ultima dată am fost invitată de Festivalul „Constantin Drăgoi“, de la Bacău. La Suceava merg întotdeauna să mă reculeg la mormântul părinţilor mei. Mamei, Dumnezeu s-o odihnească, îi datorez ceea ce sunt astăzi, a fost tot timpul mentorul meu.

– Ce melodie vă reprezintă?

– Toate melodiile mele sunt cântate în ţară de tânăra generaţie. Apropo, vreau să vă spun că sunt impresionată de unele voci tinere, sunt extraordinare, mă bucur ori de câte ori le ascult. Revenind la piesele mele, aş crede că sunt cartea mea de vizită „Hora asta mi-e pe plac“, „Auzi, mamă, banta-n sat“. Nu? „Joacă satul, joc şi eu/ Joc cu bărbăţelul meu,/ Joc şi hora nu ţin minte/ Cât o fost mai înainte/, Hora asta mi-i pe plac/, Nu ştiu de drag ce să fac.“

– Nu v-a părut rău niciodată că aţi plecat din România? Gândesc că aţi fi fost în prim-planul muzicii populare acum.

– Aş fi fost în prima linie. Şi când am plecat eram în plină ascensiune. Nu, nu mi-a părut rău. Niciodată nu poţi face în acelaşi timp două lucruri foarte bine. Am preferat calea pe care am urmat-o şi pentru că am avut succes la fel de mare în Israel şi admiraţia publicului m-a încântat.

– N-aţi avut niciodată sentimentul dezrădăcinării?

– Faptul că am venit şi am plecat când am vrut m-a făcut să nu simt niciodată acest sentiment. Pe de altă parte, când ai o profesie ca a mea, care pune în ea şi dor, şi dragoste, uiţi de toate; cântecul e cel mai bun prieten al omului.

Maria Bogdan

La gura sobei, cu interpreţii de muzică populară

Poate cei mai buni ambasadori ai zestrei rurale, inclusiv ai tezaurului de colinde populare, sunt interpreţii de folclor. Să ne imaginăm doar un sat plin de omăt, fire de fum ieşind de pe acoperişuri albe, copiii alergând pe derdeluş, sarmalele aburind, miros de cozonac, lemne trosnind în foc, o căldură ademenitoare şi atmosfera de povestit obiceiuri venite din timpuri străvechi. E ca şi cum am trăi toate acestea aievea. Cu noi vor fi astăzi trei prieteni ai revistei: Maria Văduva, Carmen Sarcină şi Traian Frâncu.

Colinde din nordul Munteniei

Traian Frâncu, solist al Ansamblului „Flacăra Prahovei“ a Filarmonicii „Paul Constantinescu“, Ploieşti: Repertoriul de iarnă din zona Prahovei şi nordul Munteniei (colindul religios sau laic, cântecul de stea, pluguşorul, brezaia, sorcova, teatrul popular) îşi are rădăcinile în cultura geto-dacică, peste care s-au suprapus influenţe romane şi slave. În general, el tratează aspecte de muncă şi viaţa de familie şi este cântat de anumite categorii de vârstă (copii, tineri sau vârstnici), de profesie (agricultor, cioban, preot, vânător etc.) ori sociale (văduve, tineri căsătoriţi). Un colind vechi, «Rătăcit într-o grădină», învăţat de mine de la bunica după mama, Ilă Filofteia, din Ceraşu, şi cântat în preajma marii sărbători a Naşterii Domnului, sună cam aşa: «Rătăcit într-o grădină, / Florile dalbe, / Mă-ntâlnii cu o albină, / Florile dalbe. / Albina strângea din flori, / Ceară pentru sărbători, / Să facă din ea făclii, / Să le dea Sfintei Mării. / Că a născut Domnu frumosu’, / Cu numele de Hristosu’. / La fereastră, cruce-n casă, / Rămâi gazdă sănătoasă!»“

În dimineaţa de Crăciun, gospodinele dau de pomană bucate specifice, preparate în casă: sarmale cu mămăliguţă, cârnaţi, caltaboşi, moş, babă, tobă, lebăr sau ciorbă de perişoare. Cetele de colindători vestesc sărbătoarea printr-un text transmis din bătrâni. „În vârfu’ la nouă meri - dă-i Domnului Doamne, / Ard nouă lumânări, / Pică nouă picături, / Trei de mir şi trei de vin, / Trei de apă limpejioară / Să facă de-o băişoară. / Dar în ea cine se scaldă? / Scaldă Bunul Dumnezeu, / Se scaldă, se primeneşte, / Cu mirul se miruieşte / Şi cu vin se-mpărtăşeşte, dă-i Domnului Doamne.“

În dimineaţa de 31 decembrie, băieţii de până-n 12 ani merg cu Pluguşorul, prilej cu care părinţii le pregătesc un suport de lemn sub formă de „V“, îmbrăcat cu un ştergar împodobit cu flori rămase de la nunţi. Unul dintre urători rosteşte textul, iar ceilalţi trosnesc din bici şi sună clopoţeii. Iată cum sună un pluguşor foarte vechi, din vremea în care satul românesc trăia doar din agricultură, iar roadele aveau o simbolistică aparte în viaţa gospodarilor, spus de bunica domnului Frâncu, Elisabeta Frâncu: „Aho, aho, dragi gospodari, / La un an am venit iar. / Şi la drum colindători, / Batem drumurile-n zori, / Să grăbim cu pluguşorul, / Să vestim în casă sporul. / Pluguşor cu cinci brăzdare / Îl pui în zori ca să are, / Să răsară grâul des / Şi să fie la cules / Cu spic ’nalt şi bobul plin, / S-avem traiul mai senin. / Grâu, secară şi bumbac / Pentru cel ce-a fost sărac. / Orz, porumb şi chiar orez / Să culegem la nămiezi. / Să fiţi sănătoşi cu toţii / Şi bătrânii şi nepoţii! / Să aveţi o viaţă plină / De belşug şi de lumină! / Să fiţi fericiţi sub soare, / De la mic până la mare. / Zurgălăi şi clopoţei / Ia mai îndemnaţi, flăcăi, / Şi sunaţi din zurgălăi! / Hăăăi!“

Piţărăii cu măşti din Padeşul Gorjului

Carmen Sarcină, interpret, profesor la Şcoala Populară de Artă din Târgu-Jiu şi fondatorul Ansamblului „Roua“, din Cloşani: „Unic în Oltenia este un obicei popular venit din timpuri păgâne, Piţărăii cu măşti, întâlnit în satele comunei Padeş, judeţul Gorj, care se practică în ziua de Ajun (24 decembrie). La acesta participă întreaga comunitate, ceea ce face ca el să fie un moment general de bucurie şi în special recompune unitatea locuitorilor, aspect neglijat peste an. Bătrânii, împreună cu nepoţii, pornesc în jurul prânzului de la un capăt al satului şi colindă pe toate uliţele, din casă în casă, până în capătul opus al aşezării. Adunarea este strigată de copii, care invită la colind babele şi moşii satului: «Haaai, haaai, hai la păţărăi / Să vină şi babele / Ca să umple trăiştile / Veniţi şi voi, moşi / Că sunteţi frumoşi». Babele şi moşii sunt de fapt tinere şi tineri din sat, îmbrăcaţi în costume bărbăteşti şi femeieşti, cu faţa acoperită de măşti confecţionate din piele de animale, în special oaie şi capră, împodobite cu ciucuri de diverse culori. Rolul măştilor este acela de a alunga răul, făcăturile, de a proteja alaiul de colindători, dar şi acela de a da un farmec aparte obiceiului. Copiii poartă trăistuţe din lână atârnate în spate, în care adună darurile (colăcei, turtă dulce, mere etc.) împărţite de gospodarii care-i aşteaptă în faţa porţii, iar în mână ţin colinda, de fapt un băţ obţinut din lemn afumat, încrustat în succesiuni alb cu negru, care nu serveşte doar pentru sprijin, ci semnifică verticalitatea, atribuindu-i-se şi puteri magice. Alternanţa alb-negru simbolizează viaţa şi moartea, noapte-zi, iar cu acesta se ating porţile grajdu­rilor, spre a asigura înmulţirea vitelor. Când alaiul piţărăilor ajunge la ultima gospodărie din localitate, acolo vin lăutarii şi se organizează hora satului, când tinerii piţărăi îşi arată pentru prima dată faţa, aruncând măştile în mijlocul horei. Până atunci nimeni nu ştie ce chipuri se ascund sub măşti pentru că echiparea are şi ea un ritual unic. Piţărăii se duc în pădure sau într-o peşteră şi acolo îmbracă măştile şi costumele, astfel încât să fie păstrat secretul identităţii până la sfârşit, iar de picior îşi atârnă câte un clopot, să-i sperie pe cei care ar putea face rău alaiului. Seara, piţărăii, în grupuri de câte trei sau patru, se reîntorc la casele gospodarilor şi cântă colinde (Steaua, Moş Crăciun, Hai degrabă, boieri mari etc.). De fapt, lăutarii şi tinerii cântă toată noaptea, până la revărsatul zorilor. Se spune că, în ziua de Ajun, nu se dă nimic din casă, ca să nu zboare norocul şi se adună tot ceea ce ai împrumutat în sat, ca Anul Nou să le găsească acasă. Se face apoi focul la răscruce de drumuri şi se dau de pomană colaci şi ţuică fiartă, astfel făcându-se legătura cu sufletul celor plecaţi în lumea cealaltă. Toate ritualurile au semnificaţia de purificare, de primenire a locului şi trupului, pentru a întâmpina sărbătoarea Naşterii Domnului cum se cuvine.“

Jocul Jianului

Maria Văduva, renumită interpretă a plaiurilor munteneşti, şi-a amintit de acest obicei practicat în copilăria domniei sale, Jianul. Pornit din Oltenia şi răspândit în toată ţara, în versiuni specifice diverselor zone etnofolclorice, obiceiul Jianului, din prima zi a Crăciunului, un teatru popular cu text profan de fapt, îl are în prim-plan pe unul dintre tinerii chipeşi ai locului (n.n. – deunăzi vreme era selectat pentru acest rol numai unul care făcuse armata), care-l întruchipează pe haiducul Iancu Jianu. El apare flancat de doi turci, un vânător, o mireasă şi încă doi sau trei haiduci. Jianul merge din casă în casă, ca o fugă permanentă de poteră, însoţit de mireasa lui, cea care de altfel face oficiile de primire a colindului. La sfârşit se joacă bine-cunoscutul joc popular numit chiar aşa, Jianul: „Hai Jian, Jian, Jian / Că nu te-am jucat de-un an. / Jiene, de unde vii? / Vin din târg, de peste Jii. / Jiene, ce-ai târguit? / Numai aur şi argint / Şi vreo trei kile de plumb, / Să duc la haiduci, în crâng...“

În Dobrogea şi Moldova din distribuţie fac parte Anul Nou, Anul Vechi, Jianul, doi haiduci, ciobanul, turcul, potera, vânătorul şi iubita Jianului. În sudul ţării toate personajele, 11 colindători, 10 bărbaţi şi o femeie (sunt introduse roluri precum doctorul şi un moş) umblă călare pe cai şi colindă pe la casele oamenilor mai înstăriţi. Caii sunt împodobiţi cu salbe şi clopoţei, cu cârpe multicolore.

Maria Bogdan

Iulia Mihai sau fata cu „talent nativ cât carul“

Pe Iulia Mihai am ascultat-o prima dată la televizor, interpretând fără cusur şi cu o voce extrem de plăcută o doină culeasă din Clejani. N-aş fi crezut să aibă doar 16 ani. La această vârstă a „încolonat“ deja în spatele său o carieră: are opt sau nouă mari premii la cele mai importante festivaluri de folclor la care a putut participa, a editat un album de muzică populară, este o prezenţă constantă la emisiunile folclorice de la TVR, este difuzată la radio şi televiziune. Dacă ar fi s-o cităm pe profesoara ei de canto, o altă interpretă valoroasă din valul tinerei generaţii, Loredana Streche, Iulia Mihai este un „talent înnăscut“. De fapt, expresia a fost alta: „Fata asta are talent nativ cât carul.“

– Ai luat anul acesta cam tot ceea ce se putea în concursurile de muzică populară: marile trofee la Festivalul-concurs „Mariana Drăghicescu“ (Timiş şi Caraş-Severin), Festivalul naţional de folclor „Strugurele de Aur“ (Jidvei-Alba), Festivalul „Drăgan Muntean“ (Deva) şi Festivalul – concurs internaţional de interpretare vocală şi instrumentală „Iosif-Sivu şi Cosmin Holban“ (Timişoara). Pentru vârsta pe care o ai, 16 ani, ai realizat o performanţă de invidiat.

– Pe 17 iulie am împlinit 16 ani. De altfel, n-aş fi putut participa la aceste mari concursuri dacă n-aş fi trecut de baremul de vârstă fixat de organizatori. A fost norocul meu să pot merge la patru importante festivaluri şi, într-o lună, să câştig tot atâtea trofee! Ce să spun, sunt fericită că juriile de specialitate au considerat că vocea şi interpretarea mea sunt demne pentru a dobândi o astfel de clasare.

– Vii de undeva din Clejani, aşezare celebră deja prin tarafurile de lăutari şi muzica de demult interpretată de aceşti rapsozi, ca să le zic aşa, dacă nu greşesc.

– Aşa este. Sunt născută în satul Podu Doamnei, comuna Clejani, judeţul Giurgiu, o localitate vestită pentru lăutarii săi, cu oameni muncitori, cu măsură în toate şi mare disponibilitate de a se ajuta unii pe ceilalţi. Aici am crescut, am copilărit şi am învăţat, aici am toată familia, părinţi, frate şi rude. Sunt legată de ţinutul meu natal şi sunt bucuroasă să-l cânt!

– De unde ai moştenit acest timbru curat, clar, cald, bine stăpânit?

– Părinţii mei, Constantin şi Tudoriţa Mihai, au cântat, dar fără să facă din asta o carieră. Acum tata este cel care mă îndrumă. El mă însoţeşte peste tot unde merg, fie că este vorba de festivaluri, emisiuni, spectacole ori alte evenimente. Le datorez amândurora mult, am părinţi minunaţi şi le mulţumesc pentru tot ceea ce au făcut şi fac pentru mine.

– Cine te-a descoperit şi te-a învăţat cum să cânţi?

– În 2010, când aveam 12 ani, tata a mers la o revedere cu colegii, nu ştiu dacă de facultate sau de liceu, n-are importanţă, iar un prieten bun de-al lui, după ce a auzit povestea despre mine, l-a pus în legătură cu dl prof. Ion Stan, de la Şcoala de Muzică din Giurgiu. Peste câteva luni am avut o primă audiţie. De fapt, tata l-a rugat să-i spună pe şleau dacă merită sau nu să mergem mai departe cu cântecul. Domnul profesor m-a ascultat, i-a spus că am un pic de voce şi n-ar strica să încercăm. S-a ocupat de mine un timp, iar peste alte câteva luni am mers, prin mijlocirea dânsului, la prima emisiune în televiziune, „Vedeta familiei“ realizată de dna Elise Stan, care a avut un rol determinant pentru scurta mea carieră de până acum, cum de altfel se întâmplă cu toată tânăra generaţie, cunoscut fiind faptul că domnia sa chiar şi-a făcut o misiune din a promova tinerii solişti. Am interpretat atunci câteva cântecele învăţate de la oamenii din sat şi chiar nu ştiu ce impresie am făcut. Probabil că bună, din moment ce am fost invitată la mai multe emisiuni după aceea.

– Să înţeleg că debutul n-a fost la şcoală, la o activitate oarecare artistică, ci direct în TVR?

– Cam aşa ceva. Am mai cântat şi la şcoală, domnii profesori tot aşa îmi spuneau, că am oarece voce şi că ar trebui să o modelez, dar dl profesor Stan a avut grijă să facă totul pentru a ajunge, iată, unde sunt astăzi şi-s pe deplin fericită că lucrurile au decurs aşa.

– Între 12 şi 16 ani ce ai mai făcut?

– Între timp am mai participat la concursuri, unde am luat sau nu premii. Primul rezultat bun, adică marele premiu, a venit în 2012, la Festivalul „Doină, doină, cântec dulce“ de la Gura Humorului, după care au urmat trofeele de la „Dor de cântec românesc“ – Constanţa, Festivalul „Doine şi balade“, de la Drăgăneşti-Olt – acum se numeşte „Ileana Constantinescu“ – şi „Munte, munte, brad frumos“, de la Baia de Aramă. La acesta din urmă am avut ocazia şi onoarea să o cunosc pe dna conf. univ. dr. Gabriela Rusu Păsărin, redactor-coordonator la Radio Oltenia Craiova, cea care de altfel a insistat ca juriul să-mi acorde dispensă de vârstă, fiindcă eu aveam doar 15 ani. Pe urmă am realizat înregistrări pentru primul meu album cu maestrul Adrian Grigoraş...

– Nu-mi spune că, la 15 ani, ai realizat un album şi ai un repertoriu al tău!

– Ba da! Melodiile sunt specifice zonei folclorice Vlaşca-Teleorman, unele sunt culese de la vechii lăutari din Clejani, altele sunt prelucrate sau lucrate de maestrul Grigoraş, cu texte realizate de doamnele Georgiana Ion, Jeni Nicolau şi dl Grigore Gherman. Chiar pot să spun că am un repertoriu! Apoi am participat la emisiuni folclorice la TVR; am avut teribila şansă să evoluez la „O dată-n viaţă“, cu Orchestra „Lăutarii“ din Chişinău, condusă de maestrul Nicolae Botgros. Am avut apoi fericirea să cânt alături de dna Floarea Calotă, care este modelul meu în folclor.

– Ce înseamnă pentru tine un trofeu la un festival?

– Mult. Totul. Mă motivează să fiu mai bună. Publicul mă motivează. Mă hrănesc realmente cu aplauze! Ele mă fac să fiu într-un fel mândră de realizările mele şi mărturisesc că sunt încântată că aceeaşi preţuire o văd la doamnele şi domnii profesori, la colegi, părinţi, cunoscuţi.

– E prea devreme să te întreb, dar o fac totuşi: ce vrei să faci mai departe?

– Nu ştiu. În clipa de faţă sunt elevă în clasa a X-a la Colegiul Naţional de Arte „Dinu Lipatti“ – Bucureşti, la clasa de canto popular a profesoarei şi solistei de muzică populară Loredana Streche, căreia simt în fiecare zi că trebuie să-i mulţumesc pentru ceea ce face pentru noi, pentru mine. Aş vrea să merg la Conservator. Sunt unii cunoscuţi care-mi recomandă să fac canto clasic, dar eu nu-mi dau seama deocamdată cum îmi va fi mai bine. Instinctiv aş continua cu folclorul. Muzica populară are viaţă, transpune într-un fel special sentimentele, iar eu simt emoţiile până în adâncul fiinţei atunci când cânt.

– Este ceea ce aş fi vrut să aud fiindcă, ei bine, ai o voce foarte bună, vorba profesoarei tale, eşti un talent nativ.

– Vă mulţumesc, sper să fie aşa!

Maria Bogdan

Daniel Pop, între folclor şi matematică

Studentul Daniel Pop şi-a împărţit până acum pasiunea între muzica populară şi matematică – fizică. Cele două l-au răsplătit din plin, aducând-i diplome, medalii şi trofee deopotrivă de valoroase, peste 100 la număr, palmares care l-a impus pe de o parte în atenţia realizatorilor de emisiuni folclorice, fiind unul dintre tinerii foarte mediatizaţi de Televiziunea Naţională, iar pe de altă parte, i-a uşurat drumul olimpicului de la Şimleu Silvaniei spre o carieră în ştiinţa calculatoarelor.

– Daniel Pop, să începem cu o scurtă prezentare. De unde veniţi?

– Vin din Şimleu Silvaniei, judeţul Sălaj. Aici am copilărit, aici am prins dragoste pentru folclor. Nici nu se putea altfel, dacă e să mă gândesc la numele unui festival internaţional organizat la Şimleu, „La fântâna dorului“, şi la zestrea de artă şi tradiţie populară a Sălajului, decât să se lipească de sufletul omului aceste nestemate de trăire românească. Dar acum sunt student în anul III la Facultatea de Automatică şi Calculatoare a Universităţii Tehnice din Cluj-Napoca şi pot spune despre Cluj că este o a doua casă a mea.

– Aţi excelat nu doar în folclor, ci aţi fost olimpic la matematică şi fizică. Cum o să vă împărţiţi de-acum încolo între cele două pasiuni, fiindcă bănuiesc că ambele vă acaparează, vă sunt extrem de dragi?

– Muzica rămâne, fără doar şi poate, marea mea iubire, prin ea mă relaxez, prin ea explorez trăirile sufletului meu, prin ea mă reprezint şi eu ca om în faţa societăţii. Profesia pe care o voi practica şi pentru care mă pregătesc, programator sau automatist, mi s-a relevat tot prin cântec... Când învăţam pentru olimpiade ascultam folclor. A devenit, pot să zic, o dragoste nouă din dragoste pentru muzica populară.

– Deci v-aţi hotărât deja să faceţi carieră în automatică. Folclorul ce-o să fie?

– Nu mă voi opri niciodată din a cânta. Acum aşa văd lucrurile, să performez ca student, apoi ca practician în automatică şi calculatoare, iar folclorul va rămâne pentru sufletul meu, este şi va fi hrana mea spirituală.

– Cum aţi ajuns să cântaţi?

– Dintr-o întâmplare. Fratele meu, mai mare decât mine cu un an, şi-a manifestat dorinţa să meargă la Clubul Copiilor din Şimleu, la dansuri populare. În ceea ce mă priveşte, nici nu concepeam să am ceva în comun cu folclorul. Dar după câteva luni m-am dus şi eu la club, însă mânat de o cu totul altă dorinţă: văzusem că fratele pleacă în alte localităţi cu ansamblul şi, fiindcă eu nu doream să stau acasă, m-am înscris la dansuri, dar numai cu gândul de a pleca în excursii. A trecut aşa un an. Într-o bună zi, pentru că atunci când mergeam la repetiţii treceam pe lângă sala de canto, i-am spus mamei că vreau şi eu să cânt. A fost contrariată, dar mi-a făcut voia, m-a prezentat profesoarei... În următoarea săptămână am avut şi primul spectacol, am cântat „Eminescu“, piesa soţilor Doina şi Ion Aldea Teodorovici. Aveam 8 ani. Iar de atunci nu cred că a trecut vreo zi fără să le fiu recunoscător profesorilor mei Gavril şi Cornelia Neaga, de la club, cărora le datorez în mare măsură ceea ce sunt astăzi. Dna Neaga mi-a prezentat repertoriul zonei noastre folclorice, m-a învăţat cum să transpun o melodie spre a ajunge la inima ascultătorului, iar eu azi nu mă văd cântând altceva în afară de muzică populară.

– Pe urmă au venit concursurile, cele care formează şi călesc un interpret, îl validează, de fapt, juriile validând solistul.

– Când aveam 11 ani, profesorii noştri au ţinut să realizeze cu toţi membrii Ansamblului folcloric „Barcăul“ al Clubului Copiilor din Şimleu Silvaniei un compact-disc, iar acolo apar şi eu cu câteva melodii. Pe urmă, din cauză că vocea mi-era în schimbare, n-am mai cântat vreo doi ani, iar din clasa a VII-a am reluat colaborarea şi am început să merg la concursuri. La început am obţinut doar menţiuni şi premii speciale, dar pentru mine erau foarte însemnate, fiindcă îmi dădeau semnalul că sunt pe drumul bun, că e bine cum cânt, mă stimulau, într-un cuvânt. După multe ore de studiu şi de muncă au apărut premiile mai importante. Primul care mi-este mie la inimă, „Drumul vinului-ţara vinului“, este obţinut când eram în clasa a VIII-a, la Festivalul „Strugurele de aur“ – Alba Iulia; nume predestinat sau nu, această distincţie mi-a deschis mie drumul spre lumea importantă a muzicii populare de mai târziu! Au urmat multe premii doi şi trei şi, încet-încet, am urcat spre vârful ierarhiei, cu trofee şi premii întâi sau mari premii: Festivalul „Ion Albeşteanu“ – Slobozia, „Vară-vară primăvară”, Sibiu, „Natalia Şerbănescu“ – Tulcea, „Irina Loghin“ – Vălenii de Munte, „Mariana Drăghicescu“ – Timişoara etc. Dar vreau să spun că, mai mult decât premiile, contează că la aceste concursuri înveţi mult de la specialiştii din juriu despre folclor, despre stilul de interpretare, despre cum să porţi costumul popular, cum să păşeşti pe scenă, ce repertoriu e bine să abordezi, despre respectul pentru tradiţie etc.

– Aş vrea să vorbim despre melodiile pe care le interpretaţi. De unde sunt culese?

– La 17 ani am realizat un material, dar care nu-i prezent pe piaţă, ci este pentru mine, ca să zic aşa, cu melodii ale maestrului Ovidiu Barteş; cu unele dintre piese am mers în festivaluri şi mi-au adus premii importante. Cele mai multe sunt culese de la rapsodul popular Petre Haraga, Dumnezeu să-l odihnească, retuşate, aranjate, adaptate împreună cu cei doi maeştri cu care eu colaborez, Liviu Buţiu (Oradea) şi Ovidiu Barteş (Cluj). Sunt cântece cu un mesaj popular puternic şi autentic, care vorbesc de la sine despre Sălajul nostru, despre înţelepciunea omului purtător de tradiţie, despre universul rural, încărcat de atâtea şi atâtea valori ale satului şi ale locuitorilor lui.

– Aţi încheiat perioada concursurilor şi sunteţi interpret pe cont propriu. Cu cine colaboraţi, unde puteţi fi auzit/văzut/ascultat, în afară de TVR, acolo unde sunteţi mereu prezent alături de colegi din valul tânăr, iar ca o paranteză, TVR reprezintă o garanţie pentru valoarea solistului.

– Nu mai merg la concursuri din 2012. Am colaborat şi colaborez în continuare cu Ansamblul folcloric profesionist „Cindrelul – Junii Sibiului“, condus de dna Silvia Macrea, cu Ansamblul folcloric „Meseşul” al Centrului de Cultură şi Artă al judeţului Sălaj, condus de Daniel Săuca, deci pot fi văzut în concertele acestor două ansambluri. Onorez şi alte invitaţii, cum ar fi recitalul de la Festivalul „Ion Albeşteanu“, din octombrie. Sunt difuzat la posturile naţionale şi locale de radio şi TV, iar când despre TVR, nu pot decât să fiu onorat şi bucuros că am fost selectat să reprezint zona mea folclorică în emisiunile de ţinută ale acestei televiziuni. În clipa de faţă, lucrez la un material pe care intenţionez să-l am gata la primăvară, cu melodii în care mi-am pus sufletul, trăirile şi în care mă regăsesc în totalitate.

– În afară de soţii Neaga, cine a mai contribuit la formarea dvs. ca solist de muzică populară?

– Componenţii juriilor de specialitate ale concursurilor şi festivalurilor la care am participat. Şi-mi cer scuze dacă nu-i enumer pe toţi, dar am alese mulţumiri pentru dna Elise Stan, dna Eugenia Florea, dl Gelu Stan de la Radio-Timişoara, dl Gelu Furdui de la Radio-Cluj. Iar gândul meu se îndreaptă mereu şi mereu, cu recunoştinţă, spre regretata dnă Mărioara Murărescu.

– Mă gândeam într-o doară că Sălajul a dat muzicii o mare interpretă, Sava Negrean Brudaşcu. Aveţi o mare obligaţie, să păstraţi şi să duceţi cântecul tot acolo, sus.

– Pentru mine este o mare cinste că am păşit pe acest drum al cântecului, iar cu ajutorul lui Dumnezeu sper să fiu vrednic să duc mai departe folclorul din frumoasa zonă a Sălajului şi să o fac la un nivel care să mă bucure pe mine şi pe cei care mă ascultă.

Maria BOGDAN

Veta BIRIŞ „Doamna moţilor“, Comandorul folclorului românesc

Veta Biriş a cucerit inimile ascultătorilor cu melodiile sale de istorie, neam, glie, devotament, dragoste de ţară. „Cântecul Iancului“ i-a adus notorietatea în toate locurile unde trăiesc români şi de atunci, de când avea 17 ani, şi până azi, când a împlinit 65 de ani, n-a mai părăsit succesul. S-a născut în Veseuş şi locuieşte, de când s-a căsătorit, într-un alt sat component al Jidveiului, Căpâlna de Jos, situat pe Târnava Mică, care şi-a căpătat faima prin Fetele de la Căpâlna şi, bineînţeles, prin Veta Biriş. Cariera, în afară de preţuirea publicului, i-a fost confirmată prin numeroase distincţii, printre care Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor, categoria D – Arta Spectacolului, în semn de apreciere a întregii activităţi şi pentru dăruirea şi talentul interpretativ pus în slujba artei scenice şi a spectacolului, conferit în 2004, şi locul I la „10 pentru România“. De fapt, niciun trofeu nu-i mai valoros decât Veta Biriş însăşi, cu repertoriul său inconfundabil.

– În 1967 aţi debutat în cadrul concursului „Dialoguri la distanţă“. În 1974 aţi câştigat marele trofeu la „Floarea din grădină“. De atunci n-aţi mai părăsit scena.

– Şi nici nu m-aş pricepe să vă spun cum au trecut 47 de ani de cântec! Dar sunt mulţumită că lucrurile s-au întâmplat astfel, că am putut duce comorile folclorice de pe Târnava în toată ţara şi peste tot în lume unde am fost chemată să cânt.

– De unde vine Veta Biriş?

– Dintr-o familie de ţărani care m-a educat în credinţa şi tradiţia neamului meu. Într-un loc unde trăiau laolaltă români, saşi, unguri şi ţigani şi nu ştiu să fi simţit altceva decât armonie între noi. Dumnezeu a binecuvântat casa părinţilor mei cu şapte copii. La 13 ani trebuia să mă trezesc cu noaptea-n cap, să pun desagii pe umăr, să iau ulciorul în mână şi să merg cu tata şi cu mama la sapă, la 6-7 km de sat. Şi asta nu o zi, nu două zile, ci de primăvara şi până toamna...

– Poate şi din cauza aceasta transpuneţi mai bine în cântec spiritul ruralului, fiindcă aţi cunoscut munca şi neamul de-acolo, de la rădăcină. Aş dori însă să vă întreb altceva: care este povestea cântecului patriotic, istoric, cel care v-a făcut unică între interpreţii de muzică populară?

– Tata a fost în al Doilea Război Mondial. Îmi povestea despre trenul mărfar cu care se întorceau soldaţii de pe front, cum oprea în gări, unde-i aşteptau soţiile, părinţii, fraţii. Şi ei intonau: „Ne-ntoarcem iar biruitori/Ostaşii din batalionul doi/Dar nu ne mai întoarcem toţi/ Avem răniţi, avem şi morţi/În Munţii Tatra au căzut/Că Dumnezeu aşa a vrut“... Eu am numit piesa chiar aşa, „Cântec de la tata“. De fiecare dată când îşi amintea de război ne cânta altceva. De la el am învăţat şi baladele moţilor, şi cele despre „Crăişorul Munţilor“, eroul nostru naţional, Avram Iancu. Le-am interpretat chiar de la început, dar pe scenele satelor noastre. Ele au fost interzise o perioadă, până când le-a auzit Adrian Păunescu şi le-a scos la lumină. Sunt prima cântăreaţă din România care a adus acest repertoriu istoric în atenţia marelui public. Nici cu Cenaclul Flacăra, nici altădată, nici măcar acum, oamenii nu pot disocia numele meu de „Cântecul Iancului“, „Sus, sus, sus la munte, sus“, „Aşa-i românul“, „Noi suntem români“, „Hai să-ntindem hora mare“, „Doamne, ocroteşte-i pe români“, „Tu, Ardeal“ etc. Vor necontenit să audă aceste piese.

– Ce-ar fi fost dacă nu era cântecul patriotic?

– Nu ştiu. Bine, eu am în repertoriu şi balade, doine, învârtite, haţegane, purtate, cântece de petrecere, dar cred că a fost norocul meu de a ajunge să fiu cunoscută foarte repede cu un gen muzical care nu se mai auzise până la mine şi care a pătruns imediat la sufletul oamenilor. Cu acest cântec şi eu sunt mai bogată în viaţă şi în suflet!

– Spre deosebire de alţi solişti, n-aveţi CD-uri foarte multe. Melodiile sunt culese ori aveţi şi piese lucrate de dvs.?

– În afară de „Tu, Ardeal“, pe versuri de Adrian Păunescu, şi „Pe câmpia libertăţii“, scrisă de Lucian Avramescu, toate piesele sunt culese din satul meu, din zona Târnavelor, din Alba, de la moţii mei. Zona este atât de densă în tradiţii, are atâta folclor, atâtea şi atâtea izvoare de autenticitate, că e şi păcat să improvizezi altceva. Da, nu am foarte multe materiale şi nici nu m-am zbătut în acest sens; cântecele pe care le am sunt atât de cunoscute, atât de solicitate, valoroase, dacă mi-e permis, iar valoarea este dată de faptul că oamenii doresc să le audă, încât să-mi dea Dumnezeu putere să interpretez ce am!

– E vreun loc anume din ţară în care oamenii, ascultându-vă, reverberează într-un fel mai special, astfel încât să iubiţi mai mult acel loc?

– Mi-e greu să vă spun. Aproape în fiecare loc în care merg trăiesc emoţii intense. Deunăzi, am fost la Târgu-Mureş... Toţi aveau steagul românesc în mână, stăteau în genunchi, îmi sărutau tricolorul de la brâu, lăcrimau, cântau, ovaţionau. Era în sală un fior pe care nu-l pot descrie în cuvinte. Sau când merg la Ţebea, e o mare de oameni care freamătă, parcă e acolo însuşi Crăişorul nostru. Am fost la Slobozia şi nu mi-aş fi închipuit cum poate reacţiona o mână de oameni. Ştiau toate melodiile mele, le-am cântat împreună. Unde-s români şi se simte româneşte succesul e garantat şi emoţia pe măsură.

– Apropo de succes, cum l-aţi purtat fără să vă copleşească?

– N-am ştiut că-l am! Mi-a trebuit multă vreme să mă convingă cineva că-i vorba despre aşa ceva. Doamna Mărioara Murărescu îmi spunea că am glas de aur şi eu îmi închipuiam că spune vorbele doar ca să mă încurajeze. Cu timpul, reacţia spectatorilor, aceeaşi şi azi, m-a făcut să conştientizez totul. De fapt, pentru un interpret nimic nu este mai preţios decât atunci când publicul stă în picioare, cântă, aplaudă, lăcrimează, te cheamă iar şi iar la rampă.

– Îmi place ideea că locuiţi la sat. Şi nu într-unul oarecare, ci în comuna natală, în Alba dvs. V-aţi fi văzut în altă parte?

– Oho, să vă spun ce suferinţă am avut când m-am lansat! Numai eu veneam de la ţară, toată lumea era de la oraş... Dar acum sunt bucuroasă că am avut minte să nu-mi părăsesc locul, toţi avem câte un loc sfânt, iar al meu acesta este. Satul meu mă face fericită, mă face să mă bucur de viaţă, de familie, de nepoţi, de grădina mea, fiindcă chiar şi acum eu lucrez în gospodărie fiindcă vreau şi-mi place, fac tot ceea ce se cuvine, am o casă chivernisită, o curte cu de toate.

– Cum vă privesc oamenii din sat când ştiu că o au lângă ei pe „doamna moţilor“?

– Ca pe un om normal. Şi eu sunt un om normal. La noi s-a păstrat respectul. Dacă eu ies pe drum şi întâlnesc un om mai în vârstă îl salut, nu aştept să se întâmple invers. De sărbători, de Paşi, de Crăciun, noi păstrăm tradiţia, toată lumea vine la mine, eu sunt aceeaşi dintotdeauna. Dar ei sunt foarte mândri atunci când spun că-s din acelaşi sat cu mine! Iar eu sunt la fel de mândră de ei toţi!

Maria Bogdan

Nicuşor Iordan, un urmaş de seamă al rapsozilor Teleormanului

Nicuşor Iordan a dobândit maturitatea şi libertatea, pe care le dau doar conştiinţa valorii de sine, de a vorbi foarte deschis despre lucrurile care i s-au întâmplat ori se mai întâmplă în muzica populară. Este un interpret tânăr, cu voce bună, caldă, promovează un repertoriu neatins de comercial şi face parte, la 35 de ani, din valul de solişti care asigură succesul unui spectacol, oricare ar fi acesta. În fine, se află printre puţinii tineri invitaţi în concertele legendelor folclorului, ceea ce înseamnă clar o recunoaştere a talentului său. Dar Nicuşor Iordan este şi foarte generos: face ce face şi, întrebat despre cariera sa, aduce discuţia despre alţii, cei care i-au influenţat ascensiunea în cântec.

– Veniţi din Teleorman, o zonă care a adus rapsozi de referinţă în folclorul românesc.

– Paradoxal, sunt născut şi crescut în Bucureşti, dar graţie mamei mele, care a copilărit în localitatea Ştorobăneasa, am prins drag de cântecul popular şi îmi place că mă identific cu zona Teleormanului, prin cântec şi grai.

– De când aţi început să cântaţi, cine v-a descoperit?

– Cânt de când eram la grădiniţă. La şcoală am fost descoperit că aş avea ceva talent, dar am îmbrăţişat cu adevărat cântecul de la vârsta de 13 ani, când m-a luat rapsodul Liviu Vasilică în Grupul „Teleormanul“.

– Deci Liviu Vasilică v-a lansat în cântec.

– Regretatul interpret m-a descoperit, dar ca interpret m-au lansat şi ajutat solistul şi redactorul Aurelian Preda şi realizatorul TVR, etnomuzicologul Elise Stan.

– Să facem un remember al primilor ani de cântec.

– Am debutat în Grupul „Teleormanul“, în 1993, şi am rămas aici până în 2001. În 1997 am început să merg în concursuri şi festivaluri, dar făceam în continuare parte din Grupul „Teleormanul“, din cadrul Ansamblului „Burnasul“, care şi astăzi este „în viaţă“, dar nu la acelaşi nivel ca pe vremea regretatului Liviu Vasilică. Revenind la 1997, am fost la un prim concurs, „Toamna buzoiană“, la Nehoiu, unde m-am clasat al treilea, apoi la Festivalul-concurs „Bucur“, din Bucureşti, unde am obţinut locul secund, iar în 1998 am câştigat concursul „Moştenitorii“, organizat de Mărioara Murărescu, prilej cu care am fost invitat şi în emisiunea „Tezaur folcloric“. În anul următor, părăsindu-ne un coleg foarte talentat, o voce de aur a Teleormanului, Alexandru Dachin, care s-a prăpădit de tânăr, am dat concurs pe locul lui de solist vocal la „Burnasul“, dar mergeam în paralel şi cu Grupul „Teleormanul“. În 2001 am fost la ultimul concurs, cel mai râvnit festival de folclor de la acea vreme, „Maria Tănase“, de la Craiova, unde am obţinut premiul Fundaţiei „Maria Tănase“. Acolo a fost, dacă vreţi, festivalul de retragere.

– De ce?

– Fiindcă nu am mai dorit din acel moment să merg în competiţii de acest fel, din cauză că erau nedreptăţi şi atunci, cum probabil sunt şi acum. Am ieşit din concurs euforic, chiar am făcut succes! Dna Elise Stan, care era preşedintele juriului, mi-a spus următoarele cuvinte: „Trofeul nu-l meritaţi niciunul dintre concurenţi, dar tu o să ai premiul întâi“. Spre marea mea surprindere, a doua zi, înainte de festivitatea de premiere, mi s-a spus că am doar premiul fundaţiei.

– Şi aţi trăit marea deziluzie, descurajare.

– Puţin spus! Norocul meu a fost că, în acelaşi an, s-a înfiinţat prima televiziune privată de folclor, Etno TV, care a venit ca o mană cerească pentru noi, tinerii interpreţi. La Etno TV am avut prilejul şi bucuria să cunosc doi oameni cu inima mare, Aurelian Preda şi Valeria Arnăutu, care m-au îmbrăţişat, mi-au dat o şansă, m-au promovat atunci când se făceau cu adevărat calitate în cântecul popular românesc. Fac o paranteză şi spun că astăzi tinerii nu mai au aceeaşi conjunctură favorabilă cum am avut noi, fiindcă sunt puşi să plătească. Bine, până la urmă patronii fac un business din asta, nu trebuie să-i condamnăm; dacă avem ceva de reproşat, trebuie mustrată televiziunea publică, fiindcă acolo au trei canale şi două ore de folclor pe săptămână. E cumplit de puţin! Eu îi mulţumesc bunului Dumnezeu că am prins ultimul tren. Dar generaţiei de 20-24 de ani îi va fi foarte greu, fiindcă nu mai are unde să se promoveze gratuit, trebuie să plătească totul. Mă rog, ca să fim cinstiţi până la capăt, să recunoaştem că se plătea şi înainte, dar altfel. Un post privat măcar taie chitanţă.

– Aţi absolvit o facultate de muzică. Acolo aţi învăţat cum să vă faceţi repertoriul? Multe din piesele dvs. au izul acela inconfundabil de vechi, de autentic.

– Iar am avut noroc, în sensul că am prins în viaţă un bătrân al comunei Ştorobăneasa, Chirescu Florea, care mi-a dat, măsurate ca volum, un întreg compact disc de piese necântate, neştiute, pe care le-am şlefuit puţin, dar le-am păstrat linia melodică şi textul în integralitate, şi le-am pus pe primul meu album, imprimat în 2001, cu Orchestra „Doina Argeşului“, din Piteşti. Înainte de acest material, am înregistrat şase melodii cu regretatul dirijor Dorel Manea, care se găsesc şi-n arhiva Radiodifuziunii Române. În total, am patru albume. Al doilea, realizat în 2004, tot cu „Doina Argeşului“, cuprinde piese culese şi melodii preluate de la colegul minunat care a fost Dachin.

Următoarele sunt albume creaţie proprie, care nu abdică cu nimic de la filonul cântecului autentic teleormănean, imprimate cu prestigioasa Orchestră „Lăutarii“ din Chişinău, condusă de inegalabilul maestru Nicolae Botgros. Chiar dacă se zice că niciodată să nu spui niciodată, eu vin şi spun cu tărie că niciodată nu voi imprima materiale cu alte orchestre fiindcă, de departe, „Lăutarii“ este cea mai valoroasă orchestră de folclor din întreg spaţiul românesc. După umila mea părere, a atins apogeul în materie de folclor.

– Unde puteţi fi ascultat/văzut?

– La Radio Antena Satelor, la Televiziunea Română – şi vreau să vă spun că îi sunt dator dnei Elise Stan, care m-a chemat la multe concerte şi în emisiunea „O dată-n viaţă“ –, la Etno şi Favorit, în concertele de zilele comunei etc. O mare şansă a însemnat pentru mine anul 2007, când am imprimat cu maestrul Botgros; de atunci s-a legat o colaborare excelentă cu domnia sa şi magnifica sa orchestră şi am fost invitat, anual, în concertele „Lăutarilor“ din Republica Moldova. Anul acesta am avut spectacol la Londra, unde am evoluat alături de doamna generaţiei de platină a folclorului, Sofia Vicoveanca, dacă e să dau un singur exemplu care să vorbească despre nivelul spectacolului.

– Dacă fac o sinteză, oamenii importanţi care v-au ajutat să clădiţi această frumoasă carieră, validată prin succesul la public pe care-l aveţi, se numesc...

– În ordine cronologică: Liviu Vasilică, Mărioara Murărescu, Angela Marinescu, dar 70% din tot ceea ce sunt li se datorează lui Aurelian Preda, Valeriei Arnăutu, Elisei Stan, maestrului Botgros. Tuturor am să le mulţumesc toată viaţa pentru ce am devenit ca solist.

Maria BOGDAN

Un interpret iubit mai mult în lume decât la el acasă

Marian Mihai este un interpret de muzică populară mai iubit în Moldova, Moldova noastră şi mai ales Moldova de peste Prut, decât acasă, în Prahova. S-a ridicat prin mult efort propriu şi puţină susţinere mediatică. Nu l-a descoperit nimeni la şcoală; s-a prezentat de unul singur la Şcoala Populară de Artă Ploieşti, pe care a absolvit-o cu succes, a cântat în festivaluri şi mai apoi în spectacole în ţară şi străinătate, iar anul acesta a împlinit 20 de ani de carieră.

– V-aţi născut la Moara Nouă, destul de aproape de Ploieşti.

– M-am născut în 1976, la Moara Nouă, comuna Berceni, un sat dispus chiar pe malul râului Teleajen – şi cântecele mele se încadrează în zona Văii Teleajenului – într-o familie cu trei copii, doi băieţi şi o fată. Eu sunt cel mai mare dintre fraţi. Toată copilăria  mi-am petrecut-o însă la Plopu, în satul Hârsa, la bunica mea. De la dânsa am moştenit vocea, melodiile şi costumul popular.

– Cum se numeşte bunica?

– Ioana se numea. Din păcate s-a prăpădit, dar îi trăiesc cântecele prin mine. Primele imprimări sunt cu melodii învăţate de la dânsa, culese din sat, de la bătrâni. Sunt piese vechi, de vreme ce le ştia de copil, de la veteranii comunei. Unele cred că au şi 100 de ani.

– Cine v-a descoperit şi v-a lansat?

– Nimeni în şcoală. Poate nu era o preocupare în acest sens, nu ştiu. Ce să vă spun, am ştiut că am voce, mi-am luat inima în dinţi şi, când aveam 16 ani, m-am dus la Şcoala Populară de Artă, din Ploieşti, m-a ascultat dna prof. Elena Lungu, care era şi cadru didactic la Liceul de Artă „Carmen Sylva“, şi m-a primit la clasa dânsei de canto popular. În 1994 am obţinut primul loc pe judeţ la un festival numit „La izvor de dor şi cântec“, deci anul acesta s-ar împlini 20 de ani de când am urcat pe scenă. Cam acela a fost debutul meu în ceea ce noi numim – mă rog, eu spun asta – „cântecul mare“.

– V-aţi dezvoltat cariera de unul singur, să înţeleg, fără o susţinere sau o încurajare de undeva. După şcoala de canto, care a fost traseul artistic?

– Am participat la festivaluri şi concursuri naţionale, unde am luat menţiuni, premii pentru locul al treilea din partea juriului, a radiourilor etc. Nu am avut clasări foarte importante, dar pentru mine au contat premiile acestea mici. Am căpătat şi exerciţiul de a evolua în public. Acum 20 de ani, festivalurile erau baza în lansarea unui interpret, nu negativele pe Internet, cu melodii piratate, nu banii daţi la televiziuni, ca astăzi. N-o spun cu răutate. De fapt, nu mă stăpâneşte niciun sentiment când fac astfel de aprecieri. E doar o constatare. E diferenţa dintre muncă multă şi mai puţină muncă. Eu abia-abia am reuşit, în două decenii, să înregistrez un CD cu melodiile mele. Aşadar aici voiam să ajung, între a diferenţia efortul de lucrul facil şi nu întotdeauna de calitate.

– Vorbind despre acest material discografic, o parte dintre piese sunt culese de la bunica Ioana. Restul melodiilor de unde sunt?

– CD-ul aflat deja pe piaţă, intitulat „Iar mă cert cu soacra mea“, titlul unei piese devenite între timp un fel de şlagăr, a fost realizat cu Orchestra „Doina Gorjului“, dirijată de maestrul Marcel Parnica. Cele mai multe cântece sunt de la bunica, iar restul... Am avut norocul unui creator al Prahovei, nevalorificat cum s-ar cuveni în judeţ, doamna Maria Necula, întâi de toate solist de muzică populară în mare vogă în urmă cu câteva decenii, parcă prea mult în uitare azi. Dânsa a realizat textul şi linia melodică a mai multor melodii interpretate de mine. Semnătura dânsei se va regăsi şi pe noul meu album.

– După concursuri ce a urmat?

– După ce am terminat cu concursurile, am imprimat câteva melodii cu Ansamblul „Cununa Carpaţilor“ din Bucureşti. De o bună bucată de vreme lucrez cu dna Maricica Mihoianu, solistă de muzică populară din Iaşi. Ne cunoaştem din 1996 şi de atunci păstrăm o bună colaborare artistică. Împreună cu echipa dânsei mergem la spectacole în judeţele din Moldova, dar şi în Bucureşti şi Buzău. Publicul din Moldova este cald, primitor, ataşat de muzica populară.

– În Prahova, de ce nu?

– După ce mă văd la televizor ori îmi ascultă piesele la radio oamenii mă întreabă de ce nu cânt şi în judeţ, dar nu ştiu ce să răspund. Şi nici nu aş dori să caut înţelesuri acum. Vă dau un exemplu: în Plopu, loc căruia îi duc melodiile bunicii în lume, nu m-a invitat nimeni de câţiva ani. Pentru mine nu este o mare problemă că nu cânt acasă, în Prahova. Mi-e suficient că sunt chemat în ţară, simt iubirea din partea publicului îndeajuns de mult încât să fiu bucuros să cânt mulţi ani de aici înainte oriunde aş fi solicitat.

– Cum e primit în Moldova folclorul prahovean?

– Foarte bine, la fel de bine ca la Chişinău. Am colaborat cu Ansamblul „Prahova“ al Casei de Cultură „I.L. Caragiale“, alături de care am efectuat turnee în ţară şi străinătate, cum ar fi Grecia, Turcia, Republica Moldova. N-am să pot spune vreodată în cuvinte cât de bine am fost primiţi la Chişinău, unde trăiesc oameni cu o bogăţie sufletească imensă, pe care mă tem că noi am pierdut-o...

– Trăiţi din cântat?

– Nu trăiesc din muzică. Ce câştig de pe urma spectacolelor investesc tot în muzică. Nu am fost niciodată angajat în vreo orchestră, nu mi-am dorit şi nu-mi doresc acest statut. Am preferat să fiu liber profesionist. Banii de buzunar îi iau din altă profesie. Am absolvit recent o postliceală de asistent medical generalist şi aş vrea să fac o carieră din asta, evident, undeva în Prahova, fiindcă, chiar dacă nu sunt aici cu cântecul, sunt cu sufletul. Primarul comunei mele, Berceni, a auzit că vreau să plec în afara ţării ca asistent medical pentru că din cântec nu se câştigă foarte mult şi nici din alte profesii nu ies bani. Mi-a zis să plece alţii, nu oamenii buni din comună, aşa că mi-a oferit un lot de casă...

– Frumos gest!

– Şi pe mine m-a impresionat!

– Revenind, aveţi un interpret preferat?

– Doamna Maria Necula şi, evident, prahoveanca noastră care s-a lansat în lume şi cântă pentru lume, dna Irina Loghin.

– Unde vă pot asculta cei care vă îndrăgesc?

– La radio, la televiziune, în emisiunile de specialitate, în spectacole şi, evident, pe net.

– Ce proiect de viitor aveţi?

– Să-mi fac o căsuţă, să-mi văd de familie, să activez ca asistent medical, să lansez noul album de cântece. Deunăzi, am finalizat 12 piese cu „Rapsodia Vasluiului“, orchestră dirijată de Cristian Năstase; urmează să apară pe piaţă acest material. Pe urmă, să nu ratez să spun, o să apară un disc numit „De la Iaşi în toată ţara“, unde dna Maricica Mihoianu are câte un duet cu câte un interpret din fiecare judeţ al ţării, iar din Prahova sunt eu.

– Mulţumesc pentru interviu, succes în carieră şi să ne auzim cu bine!

– Eu mulţumesc revistei Lumea satului pentru tot!

Maria Bogdan

Maria Loga, un suflet revărsat în cântec

Maria Loga este un nume impozant în muzica populară românească. Cu un repertoriu ajuns la 150 de piese şi o carieră artistică de 35 de ani, interpreta poate fi socotită un brand al folclorului gorjenesc pe plan naţional. De mai bine de două decenii s-a alăturat unuia dintre cele mai bine cotate ansambluri din ţară, „Doina Gorjului“ , despre care spune că este a doua sa casă.

– Sunteţi născută în 1960, în satul Drăguţeşti-Gorj, la un pas de Târgu-Jiu. Tot acolo locuiţi şi astăzi ?

– Da, stau în casa părintească, pe care am renovat-o, am extins-o, mi-am creat din ea un univers al meu, unde să mă simt bine, unde să fiu liniştită.

– Cred că sunteţi printre puţinii solişti care au ales să locuiască în spaţiul rural, mai apropiat de spiritul muzicii pe care o cântaţi. Nu v-a ispitit să mergeţi la oraş?

– Am avut, după 1990, oportunitatea să plec la Bucureşti, la un mare ansamblu, dar m-a deranjat până şi gândul de a părăsi Gorjul meu, darămite să trec la fapte. Am fost în turnee în Franţa, Turcia, Israel şi nu vă imaginaţi cât de greu m-am acomodat. Îmi doream în fiecare clipă să revin la Târgu-Jiu. N-aş putea trăi departe de orăşelul meu provincial. Recunosc că mi-ar fi imposibil să mă despart de bătătura casei în care m-am născut şi am crescut. Aici mi-s rădăcinile, aici mă simt împlinită.

– Cum a fost debutul, dna Maria Loga?

– Nici nu ştiu când a fost începutul. Toate amintirile sunt cu mine cântând. De la patru-cinci ani învăţasem piesele Irinei Loghin, Mariei Ciobanu, lui Benone Sinulescu şi Ion Dolănescu, îi ascultam la radio şi tot ce auzeam reproduceam laolaltă cu ei. Debutul pe scenă s-a produs în 1976, la Festivalul „Jiule, pe malul tău“, unde am luat premiul I. După aceea am prins curaj şi am participat la toate ediţiile „Cântarea României“. În 1979 m-am căsătorit, iar în 1980 eram colaboratoare şi solistă a Casei Armatei din Drobeta-Turnu Severin, unde am activat câţiva ani.

Colaboram, de asemenea, cu Orchestra „Danubius“, dirijată de Ionel Puia, cu Orchestra Casei de Cultură, condusă de prof. Ilie Marciuică. Timp de zece ani am mers la toate festivalurile din ţară, unde am dobândit 22 de premii. Acolo i-am întâlnit pe cei mai mari specialişti din folclor – Tiberiu Alexandru, Emilia Comişel, Mărioara Murărescu, Elise Stan, ultimele două oameni de televiziune cu care am şi colaborat în cei 35 de ani de activitate.

Debutul în televiziune l-am avut la 20 de ani, în emisiunea „De strajă patriei“, iar în 1984 am fost invitată în emisiunea „Tezaur folcloric“, după ce am câştigat un premiu de popularitate la Festivalul „Maria Tănase“ din Craiova. Un amănunt: atunci eram invitaţi de către realizatori, nu ne duceam aşa, ca azi, cu banii în buzunar, să cântăm! Specialiştii hotărau cine merită să fie văzut şi ascultat de marele public.

– Care a fost momentul în care aţi ştiut că acesta este destinul dvs., să cântaţi?

– În 1979 am participat la Festivalul Jocului, Portului şi Cântului Popular de la Tismana şi am obţinut trofeul. De atunci n-am mai coborât de pe scenă!

După perioada de la Severin, am revenit la Târgu-Jiu şi am cântat vreme de 14 ani, seară de seară, în cel mai renumit şi mare restaurant-hotel, Gorj se numea, singură sau în colaborare cu Teatrul „C. Tănase“. Acolo l-am cunoscut pe maestrul Ion Ghiţulescu, de la care am învăţat numai lucruri bune. Dumnealui m-a îndemnat să cânt doar folclor fiindcă, la început, cochetam cu muzica uşoară şi romanţa. Aveam şi am o admiraţie nemărginită pentru Angela Similea, iar romanţele Ioanei Radu le iubeam realmente.

În 1994 m-am angajat la Orchestra „Doina Gorjului“, pe care o socotesc a doua mea casă, poate de aceea n-am mai plecat de acolo.

– Dar gloria personală când aţi încercat-o?

– A venit odată cu primul disc Electrecord, realizat imediat după Revoluţie. Bine, materialul era depus de doi ani, dar el trebuia ascultat, revizuit şi aprobat. Din 17 piese am imprimat 11. A fost foarte bine primit de public şi sunt recunoscătoare pentru acest lucru postului Radio Oltenia – Craiova, care m-a promovat în acei ani şi m-a dus pe calea undelor în casele oltenilor. De atunci au început colaborările cu alte radiouri şi televiziuni.

– Aţi absolvit un liceu agricol, aţi lucrat la o staţiune de cercetări... Dacă ar fi fost să nu cântaţi, ce carieră v-ar fi plăcut?

– Am lucrat la staţiune numai o lună. M-am înscris la nişte cursuri de cibernetică-informatică şi am lucrat nouă ani la un oficiu de calcul. Dar între timp cântam. Aveam un program infernal: eram tânără soţie, mămică, angajată, cântam sâmbătă, duminică şi luni la nunţi, plus la restaurant.

M-am pregătit pentru Horticultură, la Craiova, îmi plac foarte mult plantele, natura, îmi place să stau mult în aer liber, am o grădină de flori şi alta de zarzavaturi superbe, am un solar de legume. Ce mi-ar mai fi plăcut? Nu ştiu. Poate să lucrez cu copiii, ca învăţătoare.

– Dar acum chiar că „lucraţi“ cu copiii! Am aflat că scrieţi şi versuri...

– Da, acum am puii mei, cinci nepoţei de la fetele mele, care mi-s dragi ca lumina ochilor. Pentru ei compun acum poezioare. Am scris, e adevărat, şi versuri, dar ele-s pentru sufletul meu, nu de publicat.

– Câte melodii aţi înregistrat în toată cariera?

– Peste 150, cred. Am 15 albume editate şi încă două în lucru.

– Care dintre ele vă reprezintă?

– Sunt piese care s-au cântat la Radio Oltenia – Craiova seară de seară şi, timp de 7 ani, la dedicaţii: „Am iubit cu adevărat“, „Vine, iară, toamna rece“, „Mama mea bună şi sfântă“, „Mama mea, măicuţă bună“, „Doamne, cât mă simt de bine“... Majoritatea sunt culese de la lăutarii Gorjului, de la Pârâu de Pripor şi de la Tismana.

– Cum vă socotiţi viaţa?

– N-aş fi văzut-o în afara cântecului. Eu am fost încercată serios de destin şi am răzbit pentru că am găsit putere în muzică. N-o să credeţi ce vă spun: cântecul mi-a fost soţ, frate, tată, confident, iubit, prieten; în cântec am râs, în cântec am plâns, când am fost supărată am creat şi au ieşit adevărate bijuterii muzicale.

– Cum e să vă iubească lumea? Oferiţi dragoste în cântec şi vi se întoarce dragoste.

– În urmă cu zece ani am primit cutii întregi de scrisori. Azi, de pildă, poştaşul mi-a adus un pachet, un album de fotografii realizat de două fete, una din Giurgiu, alta din Craiova. E un sentiment copleşitor de frumos. Faptul că omul te sună, te cheamă la el în cea mai importantă zi a vieţii sale, vrea să împărtăşească bucuria cu tine e semn că eşti preţuit. Când n-o mai suna telefonul, ceva se întâmplă; ori s-a săturat lumea de tine, ori nu-i mai place ceea ce faci, cum arăţi, cum cânţi...

– Vă doresc să sune telefonul vreme îndelungată de aici înainte!

– Mulţumesc, este ceea ce-mi doresc, fiindcă pe mine asta m-a ţinut, sufletul meu revărsat în cântec şi aprecierea ascultătorilor.

Maria Bogdan

Emilia Dorobanţu, o olteancă talentată, cu folclorul în sânge

La 21 de ani, Emilia Dorobanţu a obţinut cam tot ceea ce-şi putea dori un tânăr, în general, şi un interpret de muzică populară, în special: este laureata celor mai importante festivaluri de folclor din ţară, a trecut, cu succes, de exigenta selecţie a realizatorilor TVR şi Radio România, este prezentator la Favorit TV şi studentă la Universitatea de Muzică Bucureşti.

– La mulţi ani, de ziua naşterii (12 mai)! Tocmai treceam în revistă reuşitele dvs. în plan personal şi muzical. Ce va urma?

– Mulţumesc! În urmă cu ceva ani nu intuiam nimic din ceea ce va urma: să câştig trofee, să prezint o emisiune, însă evident că am visat la toate acestea. Bunul Dumnezeu mi-a scos în cale oameni buni, care m-au ajutat şi au fost lângă mine la momentul potrivit. Ce va urma? Să le cânt oamenilor în continuare şi să le transmit emoţia şi poezia cântecului popular.

– Studiaţi, la facultate, canto clasic. Vă ispiteşte cumva să abandonaţi muzica populară şi să vă reorientaţi spre muzica de operă?

– Nu! E ca şi cum m-aţi întreba dacă aş putea să renunţ la casa părintească. La Şcoala Populară de Arte din Slatina am cântat mai multe genuri muzicale, dar folclorul e-n sânge, are o însemnătate capitală pentru sufletul meu. N-am cum să las la o parte cei zece ani petrecuţi la Ansamblul de dansuri populare „Flori de măr“, din Curtişoara, ori cântecele învăţate de la lăutarii din sat.

– Aţi participat la concursul „Vocea României“, perioadă în care aţi experimentat muzica uşoară. Cu ce impresie aţi plecat de la această emisiune?

– A fost o experienţă de neuitat, cum rar întâlneşti în viaţă, un cumul de energii, emoţii, lacrimi, stări imposibil de redat în cuvinte. Am făcut parte din echipa Loredanei Groza, împreună ne-am simţit ca într-o familie, dar mă bucur că am avut ocazia să-i cunosc şi pe ceilalţi antrenori, Brenciu, Moga şi Smiley, oameni frumoşi, de la care ai ce învăţa. Mi-am făcut prieteni, dar cel mai important lucru, am căpătat încredere în mine şi mi-am însuşit o anumită disciplină.

– Sunteţi născută la Curtişoara – Olt, o localitate la 10 km nord de Slatina, pe malul stâng al Oltului, într-o zonă de trecere de la câmpie la deal. Cât de legată sufleteşte sunteţi de satul dvs. natal?

– La Curtişoara e colţul meu de rai, aici am învăţat să cânt şi să joc, aici bunicii mei ascultau, la radio, muzică populară, când lucrau în grădină. De-abia aştept să mă întorc acasă ori de câte ori sunt plecată! Tocmai de aceea pe primul meu album se vor regăsi melodii care vorbesc despre satul meu, despre Sărbătoarea „Nucului“ (din grădina de vară), învăţăturile tatălui şi îndrumările mamei, dragostea frăţească.

– Părinţii locuiesc la Curtişoara? Ce fac, cu ce se ocupă?

– Părinţii mei sunt agricultori, locuiesc în satul natal, împreună cu fratele meu. Pe mama n-am reuşit niciodată s-o despart de grădină. Adoră să aibă grijă de flori, de livadă. Dacă vă întrebaţi dacă şi ai mei cântă, vă spun că nimeni din familia extinsă n-a avut legătură cu muzica.

– Nu vă întreb când aţi început să cântaţi sau cine v-a descoperit talentul. La vocea pe care o aveţi era lesne să vă observe cineva aptitudinile muzicale. Dar sunt curioasă să aflu care ar fi primele persoane care au fost hotărâtoare pentru formarea dvs. ca profesionist.

– Prima persoană care a intuit că am voce a fost învăţătoarea mea, Irina Tunaru. Maria Tănase Marin este însă omul care mi-a schimbat destinul. Am întâlnit-o pe această minunată doamnă în 2008, la un festival din Dobrogea, în vremea când eu o imitam pe Maria Ciobanu. Coregraful Ansamblului „Flori de Măr“, Costică Bălărău, a rugat-o să mă ajute, să mă formeze. Am fost vrăjită de modul în care m-a învăţat să port costumul popular, să înţeleg ceea ce cânt, să-mi descopăr profunzimea vocii, să-mi formez propriul stil şi să nu mai copiez pe nimeni. Dnei Maria Tănase Marin îi sunt datoare pentru totdeauna, iar acum, când vorbesc despre dânsa, îmi dau lacrimi de recunoştinţă. Mi-a dat pur şi simplu aripi să zbor! Cei cărora întotdeauna am să le mulţumesc sunt părinţii mei, pe care-i iubesc nemărginit.

– Muzica oltenească are un ceva al său inconfundabil. Dacă ar fi să o caracterizaţi în câteva cuvinte, care ar fi acestea?

– Fiecare zonă are cântece şi ritmuri inconfundabile, nu se pot compara între ele, dar muzica oltenească are ceva aparte. Frumuseţea cântecului nu stă într-un anumit lucru, ci ţine de emoţia pe care o transmite, de firea olteanului, cel plin mereu de speranţe, chiar şi când e rătăcit prin lume şi cu sufletul împovărat. Taraful de la Iancu Jianu, condus de Mitel Drăgulin, spune cam aşa: „De la Olt ai luat iuţeala, de la flori ai rumeneala“. Muzica oltenească este precum olteanul, pe cât de simplu, pe atât de profund în sentimente, iute şi ager la minte. Lăutarii sunt cei care au purtat, prin timp, cântecul, iar eu încerc să îl duc mai departe, pentru a aduce în gând, în suflet şi în inimile oamenilor simţirea de neam.

– Greşesc dacă afirm că se simte în tot ceea ce faceţi o mare dragoste pentru Maria Lătăreţu? Ce alţi solişti vă sunt aproape de inimă?

– Când vorbesc despre Maria Lătăreţu sau Maria Tănase întotdeauna simt un fior care tulbură apele sufletului meu. Aceste două uriaşe interprete ale neamului nostru sunt dincolo de cuvinte. Maria Lătăreţu... Cum să nu iubeşti acel gas divin, cu triluri de pasăre măiastră? Sunt mulţi solişti care-mi sunt dragi, nume cunoscute, dar puţini ştiu de rapsodul Lică Militaru, din Drăgăneşti-Olt, cel care cânta, odată, „Venii de la Olt încoa’“, melodie uitată, pe care eu am preluat-o.

– Vă număraţi printre puţinii tineri care au câştigat cam toate marile premii la festivalurile de folclor din România. Cred că din palmares vă lipseşte trofeul „Maria Tănase“, unde aveţi totuşi un premiu întâi. Cât v-au ajutat cele aproape 60 de concursuri la care aţi participat?

– De la Festivalul „Maria Tănase“ am rămas cu cea mai frumoasă amintire, chiar dacă nu am obţinut trofeul: publicul m-a aplaudat şi m-a rechemat pe scenă în timpul concursului, iar premiul mi-a fost înmânat de maestrul Tudor Gheorghe, ceea ce a fost mai mult decât m-aş fi aşteptat. În rest, deşi premiile îşi au rostul lor, n-am mers în competiţii musai pentru a obţine un loc pe podium; am fost doar un copil care bătea la porţile afirmării şi nu aveai cum să faci asta fără să mergi în festivaluri. De fiecare dată am câştigat prieteni noi, sfaturi de la specialiştii în folclor, experienţă.

– Cum se desfăşoară astăzi cariera dvs.? Unde puteţi fi văzută/ascultată?

– Iubitorii de folclor mă pot urmări miercurea şi joia, de la ora 19.00, pe Favorit TV, la emisiunea Ceasuri de folclor, mă pot asculta la radio (posturile Horion, Accent, Antena Satelor, Naţional) şi mă pot vedea la televizor (TVR) sau în spectacolele la care sunt invitată, oriunde în ţară.

– Câte piese aţi înregistrat?

– Am reuşit să realizez mai multe înregistrări cu Orchestra Radiodifuziunii Române, „Doina Gorjului“, „Doina Oltului“. Pentru primul meu album, la care lucrez acum, „Venii de la Olt încoa’“, am ales să aduc în atenţia ascultătorilor 16 piese orchestrate de maestrul Marin Constantin şi realizate cu celebra orchestră „Lăutarii“ din Chişinău, dirijată de inegalabilul Nicolae Botgros.

– Aveţi mulţi admiratori printre ascultători?

– Da, primesc foarte multe mesaje pe reţelele de socializare, am dat şi autografe... este minunat să ştii că nu e în zadar ceea ce faci, că munca îţi este răsplătită prin aprecierea oamenilor.

– Unde vă vedeţi peste 5 sau 10 ani?

– Sigur pot spune că locul meu va fi aici, în România. Nu ştii niciodată unde te duce soarta. Nu? „Muzica nu mă ţine pe loc/Mă poartă din loc în loc.“

Maria BOGDAN

Abonează-te la acest feed RSS