Lumea satului 750x100

update 28 Oct 2020

Zorina Bălan: „Când sunt pe scenă, suntem eu, cântecul, Dumnezeu și publicul“

Rămân la părerea că un interpret de muzică populară – de fapt, de orice fel de muzică – trebuie să cânte nu doar din... gură, ci din toată ființa, fibra și ființa sa pentru a face cântecul nemuritor, pentru a ajunge la inima auditoriului și a-l face să vibreze de emoție și pentru ca numele solistului să rămână, cumva, în memoria generațiilor. Trecutul – așa cum a știut el mai bine să cearnă – a așezat nume ilustre într-o galerie de mari creatori de folclor. Îi știți foarte bine! Din tânăra generație sunt câteva voci care deja s-au detașat, iar printre acestea se află și Zorina Bălan (35 de ani), o interpretă ce și-a măsurat măiestria în... „Crizantema de Aur“ sau trofeul Festivalului „Maria Tănase“.

Reporter: Zorina Bălan, sunteți născută în Corabia, la malul Dunării, într-o familie unde s-a făcut dintotdeauna muzică. Deci nicio mirare că talentul s-a transmis.

Z.B.: Și eu și copiii mei – am trei prunci – suntem născuți în Corabia. Dar multă vreme eu am copilărit la Prundu, dincolo de Olt, în Teleorman. Vin dintr-o familie de lăutari în care toată lumea a cântat. De fapt, facem asta de generații întregi. Străbunica mea, rămasă în memoria oamenilor drept baba Stela, a fost un talent local renumit. Bunicii Stan și Stana au avut taraf, li se spunea taraful Scârcea, frații și surorile bunicilor făceau muzică, apoi mama (Floarea) a cântat toată viața în spectacole sau la petreceri, unde se aduna lume puhoi, iar tata (Nicu) – el din păcate s-a prăpădit când aveam trei ani – le „zicea“ nemaipomenit cu acordeonul. Unchii mei, de asemenea, au cântat, surorile mele au voci excepționale. Tot neamul meu a fost de lăutari sau rapsozi populari. Eu trebuie să mă socotesc o norocoasă pentru că am prins acele vremuri de iubire adevărată între oameni, de căldură sufletească, de veselie. Am trăit momente incredibile alături de ei. Când se strângeau cu toții, de sărbători, la masă, neapărat se lăsa cu o cântare, cu instrumente adevărate sau improvizate. Pe urmă, nu le ajungea masa fericită, trebuiau să și o împărtășească, așa că ieșeau cu tot alaiul pe stradă, iar lumea mergea la poartă, să asculte, să aplaude, să se bucure împreună. Se făcea nuntă după noi! Sunt amintiri tare prețioase, le evoc mereu cu bucurie, mă hrănesc cu ele.

Rep.: Deci ați plecat în carieră cu o zestre bogată: voce, amintiri, talent, neastâmpărul de a cânta. Cum au fost primii ani ca solistă? De fapt, s-o luăm invers, în sensul de a creiona o biografie scurtă.

Z.B.: Eu am plecat cu convingerea mai mare că vreau să fac ceva important cu vocea mea. Pe scenă am urcat pe când aveam trei anișori, la grădiniță. Am absolvit un liceu început la Corabia și finalizat la Craiova, unde m-am mutat între timp. Iar de la școală, ce să zic, plecam frecvent la festivaluri și concursuri de interpretare, era important să nu ratez nicio competiție. Prima persoană cu care am concertat și care m-a scos pur și simplu din sat la oraș este dl prof. Marin Urzicana. Am urmat apoi, vreme de patru ani, Școala Populară de Artă Slatina, clasa de la Corabia, unde l-am avut ca profesor pe dl Ion Baracu, din Izbiceni. Am făcut și nai, apoi vioara a fost o pasiune de-a mea, iar la deslușirea acordurilor m-au ajutat rapsozii Nicu Drăgoi (Stăvaru), Marin Candoi (Corabia) iar mai târziu maestrul Marin Constantin mi-a arătat notele. Când veneam acasă, o învățam pe fetița mea, Vanessa, deci era un dublu câștig.

Rep.: Care a fost primul mare premiu sau trofeu câștigat și la ce vârstă?

Z.B.: Primul trofeu l-am câștigat când aveam 20 de ani și primul... copil! Am obținut marele premiu la „Rapsodia românească“; a fost un concurs național pe etape, organizat de TV Favorit, dar până atunci am mers la nenumărate alte concursuri; de la unele veneam cu premiul I, de la altele cu nimic... După aceea am obținut premiul al III-lea la Festivalul „Maria Lătărețu“ (Târgu Jiu), trofeul Festivalului Național de Folclor „Maria Ciobanu” (Rm. Vâlcea), Trofeul Festivalului Național de muzică lăutărească veche „Zavaidoc“ (Pitești), unde am avut privilegiul să o cunosc pe dna Mărioara Murărescu, titlul „Vocea Populară a Olteniei 2012“ etc.

Rep.: Dar pe care-l considerați cel mai prețios trofeu?

Z.B.: Sunt două la care țin imens fiindcă ambele mi se par remarcabile, pe niciunul nu l-aș putea pune mai presus: trofeul și premiul presei la Festivalul național de romanțe „Crizantema de Aur“ Târgoviște (2016) și trofeul și premiul de popularitate la Festivalul Concurs Național al Interpreților Cântecului Popular Românesc „Maria Tănase“ Craiova (2013). La primul mă tot chinuiam de vreo 10 ani să ajung, dar de fiecare dată mă trezeam... după preselecții. Mi-am zis că poate n-a venit ceasul, n-am ars cât ar trebui să pot cânta romanța, dar știam că odată se va întâmpla. În 2016, într-o bună zi, a venit „Crizantema“ la Craiova, a venit moara la sac! După ce ieșisem dintr-un program extrem de încărcat și eram cumplit de obosită, am primit un telefon de la dna Alina Mavrodin Vasiliu, care m-a chemat la preselecție. Întâi am plâns de m-am săturat, mi se părea că Dumnezeu coborâse lângă mine să-mi deschidă calea și la probă țin minte că, în timp ce interpretam cu vocea ușor ostenită și răgușită, dna Mavrodin lăcrima, spunând către un coleg că „a mai găsit un diamant“. Iar la concurs, ce să vă spun, a fost poate cel mai profund moment pe care l-am putut trăi eu vreodată pe scenă, cu mine uitată în romanță, cântând cu toți porii și cu sala pe care o simțeam vibrând. Poate nu întâmplător juriul a notat evoluția mea cu 10 pe linie. Nici nu îndrăzneam să cred că e real. La „Maria Tănase“ am participat de patru ori!

Rep.: La o ediție anterioară aceleia din 2013 eram absolut convinsă că veți obține trofeul și n-a fost așa...

Z.B.: Dar a fost să fie a patra oară! Deci mie mi-au trebuit 8 ani să cânt, să mă pregătesc, nu doar cu cântecul, ci spiritual, sufletește.

Acel trofeu cred că mi l-a dat Dumnezeu pentru cât am muncit, pentru cât de serioasă am fost cu toată pregătirea. Și am și avut șansa să fiu ajutată de niște oameni cărora le mulțumesc. Trofeul, dar mai cu seamă premiul de popularitate, a fost ca o simbioză a mea cu publicul din Craiova fiindcă atunci am reprezentat Doljul. Sala a vibrat cu totul special, a fost un dar extraordinar, ne-am înrudit, craiovenii m-au primit în inima lor.

Rep.: Spuneați că pentru dvs. era important să nu ratați festivalurile și concursurile. Cât de mult îl ajută pe un interpret prezența la competițiile de interpretare? Înseamnă validarea talentului, o carte de vizită sau garantează o carieră reușită?

Z.B.: Un concurs sau un trofeu nu garantează nimic. Poate e un punct de la care cineva poate hotărî dacă vrea sau nu să rămână pe scenă. Cântecul adevărat sau actul artistic te consumă și e bine că este așa. Dacă nu se întâmplă ca sufletul dă fie împletit cu profesia pe care o alegi, performanța e pusă sub semnul întrebării. Pe mine concursurile m-au ambiționat. Multă vreme chiar unii dintre membrii juriilor mi-au spus că eu nu voi ajunge niciodată pe marile scene, că nu voi ajunge artist profesionist, să merg să-mi văd de nunțile și botezurile mele. Palmele acestea zic că m-au ajutat și din ele s-a născut mai târziu mângâierea...

Rep.: Când anume, pe scenă, ținând cont de reacția publicului, ați simțit gloria adevărată și ați avut sentimentul că v-ați împlinit menirea de solist?

Z.B.: Sentimente puternice am trăit la „Crizantema de aur“ și „Maria Tănase“. Și s-a mai întâmplat ceva copleșitor la Torino. Acolo, tocmai când mi-a venit rândul să urc pe scenă, s-a defectat aparatura. Și am avut cu mine o vioară și un acordeon, am cântat și publicul m-a ovaționat în picioare.

Rep.: Se spune că generația de astăzi este cumva dezavantajată pentru că nu are la dispoziție marile concerte folclorice de altădată. Cum se descurcă un interpret spre a ajunge în vârf?

Z.B.: În primul rând, interpretul trebuie să știe dacă muzica îl împlinește pe el. Și atunci Dumnezeu nu întârzie să-i arate calea. Când iese din casă, cred că tot omul trebuie să îmbrace două haine: rugăciunea și încrederea. Celelalte aspecte sunt amănunte, cum și dacă ajungi în vârf. Cât despre legătura cu publicul, generațiile de dinainte aveau concertele, noi avem alte avantaje: Internetul, You Tube, filmări, rețelele de socializare, televiziunile, că sunt comerciale sau nu, că se plătește pentru apariție sau nu!

Rep.: Faptul că ați înregistrat melodii cu redutabila și selectiva Orchestră „Lăutarii“ a maestrului Botgros spune multe. În fine, ce înseamnă cântecul pentru dvs.?

Z.B.: Am avut plăcerea să înregistrez câteva piese cu maestrul și, da, e o mare onoare să ți se întâmple. Și avem în vedere un nou proiect muzical în care să fie prezentă și mama mea. Dar am imprimat materiale și cu maestrul Marin Constantin, am colaborat cu maestrul Marin Alexandru și am avut marea șansă să urc pe scena Filarmonicii „Oltenia“ din Craiova. Iar ultima... e o întrebare la care ar trebui să fiu foarte atentă, mi-e teamă de cuvinte. Când sunt pe scenă, pentru mine nu există nici mamă, nici tată, nici copil, nici soț, nici prieten; suntem eu, cântecul, Dumnezeu și publicul, actul artistic pe care-l săvârșesc în acel moment.

Maria Bogdan

  • Publicat în Social

De vorbă cu Maria Tănase Marin despre conservarea și valorificarea tradițiilor populare românești

Prof. dr. Maria Tănase Marin este etnomuzicolog, realizator și producător de emisiuni folclorice la TVR. A început inițial cariera ca interpret de muzică populară, dar la scurt timp a preferat să predea arta vocală, ca profesor la Școala Populară de Artă și Colegiul de Artă „Carmen Sylva“ din Ploiești. I-a avut ca elevi, printre alții, pe Iuliana Tudor (prezentator și producător la TVR), Miruna Ionescu (actriță și prezentator la TVR), Ramona Păun (soprană la Opera Națională București), Traian Frâncu și Adriana Deaconu (soliști vocali în orchestra de muzică populară a Filarmonicii „Paul Constantinescu“ Ploiești), Mariana Mușa Trăscău (profesor de muzică și interpretă de muzică populară), Andreia Hăisan (solistă și prezentator la Trinitas TV), Emilia Dorobanțu (solistă de muzică populară) etc. În paralel a lucrat și produs emisiuni la postul național de televiziune.

Reporter: Maria Tănase Marin, ai colindat țara în lung și lat. Ai avut în emisiunile tale sute de invitați, interpreți de mare valoare, dar și creatori de artă populară. Spune-mi, te rog, unde anume din țară se mai păstrează tradiția rurală pură, se practică la propriu, face parte din viața comunității? Eu am avut o experiență unică la Bistrița Bârgăului; am văzut valuri de... straie populare care curgeau înspre biserică, într-o duminică obișnuită, tablou ce mi-a lăsat impresia unei alte lumi, a altui timp.

Maria Tănase Marin: Aș cita, de departe, Bucovina și Ardealul, două zone etnofolclorice de-o bogăție aparte. Dar nici aici nu vom găsi preocupare pentru cultura materială și spirituală în toate satele. Sunt vetre unde oamenii au o legătură profundă cu trecutul lor, au conștiința valorii neamului și a înaintașilor lor, mândria de a fi cine sunt, iar obiceiurile și tradiția populară fac parte din fibra și ființa lor. Eu am exemplul fericit al județului Alba, unde am desfășurat, în calitate de coordonator de evenimente și președintă a juriului, un proiect, „Cultură pentru cultură“ s-a chemat, vreme de șase ani. Acolo am găsit și văzut o demonstrație a ceea ce înseamnă pentru ei tradiția populară, începând de la dansuri vechi, cântece, meșteșuguri, artă tradițională și până la gătit bucatele specifice fiecărei localități. Mi-a plăcut grija ca toate acestea să fie asumate – nu știu cum să-ți spun, e ca și cum ar face parte din educație – și să fie trecute de la o generație la alta, în respect aproape sacru față de tot ce era și este străbun. Acolo sunt rădăcinile lor, acolo e tot rostul lor. Participarea laolaltă a tinerilor, copiilor și bunicilor la această bucurie comună, la această școală, până la urmă, nu are decât să ne încredințeze că moștenirea se transmite și e pe mâini bune.

Rep.: De ce în restul țării – Muntenia, Oltenia, parțial Banat, jumătatea de sud a Moldovei – s-a cam pierdut legătura cu tradiția populară? În fine, o mai găsim în muzee, pe scenă, dar nu în viața de zi cu zi a oamenilor.

M.T.M.: Foarte bună întrebarea ta! Eu aș pune totul pe seama faptului că, știu și eu, avem... forme fără fond. Bun, se fac spectacole extraordinare, cu desfășurări de forțe uneori impresionante – a se citi artiști – dar se uită în fapt sărbătoarea în sine, scopul pentru care se adună oamenii la un loc. Nu se caută în ele tradiționalul, ci se pune prea mare accent pe festivism. Poate în sud oamenii sunt prea grăbiți; în Ardeal și în Bucovina nu-i atâta grabă, parcă și timpul curge altfel, sunt foarte meticuloși cu tot ceea ce înseamnă rădăcina noastră ca neam. Ei țin foarte tare ca totul să fie corect făcut, dacă un joc popular e executat bine, dacă un costum popular e purtat cum trebuie, dacă o casă muzeală redă cu fidelitate istoria locului. Lasă, cum să spun, un fel de amprentă în evoluția satului. Revenind la experiența mea din Alba, n-aș vrea să citez vreun nume, fiindcă s-ar putea să omit pe cineva, dar nu mă pot abține să nu amintesc de maestrul coregraf Sorica Fărcașiu, cea de care se leagă, printre altele, Purtata Fetelor de la Căpâlna sau de Tulnicăresele din Avram Iancu ori Fluierașii de la Șugag. La Alba m-a impresionat și implicarea, deschiderea și pasiunea autorităților în toate activitățile care țin de valorificarea tradițiilor populare și l-aș numit aici pe Ion Dumitrel, președintele CJ, care în plus este fin cunoscător al fenomenului, chiar dacă la origine este oltean... Dedicația acestor oameni m-a determinat apoi să invit mai toate ansamblurile și oamenii valoroși cu care am colaborat la edițiile de colecție ale emisiunii pe care o găzduiesc la TVR.

Rep.: În fiecare județ avem centre de cultură în subordinea consiliilor județene. Ele se numeau, până deunăzi vreme, centre pentru conservarea și valorificarea tradițiilor populare. În ce măsură crezi că aceste instituții reușesc cu adevărat să facă acest lucru? Bine, dăm deoparte Centrul Județean de Cultură Sibiu, unde se fac lucruri de-a dreptul senzaționale, poate un pic și Craiova, care are acea orchestră populară faimoasă, ce poartă numele legendarei Mariei Tănase.

M.T.M.: Eu nu pot să-mi exprim o părere fiindcă nu știu exact ce se petrece acolo. Poate oamenii din aceste instituții se preocupă, poate fac studii în teren, editează niște cărți, au organizat simpozioane, schimburi de experiență. Cert este că uneori efectul muncii lor nu prea se vede, nu lasă urme. Dacă e să ne referim la județul nostru (n.m. – Prahova), eu am venit cu câteva propuneri, dar am fost respinsă de fiecare dată. Am vrut să aduc proiectul de la Alba și în Prahova, să impulsionăm lucrurile în câteva comune unde știam noi că se mai mișcă ceva, dar celor de acolo nu li s-a părut de interes. Am dorit să mă întorc la Școala Populară de Artă cu o idee nouă, de a duce cursurile la sat, acolo unde e rădăcina tradiției, nu de a-i aduce pe cursanții din mediul rural la oraș, nici asta nu s-a putut. Eu fac lucrul acesta, am clasă de cântec tradițional la o fundație, dar aș fi vrut să împrumut din experiența mea la nivelul instituției, fiindcă acolo sunt oameni care au distrus realmente folclorul nostru prahovean. Nu mai zic despre lipsa lor de pregătire... Poate din gestionarea greșită a resurselor nu vedem în fiecare județ ceea ce au Sibiul, Doljul, Alba, Bistrița-Năsăud, poate și Vâlcea, Botoșani, Suceava etc.

Rep.: Toate comunele și orașele au sărbători dedicate fie zilei localității, fie altor sărbători, cum ar fi festivaluri ale viei și vinului, berii, țuicii, dulcețurilor, cașcavalului, cireșelor, castanilor, trandafirilor, bujorului etc. Câte dintre ele chiar mai promovează valorile autentice? Impresia mea este că 80-90% dintre ele sunt kitsch-uri.

M.T.M.: M-am temut un pic, după ce ai spus procentul, să nu zici invers! Sunt sută la sută de acord cu tine! În cadrul acestor manifestări, cum spuneam, se folosește sărbătoarea ca motiv de petrecere, dar de fapt se uită de esență. Ele nu mai ajung la sufletul omului, sunt artificiale, nu au nicio logică în organizare, seamănă teribil între ele, indiferent de zonă. Iau un exemplu: Festivalul usturoiului. De ce

l-ai numit așa? Ca să ai temă centrală usturoiul, să serbezi ocupația de bază a sătenilor, să se simtă oamenii locului onorați și implicați! Or tu îmi aduci chinezării, frigărui, mici, fum, tobogane, tarabe patronate de orășeni, artiști care să cânte pe fugă. Exact hora satului lipsește, Maria! Să vii cu orchestră, nu cu negative, să-l faci pe sătean să se prindă în joc, să se bucure el, să participe el, să simtă că sărbătoarea este a lui.

Rep.: Ultima întrebare ține tot de instituții. Cât rol mai au căminele sau centrele culturale în asigurarea păstrării și promovării tradiției românești?

M.T.M.: Nu prea mai au. Nu mă refer la Ardeal și Bucovina, unde se mai fac lucruri bune, dar retrăgându-ne înspre sudul țării, ei bine, ce să zic... În afară că am construit cămine culturale, că pe altele le-am renovat, le-am dotat, le-am vopsit, care e rostul lor? Să spun că unele servesc pentru parastase și din ce în ce mai rar pentru evenimente culturale? Chiar mă gândeam zilele trecute că ar prinde bine să sun adunarea printre foștii mei elevi și să începem o serie de acțiuni în căminele acestea culturale...

Rep.: Eu am impresia că lucrurile acestea s-au deformat și din cauza celor care au ajuns la conducerea unor astfel de instituții.

M.T.M.: Absolut adevărat! Și eu mă minunez uneori de unde apar oamenii aceștia! Să n-ai nimic în comun cu spiritualitatea și cultura și să conduci tocmai cultura... Asta da ironie!

Rep.: Mulțumesc pentru interviu. La final, poţi transmite un gând cititorilor revistei noastre?

M.T.M.: În primul rând vreau să spun că-mi place tare mult revista Lumea Satului. Faceți toți lucruri grozave acolo. În vremurile acestea tulburi, cititorilor le doresc să aibă încredere în ei, să aibă credință și multă iubire pentru că doar așa putem merge mai departe.

Maria BOGDAN

Muzeul din Slon - colecția de suflet a interpretului de muzică populară Traian Frâncu

Se întâmplă undeva în satul Slon, Prahova, acolo unde primele gospodării au fost ridicate de mocanii din Transilvania, refugiați peste Carpați în vremea prigoanei austro-ungare. Aici găsim unul dintre puținele muzee private din țară, realizat în casa sa de interpretul de muzică populară, consacrat în Prahova și Muntenia, Traian Frâncu. Solist vocal al Orchestrei populare „Flacăra Prahovei“ din cadrul Filarmonicii „Paul Constantinescu“ Ploiești, înființată în urmă cu 60 de ani, artistul a rămas credincios satului în care s-a născut și mai cu seamă se profilează a fi unul dintre păstrătorii a ceea ce țăranul român a zidit în veacuri și a transmis din generație în generație, arta, meșteșugul tradițional și portul popular. Nu e ceva la ordinea zilei să faci un muzeu cu propriile forțe și din dragoste pentru vatra rurală, așa că nici nu se putea mai nimerit, astăzi, decât un interviu cu Traian Frâncu despre care revista noastră a mai scris în urmă cu mai mulți ani, când solistul se afirmase pe scenele din România.

Reporter: Traian Frâncu, ne cunoaștem încă din vremea debutului tău, în fine, de când ai câștigat trofeul Festivalului folcloric „Irina Loghin“ de la Vălenii de Munte. De atunci s-au întâmplat multe în evoluția ta profesională, dar iată, și în în colecția ta de costume populare și de obiecte din gospodăria țăranului român, pe care le-ai adunat într-un muzeu. Cum s-a născut această idee de suflet, căci așa ceva ține strict de suflet?

Traian Frâncu: E o povestioară la mijloc, de suflet și ea. Pe vremea când eram student, am venit acasă la un moment dat, atunci îmi trăiau părinții, și am auzit fără să vreau o discuție între ei. Mama îi zicea tatei: „Măi, Nicule, am crescut șase copii, toți au plecat, o să rămânem ca niște cuci, o să se aleagă praful de tot ce-am agonisit. Uite, am cusut la lumina lămpii atâtea carpete, am țesut atâtea covoare și cuverturi, ștergare, o să rămână totul de izbeliște.“ Atât de tare m-a tulburat și m-a mișcat conversația asta încât le-am promis că voi avea grijă să nu se piardă nimic, că voi păstra cusăturile mamei și obiectele tatălui, că și el le avea moștenite de la bunici, ca pe ceva sfânt. Nu aveam foarte clar conturat atunci ce voi face. Dar ideea n-a întârziat să apară. S-a întâmplat să merg în Maramureș, la colega mea de facultate și de cântec Ileana Matus; ea are în curte o casă a bunicului ei, strămutată din munți, reasamblată întocmai, unde a deschis un muzeu al satului maramureșan.

Și m-am gândit așa: dacă ea a putut să aducă o căsuță din creierul munților, bucată cu bucată, n-aș putea și eu să fac un muzeu la mine acasă? De atunci m-am apucat de treabă! Mai exact, când mi-am făcut lucrarea de licență, am mers mult pe teren. Ajungând pe la bătrâni, am văzut la ei tot felul de piese – costume, ștergare, țesături, obiecte din vechea gospodărie țărănească – și le-am cerut. Ei mi le-au oferit fără tăgadă, zicând ceva de genul: „Ia-le, că și așa copiii noștri o să le arunce pe foc“. Am mers prin case dărăpănate, părăsite și am recuperat obiecte pe care eu le consider de mare preț. Mai apoi, ascultându-mă la radio povestind despre ceea ce vreau să fac, m-am trezit cu oameni la poartă, cu diverse costume sau ustensile vechi. Și uite așa, în timp, am strâns o mulțime de piese care se regăsesc astăzi în muzeu.

Rep.: Unde este deschis muzeul și cum se numește?

T.F.: La mine acasă, în Slon. La început l-am amenajat într-o cameră în casa părintească, dar pentru că am strâns foarte multe exponate am mansardat special clădirea, să am spațiu suficient. Locului nu i-am dat un nume, dar cred că îi voi spune Muzeul de artă populară „Traian Frâncu“.

Rep.: Aș vrea să prezinți muzeul, ce exponate ai, care e povestea celor mai dragi dintre ele. Intuiesc că la loc de cinste sunt țesăturile mamei tale.

T.F.: Fără discuție că, sentimental, cea mai mare valoare o au obiectele lucrate de mama, cărora le-am rezervat un spațiu special. Dar obiectul care-mi aduce mereu o lacrimă este războiul de țesut, cu o năvădeală în el, țolul pe care biata de ea n-a mai reușit să-l termine, când a plecat din lumea aceasta. Din acest colț aș începe turul muzeului. Apoi vine camera de port popular. Mai întâi am colecția din satul meu, iar cele mai vechi costume, dat fiind faptul că strămoșii noștri vin din Ardeal, au similitudini cu cele din zona Făgărașului, cusute în negru. Am – și e o piesă la care țin enorm – un costum popular de mireasă din Slon; persoana care mi l-a oferit a împlinit 82 de ani, iar acesta a aparținut bunicii sale. Deci numără, să zic, pe puțin 150-160 de ani, dacă nu mai bine. Istoria portului popular de la noi e mai complicată un pic. Avem o primă inspirație ardelenească, o alta muntenească, de pe Valea Drăjnuței, care încorporează și comuna Cerașu, și o alta care a apărut în urmă cu 45-55 de ani. Despre această a treia influență trebuie să spun că a alterat cumva filonul din zona aceasta a Prahovei. Pe timpul comunismului, căminele culturale erau obligate – era o „obligație“ foarte bună până la un punct – să creeze costume populare pentru ansamblurile artistice. La noi s-a confecționat unul, dar de fapt modelul era adus din Breaza, nu inspirat de cusăturile sau țesăturile femeilor de la noi. În toate comunele s-a procedat cam la fel, ajungându-se astăzi să se spună – iar afirmația este complet eronată – că acesta este costumul de Prahova. Nu, Slonul are alt costum, la fel Valea Doftanei sau Valea Teleajenului, care diferă semnificativ față de cel din Breaza. Mai am apoi câteva piese din Maramureș, Ardeal, Muscel, Banat etc.

Rep.: Apoi trecem în camera țesăturilor și cusăturilor, după care urmează alte obiecte, inclusiv din gospodăria rurală tradițională.

T.F.: Da. Toate sunt din zona noastră, mă rog, un pic extinse din zona Munteniei, fiindcă nu colecționez nimic din alte regiuni. Vorbesc strict despre țesături și cusături. O istorie aparte o are un covor pe care le-am găsit la o stână; l-am văzut acolo și am făcut schimb cu o mochetă. Covorul acela a fost luat de bunicul ciobanului de la Castel, o construcție – dărâmată între timp – ridicată de Eforia Spitalelor Civile, o organizație care administra spitalele în Muntenia și Moldova, fondată de generalul Pavel Kiseliov în 1832 și care a supraviețuit până în 1948, la venirea comuniștilor. Pe urmă am secțiuni cu carte veche bisericească, icoane și de peste 100 de ani, una este chiar din 1832, ceva numismatică, documente vechi legate de satul Slon și comuna Cerașu, ceramică veche (un vas de sarmale în cenușă, printre altele, pe care au pus ochii mai multe muzee, dar am refuzat categoric să-l dau), obiecte vechi din gospodăria țărănească – topor, barba de cioplit, rindea, vârtelniță, furcă și fus de tors, suveică de război, un dispozitiv de înfășurat ața, cufere, doniță, cădițe din lemn, fier de călcat cu jar, lăzi de zestre, instrument de pieptănat lâna, lampă de gaz, felinare, ploscă, mașină de răsucit și de tors lână etc.

Rep.: Spuneai că obiectele reprezintă donații. Dar știu că ai și investit mulți bani în acest muzeu.

T.F.: Sigur că am și cumpărat! Am găsit la cineva o țiteră și n-a vrut să mi-o dea decât pe o sumă generoasă, zic eu. De la altcineva are un țambal de gât, dar tot așa, contra-cost, plus că am plătit o parte din costume. Dar acest aspect are puțină importanță; esențial este rezultatul pe care eu nu-l măsor în bani, ci în sentimente, în suflet.

Maria Bogdan

In memoriam Ileana Sărăroiu

Pe 13 mai s-au împlinit 37 de ani de la dispariția prematură și fulgerătoare a uneia dintre cele mai îndrăgite interprete de muzică populară pe care le-a dat România, Ileana Sărăroiu. Anul acesta, dacă nu i s-ar fi frânt aripile atât de devreme, solista ar fi împlinit 80 de ani. Întrebarea care probabil este pe buzele tuturor: dacă în scurta sa activitate (a murit la 43 de ani și doar după 15 ani de cântat la cel mai înalt nivel, perioadă socotită de la prima imprimare radio) a lansat atâtea melodii nemuritoare și a ajuns să fie considerată o voce strălucită, poate printre cele mai bune ale timpului său, ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi trăit și astăzi?

Ileana Sărăroiu s-a născut în satul Valea Voievozilor, din comuna Răzvad – Dâmbovița, la 25 septembrie 1936. Urcă pentru prima dată pe scena Casei de Cultură Târgoviște când nici nu împlinise 14 ani. Abordează, atunci și mai târziu, cu foarte mare ușurință, mai multe genuri muzicale: romanță, muzică ușoară, cântece de petrecere și muzică populară. Înzestrată cu un uriaș talent nativ și o voce inconfundabilă, se impune printre interpreți fără să fi obținut trofee la concursurile specifice de folclor. Urmează cursurile Școlii Populare de Artă din Târgoviște și imediat, la București, este angajată, la sugestia textierului Harry Negrin, la Teatrul „Ion Vasilescu“. Până în 1964, când este cooptată în echipa Ansamblului „Ciocârlia“, cântă la vestitele restaurante bucureștene Athénée Palace, Cina, Intercontinental și Minerva, la ansamblurile de cântece și dansuri ale Aviației și Direcției Generale a Serviciului Muncii. A fost colaboratoare a Radioteleviziunii Române. În 1964 imprimă primele piese culese din zona Munteniei la radioul public, iar în 1966 își lansează primul disc la Electrecord. De altfel, toate cântecele reținute azi în Fonoteca de aur sunt realizate cu cele mai profesioniste orchestre și producători. Efectuează numeroase turnee în țară și străinătate, pretutindeni bucurându-se de un enorm succes. În apogeul carierei, când nu împlinise 43 de ani, Ileana Sărăroiu a fost răpusă de-un anevrism cerebral, cel care i-a provocat, în timp ce cânta pe undeva, prin Călărași, un accident vascular fatal.

Perfecțiune în interpretarea romanței

Specialiștii și colegii o consideră una dintre cele mai mari interprete de romanță, după Ioana Radu și Mia Braia. Indiferent de genul muzical abordat, piesele lansate de Ileana Sărăroiu au devenit nemuritoare: „Păsărică, mută-ți cuibul“, „De ce oare eu te-am cunoscut“, „Romanța mea“, „Inimă“, „Pe sub fereastră curge-un râu“, „Am greşit“, „Ți-o părea, puiule, bine“,„Unde e Târgoviștea“, „Doi voinici din Valea Mare“, „De ce plângi, fetița mamii“, „S-a dus vremea de demult“, „Inimioară cu dor mult“, „Ieși, măicuță, la portiță“, „Cântă cucul jos, în luncă“ etc. O altă mare interpretă, plecată și ea în Ceruri, Lucreția Ciobanu, spunea despre Ileana Sărăroiu că „avea o voce curată, foarte bună, excepţională chiar“. Și regretatul Ion Dolănescu, alt nume de referință în muzica populară, vorbea la superlativ despre fosta sa colegă de scenă: „Ileana știa să cânte pentru fiecare și e mare lucru să-ți faci un repertoriu atât de vast. Cânta și romanțe, cânta orice, în toate limbile pământului. Avea darul de a captiva pe toată lumea. Eu zic că fata asta a avut atâta forță – era descurcăreață din cale afară – încât nu avea nevoie de ajutorul nimănui ca să se lanseze. Era o cântăreață completă. După Mia Braia și Ioana Radu, Ileana Sărăroiu s-a apropiat foarte mult de perfecțiune în interpretarea romanței“ (Radio Antena satelor). Foarte târziu, poate mult prea târziu pentru ceea ce a însemnat și înseamnă Ileana Sărăroiu pentru muzica populară, instituțiile de cultură din județul pe care solista l-a reprezentat în lume, vorbim despre Dâmbovița, au organizat un festival cu numele acestei artiste simbol, aflat abia la a patra ediție. A patra dacă va avea loc și-n 2016!

Maria BOGDAN

Mariana Anghel, un reper de autenticitate și valoare în folclorul românesc

După 34 de ani de cântec la cel mai înalt nivel, Mariana Anghel poate fi socotită – de fapt este socotită – reper în ceea ce înseamnă nu doar folclorul hunedorean, ci întreaga muzică populară ca valoare, tradiție, autenticitate, respect, ținută, interpretare. La 16 ani debutează la TVR în prima ediție a emisiunii „Tezaur folcloric“, la 17 ani câștigă prima etapă a concursului „Florea din grădină“ și multe alte distincții de prestigiu, iar de atunci și până astăzi drumul în cântec al Marianei Anghel este unul de excepție. Născută în frumoasele ținuturi ale Văii Streiului, la Călanul Mic – Hunedoara, inter­preta a dăruit publicului melodii de colecție, toate înregistrate în radio și televiziune, a fost răsplătită cu premiul Fundației „Ethnos“ pentru culegerea și valorificarea folclorului, fotografia sa se află la sediul Organizației Internaționale de Folclor de la Modling – Austria, ca reprezentantă a României în galeria valorilor din muzica populară a țărilor din întreaga lume, este inclusă în dicționarul personalităților hunedorene, iar publicul a răsplătit-o cu prețuire neîntreruptă vreme de peste trei decenii.

– Dna Mariana Anghel, ce-au însemnat pentru dvs. TVR, „Tezaur folcloric“ și reputata realizatoare Mărioara Murărescu?

– Cariera mea li se datorează, mă socotesc realmente un produs al TVR. Debutând în prima ediție a „Tezaurului folcloric“, mai târziu, când mă prezenta, dna Murărescu spunea că am o vârstă cu emisiunea domniei sale. Cred că eu am avut șansa unor întâlniri oarecum providențiale; ele mi-au rânduit fericit destinul artistic.

– Până la TVR ce-a fost?

– Până să fiu difuzată la postul public de televiziune, de rosturile mele într-ale muzicii populare s-au îngrijit părinții și fratele meu. Cu mama am făcut naveta la București, când luam lecții de la etnomuzicologul și prof. univ. Emilia Comișel, iar fratele, mai mare ca mine cu cinci ani și care a studiat muzica începând cu clasa întâia, a fost primul meu profesor. Cu el exersam, mă punea să repet un pasaj până i se părea lui că sună perfect. Mai târziu, când aveam 12 ani, am devenit, prin concurs, solista Ansamblului „Doina Streiului“, de la Călan, practic acolo mi-am făcut ucenicia, cântând pe scene importante cu orchestra. Mai târziu am activat în cadrul Ansamblului folcloric „Getusa“ al Centrului de Creație Deva, unde eram înconjurată de toată atenția posibilă sub aspect profesional. Eram într-un fel mândria zonei, după ce am apărut la „Tezaur folcloric“ și obținusem atâtea trofee, inclusiv „Floarea din grădină“, aveam profesori cu care mă pregăteam, îmi selectam repertoriul, am făcut primele culegeri folclorice.

– Dvs. ați urmat și o facultate cu profil muzical. Vreau să vă întreb: cât a contat faptul că ați avut nume cu greutate care v-au format în primii ani și mai apoi cât a atârnat studiul în selectarea repertoriului, dvs. fiind recunoscută nu doar pentru interpretarea: deosebită, ci și pentru autenticitatea pe care o aduceți în muzică și pe scenă?

– Cred că divinitatea a avut grijă să-mi împli­nească dorințele, fiindcă de mică doream să ajung unde am ajuns, poate nu atât de departe, dar marii specialiști care mi-au fost alături în perioada de formare și perfecționare în tehnica vocală au fost hotărâtori pentru devenirea mea artistică. Am avut, e drept, și mare putere de concentrare, dorința de a învăța, capacitatea de a memora și dragostea pentru melosul popular, autentic, adevăr folcloric, cum spun eu. Este ceea ce încerc să transmit și eu elevilor mei de la Școala Populară de Arte și Meserii „Ilie Micu“ din Sibiu.

– Prezentând melodia „Suntem uniți de Carpați“ vorbeați despre îngemănarea inclusiv în sufletul dvs., nu numai în cântec, a mai multor zone: a Sibiului, acolo unde sunteți colaborator permanent al „Cindrelului - Junii Sibiului“ și profesor la catedra de canto, Vaideeni, Vâlcea – de unde este soțul dvs. și Ținutul Hunedoarei, unde v-ați născut. Care este adevăratul „acasă“?

– Călanul Mic, locul unde trăiesc părinții mei și unde am copilărit. Întotdeauna universul copilăriei este punctul de unde pleci și unde te întorci de fiecare dată, de acolo îți încarci sufletul, de acolo îți iei seva, puterea.

– Vorbind despre Călanul Mic, în ce mod v-a influențat acest spațiu cântecul?

– Sută la sută! Trăirile mele adunate pas cu pas, în perioada de formare ca om, dar și ca interpret, s-au transferat în cântec. Faptul că am participat la toate secvențele care se petrec aievea în universul rural, de la naștere la moarte, de la bucurie la tristețe, m-au făcut să știu să dau valoare fiecărui cântec. Au fost foarte multe piese culese cu care aproape m-am confundat; ele nu aveau nicio legătură cu povestea mea, dar am intrat în atmosfera lor poate tocmai pentru că regăsesc în ele episoade trăite, sentimente, întâmplări.

În perioada de formare am făcut acest lucru inconștient, dar mai târziu, după studii, am știut să gestionez stările de pe poziția specialistului. Una peste alta, cântecele, fie că sunt creații proprii ori folclor cules, sunt rezultatul acestor experiențe de viață.

– Sunteți, trebuie să spun, selectiv prezentă pe micul ecran și în spectacole. Oamenii vă pot urmări însă și în concerte de muzică religioasă.

– Am pornit un proiect în urmă cu șapte ani – concepția și regia îmi aparțin – devenit deja tradiție, de muzică religioasă. Am plecat la drum împreună cu actorul Dorel Vișan, cu orchestră și grup vocal, pe urmă, pentru complexitate, am colaborat și colaborez cu Ionuț Fulea și actrița Maria Ploae. Ni se solicită turnee de mai multe ori pe an, în preajma sărbătorilor, este un proiect tare drag nouă.

– Și publicului. Se umple sala?

– O, da! Este un adevărat fenomen. Oamenii au nevoie de rugăciuni cântate. Oamenii au nevoie să-i asculte pe Dorel Vișan sau Maria Ploae. Oamenii își fac timp și pentru suflet. Au mare nevoie de așa ceva!

– Oamenii au nevoie și de folclor?

– Să știți că, în toată nebunia asta, noi încă mai avem iubitori de frumos și de folclor. Întotdeauna au fost curente din acestea moderne, dar ele vin și pleacă, nu lasă nimic în urmă, fiindcă n-au consistență și mesaj. Nu transmit nimic. Or, valori fundamentale, cum sunt Maria Tănase sau Maria Lătărețu, n-au vârstă, se adresează rădăcinii românismului.

– Se întorc oamenii din risipiri? Revin la valori, la izvor, la rădăcina neamului, la tradiție?

– Totul se întâmplă ciclic. După experimente sau năuciri temporare, toți revin la ceea ce ne definește ca neam. Știți, e ca atunci când îl căutăm pe Dumnezeu oriunde, numai în sufletul nostru nu, și de fapt El e acolo permanent... acolo locuiește. Așa și cu tradiția ori folclorul adevărat: fac parte din inima noastră, românismul și izvorul se află în noi; trebuie doar să le redescoperim.

Maria Bogdan

Zinaida Bolboceanu, un cântec din inima Basarabiei

A studiat arte plastice și a urmat Conservatorul de Stat din Chișinău. A predat ori a pregătit tinere talente în arta vocală populară. A adunat peste 15 ani de profesorat (ca lector, lector superior și conferențiar universitar) la Academia de Muzică, Teatru și Artă Plastică (fostul Conservator de Stat) din capitala Republicii Moldova. Și a cântat în tot acest răstimp pe scenele de-acasă, din ambele „acasă“, Moldova și România, apoi în Ucraina, Iugoslavia, Germania, Belgia, Rusia, Italia, Grecia, Emiratele Arabe Unite. Dar nu a cântat orice, oriunde și oricum. Poate că aici se face diferența: cântecului popular i-a dat dimensiunea de artă. Fiecare apariție pe scenă ori pe micul ecran este o creație în sine. Iar melodiile, aduse parcă din niște răscoliri și doruri neștiute, poartă o amprentă inconfundabilă și un nume: Zinaida Bolboceanu.

Născută în 1959, în comuna Opaci, județul Căușeni, undeva în sud-estul țării, aproape de granița cu Bugeacul administrat de Ucraina, Zinaida Bolboceanu manifestă de mică aptitudini artistice. Se mută cu părinții în apropierea Chișinăului pentru a urma cele mai bune școli de arte plastice. În facultate studiază arta populară vocală. În 1987 debutează la TV Moldova, iar în 1989 susține primul mare concert solo la Filarmonica de Stat. A colaborat cu taraful din Colicăuți, cu ansamblurile folclorice „Poenița“ (Cojușna), „Mărțișor“ (Chișinău), „Busuioc Moldovenesc“ (Chișinău), „Busuiocul“ (Bacău), a fost solistă a Teatrului Etnofolcloric „Ion Creangă“ etc. În România a câștigat definitiv inima publicului cu memorabilele evoluții în cadrul Grupului folcloric Ethnos.

Despre destinul artistic, carieră, oameni, întâmplări

Zinaida Bolboceanu s-a împărțit toată viața între cariera didactică și cea interpretativă. Sau mai degrabă le-a împletit într-un fel creativ unic, rezultând din această plămadă un repertoriu care o diferențiază, prin stil, versuri și linie melodică, de oricine altcineva. Astăzi a ajuns la un nivel artistic și profesional unanim recunoscut și apreciat de ascultători. Nu spunem și de către specialiști, domnia sa însăși fiind un reputat specialist. Privind în urmă, la episoadele care au condus-o prin viață la ceea ce este astăzi, prof. Zinaida Bolboceanu are o abordare unică: „Nu știu dacă cineva are un răspuns sută la sută obiectiv în explicarea anumitor reușite sau nereușite din viața personală. Intenționat sau nu se omit niște „virgule“ și astfel se denaturează realitatea. În multe cazuri, aceste „virgule“ ne-au schimbat sensul vieții și atitudinea noastră față de ea. Atât timp cât nu vom scoate la iveală toate faptele, toate persoanele prezente în viața noastră, povestirile rămân subiective, în care ne vom lăuda ori ne vom atribui niște succese sau ne vom plânge cât de greu am reușit fără vreun ajutor, invocând faptul că «m-am născut talentat» sau «am știut să muncesc», de aceea am reușit. Cine știe câte talente s-au stins nedescoperite? Cine știe cât au muncit unii oameni talentați, dar au rămas anonimi și săraci? Într-o viață gândiți-vă câtă lume ne-a ghidat, câți oameni am întâlnit, câte evenimente au intervenit și ne-au schimbat radical mersul ei, de multe ori în pofida voinței noastre... Suntem puși în fața examenelor vieții și, ca orice examen, trebuie susținut. Și atunci apare Măria Sa Întâmplarea care, desigur, e adusă de către cineva. Acest cineva, uneori cu numele uitat de noi sau poate necunoscut niciodată, a fost un medic, un profesor, un coleg, un vecin, un trecător. Cineva care ți-a dat un sfat, te-a avertizat de ceva, un cineva care te-a iubit sau ai iubit din umbră, ba chiar un om neprietenos care te-a ambiționat și ai vrut să-i demonstrezi că poți, cineva care ți-a oferit, spre completare, o sumă de bani la procurarea casei în care locuiești, să iei un bilet pentru a pleca în lume, unde ți-ai schimbat viața radical, cineva care te-a ajutat să ocupi un loc de muncă atunci când nu mai aveai nicio șansă... De câte ori sunt pomeniți în povestiri acești salvatori și creatori ai sorții noastre?“

În slujba culturii tradiționale

Dacă ar fi să se alcătuiască vreodată pentru folclorul românesc, tot folclorul românesc, indiferent din care parte a lumii ar fi cântat, o colecție de originalitate și autenticitate, piese precum „Of, inima me“, „Măi, Vasile“, „Cine aude gura mea“, „Of, leliță Mărioară“, „Iese lelea din bordei“, „Seară bună, eu mă duc“ n-ar avea cum să lipsească. În plus, Zinaida Bolboceanu face artă din fiecare apariție pe scenă, din fiecare cântec, din modul în care poartă costumul popular. Am întrebat-o pe artistă din ce resorturi interioare sau ale neamului nostru de dincolo de Prut a cules și a adus la lumină aceste nestemate folclorice: „Țin foarte mult la tradiții, obiceiuri, ritualuri, reguli care dau o ordine lucrurilor, nu-mi plac cărările bătute. Din această cauză de multe ori zic «nu» când toți zic «da» și invers, pentru că nu-mi plac șabloanele, ele ucid personalitatea și creativitatea. Mă conduc după criterii învățate de la părinți – frumos, nu urât; bine, nu rău – atribute pe care le-am conștientizat mai apoi în materie de estetică și etică, studiind arta plastică și arta vocala tradițională. Toată creația mea este ghidată de aceste criterii, ele primează, nicicum banul. Ele și-au pus amprenta asupra mea ca om, asupra perceperii rostului vieții mele în aceasta lume mare și agitată, dar și în formarea gustului artistic care stă la baza activității mele profesionale în slujba culturii tradiționale și nu în ultimul rând a celei pedagogice, pe care o practic de la vârstă de 20 de ani. Efectul s-a produs, dar cauzele n-am să mi le explic niciodată obiectiv deoarece ar însemna să-mi atribui numai mie mersul vieții. Factorul numărul unu, care nu depinde de conștiința noastră, dar e decisiv, ar fi un soi de destin – când, unde și cine ne-a născut, iar al doilea l-aș sintetiza în sintagma «oameni potriviți, la timpul potrivit»“.

Cu și despre țară – o rană deschisă

În prezent, ajunsă la apogeul unei cariere strălucite, în afară de muzică Zinaida Bolboceanu „arde“ pentru alte idealuri: „Am învățat să nu-mi fie frică de încercările vieții, să mă retrag când e cazul, să-mi recunosc vinovăția, să mă bucur și să prețuiesc puținul și să merg mereu mai departe. Am învățat să nu fiu mândră, să iert, să ajut când chiar nici eu nu am. Am învățat că unele decizii mă privesc personal și trebuie să fiu precaută, să nu deranjez pe alții, iar altele trebuie hotărâte pentru binele celor din jur, jertfindu-mă pe mine însămi. Apoi am învățat că, dacă faci bine, nu trebuie să aștepți răsplată, fiindcă nici eu, oricât nu mi-aș dori, niciodată n-am să fiu vrednică să-i răsplătesc pe binefăcătorii mei. Am învățat că, până la urmă, toate sunt trecătoare, că nimeni și nimic nu e veșnic, că trece una și vine alta, iar lupta nu ia sfârșit niciodată. Eu nu mă opresc, chiar dacă personal nu mai am nevoie de multe, dar lupt pentru alții, lupt pentru ȚARĂ, rana mea deschisă, și am să lupt câte zile voi avea. Vreau REÎNTREGIREA țării... Cu plecăciune și respect, cititorului care s-a aplecat asupra împărtășirii mele!“

Maria BOGDAN

Constantin Lătărețu, un nume consacrat al folclorului gorjean

Constantin Lătărețu este un nume deja consacrat al scenei folclorice. Și nu doar pentru timbrul vocal, asemănător cu al legendarei Maria Lătărețu, ci mai ales pentru talentul său interpretativ, talent răsplătit de public și recunoscut de profesioniștii din muzica populară. Într-un interviu radiodifuzat de „Antena satelor“, solistul din Gorj spunea că-i place să fie considerat rapsod sau lăutar: „în suflet îmi place să mă socotesc lăutarul Constantin Lătărețu, mi se pare superficial să mi se spună artist, de fapt, termenul nu are nicio legătură cu portul popular, cu muzica tradițională pe care o cânt, e mai profund să fiu numit lăutar“.

– Cred că întrebarea care vi se pune cel mai des este legată de nume și de stilul dvs. de a interpreta: sunteți ruda ilustrei dvs. înaintașe, Maria Lătărețu?

– Sunt rudă cu soțul domniei sale, Tică Lătărețu, dar rude îndepărtate, nepot prin alianță. Însă n-ar fi contat în muzică acest aspect dacă n-aș fi venit și eu cu înzestrarea nativă de a cânta. E adevărat, Maria Lătărețu a fost și va rămâne modelul meu, un reper absolut despre ceea ce înseamnă profesionalism, dedicație, respect pentru folclor și public, emoție, autenticitate, modestie și măreție, valori morale etc.

– Într-o familie în care aproape că v-ați născut ascultând muzică n-ar fi nimerit să vă întreb de la cine și când ați învățat a cânta. Și totuși o fac.

– La mine acasă, în Runcu-Gorj, sat de lângă Cheile Sohodolului, nimeni nu este străin de muzică. Mama și tata au cântat, fără a face o carieră, bunicul meu Ion Lătărețu a fost lăutar, cum și străbunicul Nicolae Lătărețu a fost instrumentist, prin anii de dinainte de război, în taraful care o acompania pe Maria Lătărețu (n.n. – mătușa Mărița, cum o numeau apropiații din satele Gorjului), înainte ca ea să devină celebră. Dar atașamentul față de muzică i-l datorez maestrului Marcel Parnica, domnia sa a fost cel care a intuit că așa avea suficient talent pentru a face carieră în acest domeniu. Îmi place să-l numesc mentorul meu, cel care m-a condus prima dată prin tainele folclorului.

– Cântați la vioară și vocal. Este apariția cu care ați obișnuit publicul. Ce-a fost mai înainte, studiul la vioară sau canto popular?

– Vioara. Dar o vioară stăpânită după studiul cu maestrul Parnica, la Școala Populară de Artă Târgu-Jiu. Eu am absolvit Liceul de Artă „Constantin Brăiloiu“ din Târgu-Jiu și Facultatea de Muzică din cadrul Universității „Spiru Haret“, din București, deci am și învățat muzica. Dar la un moment dat am simțit că pot la fel de bine să fiu și solist vocal. Faptul că am combinat apoi vioara cu interpretarea vocală n-a făcut altceva decât să mă ajute în tot parcursul meu de până acum. Spectatorii, indiferent că evoluez într-un festival sătesc, eveniment privat, concert, emisiuni folclorice, așa s-au obișnuit cu mine și asta-mi cer.

– Care a fost momentul care v-a lansat în lumea importantă a folclorului?

– Festivalul „Maria Tănase“, de la Craiova, unde am obținut, în 1999, Marele Trofeu, interpretând „Balada lui Mihu Haiducul“ și „Murgule, coamă frumoasă“. Aveam 18 ani și de atunci am intrat în atenția profesioniștilor din radio și televiziune. Le-aș numi neapărat aici pe doamnele Elise Stan și Eugenia Florea care m-au ajutat și au jucat un rol hotărâtor în destinul meu muzical ulterior. În clasele a XI-a și a XII-a de liceu am fost olimpic (locul I și III) la olimpiadele naționale de interpretare muzicală, pe urmă am primit distincții la Festivalul „Maria Lătărețu“ (premiul special al juriului), Festivalul național de folclor „Ion Drăgoi“ (diploma pentru autenticitate), Festivalul „Corabia de aur“ (premiul I), Festivalul folcloric pentru tineret „Pe-un fir de baladă“ (diplomă de excelență), Festivalul Lăutarilor Gorjeni (premiul I), Festivalul național al cântecului și dansului popular românesc (premiul I) etc. Vă mărturisesc însă că nu mi-am făcut un țel din a merge la concursuri.

– Aveți piese imprimate în radio și ați editat deja patru albume. De unde vă luați melodiile, cum v-ați alcătuit repertoriul?

– Toată muzica este din vatra satului gorjean. Primul meu album a fost înregistrat cu melodii din repertoriul Mariei Lătărețu și Mariei Apostol, iar în următoarele sunt piese fie culese de la bătrâni, iar la noi, în Gorj, nu ducem lipsă de așa ceva, mai ales în satele în care există încă lăutari în fiecare casă – Pârău, Tismana, Peșteana sau chiar în localitatea mea natală, Runcu – fie melodii proprii, dar tot de inspirație gorjeană, în care stilul specific nordului Olteniei rămâne nealterat.

– Vă socotiți interpret de muzică populară sau lăutar?

– Depinde cine și ce înțelege despre a fi lăutar. Sunt fascinat de muzica interbelică, îmi place imens Zavaidoc, îmi plac lăutarii de demult ai Gorjului și aș fi onorat să le pot călca pe urme. În repertoriu am piese folclorice și deopotrivă de inspirație lăutărească, această muzică fiind la originea a ceea ce specialiștii numesc muzică autentică. Apropo de muzica interbelică, am participat cu piese de acest gen la o emisiune realizată de dna Maria Tănase Marin, pe TVR 2, o reușită deplină în domeniu. Am fost și rămân adeptul faptului că, pe scenă, important este să aduci emoție. Iar muzica mea din Gorj face din plin acest lucru. Nu o spun neapărat eu, e ceea ce-mi transmit spectatorii, ascultătorii.

Maria Bogdan

Maria Ciobanu și-a luat rămas bun de la scenă

Supranumită „ciocârlia cântecului popular românesc“, Maria Ciobanu, interpreta care a dominat folclorul ultimelor patru-cinci decenii, alături de alte nume mari ale muzicii populare, s-a retras din activitate printr-o serie de cinci spectacole (București, Craiova, Iași, Râmnicu Vâlcea și Bacău) sugestiv intitulate „Lie, lie ciocârlie, rămân a voastră Mărie“.

În vârstă de 78 de ani, solista care a impresionat de la bun început prin performanțele vocale de excepție, considerată de mulți specialiști „un fenomen al folclorului“, e un fel de a spune că și-a luat la revedere de la public; cântecele sale, peste 500 de piese înregistrate în fonoteca de aur a radioului ori arhiva TV – sau imaginile televizate vor face istorie abia de aici înainte. Cariera sa a fost și este una excepțională, greu de egalat, răsplătită întâi de toate cu dragostea fără rezerve a publicului de pretutindeni, dar și distincții rare, dacă ar fi să pomenim doar despre Crucea națională „Serviciul Credincios“ sau Ordinul Coroana României în grad de Cavaler, decorație înmânată de Principesa Margareta din partea Casei Regale a României. În turneul din această primăvară, Maria Ciobanu i-a avut alături pe cei trei copii, artiști naționali sau internaționali de notorietate: soprana Leontina Văduva, Ionuț Dolănescu și Camelia Ciobanu.

Maria Bogdan

Ioana Dan. O valoare înscrisă în arhiva radioului public

IOANA DAN n-a putut despărți cariera didactică de dragostea pentru folclor. Predă muzica la șase școli gimnaziale din Cerașu, Drajna și Posești-Prahova, ca profesor titular, este profesor-îndrumător al grupului vocal de adulți din cadrul Ansamblului „Poienița“ din Drajna, cântă în spectacole, este invitată în emisiuni folclorice la posturile locale și naționale de televiziune, dar izbânda cea mai mare se leagă de faptul că piesele sale au fost incluse în arhiva radioului public. Tânăra știe că o mai completă recunoaștere decât cea a specialiștilor de la Radiodifuziunea Română, poate singurul loc unde se mai triază corect valorile, nu poate exista pentru un interpret.

– Ați visat vreodată să fiți o mare solistă, o Irina Loghin, de exemplu, că tot suntem în Prahova?

– Cine nu visează la așa ceva? Între timp însă mi-am dat seama nu doar că îmi place să cânt. Că mai important este să știu ce, cum și unde cânt. Dar aș fi vrut să fiu Ileana Sărăroiu! Mi-a fost și-mi este model, reperul meu în tot ceea ce înseamnă interpretare, repertoriu, autenticitate, valoare.

– Când v-ați dat seama că viața dvs. este legată de muzică, de cântec?

– La mine acasă, în Vâlcănești-Prahova, am urcat pe scenă ca oricare alt copil, la serbările școlare. Mai târziu am activat în cadrul Ansamblului „Brâulețul“. Cred că atunci am știut precis că tot restul vieții mele vreau să fac muzică. Am fost admisă la Liceul de Artă „Carmen Sylva“ din Ploiești, unde nu exista decât o secțiune de canto clasic. În acel an conducerea școlii a decis să înființeze o clasă de folclor, eu fiind prima elevă înscrisă la canto popular. L-am avut profesor pe dl Leonida Brezeanu, cel care coordona și Ansamblul „Marama“, renumit la acea vreme. Dânsul mi-a îndrumat pașii către dna Maria Văduva, cunoscuta interpretă de muzică populară din Muntenia, pe care o admir fără rezerve. Fiul domniei sale, naistul Romeo Văduva, m-a învățat primele noțiuni de teorie a muzicii.

În timpul liceului am mers o vreme la Școala Populară de Artă (clasa prof. dr. Maria Tănase Marin), la Palatul Copiilor (prof. Victoria Catană), iar cu „Marama“ am fost în turnee în Turcia, Italia și în țară. Mi s-a părut natural apoi să urmez o facultate de muzică, iar acolo am avut șansa de a-l avea profesor pe dl Gheorghe Oprea, cel care mi-a coordonat lucrarea de licență, dar în plus a mai făcut două lucruri: m-a făcut să doresc să urmez o carieră didactică și m-a învățat ce înseamnă muzica de calitate.

Îmi place grozav munca de profesor. Ador copiii, iubesc folclorul, deci s-ar putea spune că mi-am împlinit vocația.

– Ați câștigat și câteva premii la concursuri de folclor („Irina Loghin“, „La izvor de dor și cântec“, „Miorița“).

– Da, însă nu am perseverat, fiindcă mi-am dat seama că nu am un repertoriu distinct și din acest motiv am de pierdut. În jurii erau specialiști faimoși (prof. Emilia Comișel, prof. Gheorghe Oprea). Îmi spuneau: „E-n ordine, ai o voce foarte frumoasă, interpretezi bine, riguros, dar n-ai o muzică a ta, o identitate.“ Și atunci am lucrat la acest aspect. Nu imediat însă. Am vrut întâi de toate să am o stabilitate, m-a interesat să mă titularizez la catedră, mi-am obținut gradele didactice și abia apoi am pornit la munca de a culege folclor. N-am avut foarte mare noroc; am găsit fragmente de piese la sătenii din Cerașu, unde locuiesc acum, la mama, la bunicul meu, cântăreț și el la armonică, le-am îmbunătățit, păstrând structura de bază însă, iar cele șapte melodii sunt imprimate în radio, cu Orchestra Națională, condusă de maestrul Adrian Grigoraș. Iar marea mea mulțumire este că toate au fost incluse în arhiva radio, ceea ce înseamnă mult, e ca și cum aș fi trecut cel mai important examen din viață. E confirmarea că munca mea este de calitate.

– În afară de a vă asculta la radio, de a vă vedea la televizor, unde vă mai pot întâlni iubitorii de muzică? Ce planuri muzicale aveți?

– Concertez numai cu Ansamblul „Poienița“, condus de dl Marin Văcărelu, iar dânsul are multe parteneriate în județ și în țară ori cu Republica Moldova. Nu merg separat în spectacole pentru că nu am timp: școala îmi ocupă mare parte din zi, am o familie foarte frumoasă, mă ocup de educația fetiței mele de 9 ani, care are și ea o voce tare frumoasă, iar când am un răgaz îl folosesc pentru a imprima un următor material la radio. O să vă mirați, nu vreau să-mi fac un CD fiindcă, în opinia mea, acesta nu reflectă nici calitatea interpretativă a unui solist și nici valoarea repertoriului.

Maria BOGDAN

Niculina Merceanu, un nume de referință în folclorul românesc

Chiar dacă termenul n-a fost tocmai bine asumat de tatăl său, nici măcar domnia sa nu-l folosește, NICULINA MERCEANU exact așa ceva a fost și este, un artist. Unul complet. Exigent în creație și profesie. Când a cântat muzică ușoară, a făcut-o bine. O dovedesc premiile de la festivalurile studențești. Muzica populară i-a adus nenumărate distincții, dar mai mult decât atât, este exprimată cu rigoarea muzicologului. Ascultați-i doar repertoriul! Ca profesor, a șlefuit generații întregi și a câștigat o mulțime de concursuri naționale. La TVR, acolo unde a realizat emisiuni folclorice, a lăsat amintirea unui profesionist de marcă. Astăzi scrie poezie și face ce a știut mai bine toată viața, promovează, în cadrul unei asociații culturale, România profundă, valorile tradiționale, câte mai sunt. Și cântă. Aduce în atenția publicului sufletul Romanaților.

– Sunteți născută, dna Niculina Merceanu, în orașul Corabia, pe malul Dunării, în vechiul Romanați. Vorbiți-ne, vă rog, despre familia dvs., cum v-a fost copilăria, despre împrejurările care v-au apropiat de muzică.

– Îmi faceți o mare plăcere că mă purtați spre timpuri și amintiri foarte dragi, pagini de viață pe care putem să le răsfoim împreună. Vă mulțumesc! N-o luați ca pe o exagerare în idealizare, dar chiar mi s-a întâmplat să mă nasc într-o familie frumoasă: doi părinți care s-au iubit foarte mult, un copil crescut în multă dragoste și ocrotire, un cămin cald și armonios, o dăruire rară în a fi atent educată. Să mă apropii însă de întrebarea dvs., mama mea provenea dintr-o familie avută; a învățat de la bunica multe din obiceiurile de la țară, cântece, descântece, meșteșuguri. A devenit ea însăși o creatoare populară, își prepara singură, într-o făbricuță, firul de borangic din gogoșile viermilor de mătase, îl „trăgea la dulap“, așa era expresia, confecționa pânză pentru cămăși, lucra costume populare, ștergare, vestitele noastre marame. M-a fascinat întotdeauna această latură de artist a mamei și am îndrăgit, la rându-mi, tot ceea ce era legat de tradiția adusă de la bunici, purtată în timp de ea și preluată, sub altă formă, de mine.

– Deci nu muzica este cea care v-a stârnit interesul prima dată. Înțeleg totuși că aveați nouă ani când ați urcat pe o scenă. V-a descoperit, încurajat cineva?

– La făbricuță veneau femei să prelucreze gogoșile, stăteau la rând din zori până-n noapte. De la ele am auzit tot felul de basme, povestiri, poezii populare, glume și cântece. Dar și mama avea o voce fermecătoare. Fire curioasă și avidă de cunoaștere, am ascultat, am învățat și-am început să reproduc tot ceea ce reținusem. Intuind un talent nativ, mama a visat de pe atunci o carieră muzicală pentru mine. Tata, în schimb, mi-a dezvoltat cealaltă latură, a pasiunii de a citi, de a studia. El a deținut poziții sociale importante în oraș și mi-a dăruit multe din capodoperele literaturii române și universale. Am fost interesată nu doar de beletristică, m-au preocupat deopotrivă matematicile, am fost într-o clasă de real în liceu, muzica sub toate aspectele ei, etnografia, istoria, iar toate la un loc m-au făcut să înțeleg rădăcinile și particularitățile neamului nostru.

Revenind la muzică, da, învățătoarea Ligia Săndulescu este, într-un fel, cea care m-a descoperit, aveam nouă ani când am cântat prima dată în public, cu prilejul unor alegeri locale, cred. Mai târziu, un rol esențial l-a jucat profesorul Gheorghe Ciucu, dânsul m-a dus la un prim concurs, la Casa de Cultură din Corabia. După ce am obținut premiul de autenticitate la Festivalul „Maria Tănase“ lucrurile au curs de la sine, devenisem o mică vedetă.

– Ce v-a făcut, în clasa a XI-a, să vreți să mergeți la „Steaua fără nume“, abordând un alt gen muzical?

– Cântam orice atunci. Chiar am fost la Festivalul „Spicul de aur“ din Slatina, unde am luat premiul I la muzică ușoară. A fost o preselecție pentru „Steaua fără nume“, m-am înscris și, din 800 de concurenți, am fost printre cei patru aleși din regiune. În etapa următoare, cu un juriu din care făceau parte marele bariton Octav Enigărescu și exigenta compozitoare Camelia Dăscălescu, care ulterior mi-a devenit profesoară de canto, am primit nota maximă, ca și în etapa a II-a, de altfel, pe urmă am întrerupt, fiindcă devenisem studentă. Atunci a fost prima mea întâlnire cu televiziunea și cu micul ecran, am cunoscut-o pe Simona Patraulea, pe care o prețuiesc tare mult. Și tot atunci am fost difuzată la Radio Craiova.

– Ați intrat la Facultatea de Muzică din Timișoara a 4-a pe listă și ați absolvit ca șef de promoție.

– A fost un mic complot cu mama. Tata nu accepta ideea de a avea în casă o artistă (mai târziu s-a consolat), în consecință a insistat să urmez magistratura. În loc să mă prezint la admitere la Drept, m-am dus la Facultatea de Muzică Timișoara și, mai apoi, la Conservatorul „Ciprian Porumbescu“ din București.

– În studenție, se înțelege, ați și cântat, nu?

– M-au luat imediat la Casa de Cultură a Studen­ților, am reprezentat facultatea la toate edițiile Festivalului Artei și Creației Studențești și de fiecare dată am fost laureata secțiunilor de muzică ușoară și populară. Atunci i-am cunoscut pe Achim Nica, Dumitru Fărcaș, Gheorghe Turda și am fost în cele mai lungi turnee în țară și străinătate, Ungaria, Bulgaria, Turcia, Germania Federală. Peste ani, ca realizator TVR, am fost invitată în SUA, Costa Rica, Mexic etc.

– După toate aceste evoluții de succes pe scenă, la absolvire ați ales o carieră didactică. De ce?

– Am făcut mai mult de-atât. Profesoara mea de canto clasic mă vedea solistă la operă. Am primit chiar ofertă de la Filarmonica de Stat din Timișoara. Spre stupefacția tuturor, deși ca șef de promoție puteam primi, la repartiția națională, orice post, eu am ales Corabia. Am venit împreună cu soțul meu, ca profesori de muzică. Mi-a plăcut să fiu la catedră. Din 1974 și până în 1980 am ajuns să dirijez șapte coruri, cu toate am obținut locul I la faza națională a concursului „Cântarea României“, cum s-a întâmplat și ulterior, la București, la Palatul Pionierilor (1980-1989). În liceu, în studenție și în primii ani de profesorat am avut o perioadă muzicală plină, cu alte distincții primite la festivalurile „Corabia de aur“ – muzică ușoară, „Crizantema de aur“ – Târgoviște, „Cântarea României“, TVR a realizat un film cu mine, am înregistrat mai multe discuri cu Orchestra Radio.

– La un moment dat ați renunțat la a cânta. Curioasă alegere!

– Am renunțat la scenă, dar nu cu totul, poate pentru că așa-mi sugerase soțul meu, iar pe de altă parte, mă dăruisem întru totul meseriei de dascăl, formării, promovării și consacrării de talente, deslușirii folclorului în toate tainele lui.

– La TVR ați venit, prin concurs, în vara anului 1989. Despre ce ați realizat acolo timp de două decenii au vorbit la superlativ prestigioși interpreți de muzică populară. V-a plăcut mai mult să serviți folclorul în acest fel decât a-l cânta?

– Vă răspund altfel: nu mi-ar fi plăcut să cânt tot timpul. Am fost bucuroasă să descopăr talente, să le girez numele, am păstrat o exigență de la care nu am abdicat niciodată. Și Grigore Vieru m-a întrebat, în 2008, de ce nu cânt... La a doua întâlnire, mi-a spus: „Doamnă, vă invit la Chișinău să înregistrați“. Așa am și făcut, am lucrat 14 piese, un material excelent.

– Și, în plus, continuați acțiunea de promovare a cântecului și portului popular.

– Fiul meu cel mic, stabilit în SUA – cel mare a rămas în țară – mi-a făcut cadou Asociația Culturală „La noi, la români“. Am o colecție de costume populare din toate zonele țării, le-am prezentat în expoziții în Cipru și alte orașe din țară. Dar, la pensionare, am căpătat alte două pasiuni, cea a călătoriei – am vizitat Austria, Olanda, Franța, Grecia, SUA și cea a scrisului – am publicat o plachetă de versuri, „Melancolii de toamnă“, sper să urmeze și alte volume.

Maria Bogdan

Gabriel Dumitru, un nume care s-a impus deja în muzica muntenească

S-ar putea spune că dragul de muzică populară al tânărului interpret Gabriel Dumitru a pornit de la o lacrimă văzută la vârsta când încă nu înțelegea ce înseamnă tristețea. Doar că a însoțit acel moment cu ce se întâmpla în jur: radioul difuza o emisiune folclorică, o voce aproape mistică șoptea un dor... Mai departe a fost Providența care i-a adus întâlniri determinante pentru începutul carierei. Astăzi, la vârsta de 25 de ani, Gabriel Dumitru face parte din valul de tineri interpreți promovaţi de TVR și din frumoasa familie a Cindrelului – Junii Sibiului.

– Unde se petrecea momentul cu lacrima, cine plângea, de ce plângea?

– Pe prispa casei bunicii mele dinspre mamă, în satul Profa, din comuna Spineni – Olt, acolo unde eu și sora mea ne petreceam vacanțele, unele atât de frumoase încât părinții abia izbuteau să ne ia de acolo când reîncepea școala. Radioul emitea încontinuu pe Antena Satelor și, când era vreun cântec de alean, bunica mea lăcrima de fiecare dată. Mă surprindea lucrul acesta, o între­bam de ce plânge, îmi spunea că i s-a făcut dor de bunicul, pe care nu l-am cunoscut, el prăpădindu-se înainte de a mă naște eu, de părinți, de vremurile tinereții ei, era ceva ce nu înțelegeam întru totul. Dar s-a născut subit în mine dorința de a vrea să cânt, să lăcrimeze oamenii ascultându-mă. Credeam că doar piesele de muzică populară pot induce o asemenea stare. Cert este că atunci s-a întâmplat să iubesc folclorul.

– Și mai departe ce-a urmat?

– Am uitat de promisiunea făcută mie însumi, la bunica. Bine, mai cântam la școală, vedeam că mă apreciază colegii, însă nu am avut niciun gând în această privință. Acasă, eu sunt din Pitești, am mers la aceeași școală cu sora mea, mai mare ca mine cu un an și jumătate. Ea s-a dus la secția de arte plastice a Liceului Dinu Lipatti, din Pitești, în consecință am plecat și eu după ea. Doar că m-am orientat spre folclor, dar din cu totul alte considerente, adică aveam impresia că se intră mai ușor la canto popular. M-am pregătit cu dl prof. Ion Davidescu și am fost admis. Mai departe, sora mea a abandonat arta, s-a dus într-un domeniu considerat practic, dreptul, iar eu am rămas fidel folclorului și am absolvit Universitatea Națională de Muzică „Ciprian Porumbescu“, secția pedagogie muzicală.

– Și când ați început efectiv să cântați, să urcați pe scenă și să vă considerați dedicat muzicii? Mai cântă cineva în familie, v-a descoperit anume cineva?

– Încep cu sfârșitul întrebării dvs. La mine în familie, cu excepția tatălui, care are în schimb un glas frumos, asemănător lui Ion Dolănescu, toți sunt preoți. Unchii și verii mei se așteptau să îmbrățișez și eu această profesie, dar n-am avut scânteia, aplecarea înspre preoție. Acolo îți trebuie un ceva pe care eu nu l-am regăsit în mine. Vocea o moștenesc de la tata. Dar nu m-a descoperit nimeni, cred. De altfel, debutul meu în cântec s-a petrecut mai anevoios. În liceu, profesorii nu mi-au acordat prea mari șanse ori prea multă atenție, considerau că n-am suficiente aptitudini, așa că m-am dus prin forțele mele la festivalurile-concurs de folclor. Abia după ce mi-au văzut reușitele m-au trimis la olimpiadele școlare de interpretare, dar n-am obținut niciun premiu la nivel național. În 2009, după ce am absolvit liceul, am mers la Festivalul Internațional „Cântecul de dragoste de-a lungul Dunării“, de la Brăila, iar acolo m-a remarcat dna Elise Stan; i-a plăcut ce fac, iar din acea clipă mi s-au deschis toate drumurile. Domnia sa m-a recomandat maestrului Benone Sinulescu, spunându-i că am un timbru asemănător; maestrul m-a luat, cum se zice, sub aripă și alte uși ori oportunități mi s-au deschis.

– Aș putea spune așa: o lacrimă, Elise Stan și Benone Sinulescu sunt repere esențiale pentru devenirea dvs. artistică. Ce a însemnat, mai în amănunt, întâlnirea cu realizatorul și apoi cu interpretul de excepție, ce lucruri ați învățat de la dumnealor?

– Spunând că mi-au deschis uși pe care altfel aș fi reușit mai greu să intru ar fi insuficient. Doamna Elise Stan m-a învățat ce înseamnă omenia, m-a învățat respectul față de cântec și public, este prima și singura persoană care m-a susținut de la bun început și sper că o va face mereu, de fapt depinde de mine să merit să mă susțină mereu. Tot grație dânsei am fost cooptat în frumoasa familie a Ansamblului Folcloric Profesionist Cindrelul – Junii Sibiului, condus de excepționalul om de muzică, dna Silvia Macrea, după părerea mea cel mai important ansamblu, la această oră, din țară. Cât despre maestrul Benone Sinulescu, să fii în atenția unei astfel de uriașe și complete personalități, un nume cu atâta greutate în muzica populară, cine nu visează la așa ceva? Alături de dânsul am evoluat la cel mai mare spectacol din cariera mea, la concertul aniversar organizat la Sala Palatului, cu prilejul împlinirii a 55 de ani de cântec ai maestrului. M-a luat în emisiuni, în turnee în țară și peste granițe, mi-a permis să-i folosesc repertoriul. Multă lume mă numea urmașul dumnealui, motiv pentru care, la un moment dat, am decis să-mi construiesc o imagine proprie, cu repertoriu propriu. Am numai cuvinte de necontenită mulțumire în ceea ce-l privește.

– Apropo de repertoriu, e un nonsens să credem că se mai culeg melodii de prin sate. Așadar, de unde luați piesele?

– Prima piesă cu care am debutat și care mi-a adus premii multe se numește „Bună seara, mândră buna“, e chiar un cântec cules, apoi am primit de la maestrul Sinulescu melodia „Dorul mândrei de n-ar fi“, cu care m-am lansat, o piesă foarte iubită. Pe urmă, mi-am creat singur cântecele, ultimul, imprimat cu Orchestra Mugurelul, din Chișinău, condusă de Ion Dascălu, „Prima dragoste a mea“, bucurându-se de un mare succes. De altfel, deși n-am editat un CD propriu, am în radioul public 20 de înregistrări și numele meu se regăsește pe două compilații (CD-uri cu mai mulți interpreți), una cu colegii de generație (Stana Stepănescu, Paul Ananie, Andreea Hăisan și Nicu Mâță), iar alta cu nume mari ale folclorului și interpreți tineri (Irina Loghin, Maria Ciobanu, Benone Sinulescu, Emilia Dorobanțu și Nicu Mâță).

– Premii ați luat multe, festivalurile-concurs sunt cele care v-au impus, cred.

– Am cu totul 72 de distincții, dar îmi sunt dragi, în mod deosebit, marile premii de la festivalurile „In memoriam Aurelia Fătu Răduțu“, de la Bocșa, „Florile Ceahlăului“, din Piatra Neamț, „Pe marginea Dunării“– Giurgiu, „Rapsodia românească“ etc. Cu totul aparte m-a marcat Festivalul Internațional Nicolae Sulac, de la Chișinău, unde am avut șansa extraordinară de a evolua alături de „Lăutarii“ maestrului Nicolae Botgros, cu care am și imprimat un material, dar acolo important a fost publicul, niște oameni deosebiți, cunoscători ai muzicii populare adevărate. Să fii ovaționat de o sală întreagă, să vezi cum participă la actul cultural, cum simte auditoriul muzica, cred că la Chișinău e cel mai frumos public pe care și-l poate dori un interpret. Și la fel de hotărâtoare pentru mine este colaborarea cu „Cindrelul – Junii Sibiului“, acolo unde se fac lucruri copleșitoare; mă gândesc la spectacolele-teatru „7 frați pentru 7 mirese“ și „La hanul lui Ghiță“, cu succes deosebit în Irlanda, Austria, Spania, Cipru și, bineînțeles, în România. Dar cel mai mult contează că dna Silvia Macrea a făcut din acest ansamblu o mare familie, o frumoasă prietenie, iar noi, cei tineri, avem aici cea mai bună șansă de a evolua.

– Aveți tot timpul să vă conturați o carieră strălucită. Vă întreb, faceți doar muzică ori vă gândiți și la o altă profesie, una didactică, de exemplu?

– Am predat pentru scurt timp, dar nu mi se potrivește. Nu mă văd altfel decât cântând. Poate mă voi orienta spre un business, dar acesta sută la sută va fi legat tot de folclor.

Interviu realizat de Maria Bogdan

Victoria Darvai, un nume de legendă al cântecului maramureșean

Victoria Darvai este reprezentanta unui timp folcloric fără egal și poate cea mai strălucită elevă a altei legende a muzicii populare românești, Maria Tănase. Pe 7 ianuarie inegalabila culegătoare de cântece maramureșene și la fel de unica interpretă a unor piese de tezaur a împlinit 90 de ani. La mulți ani, doamna Victoria Darvai! Noi nutrim speranța să vă regăsim, pentru tot ceea ce ați realizat pentru folclorul românesc, în lista UNESCO a tezaurelor umane vii, așa cum meritați cu prisosință.

Prima interpretă profesionistă din nordul țării

s-a născut în 1926, în localitatea Biserica Albă a Maramureșului istoric, zonă inclusă astăzi în regiunea Transcarpatia – Ucraina. Copilăria întreagă și-a petrecut-o însă la Dragomirești, pe Valea Izei, la bunicii paterni, și la Văleni, pe Valea Marei, la bunicii din partea mamei. Încă de mică dezvoltă pasiunea de a cânta și în principal de a reproduce nestematele folclorice ale Maramureșului, una dintre cele mai bogate zone în tradiții și meșteșuguri populare din România. De altfel, puțini știu că Victoria Darvai este la originea unei importante culegeri de folclor muzical realizată de cercetătorii Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu“.

O voce educată în spiritul respectului pentru cântec

Începe școala primară la Dragomirești, iar la vârsta de 10 ani se mută cu părinții la Cluj, unde se înscrie la Școala Generală nr. 10 și la Liceul „Principesa Ileana“. În 1941, pe timpul refugiului, pleacă la Turda, acolo unde de altfel încheie studiile la Liceul de Fete. Din 1944 și până în 1946 profesează ca învățătoare la Valea Stejarului, iar în 1948 decide să-și continue studiile. Este admisă cu nota 10 plus la Institutul de Artă Maghiară din Cluj, la secția canto, dar pentru că nu stăpânea limba ungară decide ca, în paralel, să asiste la orele de canto de la Școala Medie de Muzică din Cluj. În 1952 vine la București, se înscrie la clasa de canto clasic a Școlii Medie de Muzică nr.1, dar curând se transferă la canto popular, acolo unde maestrul de interpretare i-a fost nimeni altcineva decât Maria Tănase. Încheie studiile în 1956, având-o ca profesoară și pe renumita Elisabeta Moldoveanu (autor de culegeri de folclor, interpretă). Parcurgând această scurtă biografie înțelegem de unde vin glasul extrem de educat, rafinamentul de interpretare și respectul imens pentru autentic, valoare, muzică și scenă. Fiindcă, ei da, Victoria Darvai a considerat scena un loc sacru, unde nu poți păși oricum, ci doar cu infinit respect. Cultura muzicală este cea care probabil a determinat-o ca nicăieri și în nicio împrejurare să nu cânte altfel și altceva în afara repertoriului cules de pe meleagurile natale.

Debut răsunător... pe coloana sonoră de inaugurare a TVR

Chiar dacă a evoluat de la o vârstă timpurie în diverse spectacole, debutul oficial este marcat în 1948, dată la care este angajată, prin concurs, la Ansamblul artistic al Confederației Generale a Muncii din Sighetul Marmației. Aduce în scenă cântece culese din satele maramureșene, iar dacă ar fi să rememorăm câteva nu putem să nu pomenim de piesele din fonoteca de aur: „Buciumul“, „Pe cărare vine mândrul“, „Legăna-m-aș legăna“, „Chemarea oilor“, „Cât îi Maramureșul“, „Bine zice fluierul“, „Mândrul meu e păcurar“, „Unde m-a dus dorul“, „Câte frunze îs în nuc“. Atât de unic îi este repertoriul încât îi inspiră pe cercetători să îl includă în culegerile de folclor, iar pe cei la radioul public să-i organizeze debutul pe calea undelor în 1954, interpreta bucurându-se imediat de un mare succes. În afară de linia melodică desprinsă parcă din adâncuri nebănuite, versurile sunt de-o puritate fără cusur: „Oile la stână, că vine furtună,/Soarele-o ieșit, oile-am găsit,/ Avem tare multe, păste nouă sute/ Că știe fiecare, marea sărbătoare,/ Sâmbra oilor, în dealu’ florilor“ (Chemarea oilor) sau „În pădure bate vântul,/ Pe cărare vine mândrul./ Vântul bate, ploaia vine,/Mândrul s-o-ntâlni cu mine./ De ești ostenit, mândruț/ Ți-am făcut din dor pătuț,/Căpătâi din flori de mac,/Mândrule, că îmi ești drag“ (Pe cărare vine mândrul). Una dintre cele mai interesante creații este „Balada lui Pintea Viteazul“, piesă obținută după prelucrarea a șase variante, toate culese de Victoria Dravai și păstrate azi în arhivele folclorice, cântecul aducându-i, în 1955, premiul pentru creație și interpretare acordat de Radiodifuziunea Română. Melodia „Buciumul“, interpretată alături de doi tulnicași, apare pe coloana sonoră de inaugurare a Televiziunii Române.

Cântecele i-au fost atât de apreciate încât chiar Maria Tănase, aflată în culmea unei glorii neegalate de atunci încoace de niciun alt interpret, a preluat și înregistrat piesele „Buciumul“, „Toderel“, „Prin pădure trece-mi-oi“ și „Horincuța“. Despre acest episod Victoria Darvai vorbește cu un soi de pioșenie fiindcă nu era la îndemâna oricui să fie îndrăgit de uriașa solistă. Iar maramureșeanca chiar a fost aproape de sufletul Mariei Tănase!

Peste trei decenii de cântec la cel mai înalt nivel artistic

Când încă studia la Școala Medie de Muzică din București, în 1956, Victoria Darvai obține „Diploma de onoare“ a Festivalului Republican al Școlilor și Institu­telor de Artă din România, fiind singura solistă de muzică populară care deține această distincție. Urmează  mai multe recunoașteri naționale (laureată a concursului „Tineri soliști“) și internaționale (premii la edițiile din 1955, 1957, 1959 ale Festivalurilor Mondiale ale Tineretului și Studenților pentru Pace și Prietenie de la Varșovia, Moscova și Viena), o perioadă de lucru ca redactor la radioul public (1956-1958) și peste 30 de ani de concerte pe scenele din țară și străinătate. Cu orchestre renumite – Ansamblul „Maramureșul“, din Baia Mare, la înființarea căruia și-a adus aportul, Orchestra „Barbu Lăutaru“ a Filarmonicii „George Enescu“, din București, Formația folclorică „Ciprian Porumbescu“, din Botoșani, Orchestra „Doina Moldovei“, din Iași etc. – efectuează turnee în țară și în Polonia, URSS, Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria, Albania, cântând alături de cele mai mari nume ale vremii, Maria Tănase, Maria Lătărețu, Emil Gavriș, Alexandru Grozuță, Ion Luican. După anul 2000 primește mai multe distincții: diploma de excelență acordată de Asociația Națională a Interpreților și Ansamblurilor Folclorice din România pentru meritele deosebite aduse artei și culturii de-a lungul întregii activități artistice, diploma de excelență acordată de Ministerul Culturii și Cultelor pentru contribuția de excepție la promovarea și punerea în valoare a folclorului românesc și Medalia Națională „Serviciul Credincios“, clasa a III-a. În 2006, respectiv 2009 devine cetățean de onoare al comunelor Dragomirești și Călinești.

Maria BOGDAN

Gheorghe Roșoga, „cântărețul frunzelor și-al apelor“

Dorința înfiripată în tinerețea muzicală a lui Gheorghe Roșoga a fost ca, atunci când va fi difuzat la radio, ascultătorul să-l recunoască după glas și cântec, nu după ce-l prezintă crainicul. A reușit mult mai mult de-atât. Infinit mai mult. Dincolo de trofee la marile festivaluri și concursuri de folclor, diplome de excelență, premii și recunoașteri naționale și internaționale, rapsodul de la Gura Motrului (Mehedinți, la granița cu județele Gorj și Dolj) a adăugat muzicii populare o pagină inconfundabilă de creație, dacă e permis, adevărate poeme epice puse în cântec, cu un mesaj de-o putere și profunzime răscolitoare. Gheorghe Roșoga nu se rezumă la o simplă contemplare, nu este doar un cunoscător și fin observator al universului rural, ci îl înțelege, îl simte, se implică emoțional, ia asupra sufletului său povești, poveri și întâmplări ca și cum ar fi ale sale. Poate de aceea, ascultându-i cântecele, nu ai cum să nu trăiești laolaltă cu interpretul amintiri, înduioșări, tresăriri, bucurii. E semnul clar că n-a creat melodii pentru sine, ci pentru plăcerea celui care le aude. După 50 de ani de cântec la cel mai înalt nivel, solistul nu mai are nevoie de evocări ale parcursului artistic. Din acest motiv, în interviul de față încercăm să deslușim resorturile interioare care au stat la baza alcătuirii repertoriului său unic cu unele melodii, le-am numit noi, testament.

– Gura Motrului, răscruce între Jiu și Motru, între Mehedinți, Dolj și Gorj; admirație pentru Maria Lătărețu, Ion Luican și Emil Gavriș. Cât a cântărit fiecare din aceste repere sentimentale pentru conturarea personalității dvs. artistice?

– Am fost dintotdeauna îndrăgostit de lumea satului. Așezarea în care m-am născut, situată la vărsarea Motrului în Jiu, de unde și numele Gura Motrului, are o istorie bogată, dar mai ales oameni smeriți și buni. Pe toți, sat și oameni, i-am purtat mereu cu mine, mă însoțesc la orice pas, m-au inspirat; acolo îmi sunt rădăcinile, acolo a fost școala mea de căpătâi (cei șapte ani de-acasă), la fel de importantă ca multele școli prin care am trecut. Amintirile sunt și acum foarte puternice, mi se derulează prin ochii minții imagini cu sătenii aceia simpli și plini de bună-cuviință, cu mâinile bătătorite de coarnele plugului, cu fețele arse de soare, umili în marea lor credință față de Dumnezeu. Nu țin minte pe cineva care să fi muncit în zi de sărbătoare; tot satul punea sapa deoparte și venea la petrecere, într-o frățietate neîntâlnită nicăieri de-atunci încoace. E ceva care m-a urmărit toată viața și mă înduioșează aproape mistic: toate casele aveau ferestrele spre uliță, iar ele erau despărțite în ochiuri, prin lemnăria așezată în formă de cruce... În acest univers am început eu a iubi cântecul. N-aveam radio, de televiziune nici vorbă atunci, dar ascultam, peste gard, la difuzorul vecinului nostru mai înstărit, vocile Mariei Lătărețu, Ion Luican și Emil Gavriș. Și-am zis că vreau să ajung ca ei. Dar în gândul meu năzuința se formulase mai simplu: „Vreau să-mi văd numele în afișe, pe garduri și să mă aud la radio.”

– Și a fost mult mai mult de-atât! Astăzi, când mergeți acasă, mai găsiți lucrurile la fel? Mai au locurile acea ardere, acel mister, acele reverberații care v-au inspirat în cântec?

– Da și nu. Da, pentru că știu eu pe unde să scotocesc, să simt curgând prin mine vremuri de mult, nu fiindcă lumea e altfel, mult prea grăbită, oamenii nu mai au răgazul să se ajute între ei, s-a dus egoismul și pe ulița satului meu... Nici casele nu mai sunt cu fereasta în cruce, le-a luat locul o arhitectură străină ruralului, una cu turle... Căminul cultural nu mai e deloc cultural, din aceste așezăminte s-au făcut magazine, baruri.

– Dvs. aveți un repertoriu care nu se confundă cu nimic altceva. Originalitatea melodiilor și a felului de a cânta trebuie că au o poveste.

– Eu am plecat de-acasă cu gândul de a cânta. Băteam pe la toate porțile, să m-asculte și pe mine cineva, să-mi spună dacă am vreo șansă să mă afirm. La liceu, la Filiași, am cântat cu orchestra școlii, am început să iau premii, să fiu cunoscut în satele zonei. Când am ajuns la Institutul Pedagogic din Craiova am mers pe la sindicate, când la unul, când la altul, ziceau că „nu scăpăm de ăsta ca popa de Păcală“. În anul 1966, țin minte și data, era pe 2 mai, am participat la un festival republican al artei studențești (n.n. - unde a fost laureat), iar acolo președinta juriului, Emilia Comișel, mi-a spus: „Măi, Gheorghe, tu ești oltean sadea, cânți foarte frumos, dar nu ai personalitate, nu ești tu, cânți cântecele altora, trebuie să-ți găsești drumul tău“. Mi-a fost destul de greu să știu cum să-mi găsesc drumul, am început să caut piese vechi prin sate, nu prea găseam și în acea clipă m-am hotărât să creez texte și melodii. Și tot atunci mi-am propus să fac asta într-un fel în care lumea să mă știe după cântec, să nu fie nevoie să mi se spună numele pentru ca ascultătorul să recunoască interpretul.

– Ca o paranteză, ce s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi fost această observație a Emiliei Comișel?

– Aș fi devenit unul care cântă melodiile altora. Revenind la căutarea drumului, în 1969 m-am prezentat la prima ediție a Festivalului „Maria Tănase“ cu balada creată de mine, „Jiule, haiducule“. Am luat premiul special al comitetului de cultură și arte, echivalentul premiului I, așa și scrie pe diplomă, dar unul dintre folcloriștii din juriu mi-a spus: „Gheorghe, ăsta nu prea seamănă a folclor, dar ai cântat bine“. La a doua ediție, în 1971, m-am prezentat din nou, iar când juriul m-a întrebat ce mai caut, că sunt deja laureat, am spus că vreau să iau marele premiu fără să scrie „echivalent“. Și m-am dus cu cântecul „Cea, Priene“: „Pe-un drum rătăcit, pe-un drum pustiit,/ Trece-un car cu boi și plin de nevoi./Iar în urma lui, urma carului,/ Cu capu-n pământ, un om necăjit“. Juriul a fost înmărmurit, publicul a aplaudat susținut, am luat trofeul, dar folcloristul și compozitorul Ludovic Paceag m-a chemat: „Gheorghe, ăsta cântec noi nu l-am găsit pe nicăieri, de unde l-ai cules? Ori l-ai făcut tu?“.

N-aveam curaj să recunosc, dar nu mai aveam încotro, iar dânsul m-a încurajat: „dă-i înainte, că faci bine ceea ce faci, ai grijă să nu te îndepărtezi de izvor, de grai, de rădăcina satului, folclorului“. De-atunci  creez pe măsura sufletului meu, a glasului meu; cam tot ce mă impresionează și mă înconjoară pun în cântec și glas.

– Ați pus, har Domnului, în cel puțin 100 de piese în fonoteca de aur a radioului! Dvs. ați fost învățător, ofițer în Ministerul de Interne, cu gradul de colonel, profesor de canto popular etc. Nu cântecul v-a fost deci profesia. Ați regretat vreodată alegerea?

– Nu. Am făcut deliberat alegerea cel puțin din două motive: în primul rând, n-am vrut să fiu nevoit să-mi câștig existența prin cântec, nu puteam anticipa ce s-ar fi putut întâmpla cu vocea; în al doilea rând, am vrut să cânt de plăcere, pentru sufletul meu, nu pentru bani. Dacă aș fi fost condiționat să mă întrețin din muzică, atunci, vrând-nevrând, trebuia să mă duc să cânt orice, oricât, oriunde și poate n-aș mai fi făcut-o din plăcere, totul devenind corvoadă, obligație. Pentru mine cântecul a fost, este și rămâne doar plăcere. Eu niciodată, în nicio împrejurare, n-am prezentat alte melodii în afara celor din repertoriul meu.

– Pentru că am ajuns din nou la repertoriu, pun următoarea ordine: „Într-o vale adâncată“, „Gheorghe, Gheorghe“, „Trece poștașul prin sat“, „Spovedania“, „Marine, muică, Marine“. Publicul ce vă cere? Din punctul de vedere al încărcăturii emoționale a textelor, cum v-ați așeza melodiile?

– „Gheorghe, Gheorghe“ este cea mai solicitată și îndrăgită piesă, e viața unui om de când apare pe ulița satului și până când dispare, cu urmele pe care le lasă el pe pământ. Apoi, „Mărine, muică, Mărine“ e o melodie inspirată tot din întâmplări reale, cu copii care au vândut casa părintească, apoi li s-a făcut dor de sat, au venit, i-a prins noaptea și au dormit la vecini și prieteni. E legătura dintre mamă și fiu: „Să nu dai casa și șoprul,/ C-astea ți-au purtat norocul./Nu da, mamă, bătătura,/Să îmi piară rădăcina“. Mai e un cântec, „Pentru-o brazdă ne-am certat“, povestea adevărată a doi prieteni care se aveau ca frații, aveau pământurile aproape, mâncau împreună, iar când unul a intrat cu o brazdă de plug mai încolo amiciția de-o viață s-a ruinat. „Trecea poștașul prin sat“ are în spate o întâmplare reală, de când eram eu învățător în sat. Aveam o vecină în vârstă, singură, bărbatul îi murise în război, iar băiatul, unicul copil, a plecat la București, a făcut o facultate, s-a însurat, a avut un copil. Și-a vizitat odată mama, i-a adus și nepotul, să-l vadă, fără nevastă, că-i era rușine să arate unde a stat și de unde a plecat. Și-apoi n-a mai venit. Bătrâna stătea zi de zi la gard, să-l aștepte pe poștaș, cum zice în cântec, „trecea poștașul prin sat/punea câinii pe lătrat“ și-l întreba: „Lisandre – așa-l chema, Alexandru – am și eu ceva de la copil?“. „N-ai, mâine“, îi răspunde, jenat, omul. Într-o zi a auzit-o bombănind: „Fir-ai al dracului, mă minți că mâine, iar mâine nu-mi aduci nimic!“. A venit la mine Lisandru: „Dom’ învățător, mă dădu dracului“. „Hai, măi, să-i facem noi o scrisoare“, zic eu. Am scris-o, poștașul i-a dus-o, bătrâna a venit peste gard, bucuroasă: „Gheorghe, îmi trimise al meu scrisoare, mi-o citești?“ I-am citit, a plâns, după câteva zile femeia a închis ochii, iar sub căpătâi au găsit scrisoarea scăldată de lacrimi...

– Cum „Într-o vale adâncată“ e tot fiul care nici măcar nu știe mormântul alor lui, dar le vrea pământul. Poate tocmai pentru că sunt întâmplări aievea oamenii trăiesc, nu doar ascultă cântecele dvs. Vi s-a mai spus „cântărețul frunzelor și-al apelor“, iar cartea pe care ați lansat-o, „Mi-am pus sufletul în glas“, la sărbătorirea a 50 de ani de carieră, vorbește tot despre intensitatea legăturii dvs. cu satul. Ați obținut de la cântec tot ceea ce și-ar fi putut dori un interpret. Ultima recunoaștere este diploma de excelență pentru valorificarea folclorului românesc, creație și originalitate, conferită de Academia internațională de poezie „Mihai Eminescu“. Ce-ar mai urma?

– Pregătesc un nou material, dar vreau să public și un volum de poezii, slove despre sat, pe unele vreau să le pun pe CD, recitate de mine. Și mai am o mulțime de lucruri de făcut, fiindcă glas am, pe picioare stau, bucurii trăiesc alături de fetele mele (n.n. soție, fiice și nepoțele) și sunt același veșnic îndrăgostit de sat și de cântec.

Maria BOGDAN

Amintiri și gânduri de neuitat cu îndrăgiți interpreți de muzică populară

Poate cel mai frumos, complet, complex  și profund elogiu adus universului rural vine de la Lucian Blaga, prin acea mult citată și prea puțin înțeleasă filosofie scurtă, esență a metaforei, „veșnicia s-a născut la sat“. Acest timp fără început și fără sfârșit, nesupus niciunei determinări temporale, adună în el, de secole, bucurie și tristețe, primăvară și iarnă, naștere și moarte, trudă și speranță, bocet și cântec de petrecere, război și pace, pământ și cer, caierul de lână și caierul de gânduri, toate transmise din generație în generație sub forma a ceea ce numim noi, azi, obiceiuri, tradiții, izvor popular etc. În zestrea populară – păstrată mai mult în muzee, cărți, cântec și mai puțin în realitatea spațiului rural cu pretenții corecte de urbanizare, prosperitate și trai decent – un loc aparte îl ocupă tradițiile Sărbătorilor de iarnă. Iar pentru că suntem la rubrica noastră dedicată interpreților de muzică populară, ei fiind cei care poartă spre lume, prin cântec, sentimentul născocit de veacuri la sat, i-am invitat să evoce cea mai frumoasă amintire legată de această bogată perioadă în obiceiuri, ei da, și ele născute tot la țară – colinde, Crăciun, Nașterea Domnului, plugușor, sorcova etc.

Tita Bărbulescu: „Una dintre amintirile de preț este legată de Topoloveni – Argeș, acolo unde, după ce lansasem primul album la 16 ani și eram difuzată la radio, devenisem un nume cunoscut și primită peste tot cu bucurie și mândrie. Plăcerea mea cea mai mare era ca iarna să merg, împreună cu alți colegi de cântec, cu colindul. Oamenii rămâneau înmărmuriți când se trezeau cu mine la fereastră – uite-o pe Tita Bărbulescu! –, iar eu eram mulțumită că le aduc un strop de fericire, cântând cele mai vechi și frumoase colinde și mai ales fiind prezentă în mijlocul lor.“

„Vă doresc tuturor sărbători cu sănătate, pace și credință, bucurie în familie și un an mai bun decât cel pe care-l încheiem.“

Veta Biriș: „Timpul mă poartă în urmă cu 58-59 de ani, când eram copiliță de 7-8 ani. Mama cocea cozonaci și colaci pentru colindători ori pentru noi, fiindcă în rest nu mâncam prea des pâine, în vremurile acelea încă sărace, iar tata, după ce termina treburile pe afară, se așeza pe un scăunel la gura sobei, ne lua pe genunchi și ne spunea povești. Știa multe povești, dar de cele mai multe ori își amintea cu voce tare întâmplări din război, Doamne, ce triste erau! Îl văd și acum cum i se împăienjeneau ochii de lacrimi, lăcrimam și noi, dar acelea mi s-au părut cele mai ocrotitoare și pline de căldură momente din câte pot exista într-o familie.“

„De la tata am învățat să iubesc țara. Și iubesc România ca viața, ca pe Dumnezeu. Așa ceva doresc cititorilor revistei Lumea satului, să iubească România mai presus de orice și să nu uite niciodată unde s-au născut.“

Ștefania Rareș (Suceava): „Multe și de neuitat sunt amintirile mele, dar cel mai apropiat de suflet este acel decembrie din 1970, când, pe 4 decembrie, s-a născut fiul meu. Sărbătorile mi-au fost de-o lumină neegalată de nimic altceva nici înainte și nici de atunci încoace. Crăciunul a fost altfel, colindele mi-au ajuns în miezul inimii, iar brăduțul de Moș Gerilă, așa-i zicea pe atunci, ce alt dar mai mare să-mi fi adus decât cel dăruit mie de Dumnezeu?“

„Mereu am fost atașată de sat, acolo unde oamenii, lucrând și răscolind pământul, au răscolit și în inima și mintea lor, inventând nepieritoare versuri și cântece. Aș vrea să le mulțumesc azi pentru că mi-au oferit prilejul să preiau melodiile lor vechi și să le fac cunoscute în toată țara!“

Ion Ghițulescu: „La țară (n.n. – în județul Buzău), în vremea copilăriei mele, n-aveam atâtea jucării ca astăzi, așa că iarna era ca un dar, jucăria noastră cea de toate zilele, cu dusul pe derdeluș de dimineață până seara. În preajma sărbătorilor, abia așteptam să mergem la colindat, nu neapărat pentru nucile și bănuții primiți de la gospodari, ci mai ales fiindcă ne reuneam în grupuri mari și puneam la cale tot felul de năzbâtii. Oho, sărbătorile îmi amintesc de turta dulce, era răsfățul maxim, abia așteptam să mănânc dulcele nostru de lux!“

„Vă doresc, oameni buni, sănătate multă, să aveți masă bogată, inimi bune și suflet împăcat!“

Polina Manoilă: „Cele mai puternice amintiri vin din copilărie. Bucuria noastră începea din clipa în care pregăteam casa, să ne găsească Anul Nou cu ea curată, iar totul culmina cu ziua în care muma ne dăruia haine și ghetuțe noi, iar tata – zahărul cubic, fiindcă în vremurile mele nu se auzise încă de bomboane. Simt și azi gustul ușor de naftalină, fiindcă taica ascundea zahărul între haine... Pe urmă așteptam Pițărăii, frumosul obicei din zona de munte a Gorjului, când plecam cu colindul din casă în casă, iar la sfârșit țin minte că răsturnam traista cu daruri în mijlocul patului, să număr câți bănuți, mere, nuci ori castane am primit.“

„Adresez cititorilor dvs. gândul meu de bine și rugămintea de a nu renunța la port, obicei și tradiție, la cântecul adevărat, fiindcă doar așa ne identificăm ca neam!“

Simona Dinescu (Dâmbovița): „Port cu mine, ca pe o magie aproape, anul în care, nu țin minte de ce, părinții au împodobit brăduțul nu în casa mare, cum numeam noi încăperile unde primeam oaspeții, ci în camera în care dormeam. Simt și acum emoția care mă încerca seară de seară, adormind cu luminițele din brad licărind ori privind ghirlandele. Şi ce tainic arunca jarul din sobă lumini și umbre! Atâta liniște duioasă, atâta bucurie lină căutând darurile aduse de Moșul, atâta căldură moleșitoare, atâta relaxare și timp lipsit de griji nu-mi amintesc să mai fi simțit altădată.“

„Să v-aducă Sărbătorile de iarnă belșug, bunătate și să nu uităm să mulțumim Domnului în fiecare zi pentru darurile acestei vieți! Să ne bucurăm și să prețuim ceea ce avem, să fim cu toții sănătoși și mai buni!“

Gheorghe Gheorghe: „Cele mai vii și dragi amintiri vin copilărie, din iernile pline cu omăt ale satului nașterii mele, Olteni - Teleorman, când plecam cu băieții de vârsta mea pe la case, să colindăm. Înotam prin zăpada până-n brâu, cu traista agățată de gât, cu bețe în mâini, să ne apărăm de câini, ne jucam până să ajungem la câte un gospodar, să-i urăm sub fereastră. Parcă aud și acum zăpada scârțâind sub bocanci. Da, frumoase acele ierni de neuitat!“

„Cititorilor revistei Lumea satului le doresc să aibă liniște în suflet, belșug pe masă și în casă și să nu uite niciodată să-și iubească aproapele, să trăiască în armonie, că doar așa devenim cu toții mai buni.“

Maria Bogdan

Vasilica Dinu, glasul de aur al Doljului

Vasilica Dinu a avut un debut precoce și fulminant: la 16 ani urcă pe marile scene ale Olteniei; la 17 ani este laureată a Festivalului Național „Cântarea României“; la 18 ani neîmpliniți face primele înregistrări la radio și televiziune, apare pe micul ecran și obține trofeul Festivalului „Maria Tănase“. Ziarele din Dolj nu contenesc să scrie despre „priveghetoarea cu vocea de aur“, poetul Adrian Păunescu intuiește în tânăra care a cucerit instantaneu inimile doljenilor „un talent ce va fi încununat de glorie“, iar redactorul Puica Mondoc întrevede de atunci „glasul excepțional, cu modulații specifice, ce îi permite o originală frazare“. Toate acestea s-au împlinit întocmai. Vasilica Dinu face parte din galeria marilor interpreți de muzică populară și mai cu seamă din cea – din ce în ce mai rară în zilele noastre – care păstrează respectul pentru izvorul cântecului românesc.

– Să le spunem așa cititorilor: sunteți născută la 27 aprilie 1960, în satul Lipovu de Sus (comuna Lipovu), Dolj, iar la 16 ani ați urcat deja pe o scenă importantă. Care au fost împrejurările, de fapt, cum și când ați început să cântați?

– Acum n-aș vrea să intru și eu în clișeul mult auzit și să spun că am cântat de când mă știu ori am învățat pe parcurs s-o fac. Te naști sau nu cu un talent! Iar norocul meu a fost să moștenesc vocea de la tata, de la bunicul, ei aveau un glas deosebit și ce rapsozi erau, câte balade și cântece vechi știau! Cântatul a venit pur și simplu de la sine, iar în primul an de liceu m-a remarcat profesorul Sever Dascălu, care avea la căminul cultural un ansamblu artistic (dansatori) și un taraf de lăutari. Eu am devenit interpreta acestui grup și de atunci am plecat împreună în concerte, concursuri, spectacole. Și tot atunci s-a întâmplat să plac, vocea mea să placă, profesoarei Paula Dogăroiu, de la Școala Populară de Artă Craiova, iar domnia sa m-a invitat să urmez cursurile de canto popular. Este ceea ce am și făcut în 1977, când am mers în clasa XI-a, la Liceul „Electroputere“, iar dânsei îi datorez „originalitatea“ despre care s-a vorbit, fiindcă m-a sfătuit să-mi folosesc timbrul natural, un pic mai grav în comparație cu vocile de soprană, specifice Olteniei. Dar până să ajung la Școala Populară de Artă mă chema de la Lipovu să merg cu alte ansambluri artistice în spectacole; de atunci am învățat să cânt cu taraful, iar când am ajuns la Craiova nu mai era niciun secret pentru mine evoluția alături de lăutari.

– Ce înseamnă, pentru un artist, cântatul cu taraf?

– Să spun că un taraf aduce la suprafață esența cântecului popular? Mie, una, mi-este foarte dor să cânt cu lăutarii din vremurile tinereții mele. Este o trăire fără egal, îți dă senzația întoarcerii la fibra neamului, acolo, la izvorul care a zămislit satul, cotrobăie în adâncurile trăirilor, cele pe care altminteri nu le poți exprima în vorbe, e o profunzime pe care nu o simți altfel. Pentru interpret, taraful îi lasă și lui plăcerea de a cânta cu toată dăruirea de care este capabil, lucru pe care nu-l poate obține cu o orchestră profesionistă, care are rigorile ei de ritm.

– Să revenim la perioada când ați ajuns la Craiova. Ați avut realmente o izbucnire: ați câștigat „Cântarea României“, ați plecat cu trofeul ediției a V-a a Festivalului „Maria Tănase“, ați apărut la televizor. Și aveați doar 18 ani!

– A fost, într-adevăr, o perioadă muzicală densă. Mai mult decât „Cântarea României“ cred că a atârnat trofeul „Maria Tănase“, fiindcă acolo a fost întâlnirea cu specialiștii și redactorii importanți din muzica populară. M-au chemat la radio, la București, am imprimat primele piese, la fel și la televiziune, iar în 1982, când a primit grilă fixă emisiunea „Tezaur folcloric“ a regretatei Mărioara Murărescu, eram aproape nelipsită din program, probabil i-au plăcut repertoriul, glasul meu, nu știu. Pe urmă au urmat colaborări cu doamnele Florentina Satmari, Niculina Merceanu, Elise Stan, iar la începuturile mele artistice, cu dna Simona Patraulea și Sorin Grigorescu, fiindcă eu am participat și la „Floarea din grădină“, prima etapă, că la a doua a încetat emisiunea cu totul.

– Ce a mai urmat?

– Au început turneele în țară și în străinătate. În 1985 m-am angajat la Ansamblul „Călușul“ din Scornicești şi am realizat primul album cu orchestra condusă de dirijorul Dorel Marea. Perioada aceasta este poate cea mai frumoasă din viața mea artistică, aveam concerte extraordinare în toată țara, cu săli arhipline, oamenii iubeau folclorul, se vedea din modul în care aclamau și trăiau împreună cu noi emoția. Grupul acesta minunat s-a destrămat în 1990. Am plecat la Târgu-Jiu, la „Doina Gorjului“, iar când s-a înființat Ansamblul Folcloric „Maria Tănase“ am revenit acasă, la Craiova. Am stat și aici 12 ani... Cu toate aceste grupuri am colindat țara și am reprezentat România afară, în Germania, Grecia, Belgia, Franța...

– Aveți, din câte știu, 40 de melodii incluse în fonoteca de aur a radioului public. De unde v-ați luat piesele?

– Mi-am creat, în timp, propriul repertoriu, cu cântece pornite din inima satului. Am melodii de la tatăl meu (de exemplu, „Dă-mi, mândruțo, ochii tăi“, piesa de debut), de la lăutarii din Lipov și de la Grecești („Pe ulița de mi-e drag“, „Ce mi-e drag mie pe lume“, balada Toma Alimoș), de la tanti Gica Roncea, o cântăreață în vârstă, din Iancu Jianu („Doina plugului“). Poate și de aceea țin la ele foarte mult! Pe urmă, să vă spun că mi-am lucrat singură cântecele? Dar am făcut-o după îndelungi exerciții, astfel încât să păstrez piesa în universul rural și s-o adaptez timbrului meu vocal. Nu am multe, sunt 150 de melodii, dar știu versurile fiecăreia în parte, nu le-am uitat niciodată. Bănuiesc că mi s-au întipărit în minte tocmai pentru că sunt migălite, muncite. Am opt materiale discografice realizate cu Orchestra Radio, dirijată de Florian Economu, Radu Voinescu, Aurel Grigoraș, iar ultimul album, cel din această primăvară, l-am înregistrat cu „Doina Gorjului“, condusă de Aurel Blondea. Melodii tot strâng, zic că nu mai înregistrez nimic, dar nici nu mă îndur să renunț la ele. Vorbind despre piesele incluse în fonotecă, cred că e măsura valorii lor...

– Acasă, la Lipovu, mai mergeți? Cum vă primesc consătenii, vă întreabă, ca mine, de ce nu sunteți mai des pe micul ecran?

– Mai rar în ultima vreme, fiindcă ai mei nu mai sunt, nici taraful nu mai e, nimic nu mai e, dar în sătucul meu mic, Lipovu de Sus, cu 100 de case pe vremuri, retrăiesc amintiri copleșitoare și regăsesc farmecul și sinceritatea oamenilor, puritatea gândirii și a sufletului lor. Sunt valori abandonate astăzi. Da, oamenii mă întreabă de ce nu apar mai des la televizor, fiindcă au rămas legați de muzica populară în care au crescut.

– Și ce le răspundeți?

– Nu știu, poate că am îmbătrânit, poate că muzica populară nu mai place, e vremea altora, nu-mi dau seama, sunt diferențe de percepție a noțiunii de valoare... Chiar nu cred că pot da un răspuns. La mine, în Craiova, sunt căutată, dar la București ajung din ce în ce mai puțin, ultima dată, la TVR, am fost invitată acum două luni, de dna Carmen Movileanu, la „Ieri, azi, mâine“, moderată de Corina Dănilă. E și motivul pentru care, la întrebarea care mi se pune deseori, dacă aș face tot muzică dacă aș lua-o de la capăt, aș răspunde nu, nu în împrejurările și condițiile de astăzi. Eu am vaga senzația că folclorul nu mai e la fel de iubit și respectat...

Maria BOGDAN

Ionuț Langa nu renunță la tricolor

Primul vis de liceean al lui Ionuț Langa (32 de ani) a fost să poată realiza cândva un album cu pricesne, pe care să le poată cânta nu doar în strană, ci și pe scenă. Visul i s-a împlinit. Apoi a dorit să fie interpret de muzică populară, dar nu unul oarecare, ci unul care să poarte cu sine și să le transmită românilor, oriunde s-ar duce, dragostea de țară. Melodia „Nu ne vindem țara“ e mai mult decât atât, e un manifest despre patriotism, iar piesa este nelipsită din spectacolele susținute mai ales în diaspora. Ce planuri are tânărul brașovean pentru viitorul său? Să cânte și iar să cânte!

– Sunteți născut în comuna Jibert, Brașov. Cum ați descrie zona și familia din care veniți?

– Comuna Jibert este situată în nord-vestul Brașovului, într-o zonă dispusă între podișurile Hârtibaciului și Homorodului, cu egale influențe culturale din ținuturile Mureșului și Sibiului. Ca delimitare mai precisă, Jibertul este plasat între Țara Făgărașului, Cohalm  și coridoarele Târnavelor.

Satul meu este unul de oameni simpli ca și familia mea, de altfel. Localnicii se ocupă cu creșterea animalelor, ca mai toată zona din centrul Ardealului. Vorbind despre ai mei, tata este agricultor, se îngrijește de grădină și crește animale, iar mama este cofetar-patiser. Sunt cel mai mare din cei doi copii ai familiei, mai am un frate în vârstă de 25 de ani, plecat în Germania.

– Dvs. sunteți absolvent de teologie, dar nu profesați. Ați ales să urmați cealaltă pasiune a dvs., să cântați.

– Da, am urmat cursurile Seminarului Teologic Liceal Ortodox din Făgăraș și sunt absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă „Ilarion V. Felea“ din cadrul Universității „Aurel Vlaicu“ din Arad. După ce mi-am luat licența m-am stabilit în Arad, dar merg și locuiesc frecvent la ferma unui bun prieten, la țară, unde-mi place teribil de mult. Pesemne e glasul sângelui, eu rămânând un mare iubitor de sat românesc. E adevărat, nu profesez, am ales să exprim altfel credința. Poate mulți se întreabă ce caută un preot pe scenă. E și acesta un fel de a ajunge la sufletul oamenilor, iar eu am preferat acest mijloc de-a comunica cu lăuntrurile noastre. Pricesnele sunt rugăciuni cântate... Dacă ne uităm în urmă, între folclor și biserică a fost (și este) o dependență reciprocă, n-ar fi existat una fără cealaltă. Iată, la mine acasă, în Jibert, chiar dacă pare demodat, la sărbătorile mari oamenii încă merg la biserică în costumul popular.

– Cum s-a înfiripat în inima dvs. dragul de muzica populară?

– Bunicul din partea tatălui meu a fost cântăreț în strană vreme de 50 de ani. Mama a cântat în tinerețe, dar nu la nivel de performanță. Amândoi mi-au cultivat dragostea pentru muzică. O secvență însă mi-a rămas întipărită în memorie: când aveam 5 ani am spus „Tatăl nostru“ în biserică. Atât de mult m-a impresionat încât din acel moment mi s-a deschis sufletul înspre credință. Pe urmă am cântat în strană. O fac frecvent și astăzi. La școală mi s-a cerut să urc pe scenă, deliberat am făcut acest lucru și în liceu, dar de data aceasta am interpretat piese folclorice. Pe o scenă adevărată am urcat abia în studenție. Și apoi s-au legat lucrurile de la sine.

– Cum s-a întâmplat?

– Se spune că nimic nu este întâmplător pe lume. M-am dus la ștrand cu prietenii și acolo murmuram niște acorduri. M-a auzit cineva, s-a apropiat de mine, m-a rugat să cânt o piesă, apoi alta. M-a întrebat direct: „Vineri ce faci, vii la spectacol“? „N-am costum popular“, i-am răspuns. „Îți dau eu, nu-i asta o problemă“. Această persoană este dl Viorel Nistor, coregraf renumit în zonă și autor a nouă cărți de folclor. Primul concert a fost în Ungaria. A urmat o colaborare lungă, am avut spectacole în tot județul Arad, fiind o perioadă plină de bucurii artistice.

– După perioada de studenție și colabo­rarea cu coregraful Viorel Nistor ce-a urmat?

– A urmat iar un șir de coincidențe. Era în ajunul Crăciunului, cântam la o petrecere privată. După câtva timp, am mers la gazdă și i-am spus să ia pe altcineva din formație, fiindcă am răgușit deja, iar a doua zi urma să plec cu grupul meu de colindători, format din foști colegi de facultate, la prieteni, să-i colindăm. M-a rugat să trec și pe la domnia sa. I-a plăcut atât de mult încât s-a hotărât să mă ducă la altcineva să mă asculte. Așa am ajuns să-l cunosc pe Florin Dragoș, un agricultor cu suflet mare, căruia îi datorez în mare parte destinul meu ulterior, el m-a dus la Florin Ionaș, muzician foarte cunoscut în vestul țării. Prima dată am lucrat împreună la un CD cu pricesne. Acesta era visul meu din liceu, să imprim aceste rugăciuni, ca mulțumire pentru tot ce m-a ajutat Dumnezeu să împlinesc. Acest material a ieșit în postul Sf. Paște. În anul următor, tot de Sf. Paști, am imprimat „Moții mei“, iar peste un alt an, n-o să credeți, tot de Sf. Paști, am înregistrat  „Nu ne vindem țara“. Ambele piese sunt compuse de Florin Ionaș și au mare succes la public. Am mai scos o melodie, „De-ar vorbi potecile“, dar n-am încă un CD, fiindcă nu vreau să fac ceva în viteză, țin foarte mult ca piesele să placă întâi de toate oamenilor. Ei sunt juriul nostru adevărat, ei decid dacă un cântec este bun sau nu. Sunt patru ani de când colaborez cu Florin Ionaș și cred că așa se va întâmpla pentru tot restul timpului, fiindcă îi sunt foarte recunoscător pentru faptul că azi sunt cunoscut ca interpret de folclor.

– Unde anume mergeți cu spectacolele?

– Cel mai mult în Arad, dar mergem oriunde în țară, unde suntem invitați. Plus în străinătate. Am susținut concerte pentru diaspora românească în Grecia, Germania, Austria, Ungaria, la anul suntem invitați în Franța. Pricesne cânt pe scenă și la biserică. Sunt locuri în țară în care oamenii sunt mai apropiați de cele sfinte, de cele patriotice. Am avut două spectacole, unul la Covasna și altul în Mureș, orice am cântat, oamenii au continuat, deci cunoșteau pricesnele în între­gime. Și în Arad oamenii iubesc aceste rugăciuni cântate, dar parcă nu le trăiesc cu aceeași intensitate ca în județele unde românii au destinul lor un pic mai chinuit.

– Grupul de colinde mai activează?

– S-a păstrat și astăzi. De opt ani, acesta ar fi al nouălea, Consiliul Județean, în colaborare cu Centrul Cultural Județean Arad, organizează Festivalul itinerant „Caravana Tradițiilor de Iarnă”, unde suntem și noi prezenți. Dar cel mai mult cu grupul colindăm în amintirea vremurilor trecute.

– Am văzut că purtați tot timpul tricolorul la costumul popular.

– Și am să-l port toată viața mea. Patriotismul este singurul lucru pe care nu ni-l va putea lua nimeni. În studenție, ca să mă pot întreține la facultate, am lucrat, în vacanțe, în Germania. Acolo am simțit dorul de țară și de casă, iar când te arde acest sentiment devii mândru și că ești român, și că ești patriot. Acesta este și motivul pentru care eu îi iubesc foarte mult pe moți și pe maramureșeni. Ei sunt cei mai uniți dintre ardeleni. Dacă te duci undeva și spui „eu sunt moț“, dacă mai e un moț în sală se ridică și vine la tine. Am avut spectacol în Viena, iar când am cântat „Moții mei“ prima dată în picioare s-au ridicat moții și apoi toți românii. Dacă în străinătate cânți o piesă din Maramureș se ridică în sală toți maramureșenii și cântă laolaltă cu tine. Aceasta este o foarte frumoasă formă de exprimare a patriotismului, iar eu sunt mândru că sunt român.

Maria Bogdan

Chișinău 1988. Clipe memorabile despre și cu Sofia Vicoveanca

Vă propun, fiindcă așa ceva nu trebuie să se uite niciodată, o reîntoarcere într-un timp, vorba maestrului, azi în Ceruri, Grigore Vieru, cu zile dese de suflet. Așadar: 15, 16, 17 septembrie 1988, Chișinău, Palatul „Octombrie“, rebotezat în libertate și latinitate Palatul Național. Acolo și atunci, într-o minune care a făcut înconjurul diasporei românești, dar prea puțin vorbită acasă, mă și mir de ce atât de nevorbită acasă, o artistă din Țara de Sus, țara lui Ștefan cel Mare, a făcut istorie. O istorie pe care frații noștri basarabeni o au și astăzi vie în memorie și povestesc despre ea cu religiozitate, cu la fel de mult tremur ca acum 27 de ani. Sofiei Vicoveanca, fiindcă despre această mare și adevărată româncă vorbim, i-am cerut îngăduința să reînviem acele clipe memorabile... Și ce vibrații a născut această târzie aducere aminte!

Vorbim despre o perioadă când Basarabia încă aparținea URSS, iar noi nici vorbă să visăm de ieșirea de sub comunism! Sofia Vicoveanca a fost prima interpretă din România care a cântat în Moldova, URSS Moldovenească parcă se chema atunci chinuita noastră patrie de dincolo de Prut, după 18 ani de ger cultural și de orice fel între cele două republici surori.

Ultimul concert al formației „Mondial“ avusese loc în 1970. Nici nu mai contează ce și cum au făcut maestrul Nicolae Botgros și directorul Filarmonicii Naționale, Mihail Murzac, s-o vadă în mijlocul lor pe cea pe care o ascultau, pe furiș, la posturi „furate“ cu antene pirat. Și invers se făcea același lucru. Deh, doruri de frați despărțiți de istorii nedrepte... Ținută la vamă de soldații sovietici, schimbând mai multe trenuri, Sofia Vicoveanca, însoțită de vestitul instrumentist Silvestru Lungoci, a ajuns la Chișinău chinuită de oboseală. La gară însă a întâmpinat-o o mare de oameni, iar Nicolae Botgros, care pregătise orchestra, a dorit, dincolo de orice osteneli, să prezinte câteva acorduri cu cântecele învățate la perfecție. „Când i-am ascultat – își amintește Sofia Vicoveanca – m-a străbătut un fior din creștet până-n tălpi. Am încremenit. Nu mai auzisem așa ceva niciodată.“ Din acest moment încep trei zile înălțătoare. Artă pură. Trăiri aparte. Simboluri. Și cine să înțeleagă mai bine pribegia moldavă dacă nu cea a cărei familie a luat-o cu o secundă înaintea sovieticilor, pășind încoace, peste fâșie, chiar când Bucovina de Nord era ruptă din trupul țării...

Remember tulburător de dincolo de Prut, la peste două decenii de la concertul de suflet al Chișinăului

Într-o emisiune a televiziunii moldovene din 2011, un fel de remember după două decenii și ceva de la acele spectacole „cum nu se mai pomeniseră în Palatul „Octombrie“, realizată cu cei care au fost organizatori ori martori ai evenimentului, maestrul Nicolae Botgros spune că sovietul de atunci n-a știut despre ce este vorba: „Ei credeau că am adus o interpretă de la noi, din Bucovina de Nord (n.m. – Ucraina de zi). După primele două concerte, puternicii zilelor și-au dat seama cine a venit și, când au văzut ce fenomen s-a creat, au vrut să întrerupă al treilea concert, cel televizat și difuzat în direct.“ Era puhoi de lume și pentru prima dată în Chișinău a fost paralizată circulația troleibuzelor.

Scriitorul și istoricul literar, academicianul Nicolae Dabija, mărturisește: „Sofia Vicoveanca plutea, nu cânta. Era un vis. A fost cel mai excepțional concert pe care l-am văzut eu vreodată în viața mea, o explozie în conștiința noastră... Eu unul, regăsind cântecul nostru, mi-am zis atunci, în sală, că vom avea și limbă română, vom avea și grafie latină. Și le-am avut! Atunci, în acele seri, am recuperat o parte din sufletul nostru. Faptul că astăzi suntem liberi o datorăm acelui concert, atunci s-a întâmplat să fie începutul libertății noastre, atunci a început tot, în plină dictatură, în plină URSS. Ne-am revăzut sufletul nostru reflectat în ochii tăi, Sofia Vicoveanca.“ Mihail Murzac își amintește că în Palatul „Octombrie“, începuse un fel de redeșteptare națională, prin seratele de poezie ale lui Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Ion Vatamanu, Ion Druță, iar acel spectacol a desăvârșit „trezirea sentimentului național“. Nicolae Botgros mai rememorează: „A fost o mare revoluție și în muzică, și în suflet. În timpurile acelea interzise a fluturat tricolorul în sală. Era ceva de vis, nu se mai scrie în istoria noastră un spectacol, un moment ca acela... Când a cântat balada lui Ștefan cel Mare mi-am zis că această doamnă a venit la noi prin minunea Pământului, îmi venea să mă așez în genunchi...“

Aduceri aminte din celălalt „acasă“. Sofia Vicoveanca, după 27 de ani...

– Erați îmbrăcată în costumul popular de munte alb - negru, cu basma neagră. Păreați un personaj de tragedie antică, așa văd prin ochii mei. În fine, poate era portretul românului mereu urgisit de vremuri? O mulțime imensă a inundat centrul orașului. Vă mai amintiți cum a fost?

– Oh, sunt niște amintiri pe care le-am îngropat adânc în sufletul meu. Nici nu știu dacă aș vrea să vorbesc prea mult despre ceva care se împletește cu sentimentele mele cele mai de nescotocit. Știu că a fost lume în sală și mai multă a rămas afară. Dar eram eu însămi în transă ca să remarc totul. Au fost niște momente intense de suflet cum nu cred să mai trăiesc vreodată, valuri de inimi, valuri de flori... Nu pot să uit, m-am întors la hotel și am găsit în cameră, pe colțul mesei, o farfurie cu nuci, o pâine și, înfiptă în ea, o lumânare stinsă, cu un chibrit alături. Am întrebat ce s-a întâmplat, personalul nu era deloc amabil, vorbea limba rusă, dar într-un final am aflat că doi bătrânei veniți de departe, dintr-un sat, cu rata, ca să nu piardă mașina de întoarcere, mi-au lăsat un disc să le scriu ceva, iar darurile erau semnul lor că se roagă pentru mine... Câtă simplitate și-n același timp cât Dumnezeu în acel gest!

– Ați apărut pe scenă. Sala v-a ovaționat în picioare. Ați început să cântați. S-a lăsat o tăcere de mormânt. Apoi iar furtună de aplauze. Și-ați spus, printre altele: „Vă aduc omagiul meu și-al tuturor gospodarilor de pe meleagurile unde trăiesc și cânt. (...) Am mers în turnee în lumea toată. Dar mă întrebam deseori de ce nu duc cântecul unor oameni de care mă simt în primul rând legată prin spațiu și timp istoric și mai ales prin grai străbun.“ Oamenii au amuțit, apoi au vibrat într-un fel anume.

– Înainte de acel spectacol, țin minte că eram în cabină, a intrat un domn înalt cât ușa, spunea că este medic. Mi-a zis: „Doamnă, dacă nu vă cruțați, să știți că noi vă sfâșiem. Să luați măsuri, să nu vă epuizați sufletește.“ Pesemne s-a referit la intensitatea trăită în acel spațiu. Iar eu mă știu, atunci când lumea mă vrea mă dăruiesc total, n-am limite, asta este hrana mea spirituală. Oamenii erau atât de înfometați de adevăr, de lucru curat, le era atâta dor de patrie! A fost ca un scurtcircuit, am simțit până-n rădăcina ființei mele emoții pe care nu le credeam posibile. Iar când am cântat balada lui Ștefan cel Mare... Erau oamenii cu mâinile împreunate ca la rugăciune.

– Ireal acel moment! Atunci a urcat maestrul Grigore Vieru pe scenă. Sala era în delir. Și a spus, trebuie să scriu neapărat asta, adresându-se publicului: „Iată că, de trei zile, marea și autentica interpretă a cântecului popular, Sofia Vicoveanca, moare mereu și reînvie mereu pe scena frumosului palat de cultură de unde, ca dintr-un pom domnesc, din minunea harului, se desprind frunzele de aur ale glasului ei, se desprind și se lasă peste calda și îndrăgostita dvs. respirație, într-un anotimp când nu putem să nu spunem, împreună cu poetul, «Niciodată toamna n-a fost mai frumoasă/Sufletului nostru bucuros de moarte».

– Îmi spusese o colegă din Moldova că poetul lor național este în sală, dar la vremea aceea, cu informațiile securizate la graniță, nu știam foarte multe unul despre celălalt. Mai târziu, când ne-am cunoscut, mi-a mărturisit, dar se referea la secvența când eu am recitat din scriitura lui: „Când te-am auzit, am simțit că paralizez.“

– Momentul complet este așa: maestrul a improvizat niște versuri, o parafrază din „Miorița“ (Floare vicoveană,/ Floare năzdrăvană,/De trei zile-ncoace/Gura nu-ți mai tace./Ești abia venită/Ori îndrăgostită?/Floare vicoveană,/ Floare năzdrăvană,/Să le spui curat/ Că m-am cununat/Cu glăsciorul tău/Plin de Dumnezeu), v-a îmbrățișat, v-ați șters obrazul de lacrimi și i-ați răspuns, în grai moldovenesc: „Mama pâine albă coace/Noi cântăm duios/Pentru pace, pentru pace/Mulțumim frumos.“ Și iar ropote... Maestrul Botgros spunea, referindu-se la această clipă: „Eu plângeam, orchestra plângea, sala plângea, Sofia plângea, plângeau afară natura, copacii fiindcă era o mare deschidere a neamului și a sufletului nostru.“

– E adevărat, am plâns cu toții. Țâșneau pur și simplu lacrimile. Când am ajuns acasă, soțul meu, un om extrem de cult și exigent, m-a întrebat cum a fost. A rămas rezervat când i-am povestit și când am exaltat oarecum spunându-i cât m-au îmbogățit sufletește cele trei zile de Chișinău. După ce i-am dat caseta video să se uite l-am găsit și pe el plângând...

– Cine n-ar face-o? Mi s-a întâmplat și mie, la 27 de ani după acel concert! Acolo – iar toate momentele despre care vorbim pot fi vizionate de oricine, pe Internet – a fost un fenomen, vorba maestrului Botgros, o minune. Doar cine a trăit acele vremuri și simte românește poate înțelege. Doamna Sofia Vicoveanca, ați mai avut vreodată vreun spectacol cu o asemenea încărcătură emoțională?

– Nu, e irepetabil. Așa ceva nu se mai poate întâmpla. Cred că mai sus de acele emoții nicio inimă nu îndură. E mai mult decât poate să încapă într-un singur suflet.

Maria Bogdan

Floarea Calotă, un cântec ca o carte

Despre Floarea Calotă s-au scris superlative în zeci, poate sute de pagini. Interpreta născută în comuna Beuca, Teleorman, în 1956, a atins apogeul artistic – și nu oricum, ci într-o complexitate și cunoaștere profundă a folclorului – și tocmai de aceea am invitat-o să ne împărtășească din acele neștiute cărări sufletești care au deslușit cântecul popular într-un fel inimitabil, povești în portativ, poveri sau bucurii ale satului și vremurilor de altădată aduse nealterat în prezent, cu dor, cu har, cu răvășitoare trăiri.

– Citez dintr-un interviu al fiicei dvs. Ioana, actriță la Nottara: „Muzica este arta cea mai aproape de Dumnezeu, cea mai pură și adevărată.“ Cum ar arăta definiția dvs. despre folclor?

– Să dai definiții e pretențios. Folclorul e mintea și sufletul țăranului român. Și dacă vreți să mă refer la cântecul meu, e inima și sufletul țăranului din câmpia bătută de soare a Dunării, cu bietul om muncind de dimineață până seara, uitându-se pe cer să vadă dacă plouă, să nu fie truda lui în zadar. Imaginați-vă că țăranul acesta chinuit de muncă și gânduri, are sau nu recoltă, are sau nu ce le pune copiilor pe masă, îi poate sau nu trimite la școală, a avut răgaz să spună în metafore ce trăia și simțea el. Este o zbatere pe care eu am cunoscut-o în satul meu, acolo am văzut lumina zilei, acolo am învățat să muncesc, să trăiesc, să cânt. Adrian Păunescu era fascinat de următoarele versuri populare și spunea că orice poet ar fi invidios pe cel care a scornit asemenea adâncuri neștiute ale poporului: „Frunză verde trei lămâi,/Trei lămâi și trei gutui,/Din palate și domnii,/Din atâtea-împărății,/Din atâtea meserii,/Plugul e coroana-ntâi“. Deci nimic nu e mai presus decât plugul. Același țăran care dădea cu sapa a născocit această minunată filosofie. Din acest motiv trebuie să ne raportăm la el nu doar ca la omul care a muncit, ci și la cel care a gândit; el a avut mai puțin noroc... De-aici vine folclorul, din matca aceasta plină de seve, de lacrimi și de speranțe ale țăranului român.

– Dar înseamnă, dna Floarea Calotă, și capacitatea de a lua aceste trăiri și a le pune în cântec.

– Ține de o anume moștenire. Iar eu am primit din prisos de-acasă. Tatăl meu, care a mers la școală până în clasa a III-a, fiindcă bunicul lui s-a dus la învățător cu un curcan și cu o damigeană de vin să-l șteargă din catalog că n-are cine paște boii, a fost autodidact, a citit tot ce i-a picat în mână, i-a plăcut să stea de vorbă cu oameni mai luminați decât el, i-a plăcut să învețe și apoi a încercat să ne transmită și nouă, copiilor lui, că este foarte important să înveți să trăiești frumos. Eu mă gândesc la tatăl meu ca la un mare noroc pe care l-am avut când m-am născut. Se zice că pruncii, acolo, sus, își aleg părinții. Înseamnă că eu am fost foarte inspirată când am decis ca omul acesta să fie tatăl meu. El m-a încurajat înspre cântec. Nu știu dacă a înțeles că aș avea o anume aplecare, dar mă urca pe masă când veneau la noi vecini ori rude și îmi spunea: „Ia zi tu un cântecel, să vadă și ei ce frumos cântă fata mea!“ Asta mi-a dat aripi. Dar nu gândeam că voi cânta vreodată. Și totuși, la întrebarea ce vrei să te faci când vei fi mare, am răspuns: „O să fiu ca Lătăreața.“ Așa-i spuneam noi Mariei Lătărețu. Tata o adora. El selecta instinctiv ceea ce era valoros. După acest moment am descoperit lăutarii. Mă vrăjeau... Acesta este universul în care m-am format și l-am luat cu mine, de-acolo am cules puterea despre care pomeniți.

– Când s-a produs trecerea aceasta de la a fi interpret pur și simplu și a tezauriza într-un fel cântecul teleormănean?

– Am avut un profesor de limbă și literatură română, Florea Răgălie, care mă lua pe teren, prin sate, să culegem folclor literar. Atunci am observat diferențele între poemul popular adevărat și improvizație. Înainte de interviu m-ați întrebat ce alte distincții am primit în afară de „Floarea din grădină“ și trofeul Festivalului „Maria Tănase“. Vă spun că tot atât de important a fost Festivalul național „Cântarea României“, chiar dacă este îndelung hulit. Foarte multe talente s-au manifestat și s-au impus, multe repertorii au ajuns pe marile scene grație acestei manifestări. Dacă îmi amintesc fie și o singură ediție îl văd în ochii amintirilor pe Adrian Păunescu cât de încântat era, cât de entuziast prezenta acest festival. Acestea sunt doar două lumini, bucuria spectacolului și prezența lui Adrian Păunescu, care a fost nu numai un mare poet al țării, ci și un mare patriot, cu prețuire nemărginită pentru rădăcinile acestui neam. Respectul acesta ni l-a transmis și nouă. Pe urmă, „Toamna culturală buzoiană“, festival realizat în colaborare cu TVR, a fost ca o școală. Simona Patraulea și regretatul Sorin Grigorescu asta făceau, erau șlefuitori de talente, acolo ni se predau lecții de artă, cum și Mihai Florea era un filtru extraordinar în a duce pe scenă cântecul cel adevărat.

– În toate melodiile regăsim același respect pentru autenticitate. Cum ați reușit să vă păstrați în acest ton?

– Eu am ținut și țin foarte tare la cântecul adevărat, care vine dinspre țăran, pentru că sunt și mă consider o fiică a satului, care nu și-a uitat niciodată obârșia. Nu spun cuvinte mari. Dar, în timp ce vorbesc cu dvs., nu pot să nu mă gândesc că astăzi a închis ochii o mare artistă, Lucreția Ciobanu. Ea a fost și va rămâne un stâlp pe care se va sprijini întotdeauna folclorul, autenticul în muzica populară.

– Preocupările dumneavoastră depăşesc cântecul. Scrieți poezie, proză, sunteți preocupată de port și tradiție, într-un fel arhivați zona folclorică din care proveniți. Vibrând altfel trăirile înlăuntrul dvs., c-așa face poetul, cât de mult v-a ajutat această șlefuire a spiritului în cântec?

– Fiecare dintre aceste laturi are rolul său. Înseamnă o rotunjire a minții și sufletului, îl învață pe om să spere, să gândească și să acționeze într-un anumit fel. În cântec, dacă nu ai această armonie, dacă nu treci prin minte și suflet tot ce spui, nu îți atingi scopul. Sau ceva rămâne neîmplinit sau nespus. Scriu poezie și proză, dar n-am publicat nimic, poate copiii mei vor găsi de cuviinţă că e bine să le citească și altcineva, cum am făcut eu cu versurile tatălui meu, pe care le-am adunat într-o carte... Eu nu am pretenția că știu multe, îmi doresc doar să trăiesc frumos, curat și echilibrat și să fac la fel și din cântec.

– Vă provoc la un efort de imaginație: în cântece reflectați satul, cu parfumul de odinioară, cu trude neștiute ale ruralului. Dacă ar fi să puneți pe note Beuca de azi, melodia aceea ar mai avea în ea bocet, doină, dor?

– Pentru a face o melodie nu am nevoie să mă duc în sat. Am satul în mine, cu mine. Drumurile mele acolo sunt din ce în ce mai rare. Dacă merg acum nu mai am o sursă la care să mă adăp, e alt ritm al vieții, poate că nici oamenii ori noi toți nu ne mai uităm prea des la cer, nu avem răgaz pentru introspecții. Apoi și lăutarii mei de altădată au fost înlocuiți cu orga... Bine, e un fel generic de a consemna tendința de îndepărtare a instrumentelor tradiționale, cele care au atâta căldură, fiindcă lăutari, din fericire, mai sunt. Eu cânt cu mare bucurie cu un taraf, Balada, alcătuit din cinci muzicanți, fiecare dintre ei un artist în sine. O fac de câte ori pot, din păcate nu mereu, din motive independente de voința mea, dar și aici selectez foarte bine unde merg și unde nu doresc să evoluez.

– Ce are Teleormanul în plus față de alte zone încât acel cântec scurmă prin amintirile celui care-l ascultă?

– În primul rând are instrumentele foarte frumoase. Și tradiție bogată. În Vlașca și Teleorman, așa au numit folcloriștii zona din care vin, este un stil de a cânta în metafore teribile. Avem cântec de leagăn, de muncă, de sărbătoare, de dragoste, de cătănie, de război, doine, balade, bocete, descântece, povești, obiceiuri – toate ale unei singure lumi, a țăranului. Cântecul este istoria Teleormanului după cum costumul popular este istoria poporului român scrisă cu acul.

Maria Bogdan

Niculina Geru şi Daniel Arapalea, un duet în cântec şi în viaţă

Niculina Geru Arapalea şi Daniel Arapalea sunt un cuplu reuşit şi în muzică, şi în viaţă. Cei doi interpreţi de muzică populară au debutat separat pe scenă, dar şi-au împletit ulterior cântecul şi destinele în emisiunea aceleia care i-a promovat pe amândoi, solista şi realizatoarea TV Niculina Merceanu. Chiar dacă au câte o profesie stabilă, folclorul ţinând mai mult de pasiune şi suflet, tinerii se evidenţiază prin voce şi prin acurateţea interpretării.

Este oarecum dificil să cuprinzi într-un singur articol două vieţi, două voci, două destine muzicale. Dar n-am putut face altfel pentru că Niculina Geru Arapalea şi Daniel Arapalea s-au unit în cântec, formând poate duetul cu cea mai multă prospeţime din folclorul ultimilor ani. Peste tot, în emisiuni sau concerte, evoluează împreună, dar au în repertoriu şi melodii din zonele folclorice din care provin, pe care le interpretează separat. Dar ceea ce au în plus soţii Arapalea, dincolo de glasul frumos şi un stil pur al redării cântecelor, cu dese inflexiuni rapsodice, ar fi modestia, simţul măsurii, discreţia.

Din Olt

Niculina Geru Arapalea s-a născut în comuna Ştefan cel Mare, Olt, aşezare situată în Lunca Dunării, la 31 km de Corabia, oraş care găzduieşte unul dintre cele mai prestigioase concursuri folclorice din ţară, „Corabia de aur“, ajuns la a 42-a ediţie. Bunicul este cel care i-a aprins pentru prima dată interesul pentru muzica populară; cânta cu taraful la petrecerile din sat. După aceea mama a avut şi are voce bună, dar mai mult de a fredona pentru sine nu a îndrăznit niciodată. În schimb, a fost cea care şi-a susţinut fiica din clipa în care i-a remarcat talentul şi a îndemnat-o să îmbrăţişeze acest drum al cântului, deloc uşor. Dacă ar fi să vorbim despre modele, Niculina Geru Arapalea s-a inspirat mereu de la Maria Ciobanu: „Aşa îmi amintesc de mine mică, ascultând-o pe dna Ciobanu. A fost dintotdeauna preferata mea între interpreţii din Oltenia.“ Mai târziu, a mers la şcoală la Corabia, fiind absolventă a unui liceu teoretic, iar în clasa a XII-a, după ce evoluase în zeci de spectacole şcolare, s-a întâmplat să ştie să-şi culeagă şansa: „Am citit un anunţ cum că TVR, prin doamna Niculina Merceanu, organizează o preselecţie la Casa de Cultură Corabia. M-am înscris şi a fost să fie, din aproximativ 40 de concurenţi, să fiu eu cea aleasă. Bucuria aceasta, la care n-aş fi sperat, nici nu mă gândeam la aşa ceva, se întâmpla prin 1995. De aici înainte mi s-au deschis drumurile în cântec. Doamna Merceanu, prin alegerea domniei sale, mi le-a deschis. M-a chemat apoi la TVR, am înregistrat primele două cântece şi am debutat pe micul ecran la emisiunea dumneaei. Şi tot dânsa mi-a făcut cunoştinţă cu Daniel.“

Şi din Vlaşca

Daniel Arapalea este bucureştean, dar o bună parte a copilăriei este legată de cătunul Crovu, din Ghimpaţii de Giurgiu, acolo unde, mai ales alături de bunica din partea tatălui, la care-şi petrecea vacanţele, a descoperit armonia cântecului din Vlaşca. De altfel, primele melodii le are de la bunica sa, iar Daniel Arapalea spune că avea un glas remarcabil: „Ascultând-o pe ea, mi-a plăcut şi mie să cânt. La şcoală, la Bucureşti, am participat la diverse concursuri şcolare, iar prin clasa a VII-a am studiat acordeonul cu dl prof. Aurel Mustăţea, unde am aprofundat şi noţiuni despre teoria muzicii. La îndemnul său am dat examen la Colegiul Naţional de Arte „Dinu Lipatti“ şi am intrat, în 1991, la clasa de canto popular a dlui prof. Gavril Prunoiu. Ulterior am urmat Universitatea Naţională de Muzică, la secţia de pedagogie muzicală. În acea perioadă am fost şi redactor colaborator la radio.“ În clasa a XII-a, când încă nu împlinise 18 ani, se întâmpla în 1995, Daniel Arapalea a debutat la radio. L-a dus acolo prof. şi interpretul Gavril Prunoiu. A fost ascultat de specialişti de marcă (Eugenia Florea şi Angela Marinescu), a trecut prin comisie, i-au fost selectate patru piese, imprimate ulterior cu Orchestra Radio, dirijată de maestrul Paraschiv Oprea, şi a fost difuzat în premieră pe undele radio. În anii următori a mai înregistrat zeci de piese cu maestrul Adrian Grigoraş. Tot atunci a fost chemat la TVR, la emisiunea „De la lume adunate“, realizată de Niculina Merceanu, iar acolo şi-a întâlnit partenera de viaţă şi de cântec.

Un dialog muzical reuşit

Din 1995 şi până astăzi, carierele soţilor Arapalea se împletesc. Dar nu imediat au început să lanseze dialogurile muzicale atât de gustate de public. A urmat perioada concursurilor, cele care confirmă un talent ori altul. Printre multele premii, Niculinei Geru Arapalea i-au rămas aproape de suflet Trofeul Festivalului „Corabia de aur“ şi Premiul special al Fundaţiei Culturale „Maria Tănase“, de la festivalul cu acelaşi nume, unul dintre cele mai puternice din ţară. Daniel Arapalea a adăugat titlului de olimpic naţional la Olimpiada de muzică a liceelor de profil (1995) mai multe premii, dar cele care l-au recomandat încă de la debut şi la care interpretul ţine sunt Premiul I la Festivalul „La fântâna dorului“ – Călăraşi (1995), Premiul publicului la concursul „Topul tinerilor interpreţi“, organizat de Radio România (1996), Premiul al III-lea la Festivalul „Maria Tănase“ - Craiova (1997) şi Trofeul „Moştenitorii“, concurs organizat în cadrul emisiunii „Tezaur folcloric“ a Mărioarei Murărescu. În primii ani, când nu existau aşa de multe televiziuni, tinerii Arapalea, care-şi unesc destinele în 2000, au fost prezenţi la mai multe emisiuni realizate de Niculina Merceanu, Mărioara Murărescu şi Teodora Popescu. Recent, au fost invitaţi la un medalion Niculina Merceanu, cea care, alături de Steluţa Popa, i-a şi fost profesoară de canto Niculinei Gerea Arapalea şi, într-un fel fericit, a jucat un rol esenţial în viaţa celor doi, tinerii neferindu-se să recunoască faptul că îi datorează în mare măsură cariera de interpreţi.

Şi-o viaţă în doi la fel de reuşită

Melodiile pe care le prezintă publicului sunt în parte culese din zona Vlaşca şi Oltenia, preluate din culegeri ori pur şi simplu sunt lucrate de soţii Arapalea, Niculina fiind responsabilă cu textul, iar Daniel, cu linia melodică. Toate piesele sunt şlefuite cu mare grijă astfel încât să păstreze înlăuntrul lor mesajul folcloric şi rezonanţele tipice melosului popular. Împreună au editat trei albume cu orchestre conduse de renumiţi dirijori, Dorel Manea (Piteşti - 1999), Ilie Fieraru (Vâlcea - 2003) şi Marcel Parnica (Târgu Jiu - 2012). Amândoi sunt prezenţi la festivaluri organizate în localităţile din sudul ţării, iar despre dialogurile muzicale, ţinute strict în sfera folclorului (de exemplu, materialul discografic „Măi mândruţă, măi olteancă“), au spus că sunt foarte îndrăgite de ascultători, poate şi pentru faptul că un astfel de gen este din ce în ce mai rar. În afară de cântec, cum spuneam, Daniel Arapalea predă muzica la un gimnaziu din Bucureşti, iar Niculina Geru Arapalea lucrează la o clinică privată, ca asistent medical. Acasă au cele mai mari bogăţii ale existenţei lor, o fetiţă şi un băieţel. În lumea cântecului amândoi ţin la o oarecare discreţie, pesemne extrasă din educaţia sănătoasă a satelor copilăriei, un frumos simţ al măsurii care s-ar putea, pe parcurs, să le returneze însutit modestia, printr-o şi mai mare recunoaştere în plan muzical.

Maria Bogdan

Un mândru „Trandafir prahovean“

Cristina Stănescu duce mai departe o poveste frumoasă a folclorului muntenesc, începută cu mulţi ani în urmă, extinsă la nivelul judeţului Prahova, cu un apogeu în perioada „Moştenitorii“ ori a „Mugurilor de tezaur“ ai Mărioarei Murărescu, aceea de a modela voci, de a sădi în sufletul copiilor dragostea de tradiţie, obicei şi muzica populară şi, prin ei, de a o retransmite unui auditoriu din ce în ce mai atent la nuanţe, trecut, românism. Grupul de performanţă de la „Trandafirul prahovean“ şi profesoara lor, interpreta Cristina Stănescu, au devenit o prezenţă constantă şi reconfortantă pe scenele din oraşele şi satele Munteniei.

– V-aţi născut în Măneciu, la poalele Ciucaşului, o comună cu peste 10.000 de locuitori, care seamănă mai mult a orăşel decât a aşezare rurală. Cât de mult şi-a pus amprenta asupra dvs. formarea într-o astfel de comunitate?

– Când m-am născut eu (2 decembrie 1981) era mai pregnantă nuanţa de rural în Măneciu. Am crescut cu educaţia aceea sănătoasă de la ţară, despre care toată lumea vorbeşte azi cu nostalgie. Aşezarea în sine mi se pare cea mai frumoasă din lume, cu Ciucaşul răsărind dintre pădurile de brad, parcă mai bogate atunci decât acum... Mi-este în suflet comuna natală, cu oameni, locuri, amintiri şi-apoi de ea se leagă începuturile mele în cântec.

– Prahova a dat nume de rezonanţă în muzica populară, Irina Loghin, Maria Văduva. Cât de mult v-au inspirat aceste interprete?

– Decisiv. Ar fi un răspuns mult prea inexpresiv să spun că am crescut cu cântecul dnei Irina Loghin? I-am învăţat pe de rost tot repertoriul, îl ştiu şi acum, nu mai puteam de mândrie că mă trag într-un fel din zona dumneaei (n.n. – Gura Vitioarei, situată pe Valea Teleajenului, ca şi Măneciu). A fost determinantă pentru mine influenţa acestei mari voci a muzicii populare româneşti.

– Cum a început povestea dvs. în cântec, de unde dragul de muzică populară, cine v-a descoperit şi v-a încurajat să îmbrăţişaţi o astfel de carieră?

– În vremurile acelea, ce altceva să fi urmărit la televizor, dacă nu „Tezaur folcloric”? Pot spune că am deschis ochii cu muzica de extraordinară calitate promovată de Mărioara Murărescu. Pe urmă, tata cânta la muzicuţă, are şi o voce bună, iar cu atâta muzică în casă era aproape firesc să îndrăgesc şi eu cântecul popular. Cea care a conştientizat că aş avea o oarecare aplecare înspre folclor a fost educatoarea mea, dna Speranţa Andronescu; dânsa m-a urcat pe scenă încă de când aveam cinci ani, m-a dus la primele spectacole şi evenimente culturale. Ulterior, mama m-a susţinut şi a mers cu mine peste tot, la toate concursurile şi festivalurile la care am participat.

– Apropo de festivalurile-concurs: care v-au rămas cel mai aproape de suflet?

– Am participat la foarte multe concursuri judeţene, regionale şi naţionale, cu rezultate frumoase, dar două m-au marcat: „Ploaia de stele“, de la TVR 1, şi „Rapsodia Românească“, de la Favorit TV. La primul concurs am ţinut să fiu o mică Irina Loghin şi am obţinut mai mult decât aş fi sperat, în sensul în care am cunoscut-o de-adevăratelea pe dna Loghin, realizatorii aducând-o în platou. Vă daţi seama că am fost copleşită. La „Rapsodia Românească“ a fost altfel, eram matură deja, hotărâsem că vreau să fiu solistă de muzică populară, aveam de-a face cu profesioniştii; am trecut prin patru etape dificile, cu un juriu exigent fie şi numai dacă vă spun componenţa – etnomuzicologul Gheorghe Oprea, muzicologul Roxana Gibescu, prof. Aurel Mustăţea. Clasarea mea pe locul 13 din 500 de concurenţi m-a încurajat foarte mult.

– V-aţi format la Liceul „Dinu Lipatti“, la clasa prof. Gavril Prunoiu, un interpret reper în melosul popular românesc. Ce înseamnă, pentru un solist, să aibă un asemenea dascăl?

– Prima dată, avându-l la catedră, înveţi respectul pentru tot ceea ce este autentic în port, obicei, tradiţie. Pe urmă nu ai cum să nu doreşti să-i semeni din punctul de vedere al repertoriului, atitudinii faţă de muzică şi de spectatori. Vreau să vă spun că eu m-am schimbat fundamental de când l-am avut profesor, mi s-a modificat realmente şi într-un sens bun viaţa. Este un model pentru tineri şi un pedagog desăvârşit.

– După ce aţi urmat Facultatea de Muzică aţi devenit, la rându-vă, profesor de canto, grupa dvs., „Trandafirul prahovean“, fiind deja foarte apreciată.

– Sunt din anul 2008 la catedra de canto popular din cadrul Palatului Copiilor din Ploieşti. Am în clase 200 de elevi organizaţi în grupe de începători şi avansaţi. Cel mai mic elev este chiar băieţelul meu, Vlăduţ, care are 4 ani şi 2 luni, iar cei mai mari sunt liceeni de clasa a XII-a. Pe cei mai buni dintre ei, vorbim aici strict despre aptitudinile muzicale, i-am cooptat în grupa de performanţă. Mergem la concursuri, avem vitrinele pline cu trofee, medalii, cupe şi diplome, începem să culegem roadele muncii noastre. Dacă ar fi să enumăr câteva prezenţe în concursuri răsplătite cu premii aş începe cu ultimul la care am participat, Concursul naţional de folclor pentru copii şi tineret „Floare de tei“, Corabia-Olt, de unde ne-am întors cu trofeul şi mai multe premii. Am fost la Râmnicu-Vâlcea, Drobeta Turnu Severin, Braşov, Călăraşi, Bucureşti etc. Judeţul Prahova deja l-am străbătut pe tot şi suntem destul de prezenţi pe micile ecrane.

– V-am văzut la mai multe spectacole, dar impresionantă a fost prezenţa dvs. la un centru pentru îngrijirea bătrânilor, unde a fost invitată şi Principesa Margareta. Mergeţi frecvent la acest gen de activităţi de natură socială?

– Întotdeauna mergem la activităţile umanitare la care suntem invitaţi. La Centrul Vasarely, din Ploieşti, a fost onorant să cântăm în faţa Majestăţii Sale Principesa Margareta, care s-a fotografiat cu noi, micuţele noastre soliste impresionând-o în mod deosebit, dar în mod egal ne-a făcut mare plăcere să aducem un strop de bucurie în inimile vârstnicilor.

– În afară de a fi profesoară şi de a evolua în spectacole alături de elevi aveţi şi o carieră solistică independentă.

– Recunosc că am lăsat în planul al doilea cariera mea. M-am dedicat în totalitate elevilor de la „Trandafirul prahovean“ şi celor doi băieţi ai mei. Dar în ultimii trei-patru ani, singură sau împreună cu copiii, sunt din ce în ce mai prezentă la emisiuni de folclor, evenimente artistice, spectacole săteşti, concerte. Anul acesta sper să reuşesc să-mi împlinesc un gând, să scot un prim album, dincolo de înregistrările pe care le am, cu 12 piese culese din zona mea, Măneciu – Slon, cu Orchestra Asociaţiei Culturale Preduşel, din Bucureşti, formată din tineri profesionişti extrem de talentaţi.

– Ca pedagog şi în acelaşi timp ca interpret, aveţi o vedere de ansamblu a ceea ce înseamnă cântecul popular în rândul tinerilor. Apreciaţi că este de calitate ceea ce se difuzează în spaţiul public?

– Nu întotdeauna televizorul este un exemplu demn de urmat. Şi nu tot ce difuzează e şi de calitate. Din păcate, şi mie mi s-a întâmplat să mă tragă la răspundere unii părinţi că nu le-am dus copilul la televizor. Mă întreabă: „Când îmi faceţi fata solistă?“ E o atitudine care strică în general. În ceea ce mă priveşte, îmi fac datoria să le insuflu dragostea de folclor, le arăt diferenţa dintre autentic şi kitsch şi sunt mândră să spun că din mâna mea au ieşit cinci copii care sunt acum elevi ai Liceului de Artă „Carmen Sylva“ şi că munca noastră este răsplătită cu sute de premii.

Maria BOGDAN

Abonează-te la acest feed RSS