Adama 750x100 30 martie
update 30 Mar 2020

Cu mocănița prin Moldovița

Până nu demult, pe căile ferate forestiere din satele montane circulau trenuri care transportau material lemnos. Astăzi, în multe cazuri, rolul acestora este de a-i plimba pe turiștii care poposesc în zonă. Cel puțin așa se întâmplă la Moldovița, acolo unde începând cu anul 2005 mocănița a devenit una dintre principalele atracții turistice.

Mocanita Bucovina

Se spune că, dintre toate cele 35 de căi ferate forestiere care existau în întreaga Bucovină, doar aceasta mai este funcțională. Are lungimea de 11 km și pleacă din Moldovița spre Argel o dată, de două sau de trei ori pe zi, începând cu ora 10:00, numărul curselor diferind în funcție de sezon. Nu demult am avut ocazia să mă plimb pe acest traseu și pot spune că, timp de 2 ore cât a durat plimbarea, parcă aș fi fost într-o altă lume. În vagoane nu mai era niciun loc liber, mai mult de jumătate dintre turiști erau copii, iar entuziasmul lor făcea ca excursia să devină și mai interesantă.

Am plecat încet la ora 14:00 și adesea am trecut foarte aproape de curțile localnicilor, mulți dintre ei chiar erau ieșiți la poartă pentru a face cu mâna turiștilor. Din vagoanele închise sau deschise, am admirat case tradiționale cu motive specifice zonei, dar și clădiri moderne. Ce am apreciat în mod deosebit a fost faptul că majoritatea erau construite din lemn, așa cum este normal pentru o astfel de zonă. Grădinile și livezile erau curate și îngrijite, cunoscut fiind faptul că bucovinenii sunt oameni gospodari. Dincolo de toate aceste peisaje la realizarea cărora a contribuit omul, peisajele naturale erau de vis. De o parte și de alta a drumului sunt păduri de conifere, iar râul, situat când de o parte, când de alta a șoselei și a căii ferate, completa atmosfera liniștită din comuna suceveană. Singurul care i-a „distras“ pe călători a fost controlorul, care, îmbrăcat în uniformă, avea grijă ca toate lucrurile să fie în ordine, dar mai ales să le zâmbească turiștilor, urându-le călătorie plăcută.

Mocanita Bucovina3

La un moment dat chiar și copiii au încetat să mai vorbească și se uitau cuminției ba la văcuțele care pășteau în livezi, ba la alți copii care zburdau veseli prin ogradă, iar liniștea era tulburată doar de zgomotul produs de mocăniță.

Destinația era o de fapt o poieniță desprinsă parcă din povești. Lângă pârâul Moldovița, sub brazii înalți, erau amenajate locuri speciale unde te puteai odihni și lua masa. Locomotiva a fost realimentată cu apă și lemne, timp în care toți cei prezenți în vagoane au coborât, dar n-au stat degeaba, ci s-au îndreptat către foișoarele unde au putut mânca bucate tradiționale. Pe lângă sărmăluțe, tochitură moldovenească și gogoși, turiștii își pot achiziționa pentru acasă caș și urdă, dar și obiecte tradiționale de la meșterii care știu că, indiferent pe unde călătorește, un turist își alege cel puțin un suvenir.

Bătrâna Huțulca, cum îi mai spun oamenii locului, este o adevărată emblemă a zonei, dar și o mândrie pentru artiștii bucovineni, care adesea au filmat video­clipuri în timpul unei astfel de plimbări. Nici n-ar avea cum să nu fie mândri când tocmai versurile despre frumoasele locuri sunt acompaniate de imagini cu peisaje pitorești, cu imagini ale râului, ale codrilor, dar mai ales ale vieții satului bucovinean. Printre turiștii din vagonul în care am călătorit, erau unii care susțineau că ar fi vrut să vină mai demult să se plimbe cu mocănița, doar că se gândeau că prețul ar fi mult prea mare, dar realitatea de la fața locului nu a fost aceea care se zvonea. O astfel de plimbare nu este nici pe departe scumpă, ci chiar la îndemâna oricui, 15 lei pentru minori și 30 pentru adulți.

La întoarcere, aceeași atmosferă! Doar traseul a părut mai scurt și asta nu din cauza faptului că vedeam aceleași locuri, ci din dorința de a petrece cât mai mult timp pe acele meleaguri. E de ajuns să ai o singură experiență cu mocănița din Moldovița pentru a-ți dori să te reîntorci în frumoasa Bucovină.

• În zilele marcate cu roșu circulă un tren la ora 14:00.

• În zilele marcate cu verde sunt două curse, prima la ora 10:00 și a doua la 14.00.

• În zilele marcate cu albastru trenul circulă la orele 10:00; 14.00 și 17:00

Program Mocanita Bucovina

Larissa SOFRON

Revista Lumea Satului nr. 11, 1-15 iunie 2017 – pag. 54-55

  • Publicat în Turism

Poveşti şi poveţe din vechiul „Bendorf“

Plecată mai puţin „obosită“ din „Halta Zalului“ Agnitei, harnica „Mocăniţă“ înainta grăbită şi plăcut zgomotoasă pe lunga şi întortocheata Vale a Hârtibaciului, marcând cu dâra fumului negru şi cu funinginea ei scânteietoare drumul prăfuit ce urcă spre Sibiu.

Curând, însă, va pufăi obosită cu adevărat de cei 30 km/oră viteză maximă, oprindu-se în cea dintâi gară ieşită în cale. Aici îi va primi în micile sale vagoane atât pe localnicii coveşeni, cât şi pe vecinii lor bârghişeni, verzeni, apoşeni, pelişoreni şi veseudeni. Următorul popas feroviar fi-va halta satului căruia saşii mereu i-au spus în limba lor Bendorf. Şi cum era într-o după-amiază de sâmbătă, majoritatea celor care coborâseră din trenuleţ erau copii-elevi liceeni în Agnita, fie în clasele de limbă română, fie în cele de limbă germană. Adică copii de plugari români din trei sate sibiene pur româneşti: Beneşti, Ighişu Vechi şi Vecerd. Pe cei mai îndepărtaţi de satele lor îi aşteptau să-i ducă spre acasă căruţele trase de cai. Cu mâinile pe hăţuri, de era vară sau iarnă, mereu se afla unul dintre părinţi sau unul dintre fraţii mai mari ai unuia dintre elevi. Şi era o rânduială anume stabilită, „cărăuşia“ făcându-se pe rând de familia fiecărui copil-şcolar pentru că nu rareori desagii acestora erau tare grei, încărcaţi cu rufele şi aşternuturile de spălat de la internat sau de la gazde, precum şi cu cumpărături trebuincioase în gospodăriile părinţilor, rudelor şi vecinilor. Însă numai cele care nu se găseau la „bolda“ din sat. Ajunşi acasă, urma o scurtă şi binemeritată revedere a familiei şi a satului, după care luni dimineaţa elevii se trezeau „cu noaptea în cap“ să prindă fie trenuţul „Mocăniţa“, fie RATA de Sibiu-Agnita. Şi invers: Agnita-Sibiu.

Între acei vrednici copii-şcolari, trimişi la oraş să devină „domni cu multă carte“, s-au aflat, rând pe rând, şi fraţii Nistor: o fată şi trei feciori de destoinici ţărani ai Beneştiului, fiecare făcând învăţătură cu marea zdroabă şi cu multă cheltuială a părinţilor, ajungând care încotro i-a mânat viaţa. Ana, precum numele mamei sale, absolventă de şcoală comercială, stabilită la Sibiu, la fel ca şi fratele său Iosif, fost director economic la „Refractara“. Viorel a devenit profesor de biologie la Arad şi un pasionat al jocului şi al cântecului popular românesc, autor de cărţi referitoare la istoria satului natal şi la coregrafia şi vechimea de 70 de ani a Ansamblului „Cindrelul-Junii Sibiului“. Iar Ion, cel care a rămas în sat şi pe curtea casei părinteşti, a ajuns inginer, specialist în mecanizarea agriculturii şi director de SMA la COASC Alţâna. Muncă multă şi hămesală cu duiumul. Dar şi satisfacţia că în urma chinuiţilor săi tractorişti se vedeau roadele pământului, iar vitele aveau în iesle mâncare bună şi îndestulătoare, în grajduri lumină electrică, ventilaţie, adăpători şi mulsori mecanice. Acum, toate acestea le are în grajdurile vacilor sale din sat, de la care mulge atâta lapte cât ar putea îndestula zilnic 500 de oameni. Însă ce folos că are mulgătoare electrică, costurile curentului electric depăşesc puţinii leiuţi pe care îi încasează din vânzarea laptelui. În magazia fostului CAP strânge, an de an, recolta de grâu, porumb şi ovăz de pe cele 60 de hectare, în majoritatea lor proprietate personală. Doar el şi vrednica lui soţie mai lucrează atât de mult pământ şi îngrijesc atât de multe vaci şi juninci! Îi urmează familia Vanga. Şi, cu toate acestea, românii bătrâni ai satului fac ce fac şi nu lasă hotarul părăsit, necultivat sau necosit, cu toate că nu-s nici jumătate din puţina populaţie activă a acestui sat hârtibăcean. Restul, aproape 300 de persoane, sunt corturari. Cei care, treptat-treptat, şi-au părăsit corturile din păşunile satelor din jur, cumpărând casele şi gospodăriile acelor ţărani români care nu mai sunt.

Numai că „domniile lor“ n-au chef să-şi lucreze ca lumea nici măcar propriile grădini din dosul caselor. Trăiesc din te miri ce. Din alocaţia lunară a tot mai multor copii, ca şi din ajutorul social al familiilor. Şi apoi fură tot ce pot de pe câmp, precum şi lemnele de foc din pădurile învecinate. Însă principala lor preocupare a fost şi a rămas „naveta“ în străinătăţi: Franţa, Italia, Spania, Germania, Austria. „Adună“ şi de pe acolo ce adună, după care revin în sat, unde se pun pe trai bun şi pe trândăveală, urmate de multă invidie şi de zgomotoase certuri. Ca urmare, cei doi vrednici plugari ai satului, Nistor şi Vanga, se plâng cum că corturarii nu vin să lucreze nici pe bani şi nici pe bucate, fiind nevoiţi să meargă în comuna învecinată la Alţâna pentru a tocmi zilieri, oferindu-le pentru o zi de lucru în câmp 50-60 de lei, trei mese, băutură şi un pachet de ţigări. Iar la coasă, dublu în bani! Numai că cei doi fermieri ai satului sunt tot mai bătrâni şi mai obosiţi, copiii, fraţii şi nepoţii lor de la oraş uneori îi admiră, alteori îi sfădesc că lucrează atât cât lucrează. În sinea ei, Eugenia (născută Lenghelea), soţia lui Ion, le dă acestora dreptate. Însă nu izbuteşte de ani şi ani de zile nici măcar să-l mai domolească din lucru pe bărbatul său. Îl aude cât e de supărat că toate sunt scumpe şi că lucrurile merg anapoda în ţara asta neorânduită ca lumea. Iar munca lui rămâne grea şi nefiresc de ieftină! Ba mai mult, a ajuns să se roage de marii „fabricanţi“ de brânzeturi să-i cumpere cu niciun leu litrul de lapte! Îmi mărturiseşte că a mai uitat de toate aceste necazuri în ultima duminică a lunii octombrie, atunci când, îmbrăcaţi elegant, soţii Nistor au participat la Universitatea de Est din Timişoara la întâlnirea festivă de 45 de ani a componenţilor promoţiei 1968/1969 de ingineri-mecanici agricoli.

Pentru a schimba, cumva, vorba şi decorul, vrednica lui nevastă (rudă apropiată a celui care i-a împrumutat satului ei natal numele de Axente Sever) „răsfoieşte“ bogata ladă de zestre a părinţilor amândurora. Despre vrednica ei soacră, fie iertată, are numai cuvinte de laudă şi de mulţumire.

Drept dovadă că îmi arată câteva adevărate podoabe ale vechilor haine româneşti, constând dintr-un set întreg de ii, dar şi dintr-o şurţă tare faină, ţesută în război de mâinile mamei soţului ei. Lângă fereastra mică a geamului camerei-muzeu ţărănesc, decorată cu sfinte icoane pictate pe sticlă şi cu cununi de busuioc şi din spice de grâu, prinde a număra clinurile acelui şurţ. O întreb ce rost are această numărătoare. Îmi răspunde că purtătoarea acelui şurţ, respectiv buna mamă a bărbatului său, dovedea prin cele patru clinuri că era o ţărancă vrednică, provenită dintr-o femeie nu numai de oameni înstăriţi, cumsecade şi credincioşi, dar şi cu multă stimă în sat. Familia Nistoreştilor din Beneştiul sibian!

Ioan Vulcan-Agniteanul

Traseul mocăniţei de la Moldoviţa se extinde

Traseul mocăniţei de la Moldoviţa, cu o lungime de 10,5 km, va fi extins până la Sărbătorile de iarnă cu încă 1,5 kilometri, pentru a ajunge până în centrul localităţii Argel. Dorinţa autorităţilor locale şi a proprietarilor micului tren este ca în viitorul apropiat turiştii care vizitează Mănăstirea Moldoviţa, monument istoric înscris pe lista patrimoniului UNESCO, să poată ajunge cu mocăniţa până la Moldoviţa şi mai departe, până la Argel şi chiar la Raşca.

Clasamentul a modificat traseul

Extinderea traseului în aval ar urma să se facă prin montarea unei şine interioare pe ecartamentul CFR deja existent care se află în conservare din anul 2010, de când linia ferată Moldoviţa – Vama nu mai este funcţională, fiind distrusă parţial de inundaţii. Chiar dacă solicitările celor din Moldoviţa au ajuns la ministrul delegat pentru turism Maria Grapini, la Ministerul Transporturilor şi la Direcţia Regională CFR Iaşi pentru a se acorda scutire de la plata taxei pentru folosirea liniei CFR pe tronsonul de cinci kilometri Moldoviţa – Vatra Moldoviţei, totul a rămas la stadiul de proiect. Văzând că demersurile făcute nu au încă succes la CFR, încurajaţi de numărul mare de turişti din acest an şi de faptul că într-un clasament al celor mai frumoase locuri şi obiective turistice ce trebuie neapărat vizitate în ţara noastră întocmit de Asociaţia „Cele mai frumoase sate din România“ mocăniţa „Huţulca“ din Moldoviţa s-a clasat pe locul doi în topul obiectivelor turistice ale anului 2013, fiind depăşită tot de o altă mocăniţă, cea de pe Valea Vaserului din Maramureş, autorităţile şi Georg Hocevar, proprietarul mocăniţei, au început să extindă traseul în amonte.

Lucrările vor fi finalizate până în decembrie

În prezent se lucrează la terasamentul căii ferate, lucrările urmând a fi finalizate cel mai târziu la mijlocul lunii decembrie. Astfel, după o pauză de mai bine de 12 ani, mocăniţa va ajunge în centrul Argelului, capătul de linie fiind chiar lângă Căminul Cultural şi Şcoala Gimnazială.

Cea mai costisitoare parte a lucrărilor, care aproape în totalitate sunt suportate de Asociaţia pentru păstrarea liniilor ferate înguste din România, la care se adaugă câteva donaţii, este reconstrucţia podului de 30 m peste râul Moldoviţa, la kilometrul 10,5, investiţie care se ridică la aproximativ 30.000 de euro. Cei care doresc să sprijine acest demers al austriacului Georg Hocevar, pentru ca mocăniţa să circule mai departe, o pot face prin donaţii, pentru 400 de lei urmând să primească o diplomă şi un bilet gratuit la mocăniţă.

Autorităţile susţin demersul, dar nu pot ajuta financiar

Petru Iasinovschi, viceprimarul comunei Moldoviţa, ne-a confirmat că mocăniţa, Muzeul ouălor încondeiate şi peisajele atrag un număr mare de turişti în zonă.

„Extinderea traseului cu 1,5 km până în centrul satului Argel va aduce şi mai mulţi turişti. Noi dorim să extindem traseul şi până la Mănăstirea Moldoviţa, pe o distanţă de 5 km, şi în amonte, după Argel, cu 3 - 4 km spre Raşca, unde este o zonă superbă. Astfel, cei care ajung aici vor parcurge cu mocăniţa una dintre cele mai frumoase zone din Bucovina. Extinderea traseului ar spori atractivitatea turiştilor pentru zona de nord a judeţului, cu un impact deosebit nu numai din punct de vedere economic prin crearea de noi locuri de muncă, dar şi din punct de vedere cultural şi spiritual, prin dezvoltarea turismului ecumenic de agrement şi silvocultural, cu un impact direct asupra comunităţilor locale din Moldoviţa, Vatra Moldoviţei, Suceviţa şi Putna.

Noi, ca autorităţi, susţinem în primul rând ideea, apoi sprijinim obţinerea autorizaţiilor şi a documentaţiilor care sunt necesare. Regretăm că resursele financiare nu permit şi un altfel de ajutor pentru a repune înapoi mocăniţa pe vechiul traseu“, ne-a declarat Petru Iasinovschi.

Două poduri, de la Hunedoara la Moldoviţa

Ioan Popescu, cel care se ocupă de bunul mers al lucrărilor de extindere a traseului pe teritoriul comunei Argel şi mecanicul mocăniţei, ne-a spus că cea mai dificilă lucrare este podul la fosta pescărie, cu o deschidere de 30 m, care vine construit din două tronsoane. După construcţia picioarelor şi a culeii va veni şi podul metalic care se construieşte la Hunedoara; acesta va fi adus cu tirul şi asamblat la Moldoviţa. Construcţia celor două poduri este prioritatea numărul 1; valoarea acestora este destul de mare, peste 1,3 miliarde de lei vechi, la care se adaugă calea ferată, traversele şi multe alte lucrări pregătitoare pentru montajul căii ferate.

„Primul pod costă cel mai mult, toate fondurile fiind asigurate până în prezent de Georg Hocevar. Al doilea pod va avea o deschidere de 8 metri şi va fi realizat dintr-o singură bucată. Sunt două lucrări destul de complexe care implică cheltuială destul de mare, dar şeful nostru, domnul Hocevar, care este şi proprietarul materialului rulant, în speţă locomotiva cu abur şi vagoanele, spune că le facem o dată şi vor rămâne pentru totdeauna. Calea ferată va fi făcută din panouri, o parte dintre acestea sunt deja aduse, mai trebuie doar să le aşezăm şi să le eclisăm. Vin cam 20 de panouri la un transport cu tirul, mai trebuie două tiruri şi în 2 săptămâni încheiem eclisarea. Vorbe bune şi o mână de ajutor mai primim de la primarul şi viceprimarul comunei, care sufleteşte sunt alături de noi“, ne-a spus Ioan Popescu.

Turişti atraşi de mocăniţă

Ioan Popescu spune că vara aceasta au avut cei mai mulţi turişti de când mocăniţa circulă în scop turistic

„Dacă traseul se extinde, probabil vor veni tot mai mulţi turişti. Şi la Crăciun vin mulţi turişti în zonă şi până atunci trebuie să terminăm lucrarea. Noi am vrea să pornim de la Mănăstirea Moldoviţa şi să ajungem până la kilometrul 14 Argel, în total 40 km dus-întors. Pentru a ne extinde spre Moldoviţa avem nevoie de aprobarea celor de la CFR, Georg Hocevar, preşedintele Asociaţiei pentru Păstrarea Liniilor Ferate Înguste din România fiind dispus să facă investiţia necesară, care ar presupune montarea de şine interioare înguste peste ecartamentul liniei ferate a CFR. Deşi linia a fost abandonată după inundaţiile din 2010, până acum CFR nu ne-a cedat cei cinci kilometri din infrastructură, dar sperăm că se vor găsi soluţii favorabile pentru a putea circula până la mănăstire“, a precizat Ioan Popescu.

Mocăniţa de linie îngustă de la Moldoviţa este singura de acest gen care circulă în Moldova.

Silviu BUCULEI

Abonează-te la acest feed RSS