Lumea satului 750x100

Olăritul, între artă și meșteșug

De cele mai multe ori atunci când vedem produse din ceramică avem tendința de a ne gândi la tradiție, la motive folclorice întâlnite pe oalele de lut, pe ulcioare ori cănițe, cu alte cuvinte, la un meșteșug ale cărui taine poporul român le-a descoperit din vechi timpuri. Pământul și apa, resurse primordiale, au fost folosite și în scopul creării obiectelor de uz casnic iar, cu timpul, au reprezentat și o modalitate de manifestare artistică. Cândva meserie de bază, olăritul a devenit în timp o preocupare mai puțin importantă, iar cei care se îndreaptă spre această ramură sunt din ce în ce mai puțini, poate doar cei care iubesc lutul și vor să îl transforme în obiecte cu valori practice și estetice. Printre aceștia se numără și Ștefan Trușcă, un priceput olar din județul Olt ale cărui obiecte pot fi așezate atât în expozițiile de artă, cât și în bucătăria de acasă.

Pasiune și devotament

Oltenia este una dintre cele mai renumite zone din țară în care ceramica a prins viață într-un mod aparte, olarii au devenit cunoscuți, iar în secolul al XVIII-lea a apărut la Horezu cel mai important centru de ceramică din România. Tot din această zonă, mai exact din satul Româna, județul Olt, provine și domnul Ștefan Trușcă, cel ale cărui obiecte au fost admirate la numeroase târguri în țară, dar și peste hotare, unde a fost invitat să facă cunoscută tradiția românească. Mai întâi l-am întrebat de unde a dobândit această pasiune pe care a transformat-o în ocupația de zi cu zi. „Această meserie străveche am învățat-o de la părinții mei. Erau pricepuți, mergeau și la Muzeul Satului din București să-și prezinte obiectele, așa cum fac și eu de foarte mulți ani. Am început încă de mic copil să lucrez cu lutul, făceam animale – câini, urși, vulpi, farfurioare și așa mai departe. Cred că pe la 7 ani am început să lucrez și cu roata, pentru că încă de pe atunci părinții mei îmi ziceau: «Meseria e brățară de aur!»“.

Iar acest proverb pare să fi fost un bun reper pentru că acesta a deprins meserie, dar nu o ține numai pentru el, cum se mai spune în popor, ci a decis să îi învețe și pe alții. Așa a devenit profesor la Școala de Arte și Meserii din Slatina, unde a avut de-a lungul anilor elevi pasionați de ale căror realizări vorbește cu mândrie, dar și elevi care au renunțat la această meserie în detrimentul muncii, mult mai bănoase, din străinătate.

L-am cunoscut pe domnul Trușcă la un târg de specialitate unde avea aduse o parte dintre produsele pe care le realizează. Mi-a prezentat mai întâi plosca pentru vin care se realizează destul de greu, dar care era nelipsită odinioară din casele gospodarilor. „Durează să faci un astfel de obiect pentru că nu se face dintr-o singură bucată, chiar dacă așa pare. Mai întâi fac două bucăți identice, asemeni unor castroane. Le las la uscat, le șterg cu buretele, le lustruiesc, apoi le lipesc cu acel lut care rămâne pe mâini după ce lucrezi cu roata, funcționează ca un lipici. Pe roată, prin învârtire are loc și acest proces de lipire. Apoi îi fac căciula și urechile, adică dopul și mânerele de care se poate atașa o curea pentru a o putea pune la umăr“, a specificat olarul.

Cocoșul de Oboga

Mi-a mai atras atenția un cocoș țanțoș realizat tot din lut care părea un fel de sticlă la prima vedere, însă am aflat mult mai multe detalii interesante. Cocoșul de Oboga, pentru că așa i se spune, este un obiect în care se poate fierbe țuica și era folosit pe vremuri cu precădere la nunți. Între timp, olarul a făcut și ceșcuțe, punând la dispoziția iubitorilor de frumos un set inedit – un cocoș de ceramică devenit sticlă a cărui licoare curge pe cioc și 6 cănițe de mărimea paharelor de țuică.

Pentru vin acesta realizează un ulcior cu trei brațe, din care la nuntă trebuie să bea vin nașul și nașa, atunci când stau în capul mesei, cu mirele și mireasa. Și mirii pot avea ulcioare unice, decorate în stil românesc: un țăran și o țărancă în costume populare. Am mai admirat și farfurioare, cănițe, ulcele, dar ulciorul pentru iaurt a fost cel care mi-a amintit imediat de copilărie. „În așa-numita oală de lut țărănească înaintașii noștri fierbeau ciorbele sau atunci când tăiau câte o găină, o preparau tot aici și ieșea tare gustoasă, nu mai trebuiau puse condimente, cum se face în zilele noastre. Acum este folosită și pentru pregătirea iaurtului, trebuie știut că cine pune lapte de calitate în această oală sigur va avea parte de un produs mai bun față de cel de pe rafturile din magazin. Zerul nu iese deasupra, intră în oală, îl atrage lutul“, a mai spus Trușcă.

Și când credeam că nu aș mai putea fi surprinsă de alte obiecte, ceramistul m-a provocat să cânt la cuc. Am întrebat: „La ce aș putea cânta?“ crezând că nu am auzit bine, însă atunci domnul Trușcă a luat un obiect mic, cât o palmă, și a început să imite cucul, turtureaua, guguștiucul sau pupăza. Am încercat și eu, curioasă să văd dacă reușesc, entuziasmată că măcar așa m-aș putea lăuda că pot cânta. Mi-a reușit cum „și copiilor le iese prima oară“, a adăugat olarul.

În ceea ce privește munca domnului Trușcă, curiozitatea s-a transformat imediat în apreciere, iar în acest context l-am întrebat cum este perceput de către cei care îi descoperă obiectele. „Sunt apreciat în toată țara, peste tot unde mă duc lumea mă întreabă: «Nenea Trușcă, chiar matale le faci pe toate?» Mă mulțumește bucuria lor de acea fac adesea și demonstrații acasă, pentru turiști sau pentru cei interesați de tainele olăritului. Este o meserie frumoasă, dar nu bănoasă, însă sigur trebuie dusă mai departe pentru a nu ne pierde tradiția“, a conchis olarul.

Loredana Larissa SOFRON

Măiestria unui meşter olar, recunoscută de UNESCO

Înconjurat de dealuri înalte acoperite cu păduri bătrâne, satul Schitu Stavnic din comuna ieşeană Voineşti era vestit pentru meşterii olari. Ceramica utilitară – ulcelele pentru „chişleag“, oalele pentru sarmale, căniţele pentru băut apă sau vin – erau apreciate şi căutate în toate târgurile şi iarmaroacele din Moldova.

În fiecare gospodărie din sat erau olari şi, povestesc oamenii mai în vârstă, primăvara nu se putea circula pe uliţe din cauza mulţimii de căruţe ale celor veniţi să preia de la meşteri marfa pentru a fi comercializată, se spune, cu bun folos.

Acum, în satul moldav mai vieţuiesc trei-patru meşteri olari. Printre aceştia Dumitru Ifrim (foto), care de mai bine de patruzeci de ani stă aplecat pe roata olarului. „Părinţii mei nu se ocupau de olărit, de aceea eu am «furat» meseria de la meşterii din sat. Îi ajutam la treabă şi, când se odihneau, eu mă foloseam de roată. Şi aşa încet, încet am prins secretele meseriei. Nu pot să uit că la 15 ani am vândut primele oale făcute de mine.“

În gospodăria modestă a meşterului o cameră este atelierul în care se află roata şi rafturile pentru uscat. În curte este cuptorul de ars oalele tip „broască ţestoasă“, mi se explică.

Procesul este destul de complicat. Lutul „cel mai bun“ este adus de la o carieră situată între satele Schitu Stavnic şi Lungani. Adus acasă, lutul în saci este bătut cu un mai de lemn până ajunge ca o plastilină, este apoi frământat cu mâna şi începe lucrul la roată. Oalele uscate sunt arse şapte ore în cuptor. Sunt scoase, glazurate şi puse din nou în cuptor. Tot acest proces, până când oala este gata de vânzare, durează circa o lună.

Totul, ca în vechime

De la adusul lutului până când se scot oalele din cuptor procesul se desfăşoară „aşa cum a învăţat de la meşterii din vechime“, numai cu truda mâinilor. Roata, care la mulţi meşteri este acum acţionată electric, la Dumitru Ifrim este învârtită tot cu piciorul. Glazura, nişte pietre care seamănă cu varul, pe care le combină cu altele de culoare roşiatică, este căutată în pământ şi folosită de meşterul ieşean după o tehnologie numai de el ştiută.

Munca fără preget a meşterului din Schitu Stavnic şi respectul pentru tradiţie au fost răsplătite – o diplomă acordată de UNESCO consemnează: „Se acordă titlul de Tezaur Uman Viu domnului Dumitru Ifrim, olar din satul Schitu Stavnic, comuna Voineşti, judeţul Iaşi.“

Un meşteşug care renaşte

Dumitru Ifrim este optimist: „Tot mai mulţi oameni revin la ceramica utilitară pentru că, trebuie să vă spun, sarmalele fierte în oală de lut în cuptor, sau chişleagul făcut în oală de lut au gustul fără egal.“ Afirmaţia este confirmată şi de succesul pe care Dumitru Ifrim l-a avut la târgurile internaţionale şi naţionale, când oalele au fost vândute direct din maşină şi n-a avut atâtea produse cât i se cereau. La „Cucuteni 5000“, cel mai important târg de ceramică din ţară, a vândut în întregime toată marfa.

Spre deosebire de cei mai mulţi săteni, străvechea meserie a prelucrării lutului continuă în familia Ifrim. Fiul cel mare al meşterului, Dorinel Vasile Ifrim, a învăţat totul de la tatăl său şi deja este recunoscut în branşă. „Am şi un nepot care, dacă dă Cel de Sus, când va creşte mare va urma tradiţia familiei pentru că un meşteşug care durează de mii de ani nu poate să dispară.“

Stelian Ciocoiu

Abonează-te la acest feed RSS