Lucrarea apărută la Editura Kitcom, în 2021, prezintă luptele din zona Drăgășani și comunele învecinate, județul Vâlcea.

Autorii sunt din comuna Ștefănești, situată în imediata vecinătate a municipiului Drăgășani, pe teritoriul căreia s-au desfășurat lupte.

Anul 1821 amintește de Mișcarea Revoluționară de eliberare socială și națională condusă de Tudor Vladimirescu. Această lucrare aduce în actualitate un șir de evenimente de acum două secole și constituie un act de mare importanță culturală și pentru conștiința națională românească grav avariată în ultimele trei decenii. Bătălia de la Drăgășani este numele generic pentru mai multe confruntări armate între panduri și turci, eteriști și turci.

Eteria voia eliberarea Greciei de sub dominația otomană luptând pe pământ românesc, iar Tudor și pandurii săi doreau cu ardoare eliberarea țării de sub cumplita stăpânire fanariotă. Prin această lucrare toate aceste evenimente se aduc la cunoștința celor care au uitat și îi informează pe tineri care, apoi, să povestească generațiilor viitoare.

Întrucât Tudor Vladimirescu urmărea înlăturarea regimului fanariot, conducerea eteriștilor a pus la cale un complot și căpitanul Hoarcă și prietenii lui au trădat, l-au luat pe Tudor Vladimirescu de la Golești pe 21 mai și l-au ucis la Târgoviște, în noaptea de 27/28 mai 1821.

În timpul luptelor o parte din trupele turcești s-au adăpostit în mănăstirea din Serbănești (comuna Ștefănești), împrejmuită cu ziduri groase ca o cetate.

După terminarea evenimentelor, o parte din panduri, Marin și Ion Coandă din Mavrodin – Teleorman, spre exemplu, a rămas la Mănăstirea Serbănești. Călugării, văzându-i oameni harnici, le-au asigurat teren și i-au ajutat să-și construiască locuințe într-o poiană din pădurea seculară. Ei au chemat neamurile din Mavrodin și alți cetățeni, au defrișat pădurea și au creat terenuri agricole. Numărul pandurilor a crescut și lângă satul Șerbănești au format satul Condoiești (de la Coandă).

Din pădurea seculară a rămas un stejar falnic care se găsește în curtea lui Carp. Acum are 300 ani și l-au numit „Copacul pandurilor“.

Lucrarea respectivă scoate în evidență, pe bază de documente, luptele care au avut loc în Drăgășani și în comunele din împrejurimi și constituie un motiv de mândrie națională și de educație patriotică a tinerei generații.

A consemnat, Prof. dr. ing. Vasile POPESCU

Fiu al comunei Ștefănești

Mulți dintre noi colindăm țara în lung și-n lat. Ne bucurăm de priveliști, odihnă, oameni, distracție, cazare, plimbări, obiective turistice, dar uneori scăpăm din vedere detalii despre istoria locului. Aceasta este și esența articolului de față, referitor la rezerve de sare și salinele din România, să ne amintim de lucruri așa cum au apărut ori au trecut ele prin timp. Dintre cele șapte saline active ale SALROM, șase au și valențe turistice. Despre patru dintre acestea am scris în două materiale publicate de revista noastră: Cacica (Suceava), Slănic (Prahova), Râmnicu Vâlcea (Ocnele Mari) și Târgu Ocna (Bacău). Astăzi, vom adăuga exploatările de la Praid (Harghita), Ocna Dejului (Cluj) și Ocna Mureș (Alba), dar ne vom referi și la câteva dintre salinele închise, transformate în baze turistice: Turda, Figa, Cojocna, Ocna Sibiului etc.

Salina Praid (Harghita)

Considerat unul dintre cele mai mari de sare gemă din Europa, zăcământul de la Praid a fost exploatat de romani, avari și bulgari. Atestarea mineritului datează însă din anul 1291, printr-o scrisoare a regelui maghiar Andras al III-lea cu privire la drepturile regale asupra salinelor. Mai târziu, în 1405, regele Sigismund de Luxemburg a interzis marilor proprietari de pământ să deschidă ocne de sare pe pământurile lor. În 1787, sarea din Praid devine proprietatea trezoreriei din Viena. În anul 1762 s-a deschis mina Iosiv (Jozsef), cu două camere laterale ulterioare, Karoly și Ferdinand, în 1864, mina Paralela (Parhuzamos), urmată de mina de cercetare Elisabeta (1898), Gheorghe Doja (1947), iar din 1991 se extrage sare din sectorul Telegdy. Comuna Praid a căpătat interes turistic grație sării. Sălile din subteran dispun de locuri de joacă pentru copii, restaurant, bufet, mese de biliard, terenuri de sport, capelă ecumeinică, expoziții de artă, muzeu cu cristale de sare, obiecte de artă populară etc., la care se adaugă galeria vinurilor. Lângă salină a fost redeschis, în 2014, după extindere, ștrandul cu trei bazine cu apă sărată, alte atracții fiind canionul de sare, centrul de ceramică din Corund, dar și Sovata, stațiune balneo-climaterică din Mureș, situată la 9 km de Praid.

Salina Ocna Dejului (Ocna Dej, Cluj)

Există dovezi potrivit cărora Castrul roman de la Gherla ar fi avut, printre altele, rolul de a apăra minele de sare de la Ocna Dej, Sic, Cojocna și Pata. Cu alte cuvinte, sarea gemă de la Ocna Dej se exploatează din epoca romană; în fine, de atunci se păstrează vestigii. Un mileniu mai târziu, în anul 1245, regele Bela al IV-lea donează minele de sare unui oarecare Laszlo, iar acesta, în 1248, dăruiește episcopiei din Agria o ocnă. În 1478, Ocna Dej este declarat oraș liber de toate taxele și obligațiile militare, chestiune care aduce o mare prosperitate localității. În 1836 s-a deschis mina Ferdinand, în 1882 se dă în folosință calea ferată Cluj-Apahida-Dej-Ocna Dej, în 1910 exploatarea a fost electrificată, iar în 1962 s-a închis. Între anii 1962 și 1979 funcționează mina 1 Mai, iar în 1976 se deschide mina Transilvania, activă și astăzi. Din punct de vedere turistic, zona nu a înflorit. Se vizitează, într-adevăr, mina, unde a fost sfințită, în anul 2000, o biserică ortodoxă, la 80 m sub pământ; catapeteasma este sculptată în lemn de tei, iar în pereți au fost dăltuite brâul și coloana infinitului. Zona de agrement se compune dintr-un teren de fotbal, de tenis de masă și loc de joacă pentru copii.

Ocna Mureș (Alba)

Exploatarea a început sub formă de puțuri încă din perioada neolitică, sub ocupația romană s-a trecut la galerii, camere sau cariere de mici dimensiuni, iar în Evul Mediu sarea s-a exploatat în camere mari, trapezoidale. Din perioada de acum aproape 2000 de ani a rămas mărturie lacul Minelor Romane. Primele documente scrise corespund anului 1791, când începe mineritul sistematic, cu transportul sării pe plute, pe Mureș. Începând din 1791 exploatarea s-a realizat în cinci zone: Mina Iosif Francisc, închisă în anul 1934, pe locul ei apărând lacul cu același nume; mina Ferdinand, închisă tot 1934 din cauza prăbușirii, cu lacul ulterior Ferdinand; mina Ștefania, din perioada 1870-1947, cu lacul Ștefania; mina 6 Martie (1918-1954), cu actualul lac 6 Martie; mina 1 Mai (1930-1978). Salinele din Ocna Mureș au fost marcate de mai multe catastrofe miniere: 1912 – când apele Mureșului au inundat minele; 1954 – când lacul Iosif s-a scurs în mina 6 Martie; 1978 – prin cedarea peretelui despărțitor dintre mina 1 Mai și lacul Iosif (minerii s-au putut salva); 2010 – neetanșeitatea coloanei prin care se introduce în subteran apă dulce sub presiune a condus la distrugerea a trei clădiri și inundarea mai multor străzi.

Mine închise, transformate în obiective turistice

• Salina Turda (Cluj)

Este probabil cea mai faimoasă mină de sare închisă din România, aceasta crescând celebritatea vechiului oraș Potaissa, Tudra de azi. Documentele scrise despre ocne apar în 1075. Activitatea minieră a fost închisă în 1932, iar minele intră în uitare până la al Doilea Război Mondial, când galeriile servesc drept adăpost antiaerian. Începând cu anul 1950, mina a devenit depozit de brânzeturi, iar după 1992 a fost redeschisă pentru public. În anul 2008 a intrat într-un amplu proces de modernizare, iar din 2010 a fost redată circuitului turistic internațional. Despre povestea creată în adâncurile din Turda nu scriem astăzi, vă lăsăm să descoperiți singuri magia.

• Băile Cojocna (Cluj)

Sunt situate la est de comuna cu același nume, pe versantul stâng al pârâului Valea Sărată, la o altitudine de 340 m. Zona are statut de stațiune balneoclimaterică și a beneficiat, în 2008, de modernizare prin fonduri europene. Lacul Toroc și Lacul Mare, formate pe locurile unor vechi mine, au fost transformate în băi de tratament.

• Ocna Sibiului (Sibiu)

Este o stațiune turistică la 15 km nord de Sibiu, declarată astfel din 1845, atrâgându-și renumele grație lacurilor heliotermice formate pe locul unor vechi mine de sare surpate. Lacul Avram Iancu (fosta mină Ocna Mare), ce are o adâncime de 132,5 m, este considerat cel mai adânc de tip antropogen din țară. Cu totul, aici sunt zece lacuri cu apă sărată (în ochiuri de mine surpate) și două cu apă dulce.

• Figa (Beclean, Bistrița-Năsăud)

Stațiunea este de dată recentă (2010), creată printr-un proiect european de preaderare, prin care s-au fructificat cumva resursele de sare. Este situată la 3 km de Beclean și se întinde pe 15 ha. Se spune că proprietățile apei sărate și ale nămolului sunt asemănătoare cu cele de la Techirghiol.

• Ocna Șugatag (Maramureș)

Existența satului, în trecut oraș, este legată de sare, însă statutul de stațiune a fost dezvoltat în ultimii 30 de ani, mai ales prin implicarea activă a mediului privat. În localitate sunt mai multe puncte de atracție: tăurile de la Hoteni, izvoarele minerale clorosodice, rezervațiile naturale „Lacul Morărenilor“ (20 ha) și Pădurea „Crăiasa“ (44 ha).

Maria Bogdan

În lucrarea Sarea în preistoria României, semnată de dr. Dan Monah, una dintre personalitățile marcante ale arheologiei preistorice, se afirmă că geologii români au inventariat în țară peste 300 de mari depozite de sare, ce acoperă o suprafață de circa 30.000 kmp. Acestea sunt grupate în două mari zone salifere: prima, în exteriorul arcului carpatic, se întinde din nordul țării (Suceava) și până prin Valea Jiului, trecând prin Carpații de Curbură, pe o bandă care ar însuma 1.500 km și o lățime de câțiva kilometri; a doua, în Transilvania, care ar ocupa în jur de 16.200 kmp. În afara acestora mai sunt câteva zăcăminte importante în Maramureș și în Moldova, în afara Carpaților, la Ibănești – Dorohoi și la Hârlău.

Sarea se pare că ar fi exploatată pe teritoriul României de azi de prin anii 6000 î.Hr. Două situri de valoare excepțională din județul Neamț stau mărturie: Lunca (Vânători) și Țolici (Petricani); pentru primul, așezat pe linia zăcământului de la Oglinzi, cercetătorii de la Muzeal Județean Neamț și Universitatea din Regensburg (Germania) au stabilit vechimea prin anii 6050 î.Hr., iar pentru al doilea datarea este localizată în perioada 6.000-3.500 î. Hr. De asemenea, cercetările de la Băile Figa (Bistrița-Năsăud) au scos la lumină, conservate ideal, instalații de lemn de acum 3.000 de ani, jgheaburi mari, troace, lopeți, baroase decupate din trunchiuri de copac, vase de lemn și ciocane masive de minerit realizate din piatră, toate utilizate la exploatarea sării. Evident că dacii exploatau sarea înainte de cucerirea romană. Dar aceștia au venit cu un plus de tehnologie, atât cât putea fi, în acele vremuri, iar urme ale salinelor romane s-au găsit la Ocna Sibiu, Ocna Mureș, Cojocna, Sic, Ocna Dej, Domnești, Mărtiniș, Ocnele Mari, Mănastur, Bata, Reteag, Ciceu, Cristur, Arpas, Beclean etc.

Sarea, azi

Venind în zilele noastre, Societatea Națională a Sării-Salrom are în exploatare 7 saline, corespunzătoare sucursalelor din subordine: Slănic (Prahova), Râmnicu Vâlcea (Vâlcea),Târgu Ocna (Bacău), Praid (Harghita), Cacica (Suceava), Ocna Dej (Cluj) și Ocna Mureș (Alba). Alte saline și-au pierdut interesul pentru exploatare (închise), dar nu și din punct de vedere turistic: Turda (Cluj), Coștiui (Maramureș), Ocna Șugatag (Maramureș), Rona de Sus (Maramureș), Ocna Sibiului (Sibiu), Cojocna (Cluj), Sic (Cluj), Doftana (Telega, Prahova). Dincolo de importanța economică a exploatărilor de sare, că mai sunt sau nu active, acestea au avut două efecte majore de-a lungul timpului: pe lângă saline s-au consolidat și dezvoltat localități urbane importante; proprietățile curative inclusiv ale apelor sărate au transformat aceste așezări într-o reală industrie turistică. În cele ce urmează vom scrie, pe scurt, despre exploatările active.

Slănic Prahova

Zăcământul, cu vârsta fixată prin Tortonian Superior, se întinde pe o suprafață de 10 kmp. Începuturile istoriei salinei datează din jurul anului 1685, când spătarul Mihail Cantacuzino, realizând potențialul zonei, a cumpărat moșia Slănic, deschizând mina Valea Verde (1688), apoi Baia Baciului (1689-1691). Ulterior, aproape până în zilele noastre, s-a exploatat sare din minele Mihai, Carol, Unirea și Victoria. Minea Unirea (208 m adâncime) a devenit, după ce s-a închis, cel mai important obiectiv de vizitat din stațiune, având în adâncuri camere amenajate, busturi în sare ale lui Burebista, Traian și Decebal, Mihai Viteazul și Mihai Eminescu, terenuri de sport, locuri de joacă pentru copii, carting, jocuri mecanice, spațiu delimitat pentru tratament. Dar la fel de căutate sunt, în ordine, Baia Baciului și Baia Roșie, ambele concesionate, Baia Verde (domeniul public) și Muntele Verde, precum și baza de tratament.

Râmnicu Vâlcea (Ocnele Mari)

Conform descoperirilor arheologice, pe aceste locuri s-a aflat vestitul centru tribal „Buridava“, despre care a scris istoricul grec Ptolemeu. Exploatarea de la Ocnele Mari este cumva localizată în timpul domniei lui Constantin Brincoveanu. Primele „găuri“ sunt săpate la Cărpiniș, dar acestea se surpă, lăsând loc lacului „Din Brazi“. Mai târziu se efectuează altele, din care se exploateză 15 ani, dar și acestea se prăbușesc, formând „Balta Roșie“. Apar, cu timpul, minele Sf. Ioan Vechi, Sf. Ioan cel Nou, Pavel (1 Mai). Din 1993 au început lucrările la mina nouă din punctul Cocenești. Salina Ocnele Mari oferă condiții de relaxare, agrement și tratament (sport, spații de joacă, restaurant și cramă, un magazin de souveniruri și de băuturi răcoritoare, fast-food, tratament), dar foarte vizitată este biserica cu hramul Sf. Varvara și Sf. Gheorghe. În afară se găsesc, foarte cătate și acestea, ștrandurile Ocnele Mari și Ocnița.

Târgu Ocna, Bacău

Cea mai veche mărturie scrisă despre zăcământul de sare de la Tg. Ocna datează din anul 1380. Este, de fapt, un hrisov domnesc din care rezultă plata unei catități de 2.000 ocale de sare pentru construcția unui pod de piatră. Dezvoltarea exploatarii este pusă apoi pe seama domnitorului Ștefan cel Mare, acesta întărind privilegiul acordat ctitoriei de la Putna de a se aproviziona cu sare de la Târgu Ocna. Prin secolul al XVIII-lea, ocnașii condamnați la muncă pentru grave delicate stăteau în adâncul minei zile în șir; Grigore Ghica a fost atât de impresionat de soarta acestora încât a luat primele măsuri de cazare a lor în afara ocnei. Exploatarea s-a realizat în minele Moldova Veche (mina Carol I), Moldova Nouă (mina Carol II), Pilot (aici a funcționat, în perioada 1974-2005, un sanatoriu), Trotuș și Unirea. Din punct de vedere turistic, este exploatat orizontul IX al minei Trotuș, amplasat la 240 m adâncime și desfășurat pe 13.000 mp. În adâncuri se găsește o biserică ortodoxă, spații pentru activități sportive și de joacă, jocuri mecanice, punct de prim ajutor, lac cu apă sărată și cascadă, iar în afară, baza de tratament a fost completată cu ștrand, un muzeu al sării etc. (Va urma)

Primele atestări documentare

În analiza „Exploatarea zacămintelor de sare din România”, prof. univ. dr. ing. Dumitru Fodor, membru titular al Academiei de Științe Tehnice din România, scrie că primele documente care semnalează existența unor ocne de sare s-ar referi la Turda (1075), Rona și Ocna Șugatag (1191), Ocna Dej (1236), Cojocna (1291) și Ocna Sibiului (1326) – în Transilvania și Maramureș și Tg. Ocna (1380), Trotuș (1.570), Ghitioara (1557), Ocnele Mari (1408), Ocnele Mici (1517), Telega (1563) – în Moldova și Țara Românească. Mai târziu apar exploatări la Praid, Vișeu, Câmpulung pe Tisa, Teișani, Sărari, Grozesti, Ibănești etc. Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, în Transilvania se produceau anual 100.000 tone de sare, în Țara Românească – 8.000 tone, iar în Moldova, în jur de 13.000 tone. În anul 1938, producția României Mari se ridica la 350 000 de tone sare, iar prin anii 1990-2000 cantitatea de sare solidă era de 2 milioane tone/an, iar cea de sare în soluție depășea 3 milioane tone/an.

Maria BOGDAN

Încet-încet, lumea satului se schimbă. Valorile tradiționale încep să fie date uitării sau le scoatem la lumină, cu o regie specifică, pe la diverse sărbători. Mulți dintre meșterii și rapsozii de mare valoare au trecut la cele veșnice. Cei care mai sunt vii, unii dintre ei chiar tezaure umane vii, sunt, aproape toți la vârsta senectuții și rar mai auzim câte ceva despre ei. Povestea Rafilei Moldovan poate fi un exemplu a ceea ce încă avem și putem pierde.

O găsești la treabă prin ogradă ori la cusut, ori la frământat aluatul pentru plăcinte. Sau, ca să-i treacă de urât, cântă sau scrie poezii. Rafila Moldovan din Idicel Pădure are, la 81 de ani, aceeași minte ageră și aceleași mâini îndemânatice ca în tinerețe. Dacă-i calci pragul și o întrebi ce face îți răspunde hâtru: „Fac de toate și n-am niciun spor.“ Și nu grăiește în șagă pentru că tanti Rafila lui Anton, cum îi spune satul, a făcut și face de toate, dar pe toate le face cu spor! Este un meșter popular vestit, cântă cu har, scrie poezii și, dacă intri în vorbă cu ea, trebuie să deslușești tâlcul de dincolo de cuvinte. A rămas însă un om modest, o femeie simplă de la țară, chiar și după ce statul român a recunoscut, cu acte-n regulă, că Rafila Moldovan este un tezaur uman viu, titlu care i-a fost acordat în 2018.

„Munceam, coseam și cântam...“

Tezaure umane vii este o inițiativă UNESCO pentru păstrarea patrimoniului cultural imaterial și a fost preluată în anul 2010 și de Ministerul Culturii din România. Printre tezaurele umane vii se află renumiți meșteri populari și rapsozi – Nicolae Pițiș, Vasile Soporan, Mariana Gligor sau Ion Crețeanu. Tanti Rafila spune cu modestie că  a rămas înmărmurită când a aflat. „Nu știu dacă merit eu acest titlu, poate că am făcut și eu ceva în viața asta. Am avut o viață grea, am prins războiul, au fost vremuri cumplite, dar patima mea, de copilă, a fost cusutul, coseam oriunde apucam și, atunci când mergeam la căpălit, coseam și cântam... Mi-a fost drag și să cânt și poate că aș fi ajuns departe dacă aveam școală, dar n-a fost să fie!“

Cântecul alungă supărările și lupii...

Dacă o îndemni să-și spună povestea începe să-i tremure glasul. „Nu se poate povesti ce-am tras noi.

Mi-aduc aminte că lucram de când eram mici, eram plini de păduchi și de râie, dar lucram din greu ca să ne putem întreține. Dar erau și lucruri frumoase pe-atunci, aveam șezători iarna, torceau toate fetele din sat, petreceam și la secerat și la sărbători. Vara seceram de cum se făcea ziuă până răsărea luna, am cosit ca bărbații, umblam și după lemne în pădure singură, am umblat cu caii. A fost greu, a fost frumos. Eu cred că, dacă nu avem trecut, nu avem nici viitor, iar dacă nu-l ai pe Dumnezeu cu tine, atunci nu ai nimic, abia atunci ești sărac cu adevărat.“

Rafila Moldovan are, în adâncul sufletului, și acum o rană care-o mai doare câteodată, că nu a ajuns să cânte pe scenă. „Cântecul este un dar dumnezeiesc care alungă supărările și greutățile, alungă și lupii“, spune tanti Rafila. De aceea le spune și ea părinților de azi să-și lase copiii să facă ce cred ei că pot să facă bine în viață. Ea nu avut parte de ceea ce și-a dorit.

Istoria unei comori îngropate

O altă poveste care o cutremură și acum este a vechilor costume populare pe care le-a ascuns în pământ în timpul războiului. „Am avut multe costume populare vechi lucrate cu mare îndemânare și era păcat să le pierd. Când a început războiul le-am pus într-un lădoi și le-am ascuns în pământ și așa au scăpat!“ A dezgropat costumele populare din pământ, după război, ca pe o comoară, așa cum le păstrează și acum în micul muzeu făcut lângă casă. Este mâhnită că tinerii de astăzi nu le mai prețuiesc și nu le mai poartă. Și mintea îi fuge, din nou, la vremurile de demult. Era o lume care apune, încet-încet, o lume care prețuia sufletul omului, gândul curat și poezia. Tanti Rafila are șapte volume de versuri, toate scrise doar pentru că a simțit că trebuie să le scrie. Nu numai poezia a scris-o pentru că așa a vrut Dumnezeu. I s-a hărăzit să vadă și țări străine cum nu ar fi visat când era copilă. „Abia după ce pășești peste hotare îți poți prețui țara, dar și pe celelalte“, își încheie povestea Rafila Moldovan și gândul îi zboară iar la vremurile de demult, la sărbătorile de altădată și la cântecele cele vechi care-i oblojeau sufletul...

Vasile Braic

În istoria fiecărei țări se află numeroase file rămase în obscuritate, fie că nu există documente, fie că documentele nu sunt cunoscute sau nu sunt (încă) descifrate. Dar rareori se întâmplă ca în istoria unei țări civilizate să existe file cunoscute, (aproape) publice, descifrabile, dar necitite până la capăt. Dar în eterna și fascinanta Românie orice e posibil. Și, tocmai pentru a arunca o mănușă istoricilor, dar și statisticienilor, sociologilor, economiștilor și altor cercetători, vom istorisi povestea Catagrafiei din 1838.

Primul recensământ modern din Europa

La începutul secolului al XIX-lea, în întreaga Europă guvernanții au început să-și dorească să știe mai bine cum arată structura societății pe care o conduc. În acest context au început să organizeze studii referitoare la numărul, alcătuirea, înzestrarea și averea populației din spațiile cârmuite. Pe de altă parte, deja știința ajunsese la un nivel de dezvoltare suficient de avansat pentru a putea pune la bază o metodologie mai riguroasă, susceptibilă de a conduce spre rezultate mai exacte. Iar interesele care stăteau la baza organizării recensămintelor erau cât se poate de pragmatice: în primul rând cârmuitorii doreau să știe exact pe ce venituri izvorâte din felurite biruri se pot baza.

În Țara Românească, aflată în prima jumătate a secolului al XIX-lea la confluența și la mâna a trei puteri străine (Turcia, Rusia și Austria), această chestiune era cu atât mai interesantă. Așa se face că în anul 1838 în Valahia a fost organizat cel mai modern recensământ desfășurat până la acea vreme în Europa, ba chiar în întreaga lume. Abia câțiva ani mai târziu numărători organizate pe aceleași criterii aveau să se facă în Franța, Austria și Statele Unite.

Inițiatorii recensământului au fost, după cum reiese din documente, guvernatorii militari ruși din perioada Regulamentelor Organice. Chiar dacă nu au apucat să-și pună proiectul în practică, se poate spune că le revine meritul de a fi elaborat întreaga metodologie a ceea ce avea să fie primul recensământ modern și complet din istoria modernă a României.

144 de întrebări, de la ocupație la numărul de câini

Organizarea cercetării a fost făcută cu o rigurozitate neobișnuită pentru acea epocă. Ispravnicii Agiei au fost instruiți cu scrupulozitate. Ei trebuiau însoțiți în cercetarea din teren de preotul paroh și de șase cetățeni plătitori de biruri, ca o garanție a faptului că datele urmau a fi culese cu adevărat și nu trecute „din burtă“ ori din povești.

În ceea ce privește datele care urmau a fi culese, acestea erau deosebit de complexe. Pentru fiecare familie trebuiau completate câte 24 de rubrici care cuprindeau, la rândul lor, mai multe subrubrici. În total, în multe cazuri, cei recenzați trebuiau să răspundă la nu mai puțin de 144 de întrebări! Răspunsurile erau consemnate riguros în catastifele oficiale, chiar pe loc. Pe lângă date precum numele, prenumele și vârsta, starea civilă și naționalitatea, apar rubrici referitoare la numărul de animale deținute, pe categorii. Așa se face că recenzorii întrebau nu numai despre vaci, bivoli, capre, oi, porci, dar și despre numărul de câini. Astfel aflăm că bunăoară mahalaua bucureșteană Mântuleasa avea 1.600 de locuitori și 900 de câini.

O imagine a României de acum două secole

Despre interesele celor care au dorit întocmirea recensământului vorbesc și categoriile de informații culese. Astfel, dacă etnia, ocupația, averea, rangul social erau cercetate cu mare atenție, pe nimeni nu interesa gradul de școlarizare a respondenților. Dacă din înregistrări putem afla că Romanița, fată, în etate de 27 de ani, locuia în aceeași curte cu dl. Zefcari, de 35 de ani, holtei, nu știm nimic despre școlile ce urmaseră, dacă știau ori nu carte. Or, prin unele mahalale, numeroase tinere se declarau „văduve“ la nici 20 de ani. Uneori ele reprezentau peste 15% din locuitorii cartierului. Ca să nu mai spunem despre curțile boierești, unde printre alți slujbași erau înregistrate și câte o „damă“, „nemțoaică“ sau „rusoaică la boier“. Dar cui îi păsa?

Tot recensământul a realizat și o numărătoare riguroasă a celor „cu beteșuguri“, adică cu handicap, cum am spune astăzi. Aproximativ 15% dintre locuitorii Capitalei aveau câte un beteșug, mai greu ori mai ușor!

La nivelul întregii țări, procentul celor care se declarau boieri era cuprins între 7 și 10%. De asemenea, procentul celor care desfășurau o activitate lucrativă era ridicat, mai ales în orașe, unde ajungea la peste 50%.

Un alt amănunt interesant pe care îl aflăm este că populația de țigani, pe atunci robi, reprezenta în jur de o zecime din totalul populației.

Că românii erau un popor tolerant, deschis în a conlocui cu alte etnii, se vede din aceea că în multe curți conlocuiau oameni de mai multe naționalități. În unele cazuri se ajungea până la nouă etnii diferite.

O epocă a modernizării numelor

Majoritatea numelor purtate de cei recenzați se încadrau în onomastica balcanică clasică. Ca o caracteristică a epocii este de remarcat trecerea de la onomastica tradițională, gen „Vasile al lui Ilie“, la cea modernă, alcătuită din prenume și nume de familie. De cele mai multe ori trecerea era făcută prin adăugarea particulei „escu“ la prenumele tatălui. Deocamdată, acest lucru, privit ca un semn de trecere la modernitate, era făcut doar de către boieri și funcționari.

În ceea ce privește cunoașterea strămoșilor, în general nu erau cunoscuți strămoși mai îndepărtați decât bunicii. Excepție făceau boierii și, după cum arată documentele, armenii. Aceștia își cunoșteau ascendenții până la a patra generație în mod curent.

Un alt obicei al timpului era acela ca fetele să se căsătorească la vârste fragede, pe care astăzi le-am socoti de-a dreptul scandaloase. La polul opus, bărbații nu se grăbeau să devină familiști. Rezultatul? 80% dintre cupluri înregistrau o diferență de vârstă între soți cuprinsă între 12 și 40 de ani.

Un fapt curios ce pare a se contura este și acela că puțini cârciumari se căsătoreau înainte de 55 de ani.

casetă

Deocamdată, Catagrafia rămâne o mănușă neridicată

Din cele prezentate mai sus se poate vedea ce comoară de informații poate oferi Catagrafia din 1838. Dar, din nefericire, nici acum, la peste 180 de ani de la întocmirea ei, datele nu au fost centralizate. Unele rezultate parțiale au fost prezentate în 1840 și în 1842, apoi arhivele au început să îngroape în uitare această muncă titanică.

Cele 107 de volume ale Catagrafiei ocupă nu mai puțin de zece metri de raft în Arhivele Naționale. Redactate în paleografia româno-chirilică, ele stau la dispoziția celor care ar dori să le cerceteze. Doar că până acum niciun colectiv nu a inițiat o încercare de a totaliza și interpreta toate datele în mod unitar. Mai mulți cercetători au folosit fragmente pentru a întocmi monografii ale unor localități. Alți curioși și-au căutat strămoșii în aceste registre. Astfel au putut să afle date despre vechimea și averea familiei lor, lucru absolut lăudabil. Dar, așa cum am spus, deși ar putea oferi o sumedenie de informații prețioase, Catagrafia din 1838 rămâne deocamdată doar o mănușă neridicată!

Alexandru GRIGORIEV

Căruţa la români este autentică, românească şi veche „de când lumea“, după expresia bătrânilor. Existenţa acestui mijloc de transport se duce mult către popoarele tracice sau în preistorie, Bătălia de la Termopile din anul 480 î.Hr., cele mai populare sporturi din acele vremuri, cursele carelor de luptă din Grecia antică, Imperiul Roman şi Imperiul Bizantin, fiind doar câteva exemple despre existenţa acestui mijloc de transport din cele mai vechi timpuri. Astăzi, România rămâne una dintre puţinele ţări din lumea civilizată în care căruţele sunt întâlnite pe drumurile publice, ca mijloc de transport, sau pe trasee turistice, pentru a-i duce pe vizitatori în zone de o frumuseţe rară.

De la căruţa obişnuită la cea standard

În anul 1939, România a fost printre primele ţări în care s-a dat o lege care să reglementeze construcţia căruţelor. Decretul – Lege şi Regulament „Căruţa românească standardizată“, standardizarea dimensiunile şi construcţia căruţelor ţărăneşti din întreaga ţară, nevoia venind din motive militare prin participarea la al Doilea Război Mondial. În motivarea emiterii acestui decret, un exemplar original aflându-se în Muzeul Satului „Ion Grămada“ din Capul Satului, Câmpulung Moldovenesc, stă scris: „Căruţele în uz la noi în ţară nu pot fi folosite ca vehicule de povară deoarece ori sunt prea grele, ori prea uşoare şi puţin solide şi deteriorează şosele, având şinele prea înguste. În ceea ce priveşte nevoile apărării naţionale, parietatea tipurilor de căruţe şi lipsa lor de soliditate au provocat totdeauna mari neajunsuri, atât pe timpul concentrărilor dar mai ales pe timpul mobilizărilor“.

Arsenalul Armatei a experimentat diferite modele de căruţe, ajungându-se la tipul „ţărănesc model 1939“, folosite de unităţile armatei în concentrări şi care „au dat foarte bune rezultate la toate întrebuinţările la care au fost supuse dovedindu-se a fi uşoare, rezistente şi proprii la orice treburi“.

Pentru asigurarea dotării armatei pe timp de război cu acelaşi tip de căruţe, „pentru trebuinţele populaţiei civile, ale autorităţilor, instituţiilor, întreprinderilor“ s-a emis Decretul lege prin care se putea construi doar un model – MD.1939, suportând următoarele încărcături: Tipul nr. 1 – până la 700 Kg, Tipul nr. 2 – până la 1.500 kg, Tipul nr. 3 – până la 2.000 kg“. Vehiculul era construit din fier şi lemn, pe patru roţi, fără arcuri, detaliile de construcţie fiind stabilite prin planurile din Regulament. Toate fabricile şi atelierele care construiau componente au fost obligate să respecte planurile de detaliu autorizate prin acest act normativ. Alte vehicule cu tracţiune animală pentru întrebuinţări speciale (în special pentru pompieri, transportul răniţilor şi al bolnavilor) s-au putut construi doar cu autorizaţie de construcţie eliberată de către prefecturile din judeţ sau poliţie.

Mai rezistentă, mai încăpătoare şi mai bine lucrată

„Până atunci atât gospodarul cât şi meşterul făceau căruţa cum doreau ei. Mai mare, mai mică, cu roţi mai late sau mai înguste, folosind şi elemente de metal sau nu. În preajma celui de-al Doilea Război Mondial a apărut acel Decret – Lege şi Regulament pentru căruţa standard, prin care aceasta trebuia să corespundă acestor noi nevoi, să fie cât mai suplă pentru a se putea strecura pe front, să ducă muniţie, armament şi tot ce era nevoie. Vedeţi cum evenimentele istorice modifică şi unele lucruri pe care gospodarul şi meşterul le făceau pentru gospodărie. Este o carte veche din 1939, este o dovadă cum au evoluat lucrurile, de la căruţa obişnuită la cea standard. Oamenii au fost nevoiţi să respecte aceste standarde, iar în preajma războiului au trebuit să dea frontului, pe lângă căruţă, caii sau boii. Câteva atuuri ale căruţei standard: mai bună decât căruţele ţărăneşti de până atunci pentru că era mai rezistentă, mai economică, mai încăpătoare, mai bine lucrată şi era mai ieftină. În plus, componentele fiind impuse prin standard, căruţele se puteau repara mult mai uşor şi repede de către meşteri.

În carte sunt precizate şi probele finale la care erau supuse căruţele: constructorii de căruţe sunt obligaţi a anunţa Primăria care va delega pe notar sau pe specialistul angajat în acest scop să verifice orice căruţă construită încheind un proces verbal din care un exemplar se va păstra la Primărie, al doilea de către constructor şi al treilea de către proprietarul căruţei. Acest proces verbal se va face pe un formular tip, tipărit, şi nu se va încasa nicio taxă. Fiind vorba de un decret lege nu s-a lăsat la îndemâna meşterului să facă căruţa după cum doreşte. Era supus unui control minuţios şi, neavând încotro, a trebuit să se conformeze.

Această căruţă fiind mai mică – nu încăpea acelaşi volum de recoltă cu care era obişnuit agricultorul – a fost privită cu rezervă, dar decretul i-a obligat pe oameni să se conformeze“, ne-a spus Ion Grămadă, proprietarul uneia dintre cele mai interesante colecţii etnografice din Moldova, cu peste 10.000 de exponate.

Aceste modele de căruţă au fost folosite aproape nemodificate până în anii ’70 atât în gospodăriile ţărăneşti cât şi în CAP-uri.

Pe urmele voievodului Bogdan

Pentru a reînvia frumoasele tradiţii ale schimburilor comerciale, când Baia era traversată zilnic de zeci de căruţe ale comercianţilor, dar şi pentru a marca 660 de ani de legături dintre Transilvania şi Moldova, la mijlocul lunii august a ajuns la Baia, judeţul Suceava, un convoi de căruţe care, cu o săptămână înainte, a pornit din satul Bogdan Vodă, Maramureş, pe Drumul Voievozilor Maramureşeni, unul dintre aceştia fiind Bogdan. Pe parcursul drumului, maramureşenilor li s-au alăturat căruţaşi din zona de munte a judeţului Suceava.

La Biserica Albă, ctitorită de Ştefan cel Mare în secolul al XV-lea în satul Baia, după bătălia de la Baia din 14-15 decembrie 1467 dintre oştile moldoveneşti conduse de domnitorul Ştefan cel Mare şi oştile ungureşti conduse de regele Matia Corvin, primarul comunei Maria Tomescu, împreună cu preoţii din sat şi câţiva copiii îmbrăcaţi în costume populare i-au întâmpinat, cu pâine şi sare, pe oaspeţii de peste munţi care s-au „îmbarcat“ în opt căruţe: Ioan Doru Dancuş, vicepreşedintele Consiliului Judeţean Maramureş, primarul comunei Bogdan Vodă din judeţul Maramureş, Ana Enea – Bizău şi viceprimarul aceleiaşi comune, Maria Saplontai, Gheorghe Fron, primarul comunei Cornu Luncii, dar şi una din cele mai cunoscute familii care cântă muzică populară maramureşeană, Florentina şi Petre Giurgi. Pe drumul până la primărie s-au alăturat şi căruţele localnicilor, spectatorii putând admira frumuseţea cailor, a căruţelor, ce „au bătut“ în negura timpului drumurile de dincolo de Baia, până în Polonia, Turcia sau portul Odesa, pentru negoţul ce a adus belşug oraşului Baia. De la vizitii maramureşeni am aflat că o parte dintre ei au parcurs anul trecut, în luna noiembrie, distanţa de 300 de kilometri până la Alba Iulia pentru refacerea simbolică a traseului străbătut de maramureşenii care au participat la Marea Unire din 1918, un omagiu adus înaintaşilor maramureşeni care au înfăptuit Unirea.

Baia este una dintre localităţile judeţului Suceava atestată din Evul Mediu, fiind cea mai veche reşedinţă domnească a ţării Moldovei. Oraşul Baia, prima capitală a voievodului Dragoş, a servit ca loc de popas pentru comercianţii care circulau între porturile de la ţărmul Mării Negre şi oraşele din nordul Transilvaniei. În secolul al XIV-lea scaunul Moldovei era la Baia, pe sigiliul oraşului Baia/Moldavia fiind scris în latină „Sigiliul oraşului Moldavia, capitala Ţării Moldoveneşti“. Localitatea era situată la răscrucea a două artere comerciale mari, care făceau legătura între Ţaratul Vlaho-Bulgar, Transilvania, Polonia şi Imperiul Otoman, şi avea statut de vamă, fapt care a determinat evoluţia locului, fiind unul dintre cele mai importante centre economice, strategice şi administrative medievale ale Moldovei.

• Căruţa este vehiculul medieval ce a dus civilizaţia imperială în zona dintre Siret şi Nistru. Bogdan şi Dragoş au colonizat şi creştinat zona Jijiei şi Ozanei.

Silviu BUCULEI

De câțiva ani încoace, în fiecare primăvară, Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I“ din București a instituit o frumoasă tradiție. În curtea instituției sunt reconstituite formațiuni de luptă ale unor oști mai vechi sau mai recente, tabere ostășești și bătălii celebre. Dincolo de aspectul militar al întregului tablou, însă mai ales când vine vorba despre tabere, răzbate aspectul profund, etern uman al acestei istorii. În fiecare ostaș se află un om care și-a părăsit casa și familia pentru a merge să apere casa mare a neamului său, țara. Cam așa ar putea fi sintetizată, într-o singură frază, istoria armatei române.

Armata română – o prelungire a lumii satului

Istoria militară a României, indiferent cât de mult am coborî în trecut, are o caracteristică aparte: în clipele de mare cumpănă, în marile războaie, grosul armatei l-a alcătuit mulțimea de oameni simpli, chemați la arme. Căci Țările Române au fost sărace, iar de multe ori stăpânitorii lacomi. Ca atare, în loc să existe suficienți bani pentru constituirea unei armate profesioniste numeroase și puternice, grija apărării pământului strămoșesc a fost trecută tot în sarcina celor care îl munceau. Acest lucru poate fi urmărit inclusiv în istoria legislativă. Încă din vremea dacilor, orice bărbat liber era obligat să aibă arme cu care să poată veni la luptă dacă era chemat.

O vreme, sub stăpânirea romană, tradiția s-a pierdut, căci războiul era lăsat în seama legionarilor, special instruiți și plătiți pentru a lupta. Apoi a venit epoca micilor cnezate și voievodate, când oamenii erau și gospodari și oșteni, după cum se nimereau timpurile. Erau prea puțini ca să fie ori una, ori alta. Și, sub o formă sau alta, lucrurile s-au desfășurat la fel, până aproape de zilele noastre. Potriveala istoriei și a așezării geostrategice ne-a așezat la cumpăna dintre țări mari. Atât de mari, încât armatele lor de profesioniști erau uneori mai numeroase decât numărul românilor în stare să ridice o armă. Ș-atunci gospodarul, fie el rumân, plăieș, răzeș sau moșnean, a învățat să ridice paloșul, sulița, să mânuiască arcul sau pușca, după vremuri. Tocmai acest fapt a dat o notă caracteristică oștirilor românești. Iar aceasta era cu atât mai puternic vizibilă în taberele ostășești.

Tabăra militară – o obște departe de casă

Taberele oștirilor române, deși erau întocmite fiecare după tipicul vremurilor, au avut mereu câte ceva mai aparte. Multă vreme soldații erau grupați după zonele de unde veneau. Fiecare parte a taberei era un fel de mică reprezentanță a satului ori a comunei. Oamenii se cunoșteau, își cunoșteau familiile, locurile de baștină, împărtășeau o serie de experiențe comune. La luptă plecau împreună și fiecare veghea și asupra celorlalți, întocmai ca acasă, în obște.

Cu timpul, criteriile de alcătuire a subunităților s-au schimbat. Dar și în aceste condiții oamenii s-au apropiat și s-au „organizat“ împreună tot după afinitățile generate de locurile de baștină. Dar lucrurile au mers mai departe decât atât. Multă vreme bărbații plecați la război erau urmați de neveste sau de câte un flăcău mai în putere. Alteori, tinerii flăcăi erau urmați, în eșalonul al doilea, de către tată sau bunic.

Pe lângă grija care-i unea, ca membri ai aceleiași familii, cei care urmau oastea propriu-zisă acționau ca un fel de parte sedentară neoficială. De regulă, aflați undeva la o distanță convenabilă în spatele „frontului“, atunci când situația o permitea veneau în tabără, cu merinde, cu diverse obiecte trebuincioase, meșterite în perioadele de așteptare. De multe ori, când era cazul, femeile erau infirmiere iscusite. Această tradiție s-a păstrat și a fost înnobilată de însăși Regina Maria în timpul Marelui Război. Împreună cu doamnele din înalta societate s-a aflat în spitalele de campanie și a îngrijit răniții.

Ostașul român – plugarul plecat la război

Un alt aspect al taberelor ostășești românești este atmosfera familială care răzbate din micile gesturi, din discuții, din atitudini. Fiind vorba despre oameni care au ajuns militari prin forța împrejurărilor și doar temporar, spiritul cazon nu-și pune amprenta asupra oamenilor decât în puține cazuri. Altfel lucrurile se desfășoară calm, fără vorbe răstite, fără ordine aruncate pe ton marțial. Subofițerii și ofițerii de rang mic erau, de cele mai multe ori, tineri intelectuali, proveniți și ei din lumea satului ori din păturile sărace ale orașului. De aceea nu vedeau niciun fel de problemă în a se amesteca cu trupa din subordine, a mânca și a sta la povești împreună. Ofițerii superiori se grupau, de regulă, între dânșii, preferând să lase grija trupei pe seama tinerilor subordonați.

Toate aceste aspecte s-au păstrat neschimbate de secole, pentru că, așa cum am arătat, ele țin de firea poporului. Iar ostașul român, uneori crunt, alteori prea milos, uneori viteaz, alteori mai cu băgare de seamă, dar niciodată laș, nu a fost un ostaș în adevăratul sens al cuvântului. A fost țăranul, gospodarul, săteanul, luat o vreme de la treburile lui și transformat în militar.

Spiritul românesc răzbate și din reconstituiri

În reconstituirile organizate în curtea Muzeului Militar probabil că nimeni nu a urmărit în mod special să redea această latură a ostașului român. Mai degrabă participanții, mai multe organizații de reconstituire a istoriei militare s-au concentrat să reproducă cât mai fidel uniformele, manevrele, tehnicile de luptă, să prezinte armele și poveștile bătăliilor. Dar toate acestea au venit „la pachet“, cum se spune, cu spiritul despre care am vorbit. Și așa se face că i-am văzut pe vechii luptători daci lustruindu-și armele alături de soțiile lor, care țeseau pânză. Cavalerii medievali își reparau zalele alături de frumoase femei care potriveau pene la săgeți ori pictau amulete. Tineri spadasini se duelau în joacă sub privirile unor domnițe care le zâmbeau galeș. Ostașii armatei române din cele două războaie mondiale mâncau slănină cu ceapă și beau cafea din cănile de tablă împreună cu ofițerii lor și cu doamnele din trupele auxiliare feminine.

În concluzie, Muzeul Militar, împreună cu partenerii săi, a reușit să realizeze o reconstituire a ceea ce este de multe ori imposibil de reconstituit și de transmis: a spiritului etern al ostașului român.

Alexandru GRIGORIEV

Răscoala țărănească din 1907 este unul dintre cele mai sângeroase conflicte interne care au avut loc în România secolului XX. De altfel, este și una dintre cele mai însemnate convulsii sociale prin care românii au trecut în secolul trecut, nefiind, probabil, depășită decât de Revoluția din decembrie 1989. Luna aceasta se împlinesc 112 ani de la înăbușirea acestei revolte, motiv pentru care ne-am propus să evocăm câteva aspecte ale evenimentelor, dar și să aruncăm un ochi asupra prezentului.

Flămânzii din Flămânzi aprind scânteia

Pe 8-21 februarie 1907, țăranii din localitatea Flămânzi, aflată în actualul județ Botoșani, s-au adunat în fața conacului moșierului din localitate, locuit de arendașul Moses Fischer. Cererea unanimă a celor adunați era de a primi ceea ce li se mai cuvenea din recolta anului trecut și de a discuta asupra învoielilor pentru anul ce începuse nu demult. Dar, pentru a nu știu câta oară, arendașul a refuzat. Știa el ce știa: boierul era plecat departe, în Franța, și nu mai avea nicio putere asupra lui. De altfel, nici boierul nu-și primise partea întreagă. Dar, cum drumul era lung, alt mijloc decât să-și exprime nemulțumirea prin scrisori nu găsise.

În schimb, cu țăranii își greșise evreul socoteala: aceștia se aflau alături și, pe deasupra, mai erau și furioși! Cămările erau goale, iar primăvara era încă departe. Așa că spiritele s-au încins repede. Inițial, au pătruns cu forța în conac doar ca să caute condicile cu învoieli. Apoi, furia a crescut, astfel încât o scânteie a fost de-ajuns ca să treacă la jefuirea și incendierea casei. Vorba s-a răspândit repede în localitățile învecinate. Nici acolo lucrurile nu stăteau mai bine, așa că faptele s-au petrecut mai mult sau mai puțin asemănător. Și, din localitate în localitate, răscoala s-a întins până aproape de Turnu Severin, în doar trei săptămâni.

Eroii de mai târziu au tras în țărani

Guvernul conservator și-a dat demisia, fiind înlocuit de unul liberal. Noul Cabinet a declarat, pe 15 martie, starea de necesitate. Imediat, armata a fost trimisă să calmeze spiritele. Dar deja se ajunsese în acel stadiu în care discuțiile nu își mai aveau locul. Atunci au vorbit armele. Au fost folosite inclusiv tunurile împotriva răsculaților! La comanda celor care au tras în mulțimile înarmate cu furci, coase și topoare se aflau și nume care mai târziu au devenit celebre, precum Alexandru Averescu și Ion Antonescu. (Repetabilă ironie a istoriei noastre, căci așa s-a întâmplat și opt decenii mai târziu, în 1989!) După ce oamenii au renunțat la proteste, a urmat un val masiv de arestări. Mulți țărani au murit în aresturi improvizate, în urma bătăilor primite.

De fapt, nici până astăzi nu se știe câți oameni au murit în încleștările acelei primăveri cumplite. Unele surse ale vremii vorbesc de 1.000 de victime, încercând să minimalizeze evenimentele. În extrema cealaltă, propaganda comunistă a povestit, mulți ani, despre 11.000. Realitatea însă nu o știe nimeni. Majoritatea istoricilor estimează numărul celor care au pierit la 3-4.000 de oameni. Oricum, o cifră enormă, care i-a făcut pe străinii care au aflat despre evenimente să considere intervenția armatei drept o barbarie medievală.

Adevăratele cauze

Odată reinstaurată ordinea și potolită furia, s-a făcut auzit din nou glasul rațiunii. Numeroase echipe de cercetători – sociologi, economiști, medici etc. – au fost trimise să investigheze condițiile de viață a țărănilor. Începând din acea perioadă au fost fundamentate cele mai complexe studii asupra satului românesc. Politicienii au încercat să găsească soluții care să facă viața din mediul rural mai bună. Unele dintre ele s-au pus în practică, altele nu. Cea mai importantă dintre aceste măsuri – care însă din diverse motive a fost aplicată abia mult mai târziu – a fost reforma agrară din 1921.

Mulți istorici afirmă că, în realitate, cauzele răscoalei au fost mai profunde, cu rădăcini mai adânci în timp. Principala cauză ar fi fost că cei care conduceau exploatațiile agricole erau arendașii. Boierii proprietari prinseseră chemarea vremurilor și își petreceau viața la oraș sau în străinătate. De administrarea pământului se ocupau arendașii. Marea majoritate dintre aceștia erau străini, veniți în România să se căpătuiască. Principalul lor obiectiv era ca, după ce vor fi plătit proprietarului arenda cuvenită, să își asigure o parte cât mai mare pentru ei. Totul în dauna țăranilor care constituiau mâna de lucru și care erau plătiți tot în natură! Așa se face că s-a ajuns într-o situație explozivă.

Oare am învățat ceva?

Un argument pentru valabilitatea acestui raționament o constituie producția agricolă din 1906, care a fost un an bun. Producția medie de grâu a fost de  1,51 t/ha, față de 1,46 cu un an înainte, iar cea de porumb de 1,7 t/ha, față de doar 0,82 în 1905. Judecând după producții, oamenii ar fi trebuit să fie chiar mulțumiți. La acea vreme, populația rurală a României, în cifre absolute, era de 5,35 milioane de locuitori, față de 9 milioane în 2018. Însă, procentual, era vorba despre 80% din populație. Acum, populația din mediul rural reprezintă doar 40%. În ceea ce privește struc­tura proprietăților, 47,5% din terenurile agricole se aflau în structura unor proprietăți de peste 100 ha. Țăranii stăpâneau și foloseau, în proprietăți mai mici de 10 ha, 41,7% din terenul agricol.

Astăzi, cu 112 ani mai târziu, producțiile medii obținute la grâu au crescut la aproape 5 t/ha, iar la porumb la 6 t/ha. Populația, așa cum am arătat, s-a mutat la oraș. În ceea ce privește structura proprietăților, datele sunt contradictorii, căci nu avem încă un cadastru clar, așa cum aveam acum mai bine de un secol. Ceea ce a rămas constant este că și acum, ca și atunci, cele mai multe terenuri sunt administrare de arendași. Mare parte dintre ei străini, veniți din toate părțile lumii!

Diferența este că acum nu mai are cine să se ducă să le ceară socoteală. Acum țăranii stau fie la birt, bându-și ajutorul social, fie se mută la oraș. Proprietatea mijlocie, cea între 10 și 100 de hectare, care asigură satul civilizat, are și astăzi, la fel ca și în 1907, o pondere de o zecime pe teritoriul agricol al României.

Alexandru GRIGORIEV

MAI JOS REPORTAJUL VIDEO

Muzeul Agriculturii din Slobozia, cunoscut şi recunoscut pentru multiplele şi diversele sale activităţi desfăşurate atât în sălile în care sunt prezentate, prin rotaţie, pe teme, cele aproape paisprezece mii de obiecte din patrimoniu, cu vârste ce depăşesc unele chiar trei secole, dar şi în deplasările din localităţile cu bogate tradiţii şi momente adânc plantate în istoria românilor, nu numai din Câmpia Română, Bărăgan şi Dobrogea. De-a lungul anilor, muzeul, deja având un sfert de secol de existenţă, a reuşit să trezească un viu interes în rândul iubitorilor de istorie, dar mai ales în al celor dornici să afle evoluţia societăţilor umane de pe teritoriul întregii patrii, pornind de la tehnicile agrare. Exponatele prezentate, începând cu plugul de lemn şi cu brăzdar de fier şi până la mecanizarea agriculturii din zilele noastre, care în ultimul secol a făcut paşi importanţi, ce nici măcar nu puteau fi visaţi de cei mai optimişti cultivatori ai pământului, ilustrează etapele prin care agricultura românească a trecut de-a lungul timpului. În muzeu se află expuse unelte agricole ce vorbesc despre îndeletnicirile românilor în cultivarea pământului, dar şi despre modul în care a evoluat lumea satului.

Ca o recunoaştere a modului în care Muzeul Agriculturii din Slobozia a reuşit să-şi creeze şi să cultive cu insistenţă şi profesionalism parteneriate cu alte instituţii de cultură şi de cult, de educaţie, asociaţii de toate tipurile, la sfârşitul lunii iulie 2016 Guvernul României a hotărât instituirea titulaturii de Muzeul Naţional al Agriculturii din România. La această recunoaştere au contribuit miile de vizitatori, de toate vârstele, profesiile şi naţionalităţile, care nu numai că au vizitat această instituţie, dar au rămas impresionaţi de gama şi diversitatea exponatelor, de modul în care sunt prezentate, de căldura ghizilor care oferă explicaţii folosind un vocabular profesionist, dar pe înţelesul tuturor.

Domnul manager al muzeului, prof.dr. Gheorghe Petre, preşedintele Filialei Uniunii Artiştilor Plastici din judeţul Ialomiţa, care a preluat această funcţie de la prof. Răzvan Ciucă, cel care a pus bazele creării acestei instituţii, a reuşit să facă simţită mâna artistului plastic în expunerea fiecărui obiect, îmbinând, tematic, aspectul tehnic al muncilor agricole de-a lungul unui an cu tradiţiile şi obiceiurile specifice fiecărui ciclu agrar. Cei care trec pragul muzeului sunt întâmpinaţi cu acea căldură specifică ţăranului român care a ştiut şi ştie să fie gazdă primitoare. De la început, între ghizi şi vizitatori se creează acel climat de prietenie, expunerile devenind adevărate lecţii de istorie, de prezentare a obiceiurilor transmise din generaţie în generaţie în satele din Lunca Dunării, dar şi în Câmpia Română. Marele merit al colectivului acestei instituţii este că s-a reuşit, printr-o muncă asiduă, completarea galeriei de unelte şi obiecte casnice folosite în gospodăriile ţărăneşti din sudul ţării cu cele utilizate, de-a lungul secolelor, de locuitorii satelor de pe întreg teritoriul României.

La achiziţionarea acestor obiecte, muzeografii au găsit o deosebită înţelegere la gospodarii care le deţineau, fie că erau din Oltenia şi Banat, Maramureş şi Bucovina, Transilvania şi Moldova. O menţiune specială pentru obiectele achiziţionate sau primite ca donaţie de la cetăţenii maghiari şi secui din judeţele Harghita, Covasna, Braşov, Arad, care au dovedit că în localităţile cu populaţie de etnii diferite oamenii se înţeleg şi se ajută între ei, problema naţionalităţii fiind rezolvată de un bun simţ pe care numai oamenii de la coarnele plugului îl au.

Muzeul participă la bucuriile şi necazurile gospodarilor care trăiesc în satele româneşti, acesta fiind prezent în târgurile cu bogate tradiţii din această zonă, dar şi în Argeş, Braşov, Arad, Ilfov, Dobrogea, Bucureşti. Muzeul Naţional al Agriculturii a fost de fiecare dată invitat la marile târguri internaţionale organizate la Romexpo – IndAgra, Tibco, Modexpo, Târgul de Pâine de la Bucureşti. De remarcat că, prin parteneriatul cu grădiniţele, şcolile generale şi liceele din sud-estul României, copiii şi elevii vin cu bucurie la întâlnirile cu muzeul. Un interes deosebit îl au atelierele tematice – de pictat icoane pe sticlă, linguri de lemn şi căni de ceramică, dar şi cele prilejuite de Sărbătoarea Mărţişorului, a Măcinicilor, a Paştelui, unde copiii învaţă tehnica încondeierii ouălor, a secerişului, când micii vizitatori vin să înveţe să împletească cununi şi alte obiecte rituale din spice de grâu. În a treia săptămână după Paşte, în fiecare an, parcul din jurul muzeului şi străzile din municipiu trăiesc o adevărată animaţie creată de grupurile de copii ce invocă ploile atât de necesare în această perioadă, prin intermediul păpuşilor făcute din lut, numite Caloieni sau Scaloieni, în funcţie de zonă, şi al paparudelor. Este un mod de a cere puterii divine vreme bună pentru recolte bogate. De Sânt Andrei, muzeul invită copiii să pună grâu la încolţit şi să introducă în apă crenguţe de pomi roditori care să înflorească până la venirea Noului An. De la Sfântul Nicolae şi până la Anul Nou la muzeu sunt prezente grupuri de colindători şi tineri care merg cu Steaua, anunţând naşterea lui Iisus Hristos în ziua de Crăciun.

Una dintre temele de un deosebit interes este aceea desfăşurată de muzeu în comunele create de văduvele şi orfanii de război împroprietăriţi în Bărăgan după Primul şi cel de-al Doilea Război Mondial, când familiile celor care şi-au vărsat sângele, şi-au dat viaţa sau au rămas infirmi pentru totdeauna, din localităţile de munte şi deal de pe Valea Prahovei, Teleajenului, Slănicului, Siriului şi Buzăului, au primit loturi de pământ. Aceşti oropsiţi ai vieţii au săpat la capătul fiecărei parcele primite bordeie, unde îşi duceau viaţa din primăvară până în toamnă, când adunau recoltele şi plecau spre vechile lor case. La aceste întâlniri, copiilor li se vorbeşte despre eroismul bunicilor şi străbunicilor lor, despre vitejia dovedită la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, la Oarba de Mureş şi Carei pentru eliberarea patriei, dar şi pentru înfrângerea trupelor naziste şi izgonirea lor de pe teritoriile Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei. Sunt lecţii de iubire de ţară, de neam, de popor, ce ţin locul orelor de istorie mai puţine de la un an la altul din programele şcolare.

Muzeul Naţional al Agriculturii din România, prin parteneriatele pe care le are, se străduieşte să creeze noi şi noi activităţi menite să atragă cât mai mulţi vizitatori, dar, în acelaşi timp, să multiplice întâlnirile tematice desfăşurate în afara propriului spaţiu.

Mihai Vişoiu – Foto: Arhiva MNA

Revista Lumea Satului nr. 23, 1-15 decembrie 2016 – pag. 54-55

Cine a spus: „Să nu-i dea Dumnezeu românului cât poate să ducă, să îndure și să rabde“ a trecut prin ciur și dârmon, cum se spune, iar viața i-a fost dată la darac.

Mi-am amintit aceste vorbe ori de câte ori m-am întâlnit cu chinurile celor în mijlocul cărora am trăit. Născut între cele două războaie, mai aproape de ultimul, am înțeles ce se întâmpla în anii de după încheierea celor mai sângeroase conflagrații mondiale. Se spunea că e pace și în satele României de la acea vreme, dar mulți dintre soldații plecați la război nu s-au mai întors. Ulițele erau pline de femei cu basmale și rochii cernite. Ce nu înțelegeam atunci, dar am priceput mai târziu, a fost că țara ne fusese trasă la sorți de stăpânii lumii, fiind obligată să ia parte la cele mai perfide lupte.

Li s-au dat atunci, în '46, familiilor împuținate de bărbații în floarea vârstei, al căror sânge cursese de la Stalingrad și Cotul Donului până la Budapesta, Bratislava și Viena, câte un hectar sau două, în funcție de câți dintre ai lor își lăsaseră oasele sub brazda trasă de plugul ce îngropase milioane de vieți.

Dar cum o nenorocire nu vine niciodată singură, peste țară s-a abătut seceta din '46, când pământurile Moldovei, Bărăganului și ale Câmpiei Române au fost pârjolite. Atunci s-a murit de foame, când moldovenii și bărăgănenii și-au dus copiii prin Oltenia și prin satele românești din Transilvania cu speranța că oamenii de bine îi vor salva. I-au lăsat pe la porțile caselor mai răsărite.

Au venit apoi câțiva ani mai rodnici, dar și vremea cotelor, când țăranii erau obligați să predea trei sferturi din grâul, porumbul, floarea-soarelui și fasolea recoltate cu multă trudă la rezervele statului – uriașul hambar în care se strângeau recoltele cu care românii trebuiau să plătească rușilor datoriile de război. De groaza foamei și de frica arestării celor mai buni gospodari ai satelor s-a reușit să se dezrădăcineze, încet dar sigur, veșnicia ce se spunea că s-a născut sub glia strămoșească.

Au urmat întovărășirile ce au deschis drumul cooperativizării. Colectivizarea, devenită mai târziu cooperativizare, a fost forma deghizată de sărăcire a satului românesc, când produsele agricole erau preluate de cei înarmați cu doctrina stalinistă ce avea ca simbol secera și ciocanul. Pe munții de tone de grâu și porumb, pe cantitățile uriașe de legume și fructe, de carne și produse din carne s-au cumpărat utilajele pentru construirea combinatelor siderurgice și chimice, a hidrocentralelor și termocentralelor, a uzinelor ce urmau să realizeze România multilateral dezvoltată. Așa s-a ajuns ca, în aproape o jumătate de veac, satul românesc să fie dijmuit de ce avea mai de preț – de tinerețe, de viitor.

Țăranul trudea atunci cu gândul la copiii săi: să plece și să nu se mai întoarcă niciodată la coada sapei și a vacii. Pe spinarea țăranului s-au creat cele zece milioane de locuri de muncă.

A urmat așa-zisa revoluție agrară. Au început lucrările de îmbunătățiri funciare și, din 1971, s-a inaugurat primul sistem de irigații Pietroiu – Ștefan cel Mare, care asigura apa culturilor pe o suprafață de aproape 50.000 de hectare. Au urmat alte și alte sisteme, ajungându-se în 1989 ca 30% din suprafața arabilă a țării să poată fi udată. Strângând de la un an la altul tot mai mult cureaua și înspăimântați de brațul de oțel al „armatei invizibile“, locuitorii satelor îmbătrâneau cu fiecare an și rezultatele acestei depopulări pe cale naturală se văd mai mult ca oricând în vara acestui an, 2016, care se anunța ca unul dătător de mari speranțe pentru lucrătorii agricoli.

Și poveștile continuă...

A fost o primăvară cu ploi venite la țanc, cum spune țăranul, cu vreme bună pentru însămânțarea și întreținerea culturilor prășitoare, pentru creșterea lanurilor de grâu, orz, rapiță. Și când credeam că ne-a pus Dumnezeu mâna în cap și țăranii se gândeau unde vor depozita atâtea grâne, a venit pârjolul.

De la 15 mai și până la început de august, Bărăganul și Dobrogea nu au mai văzut cerul plângând. Lacrimile cerului sunt bucuria țăranului. Două luni și jumătate cu temperaturi între 30 și 35 de grade au făcut ca mănosul pământ al Bărăganului să crape, iar sute și sute de mii de hectare cultivate cu porumb, floarea-soarelui, soia și legume de câmp să se usuce, după o lungă și grea suferință, de sete.

Cine trece acum de la Padina și Pogoanele Buzăului și până la Grindul și Gârbovii Ialomiței, de la Bărăganu și Viziru Brăilei până la Pietroiu și Dichisenii Călărașilor are imaginea unui uriaș cimitir unde plantele ce se dezvoltaseră ca la carte au fost con­damnate la pieire de soarele pârjolitor.

Pe bună dreptate agricultorii, cărora le-a ajuns cuțitul la os, strigă pur și simplu că ar fi trebuit ca politicienii și guvernanții tehnocrați să nu mai bată apa în piuă cu tot felul de proiecte fanteziste și să vină cu picioarele pe pământ. Cum este posibil ca în țara din Uniunea Europeană cu cea mai mică subvenție la unitatea de suprafață nici acum, când se încheie un an agricol și începe altul, APIA să nu le achite datoriile care trebuiau onorate din luna ianuarie? Oare aceste trădări ale neamului românesc vor fi vreodată pedepsite?

În sudul și sud-estul țării, într-o bună parte din Moldova, unde au fost amenajate sisteme de irigații pe sute de mii de hectare, canalele au fost lăsate în anii '90 la voia întâmplării de care au profitat toți răufăcătorii. Politicienii rupți de realitate și înrolați în trupele vânzătorilor de neam au declarat că mai bine vindeau combustibilul necesar lucrărilor agricole decât să are și să semene pe cel mai fertil sol al Europei. Au dispărut și s-au distrus stații de pompare și de punere sub presiune în valoare de milioane de dolari, au „zburat“ aripile de ploaie și întreg arsenalul de utilaje necesare irigațiilor. E atâta jale și tristețe în satele românești încât puținii gospodari care mai aveau o vacă sau câteva oi vin la obor să le vândă pe prețuri de nimic.

Nea Fane Gură de Aur, Dumnezeu să-l ierte, că a trecut dincolo acum doi ani, spunea cui avea timp să îl asculte: „Neică, m-am convins că ne-am tăiat singuri craca de sub picioare. Am fugit de dracu și am dat peste tat’su. Ăștia fură tot ce găsesc și într-o zi o să ne trezim că nici pământul nu mai este al nostru, iar nepoții noștri vor fi slugi la străini, doar că nu trebuie să plece de acasă ca părinții lor, în lumea largă.“ Oare ce ar fi gândit nea Fane dacă ar mai fi trăit aflând că parlamentarii votați de el și-au mărit pensiile cu nesimțire crasă, că fiecare ia într-o lună cât primesc toți pensionarii din Nicoleștii Ialomiței?

Mihai VIȘOIU

Revista Lumea Satului nr. 18, 16-30 septembrie 2016 – pag. 42-44

V-ați întrebat vreodată cum ar fi să pășiți printr-un portal într-o altă dimensiune? Ce ar fi dacă un singur pas v-ar teleporta din această lume-cortină spre alte vremuri? Acest lucru este posibil.

Gândiți-vă doar la castelele și cetățile care vin din negura timpului cu toată încărcătura energetică a întâmplărilor la care au fost martore. Este imposibil atunci când pătrunzi dincolo de zidul unei fortificații să nu te atingă în niciun fel gândul că acolo s-a scris istorie. Dacă vreți să descoperiți aceste portaluri porniți spre locurile care păstrează în aura lor poveștile trecutului. Curtea Domnească de la Târgoviște și-a deschis porțile pentru noi. Pe voi încă vă așteaptă.

„Împăratul trecând pe lângă oraș și nevăzând niciun om pe ziduri decât tunari trăgând cu tunurile asupra oștirii nici tabăra n-a așezat, nici de împresurat nu s-a apucat... Dar, înaintând, a mers ca la douăzeci și șapte de stadii când i-a văzut pe ai lor trași în țepe... Chiar împăratul, cuprins de uimire, spune întruna că nu poate să ia țara unui bărbat care face lucruri așa de mari și mai presus de fire să se folosească așa de domnia și supușii lui.“

Nici regii străini ai lumii și nici măcar timpul nu au putut prăvăli uitarea asupra Curții Domnești de la Târgoviște. Puternic, fără tăgadă în venele zidurilor rămase în picioare se scurge continuu istoria românilor.

Reședință voievodală fortificată și capitală a Țării Românești. Cu acest statut a trecut Curtea Domnească de la Târgoviște prin istorie. Astăzi este o reminiscență a vremurilor în care domnitorii țineau sfaturi la adăpostul zidurilor sale. Închipuită într-un complex muzeal de clădiri și fortificații medievale, înconjurat de păduri și de parc, Curtea Domnească de la Târgoviște a păstrat, în pofida multelor restaurări, amprenta vremurilor în care s-a născut. Săpăturile arheologice au confirmat ceea ce spunea un act din 1417-1418, că acest scaun de domnie al Țării Românești, unul dintre cele mai importante din țară, a fost ridicat în timpul lui Mircea cel Bătrân. Curtea și-a schimbat chipul o jumătate de veac mai târziu, când fortificațiile sale sunt extinse, devenind cele mai mari din țară. Dezvoltarea continuă și în timpul domniei lui Petru Cercel, dar apogeul expansiunii sale este atins datorită domnitorului Matei Basarab. Curtea domnească de la Târgoviște devine centru economic şi politic. Totuși, conflictele, destinul tragic al celor de care atârna soarta sa, timpul, toate au preschimbat-o în ceea ce este astăzi. Un portal spre istorie. Pășiți spre el și veți descoperi multe lucruri interesante.

Biserica Sfânta Vineri poartă ca pecete o pisanie-pomelnic (1517) scrisă în limba slavonă, amintind pe Manea clucerul Perşanu şi pe jupâneasa sa, Vlădaia. Se crede însă că existența ei este mult mai veche și că anul menționat amintește doar de consemnarea unei reparaţii a bisericii. Ctitorul amintit de această pisanie este una şi aceeaşi persoană cu ctitorul de mai târziu al bisericii Sfântul Nicolae – Androneşti.

Biserica Mare Domnească, construită pe vremea lui Petru Cercel (domn al Țării Românești între 29 august 1583 - 16 aprilie 1585), a rămas martorul tăcut al secolelor trecute. Construcția sa a fost inspirată din arhitectura bisericii domnești din Curtea de Argeş şi cea metropolitană din Târgovişte, cu o compoziție specifică lăcaşurilor ortodoxe: altar, naos şi pronaos, la care se adaugă, spre vest, pridvorul. Totuși Biserica Mare Domnească copleșește prin dimensiune.

După intrarea în Complexul Muzeal, Casa Dionisie Lupu este primul popas în istorie. Construirea ei a fost hărăzită printr-un document din 27 decembrie 1802 prin care domnitorul Constantin Ipsilanti (1802 - 1806) îi oferă Mănăstirii Dealu drept metoh Biserica Sfânta Vineri, teren în Curtea Domnească și grădinile domnești. Această casă a fost internat școlar, sediu al poliției orașului și sediu al comandamentului german în timpul Primului Război Mondial. Astăzi este muzeu.

Turnul Chindiei, construit cel mai probabil de Vlad Țepeș, o „țesătură“ de cărămizi ce se întinde 27 de metri spre cer, tronează asupra ansamblului și a orașului Târgoviște. De aici, din această fortăreață cu trunchi de piramidă și corp cilindric cu diametrul de 9 metri, se anunța, la asfințit de soare, închiderea porților orașului și stingerea focurilor. Aflat la 27 de metri înălțime, ai sentimentul nemeritat că orașul ți se așterne la picioare, că ai putere asupra lui. O senzație efemeră ce dispare odată ce pășești din nou pe pământul călcat de marii voievozi ai românilor.

„Turnul Chindiei a văzut unul după altul pe Mircea cel Bătrân, Dracula-Vodă, Vlad Țepeș, Radul cel Mare, Radul de la Afumați, Mihai Viteazul și Matei Basarab. Toți voievozii noștri cei mari și vestiți în pace și în război.“ Nicolae Bălcescu.

GALERIE FOTO

Laura ZMARANDA

Revista Lumea Satului nr. 14,16-31 iulie 2016 – pag. 52-53

La poalele dealurilor Istriței, din celebra podgorie a Dealului Mare, zonă unde a fost descoperită acea veche comoară, cunoscută drept „Cloșca cu puii de aur“, sălăşluiește azi una dintre cele mai vechi așezări din Țara Românească, unde au fost identificate cele mai clare urme de viețuire din neolitic, dar și din primele secole ale erei noastre, precum și semne evidente ale celei mai vechi reprezentări ale stindardului dacic. Este comuna cunoscută drept Budureasca - Vadu Săpat.

Ca să ajungi aici, pe aceste coline lucrate cu măiestrie de localnici, trebuie mai întâi să treci prin urbea aproape rurală a Mizilului, pe un drum de câțiva kilometri străjuit de o maiestuoasă cunună de nuci, adesea plini de rod.

De la intrare te întâmpină plantații nesfârșite de vii, livezi cu feluriți pomi, între care și migdali. Da, da, migdali care sporesc faima locului. Marginea satului este străjuită azi de edificii zvelte ale unor întreprinzători locali și străini: o fabrică de mobilă, o alta de preparate din pește, iar o alta de îmbuteliere a vinurilor. A unui... italian, cu a sa Vitis Metamorfozis.

În căutarea propriei identităţi...

Pășind în această cochetă așezare, compusă din trei sate, practic lipite între ele, faci cunoștință îndată cu străzi curate, asfaltate, cu case noi, arătoase, dar și cu edificii publice impu­nă­toare: Centrul Cultural, Centrul Medical, Bibliotecă, Farmacie. Dar și cu școli și grădinițe. Aproape în fiecare curte, crame cu vinuri dintre cele mai celebre, Fetească albă, neagră și regală, Cabernet Sauvignon, Merlot.

Primarul Vasile Zamfirescu are ce spune celor care pășesc pragul comunei. Aproape toți sătenii au apă la robinet, trotuare, iluminat stradal modern, dar și două stadioane! Curând vor avea și canalizare. A apărut recent și un nou șantier de locuințe pentru tinerii care au revenit acasă, din drumurile lor prin Europa. Vor fi ridicate aici case noi pentru 70 dintre ei. Alții, pe măsură ce revin tot de pe acolo, vor primi, tot aici, loturi de casă. Gratuit! Cu toții, mândri de satul lor, cu o vechime bimilenară căreia se zbat să-i schimbe înfățișarea...

Şantierul arheologic de la Budureasca

Comuna, cum spuneam, are o mare vechime. Dovada vie a interesului istoricilor este că aici există un mare șantier arheologic, unde se lucrează de peste o jumătate de secol. Au fost făcute în aceste locuri descoperiri de excepție: urme de locuire din neolitic, specifice culturilor Boian și Gumelnița, dar și cea mai veche reprezentare a stindardului dacic, anterior celui prezentat pe Columna lui Traian. Au mai fost descoperite tot aici și urme ale unei așezări din timpul migrației popoarelor, secolele III-IV e.n. Urme vii ale istoriei locale pot fi văzute și prin curțile mai multora dintre gospodari, precum cele ale lui Nicolae Guțu și Nicolae Cătunescu. Iubitorii de istorie se pot extazia și în fața unor monumente de arhitectură românească, precum sunt azi bisericile „Buna Vestire“ și „Sfântu Gheorghe“.

Iată doar câteva motive să faceți acum un drum la Vadu Săpat. Merită!

Cristea BOCIOACĂ

De o bună bucată de vreme suntem îndemnaţi, din respectul pe care îl purtăm istoriei neamului românesc, să ne aducem aminte de tripla semnificaţie a unei anumite zile. Astfel că joi, 24 ianuarie, s-au împlinit 154 de ani de la Unirea Principatelor Române, sub sceptrul Principelui-Domnitor Alexandru Ioan Cuza. Dar şi 164 de ani de la naşterea ţăranului ardelean patriot Badea Gheorghe Cârţan. Cel care cu 117 ani în urmă ajungea la Roma, capitala fostului Imperiu Roman. Venea în oraşul lui Romulus şi Remus pentru a admira simbolurile unui falnic monument, efigiile lui glorificând, deopotrivă, vitejia şi eroismul în luptă a două neînfricate popoare: dacii regelui Decebal şi romanii împăratului Traian.

Lungul şi anevoiosul drum l-a parcurs când cu pasul, când în căruţele care îi ieşeau în cale. Şi astfel fotografiile-document publicate în ziarele italiene ale vremii ni-l înfăţişează îmbrăcat în straie româneşti, specifice portului popular al locuitorilor satelor de pe streaşina transilvană a Munţilor Făgăraş. Îi înfrumuseţau chipul şi trupul cioarecii şi sumanul din pănură groasă de lână, ţesute în anii tinereţii de măicuţa lui dragă. Cămaşa-i era albă şi lungă, înflorată şi prinsă sub tricolorul şerparului de la brâu. În picioare, opinci cu călcâie pentru a rezista la drum lung. Iar peste ciorapii groşi, obielele călduroase, strânse sub nojiţele din piele tăbăcită. Pe cap, o căciulă ciobănească brumărie, de sub care se prelingeau şuviţele părului său castaniu. Pe umărul stâng, desagii grei, plini cu merinde şi haine de drum, dar şi câţiva pumni de pământ românesc, ascunşi de ochii vameşilor. Alăturat, un săculeţ plin cu boabe de grâu transilvan, strânse din spicele holdei familiei sale, ţărani săraci, semiiobagi, truditori din tată-n fiu pe moşia grofului din întinsul şes mănos al câmpiei Văii Oltului.

Alesese intenţionat să ajungă la Roma în acea zi de 24 ianuarie a anului 1896 pentru că se împlineau 37 de ani de la „Mica Unire“ a Principatelor Române, Bădia Cârţan fiind cu ceva mai „bătrân“, împlinind vârsta de 47 de ani.

Legenda spune, iar mărturiile scrise o confirmă, cum că Badea Cârţan, după ce împrăştiase pe treptele Columnei puţinul pământ românesc şi boabele de grâu transilvan, obosit precum era de atâta drum lung a adormit cu desagii sub căpătâi. În zorii zilei următoare gardienii l-au confundat pe drumeţ cu un oştean dac coborât de pe Columna Împăratului Traian, într-atât de izbitoare era asemănarea!

Între timp, după ce el n-a mai fost, ducându-se la Domnul, un băieţel cât o şchioapă, regretatul badea Traian Cânduleţ, a început să adune, împreună cu dascălii şcolii şi cu preotul satului, tot ce se mai putea găsi din amintirile şi mărturiile referitoare la viaţa şi activitatea vrednicului lor consătean.

Reîntors, apoi, din cătănie şi căsătorindu-se cu ţărăncuţa - ţesătoare de port popular, viitoare academiciană a Muzeului ASTRA din Sibiu, cu tanti Silvia, bărbatul ei, împreună cu alţi locuitori ai satului de munte, a prins a pune bazele unei Case-Muzeu Memorial, obştea satului găsindu-i „sărăcăcioasei căsuţe albăstrui“ un loc cât mai nimerit de înălţare. Folosind pentru zidirea ei vechi bârne de stejar şi brad, acoperind-o cu snopi din paie, dar şi cu „ţigle“ din şindrilă, clădind-o, astfel, taman la răscruci de drumuri şi uliţe. Cea mai largă şi lungă, prinzând a urca din buza satului către Bâlea Lac. Drum trecând peste Carpaţi prin legendara trecătoare alpină „Vama Cucului“, pe acea vreme vadul vestiţilor haiduci ai lui Budac. Locul de unde, de aproape patru decenii, urcă şi coboară pe cealaltă parte a Munţilor Făgăraş spectaculosul Transfăgărăşan.

Apropiind drumeţul de Curtea de Argeş şi de biserica-mănăstirii voievodului muntean Neagoe Basarab, dar şi de falnica şi sfânta Curte Domnească a regilor României Mari. În acele vremuri îndepărtate bornele de hotar ale acelor drumuri şi poteci despărţind, geografic vorbind, pe românii ardeleni de cei munteni. Drumeaguri cu ascunzişuri prin care Badea Cârţan îşi purta paşii, pe furiş, în repetatele şi riscantele sale drumeţii. Pentru ca la înapoiere să poarte pe umerii săi desagii grei, încărcaţi cu slova scrisă în frumosul grai românesc!

Mă gândesc că faptele ardeleanului Gheorghe Cârţan au aceeaşi însemnătate pentru istoria neamului românesc precum vorbele înţelepte rostite, în iarna anului 1859, de vestitul Moş Ioan Roată în Divanul moldovean ad-hoc de la Iaşi. Astfel că mă întreb: oare câţi dintre cei care ne încumetăm să urcăm şi să coborâm spectaculosul Transfăgărăşean mai simţim firescul fior că de fapt călcăm pe urmele adâncite în istoria neamului lăsate de opincile legendarului ţăran român-patriot, de la a cărui naştere la 24 ianuarie s-au împlinit 164 de ani! Iar înspre toamnă, la 7 august, vom comemora 102 de ani de la moartea acestui Om, vrednic de laudă şi cinstire.

Îşi doarme somnul de veci în cimitirul oraşului Sinaia, visând la o Românie întregită între graniţele ei istorice. De mai trăia încă 7 ani şi-ar fi văzut visul împlinit la 1 Decembrie 1918, în Cetatea Alba-Iuliei! Cea care-l primise cu braţele deschise, în iarna anului 1600, pe Viteazul Voievod Mihai!

Ioan Vulcan - Agniţeanul

Gheorghe Sărac, colonel în rezervă în armata României, cunoscut interpret de romanţe şi împătimit al istoriei, este o figură controversată pe scena publică a României postdecembriste. Domnia sa duce o luptă de două decenii pentru recuperarea adevăratei istorii româneşti care, din motive obscure, este ţinută în mod deliberat departe de urechile românilor. Prin acest interviu vă propunem o scurtă incursiune în istoria neamului românesc, a cărui soartă încă pare a fi jucată la mesele marilor puteri europene.

– Pentru început vă voi întreba, domnule Gheorghe Sărac, de unde sunteţi de fel?

– Din Bihor, de lângă Oradea. Satul Bălaia, comuna Tileag – o zonă frumoasă de dealuri, nu departe de vadul Crişului.

– Am avut întotdeauna sentimentul că ardelenii sunt parcă plămădiţi dintr-un alt aluat. Adică acolo cuvântul odată spus devine şi faptă. Şi mai e ceva – mândria naţională.

– Gândindu-mă la poetul împătimirii noastre – cum i se spune lui Goga – îmi amintesc o poezie pe care eu am interpretat-o într-o romanţă superbă: „Tu n-ai la uşa ta zăvor/ Nici lacăt n-ai la chindă.“ Ardeleanul niciodată n-a avut lacăt la poartă. Pentru el fiecare a fost bine-venit. Este exact ceea ce Dumnezeu a propovăduit mai apoi prin Biblie. Adică, mergând pe firul istoriei omenirii, cred că este poate elementul uman ancestral primordial de pe această planetă.

– Dacă deschidem cartea de istorie, vom băga de seamă că eroismul românilor s-a remarcat întotdeauna atunci când a fost vorba să se apere. Românii nu i-au atacat niciodată pe cei dimprejur sau de aiurea.

– Da. Aceasta este şi explicaţia pentru care suntem puţin „mai mici“. România a fost mare şi „dodoloaţă“ – cum spunea copilul din consemnările lui Blaga –, dar am fost prigoniţi în ţara noastră pe nedrept şi noi am dorit mai mult decât oricine să ne unim şi să fim odată recunoscuţi măcar ca egalii celor care au venit. Unele „viituri ale istoriei“ au venit tocmai din nordul Mongoliei, au străbătut toată Asia, Europa şi au făcut la un moment dat să se cutremure chiar şi Imperiul Roman. Iar acesta a fost nevoit să-şi risipească aurul ca să le potolească setea de sânge.

Istoria noastră este tributară unei amnezii

– Mă gândesc că astăzi acolo, în Ardeal, pe Câmpia Libertăţii, sunt oameni care au îmbrăcat straiele noastre naţionale, pe care am cam uitat să le scoatem în lume. De ce ne e jenă să aninăm Tricolorul?

– Istoria noastră este tributară unei amnezii. Eu am trăit momente de umilinţă, acum aproape 20 de ani, încercând să scot la lumină, printr-o carte, adevărata noastră istorie. Cum vă explicaţi că după ’89 nu s-a schimbat nimic în ceea ce înseamnă Istoria României? Noi am rămas cu cea impusă la 23 august 1944. De ce nu se încearcă o remediere?

Am scos această carte cu eforturi materiale şi morale deosebite. La început au spus „extraordinar!“. Prim-ministrul Petre Roman spunea că, în baza adevărului pe care-l consacră această carte, ne vom califica din oficiu în NATO. Aceasta se întâmpla în 1996, iar în 1997 urma să aibă loc la Washington un summit NATO.

Copilul meu a fost nu demult în excursie în Franţa şi a venit extaziat, încântat peste măsură de castelele şi palatele văzute pe Valea Loirei (n.r. cel mai lung fluviu din Franţa – 1.012 km). Atunci pe mine m-au năpădit lacrimile şi i-am spus: „Da, într-adevăr, ei au castele, ei au palate, dar noi avem mormane de oase, de cranii, care zac la graniţele civilizaţiei Europei, astfel încât ei să poată clădi toate grozăviile astea.“

– Fiindcă aţi studiat istoria cu pasiunea unui ardelean, vă întreb cum s-a ajuns la aceste realităţi?

– Nu putem discuta despre aceasta fără a invoca cel mai dramatic moment al poporului român şi chiar al întregii Europe: Primul Război Mondial. Puterile aliate (Franţa, Anglia, Rusia şi Italia) au insistat să intrăm în război împotriva Austro-Ungariei şi Prusiei. Atunci aveam oameni de stat adevăraţi, nu ca cei care, din nefericire, ne conduc astăzi şi care au fost corigenţi cel puţin la istorie.

Decizia intrării României în război a fost consemnată într-un document păstrat secret până la semnarea păcii. Documentul secret, semnat în 16 august 1916 la Bucureşti, între Puterile Aliate şi România, garanta ca, la finalul războiului, graniţa României să vină de pe Prut, să coboare pe valea Tisei, până în Iugoslavia. România primea o sumedenie de garanţii ce s-au dovedit mincinoase, printre care şi aceea că Ţările Aliate urmau să trimită zilnic în România cel puţin 30 tone de muniţie şi armament. În tot războiul România nu a primit nici măcar 30 grame de muniţie.

Charles Upson Clark, cel mai bun prieten al poporului român din toate timpurile, consemnează nedreptăţile la care ne-au supus întocmai aceia în ajutorul cărora intrasem în război. Acelaşi teritoriu garantat României îi este promis şi lui Béla Kun, apropiatul lui Lenin, alături de care pune la cale şi instaurează cea de-a doua republică sovietică, în inima Europei: Republica Sovietică Ungară. Aceasta a avut o viaţă de numai 5 luni, însă a fost suficient ca să însângereze Europa. La 2 ani de la încheierea războiului, armata de 90.000 de oameni a lui Béla Kun atacă fără preaviz şi măcelăreşte, la Szolnok, în numai câteva zile, 12.000 de soldaţi români, aflaţi acolo pentru a asigura graniţa de pe Tisa. De ce această dramă, această rană din sufletul României, nu este cunoscută? Abia când marele strateg, mareşalul Prezan, a venit din Moldova cu grosul armatei româneşti, Béla Kun a fost împins în dizgraţie, înapoi peste Tisa.

Trebuie să ne asumăm istoria!

– Cât cântăresc aceste realităţi istorice în desfăşurarea relaţiilor dintre noi şi vecinii noştri?

– Astăzi asistăm la aceste manifestaţii antiromâneşti, de desprindere a domeniului secuiesc. Dacă Dumnezeu ne-a condamnat, pe noi şi pe unguri, să trăim împreună, nu credeţi că ar trebui să îngropăm odată pentru totdeauna securea războiului? Pentru a ajunge aici, însă, e necesar să ne spovedim. Cartea lui Charles Upson Clark, „România unită“, poate fi luată şi drept carte de spovedanie a tuturor popoarelor Europei cu privire la adevărul din prima conflagraţie mondială.

În altă ordine de idei, se tot vehiculează problema tezaurului. Puterile Aliate l-au convins pe regele Ferdinand să trimită tezaurul la Moscova. Istoricul Ioan Calafeteanu a consemnat foarte bine drama acestui demers. Tezaurul a fost încărcat în 41 vagoane. Primul transport se compunea din 17 vagoane pline de lăzi cu monede din aur. Erau numai 100 kg de aur pur în acest transport. Foarte important de reţinut este faptul că cel mai pur aur din lume este aurul din Roşia Montana.

Revenind, ştim bine că ruşii ne-au trădat. Când Rusia a încheiat armistiţiul cu Germania, Lenin şi Troţki i-au plătit pe nemţi folosindu-se de tezaurul românesc. Nemţii şi-au achitat astfel despăgubirile de război către Franţa. Când, în 1920, prim-ministrul român (n.r. Generalul Alexandru Averescu) îl întreabă pe omologul său francez, Georges Clemenceau, ce caută aurul românesc la Paris, Clemenceau îi răspunde: „Banii nu au miros.“

– În această zi sfântă pentru români ar fi bine să încheiem cu un gând încurajator, mai ales în ideea că avem o istorie care ne dă dreptul să ne mândrim, să înaintăm cu fruntea sus.  

– Preluând informaţia de la istorici, se pare că savantul american Charles Upson Clark ar fi spus în senatul american următoarele: „Niciodată Europa nu va fi în măsură să dea României ceea ce România a dat Europei!“

Eminescu, marele voievod al limbii române, spune că un drept îl pierzi numai când renunţi de bună voie la el. Dar nu avem voie să renunţăm la istorie!

Gheorghe VERMAN

• Interviu cu Bogdan COSTEA, profesor doctor în cadrul Universităţii Lancaster din Anglia

Educaţia, la nivel european

– Europa este prin excelenţă un continent al culturii şi totuşi are mulţi analfabeţi, cum explicaţi acest lucru?

– Trebuie să admit că nu cunosc fenomenul. Nu ştiu dacă este adecvat să ne referim la Europa ca fiind un continent care are o problemă de alfabetizare, oameni care nu ştiu să citească şi să scrie. Fenomenul acesta nu-l cunosc. Cred că este un altfel de analfabetism, din păcate unul cultural.

– Din punct de vedere moral, secolul în care trăim este mai altfel faţă de celelalte de dinaintea noastră?

– Eu cred că ultimii 50 de ani sunt diferiţi. Am fost beneficiarii unui proces istoric productiv din punct de vedere material şi am considerat emanciparea materială ca fiind şi emancipare spirituală. Se confundă una cu cealaltă, dar acestea nu au nicio legătură. Şi acum avem impresia că Europa a produs condiţiile împlinirii visului vechi modern de libertate individuală. Însă, visul liberal este de fapt unul negativ. Eliberarea de orice constrângere este şi o eliberare de efortul civilizator, pentru că noi avem impresia că odată cu eliberarea de orice constrângere (aceasta era premisa gândirii liberale) iese la suprafaţă bunătatea înnăscută a creaturii umane. Dar libertatea ca eliberare a ceea ce este bun în om presupune ca ceea ce este bun în om în primul rând să fie acolo, în al doilea rând să fie nelimitat şi apoi să vrea să iasă ca bunătate. Iar aceste lucruri evident că nu funcţionează. Putem spune că un copil născut astăzi, în spaţiul european, are mult mai multe şanse, fără precedent în istorie, să trăiască o viaţă sănătoasă, protejată, la adăpost, în pace, cu suficiente posibilităţi de educaţie, cu alte cuvinte să trăiască o viaţă neameninţată. Şi ce iese? Să ne uităm la generaţiile tinere. De acolo mi-a venit într-un fel, din păcate, gândul analfabetismului cultural.

– Cum priviţi bacalaureatul din România, în forma sa de acum?

– Bacalaureatul în România a devenit un fel de ruşine naţională. Dar cui trebuie să-i fie atribuită culpa? Care proces cultural a cauzat această degradare a învăţământului mediu? De ce am ajuns ca din cei mai frumoşi ani de formare, anii de liceu, să avem rezultate catastrofale? Probabil că profesorii sunt foarte prost plătiţi. Probabil că se văd faţă în faţă cu populaţii de elevi care sunt şi ei victime ale eliberării culturale şi nu mai au niciun fel de disciplină la clasă. Tinerii de 14 -15 ani nu mai sunt romantici, interesaţi de idei, curioşi despre lume. Ei sunt curioşi despre ce se întâmplă cu figurile astea pop şi toate cancanurile care îi înconjoară. Nici nu poţi să închizi liceul şi să-l reinventezi. E foarte uşor să distrugi un sistem educaţional, vorbesc de generaţii. Iar distrugerea ne va costa foarte mult.

– Unde se află Anglia din punct de vedere educaţional?

– Tot prost o duce. Eu lucrez cu tineri de la 18 până la 22 de ani, care sunt mai conştienţi de ce trebuie să facă ca să-şi găsească un loc pe care îl vor în societate. Dar nu sunt mai cultivaţi. Nici acolo educaţia nu este protejată de influenţa culturii pop. Unul dintre cele mai distructive acumulări culturale din ultimii 30 de ani este proliferarea posturilor de televiziune combinată cu proliferarea Internetului pe ale cărui canale de comunicare curg 99% gunoaie. Şi eu mă întâlnesc cu aceşti copii la clasă, care nu ştiu nimic despre istoria lor şi care probabil, dacă nu ar fi fost trecuţi printr-un anume mecanism de testare, poate nici ei nu ar fi trecut bacalaureatul.

Democraţia în regimul comunist şi cel capitalist

– Şi ce este, în fapt, democraţia? Există ea în ţările din Europa de Est?

– Nu ştiu la ce să mă refer, la originile greceşti ale democraţiei sau la ce s-a întâmplat în modernitatea europenă şi americană, după 1776 şi după Revoluţia de la 1789 din Franţa, care a fost o revoluţie nereuşită din punctul acesta de vedere, urmată de o brutalitate fără margini în numele democraţiei.

Sau să mă refer la ce s-a întâmplat în secolul al XX-lea – vorbesc despre spaţiul european şi cel atlantic. Regimul comunist şi cel capitalist au avut discursuri extrem de apropiate şi aceleaşi obiective: civilizaţie, comunitate, emancipare, eliberare, democraţie prin educaţie, urbanizare, conforturi moderne. Amândouă au vrut acelaşi lucru şi au crezut că o fac la fel. Evident că în Est s-a întâmplat orice altceva în timpul comunismului decât democraţie pentru că regimul comunist a fost unul distructiv şi a distrus şi acest lucru. Formulele pe care le foloseau comuniştii în anii ’80, „autogestiune“ şi „autoconducere“, erau goale, iar în gura lor sunt goale şi acum. Cuvântul „auto“ vine de la „afto“, care înseamnă „sine“, aşadar conducerea de sine şi guvernarea de sine reprezintă locul fundamental de unde începe democraţia. Culmea e că democraţia începe de acasă.

– Au existat mari speranţe că, odată înlocuite regimurile politice, oamenii se vor trezi sau vor învăţa de la generaţiile interbelice să trăiască altfel. Ce părere aveţi de acest lucru?

– Aţi punctat un lucru interesant, că oamenii se vor trezi. Şi mă uit la mine, mă uit la cei care îmi sunt apropiaţi, la cei pe care îi cunosc şi mă uit şi la cei pe care nu-i cunosc, iar aceşti oameni nu sunt adormiţi, sunt foarte treji şi ştiu exact ce vor. Dar nu sunt dispuşi, în acelaşi timp, să facă efortul necesar pentru a obţine ceea ce vor. Hegel scria: „Să ne trezim şi o să ne fie mai bine.“ Acest „o să fie mai bine“ nu ştiu cum e înţeles, pentru că viaţa de zi cu zi, într-o civilizaţie care funcţionează, este plină de tensiune. Doar felul în care este rezolvată tensiunea face locul acela civilizat. Libertatea este o tensiune. Şi aceasta este şi poziţia lui Hegel, libertatea este tensiunea cu necesitatea. Şi când spun necesitate spun legititate. Pentru că de multe ori legea îmi stă împotriva interesului. De ce aş respecta legea? Această întrebare este permanentă în miezul oricărui efort civilizator.

Criza economică în societatea britanică

– Nemulţumirile materiale produc o revoltă a populaţiei. Este aceasta o caracteristică a contemporaneităţii?

– Eu vin dintr-un loc în care societatea britanică nu a trăit perioada de criză din anul 2008 ca pe o perioadă de inflamare. Oamenii sunt mult mai pragmatici din punctul acesta de vedere. Am intrat în criză pentru că am ajuns la fundul unui sac şi căutăm disperaţi să vedem cum împărţim ultimele resturi. Şi evident că nu-i destul pentru toată lumea şi cine nu apucă intră în panică. Neliniştea aceasta nu se traduce în societatea britanică într-una socială, societatea este mult mai bine ancorată în destinul ei istoric. Criza nu este o problemă nouă. Niciodată oamenii nu au trăit cu iluzia că perioade lungi de prosperitate vor dura le nesfârşit. Toată lumea ştie că ciclurile acestea au fost o problemă politică explicită a tuturor guvernărilor britanice după al Doilea Război Mondial. Dar ei ştiu bine să strângă cureaua. Noi nu ştim şi nu avem experienţa asta.

– De ce credeţi că Anglia, deşi este membră UE, şi-a păstrat moneda naţională, ba chiar are o anumită rezervă faţă de multe acţiuni ale Uniunii Europene?

– Principiul unei Europe unite care să gestioneze ca unitate este foarte interesant. Şi noi toţi avem un interes, ca el să se împlinească pentru că este şi principiul păcii europene de după al Doilea Război Mondial. Abia la anul trece un secol de când a început prima mare conflagraţie mondială din Europa ca o problemă nerezolvată a Europei. Să nu uităm că Europa, cel mai civilizat continent din perioada modernă, ne-a dat şi cele mai violente conflicte. În numele acestui principiu ne dorim unitate. Europa unită nu poate fi un stat naţional mai mare, pentru că nu este o naţiune. E cea mai periculoasă extensie conceptuală a ideii de unitate europeană. Europa va deveni un stat mai mare şi dispar graniţele, atributele suveranităţii, guvernarea de la Londra se duce toată la Bruxelles, nu vreau ca tu să mă guvernezi pe mine de aici, pentru că eu îmi ştiu mai bine problemele. Aşa gândesc englezii şi de aceea stau de-o parte.

Gheorghe VERMAN