Doi antreprenori botoșăneni au curajul să producă în nordul uitat al Moldovei, la marginea comunei Păltiniș, cașcaval tradițional din lapte de vacă. Povestea lor a început cu colectatul laptelui din casă în casă, gajul pe casa părinților și s-a încheiat cu distribuirea produselor lor pe rafturile magazinelor în diferite orașe din țară. Astăzi vă prezentăm General Suhardo, business-ul soților Bejinariu, care funcționează de cca 25 de ani.

Șansa a venit printr-o finanțare neașteptată

Familia Bejinariu spune că povestea cașcavalului Suhardo a început în anul 1993 la Suharău, unde Neculai Bejinariu a avut „un început de fabrică“ care nu a mai intrat în producție pentru că banii asociatului său au fost „îngropați“ la Caritas. La începutul anilor ’90, în timp ce lucra la „Calcarul“ Pojorâta, dărăbăneanul își ia concediu pentru a merge voluntar la o societate din Câmpulung Moldovenesc, unde învață cum se face cașcavalul. O nouă asociere nefericită se produce, dar se termină rău. „A fost o frustrare pentru că banii mei obținuți la nuntă s-au dus acolo“, își reamintește Dorina Bejinariu.

În 1994 șansa a fost de partea Dorinei Bejinariu, când a întâlnit-o în autobuzul de Dorohoi pe președinta Cooperativei de Credit Păltiniș. Aceasta a propus atunci familiei Bejinariu să folosească un spațiu în Păltiniș și, mai mult decât atât, le-a acordat cea mai mare finanțare de până atunci pentru care giraseră mai multe cadre didactice de la Școala Gimnazială nr. 1 din Darabani, unde Dorina era cadru didactic. „În luna februarie s-au început lucrările la fabrica de lapte, prin turnarea plăcii clădirii. Parcă Dumnezeu a vrut. Era un soare puternic, de ieșeau aburi din tencuială“, mărturisește Doina.

Zilnic se procesează 12 tone de lapte

A urmat gajul pe casa părintească a lui Neculai Bejinariu. Au rezultat două credite de 3, respectiv 4 milioane de lei și în 26 martie 1994 tinerii antreprenori au prelucrat primii 35 de litri de lapte colectați de prin comuna Păltiniș.

În aprilie s-a ajuns la 200 de litri de lapte pe zi, iar o lună mai târziu, la 800 litri. În prezent se obțin 20 de tone pe zi. Prima rețetă nu le-a ieșit, cașcavalul nu se lega și au trebuit să apeleze la un angajat de la concurență. La început au transportat brânza cu o Dacie papuc cu prelată, își amintește Neculai Bejinariu.

În prezent, familia Bejinariu realizează produse tradiționale, adaugă Neculai Bejinariu. „Facem câteva produse mai deosebite, afumături, împletituri, este o nișă pe piață, nu fac prea mulți producători astfel de produse. Făbricuța este mică, momentan lucrăm în jur 12 tone lapte/zi, dar putem lucra și 20 de tone lapte/zi. Avem dotarea minimă, dar o să încercăm să ne extindem, utilajele sunt vechi, sunt bune, ne facem treaba; le-am luat printr-un program Sapard în 2006. Noi din 2006 ne-am dublat capacitatea.“

Distribuția se realizează pe șase trasee

Familia Bejinariu achiziționează lapte din jumătatea nordică a județului Botoșani. „La un centrul de colectare vin fermieri mici. Este un pic mai greu deoarece trebuie făcute o serie de analize. Intenționăm să luăm o cisternă de capacitate mai mare, să reușim să aducem lapte de la fermele mari. Ne-a fost și frică deoarece momentan prețul la fermele mari este mult mai mare decât la producătorii mici. În cazul în care faci un contract trebuie să-l respecți și nu te poți juca cu ei. Plătim la zi. Este mai dificil cu un contract mare. Distribuția o facem în toată partea de Nord-Est, de la Iași la Constanța, București, Ploiești, Târgoviște, Brașov; am mers și spre Timișoara, Oradea și Bistrița. Avem 6 trasee care pleacă lunea și marțea și se întorc joia și vinerea“, a încheiat Neculai Bejinariu, de la General Suhardo.

Beatrice Alexandra MODIGA

Pe lângă cele 4 produse românești recunoscute și înregistrate la nivel european : Magiunul de prune de Topoloveni (Indicație Geografică Protejată), Salamul de Sibiu (Indicație Geografică Protejată), Novac afumat din Țara Bârsei (Indicație Geografică Protejată), Telemea de Ibănești (Denumire de Origine Protejată) și cele 2 produse care se află în analiză la Comisia Europeană Cârnați de Pleșcoi ((Indicație Geografică Protejată) și Scrumbie de Dunăre afumată (Indicație Geografică Protejată), un alt produs românesc a trecut etapa opoziției naționale și a fost transmis la Bruxelles, în vederea înregistrării și dobândirii protecției la nivelul Uniunii Europene ca Indicație Geografică Protejată.

Este vorba de produsul ”Cașcaval de Săveni”, produs obținut după o metodă de tip gospodăresc, bazată pe o reţetă transmisă din generaţie în generaţie şi de prelucrare a laptelui de vacă crud provenit din arealul geografic delimitat.

Caşcavalul de Săveni este o brânză maturată cu pastă opărită având o consistenţă semitare. Acest sortiment de caşcaval se obţine din lapte de vacă crud prin coagularea enzimatică cu cheag şi prelucrarea conform unei metode specifice zonei.

Potențialul gastronomic și natural al României, pus în valoare de Politica Agricolă Comună prin politica de calitate, constituie un element important pentru creşterea valorii adăugate a produselor agroalimentare, valorificarea zestrei locale, crearea de locuri de muncă și dezvoltarea zonelor rurale.

Pentru cei interesați mai multe informații referitoare la produsul Cașcaval de Săveni se pot obține accesând site-ul Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale la următorul link:

http://www.madr.ro/industrie-alimentara/sisteme-de-calitate-europene-si-indicatii- geografice/produse-agricole-si-alimentare/caiete-de-sarcini-2017.html

Absolvent de Agronomie, Necula Samoilă creşte vaci. O îndeletnicire teoretic profitabilă, onorabilă şi veche de sute de ani în aşezările rurale. Numai că dlui Samoilă i se cam „brânzeşte“ laptele când vine vorba de distribuţia acestuia şi de preţul scăzut pe litru. Cu trei parale subvenţie de la stat şi cu alte trei parale, cât oferă procesatorii, fermierul se simte personajul cel mai neînsemnat în această „Operă de trei parale“, care se joacă, din ’90 încoace, la nivel naţional, pe marea scenă a ţării.

A urmat cursurile Institutului Agronomic „Nicolae Bălcescu“ din Bucureşti, cu specializarea zootehnie, în urmă cu trei decenii. Tânăr, dinamic şi dornic de muncă (nu era puţin lucru să fii inginer zootehnist în acea vreme!), a primit repartiţie în Ardeal, în comuna Hălchiu, judeţul Braşov, o zonă recunoscută pentru creşterea animalelor, cu mare potenţial de dezvoltare. Se trezea dimineaţa la ora 4 şi se întorcea de la câmp la ora 21, dar nu acuza efortul, fiindcă satisfacţia lucrului bine făcut şi mândria că „păstoreşte“ 1.000 de capete de animale ştergeau orice urmă de oboseală. „Pe vremea răposatului, în această zonă, zootehnia reprezenta 60-70% din ponderea agricolă a judeţului. Aici au fost IAS-uri, CAP-uri, carmangerii, ferme întregi de porci, de vaci… IAS Prejmer avea mii de capete de vaci de lapte. La vârsta aceea conduceam un efectiv de 1.000 de capete de animale, dintre care 400 matcă. Singurele probleme se raportau la îngrijitorii care nu erau prea bine pregătiţi. Se creşteau vacile româneşti: bălţată, brună şi metişii din acestea. Dacă le dădeai şi mâncare, chiar erau rase bune! Au fost aduse animale şi din alte ţări, din Olanda, Austria, Germania, însă unele nu se adaptau bine la condiţiile din ţara noastră, au apărut bolile, care nu au fost tratate la timp, şi au murit multe dintre ele“, îşi aminteşte Samoilă.

De 80 de bani speranţă

După 1989, într-un timp, a lucrat în Germania la o fermă. Acolo a înţeles ce înseamnă să faci agricultură de performanţă şi cum să dezvolţi la modul cel mai înalt sectorul zootehnic. Numai că socoteala din Germania nu s-a potrivit cu cea de acasă. Momentan se plânge de faptul că lipsa specialiştilor din zonă, lipsa ajutorului dat prin ANARZ, lipsa direcţiilor agricole, care nu se mai implică în sector, au dus la o degenerare a efectivului matcă. Însă, pe de altă parte, recunoaşte că au apărut tractoare sofisticate, combine de recoltat siloz, utilaje pentru pregătirea unui amestec unic şi, de cele mai multe ori, totul se face exact ca în ţările occidentale. Un singur lucru nu se regăseşte, în lanţul de producţie de la noi comparativ cu cel din ţara lui Goethe: preţul scăzut oferit producătorului de lapte. „Din punctul de vedere al utilajelor, al tehnicii, ce era în Germania acum 8 ani a apărut azi şi-n România. Numai problema distribuţiei laptelui, în loc să fie rezolvată ca acolo, la noi se adânceşte pe zi ce trece. A apărut aici, chiar în comuna noastră, o firmă de procesare a laptelui. Dar cum să-l dai la 80 de bani litrul, atât cât oferă ei? Acesta e preţul de achiziţie, dar şi preţul de cost al laptelui. Că tot cam atât, 80-90 de bani, te costă furajele, produsele de care animalul are nevoie pentru a produce laptele respectiv. Păi ce speranţă mai am eu să-mi cresc vitele, să investesc, când speranţele mele sunt la 80 de bani speranţa?“, spune cu obidă fermierul.

Cu un dozator nu se face primăvară

Cu banii câştigaţi în Occident, cu alţi bani proveniţi din alte afaceri (tot din agricultură) a reuşit să-şi cumpere un dozator. Necesitatea înfiinţării unei firme de procesare a laptelui pare evidentă pentru el. A încercat să-şi convingă consătenii, la rându-le crescători de vaci, să-şi unească forţele şi banii în vederea construirii unei asemenea firme. Deocamdată totul a rămas la nivel de discuţii. „În urmă cu 6-7 ani mi-am cumpărat primul dozator de lapte. Însă să ştiţi că 10.000 de euro, cât m-a costat investiţia, sunt foarte mulţi bani pentru un ţăran. Ce e drept, în funcţie de piaţa de desfacere şi de calitatea laptelui, banii se pot amortiza într-un an, un an şi jumătate. La dozator vând laptele cu 3 lei litrul. E o diferenţă între 0,8 lei, cât îmi oferă procesatorul, şi preţul la dozatorul meu, nu? Dar procesatorul, dintr-un litru de lapte de 3,5-4% grăsime, face 3 litri de lapte de 1,5% grăsime. Faceţi socoteala care este câştigul lui la 3 litri de lapte procesat de 1,5% grăsime şi vândut în magazine cu 4,5 lei litrul! El îmi cumpără mie laptele cu 0,8 lei litrul şi câştigă, la final, pe litrul meu de lapte 13,5 lei! Atât câştigă un procesator faţă de un ţăran. Şi atunci cum credeţi că acel ţăran poate să mai crească animale şi să se mai şi trezească dimineaţa cu gândul să mai investească ceva?Am încercat să discut şi cu alţi crescători pentru a înfiinţa o firmă de procesare. Dar ne trebuie bani pentru această investiţie. Poate în viitor, pe baza GAL-urilor, pe baza fondurilor euro­pene, să reuşim să facem o mică firmă de procesare.“

Caşcaval cu-n strop de lapte

A încercat el, Samoilă, să dea plus valoare materiei prime, laptele, şi să dea spre vânzare brânză, caş sau caşcaval, însă cum nu are nici forţă de producţie mare, nici volum mare de produse şi nicio constanţă „nemţească“ a fabricării produselor, nu poate să-şi desfacă marfa în marile magazine, cu toate că ar garanta pentru autenticitatea produselor sale, mai ales că este aproape sigur că, de pildă, caşcavalul din comerţ are în compo­ziţie numai 7% lapte. „Dacă aş face brânză, ar fi mult mai valoroasă decât laptele pe care-l vând la dozator. Mai ales că majoritatea brânzeturilor, a caş­cavalului acela frumos ambalat, ceruit, pe care îl găseşti în magazine, are în compoziţie numai 7% lapte. Este clar că inspectorii de la Protecţia Consumatorului de la Direcţia Agricolă nu-şi fac temeinic treaba. Că, dacă şi-o făceau, mai dispăreau din aceste produse sintetice de pe piaţa braşoveană şi nu numai! Că nu sunt naturale 100%, cât e hăul! Aşa cum sunt E-uri în pâine, aşa sunt şi-n brânzeturi!“, mai adaugă acuzator fermierul. Cu trei parale subvenţie de la stat, cu alte trei parale de la procesatori, Necula Samoilă vede cum i se „subţiază“ afacerea. Şi să mai zică cineva că laptele apă nu se face!

Patricia POP
Paul ROGOJINARU