Cum bunătatea, respectul și simplitatea au ajuns gesturi rar întâlnite, dar foarte apreciate de cei care le pot observa, vedem că lumea, pe de-o parte, se rătăcește și devine din ce în ce mai deconectată de realitate și de adevăratele principii ale vieții, iar pe de altă parte încearcă să evolueze în domeniul tehnologic pentru a ne ușura viața de zi cu zi. Oare aceasta este evoluție? Rare sunt zilele în care nu ne folosim de dispozitivele ce ne ajută să comunicăm, să ne păstrăm mâncarea în condiții optime, să ne răcorească și așa mai departe. Cu siguranță, toate acestea ar fi fost mult mai greu de pus în practică dacă nu am fi găsit soluții pentru a rezolva nevoile. Dar, cu toate acestea, concentrați fiind pe subiectele de actualitate și tot timpul cu gândul în viitor sau în trecut, uităm că baza stă de fapt în comunicare, în conexiunea fizică a omului cu omul de lângă el și sentimentele pe care le transmitem celor din jur, emoțiile. În goana după succes a fiecăruia dintre noi, ne lăsăm duși de valuri ce par a ne ridica pe cele mai înalte culmi ale vieții, însă nu acesta este adevărul.

Mi se întâmplă des, când vin dinspre liceu, să merg pe stradă încet și atent la tot ceea ce mă înconjoară, deconectându-mă de tehnologie. Parcă totul prinde viață, se aud păsările, mașinile, oameni care vorbesc, râd zâmbesc, frunzele care cad, adierile vântului. Un cadru mult mai complex, mai emoțional și mai real decât cel al micului ecran. Într-o zi cumpărasem un kilogram de cireșe de la piață, chiar în drum spre casă, pentru că îmi era tare poftă, cu toate că erau ultimii mei bani. Între timp, văd pe stradă doi măturători de la primărie chiar în fața blocului meu. Nu păreau prea mândri de munca lor, iar acest lucru se vedea după chip și postură. Instinctiv, având punga în mână, m-am dus și i-am întrebat: – Vreți o mână de cireșe?

– Sigur! mi-au răspuns domnii.

Atât de frumos mi-au zâmbit și mi-au mulțumit, urându-mi multă sănătate și o zi minunată, încât am radiat de bucurie interioară câteva ore după. Nu știu ce m-a făcut să îi întreb, parcă cineva îmi dictase să o fac, dar cert este că nici rău nu mi-a părut, ba chiar mi-am dat seama că din așa gesturi mărunte îmblânzești oamenii și îi determini să fie și ei buni la rândul lor cu alții, formând astfel un lanț puternic ce cu greu se poate rupe dacă fiecare punem suflet și apreciere. De fapt, toată lumea își dorește să fie apreciată și, iată, să își satisfacă o nevoie pe care nu au exprimat-o verbal și, cu toate acestea, cineva empatic să vină și să le-o rezolve fără a cunoaște contextul. Cei doi domni măturau, munceau... iar în acele momente poate chiar simțeau nevoie de un dulce, de un fruct și iată cum întâmplarea face ca eu, un simplu pieton, să decid dintr-o dată să le ofer nu doar o cireașă, un pumn de cireșe, ci un sâmbure de adevăr, de bunătate și un exemplu de „așa da“.

Cu toții putem face asta, de la cel mai mic nivel până la cel mai înalt, dar doar să vrem și să nu ne fie frică de repercusiuni sau rușine de gestul frumos pe care l-am făcut. Mai nou, ne este rușine să ne închinăm în fața bisericii pe stradă ori să îi ajutăm pe cei care sunt neputincioși... Și mie mi s-a întâmplat și probabil nu este ultima oară, dar trebuie să ne luptăm și să înțelegem că, de fapt, normalitatea nu este să stăm în banca noastră ca niște roboți, să nu gesticulăm de rușinea celor din jur sau să ajutăm pentru că alții se uită la noi. Poate pentru 10 suntem niște „ciudați“, dar poate pentru unul suntem un exemplu. Noi la acela trebuie să fim atenți și să îl descoperim, pentru că acela este omul valoros, omul care vede căldura în cei din jurul lui și îi idolatrizează.

În final, vreau să vă spun doar atât. Fiți buni, înțelegători și credincioși, pentru că toate lucrurile cărora le oferim frumosul sufletului nostru ni se vor întoarce înzecit și nu veți regreta niciodată faptele bune ce par a fi greșite într-un moment al vieții.

Alexandru OPREA BANU

De când m-am întors din proiectul educațional Erasmus, despre care am scris în materialul anterior, simt cum fiecare zi ce trece lasă în urma mea ceva care peste ani va conta și mai mult de atât... Va fi o frumoasă amintire. Lucrul acesta se întâmpla și înainte, doar că mai rar și mai puțin conștient. Cred că toate acestea se întâmplă datorită experienței acumulate într-un timp relativ scurt și obiceiurilor pozitive dezvoltate acolo.

Mai mult de atât, fiindcă de-a lungul celor două săptămâni petrecute în străinătate am încercat, ba chiar am reușit, să fiu un om cumsecade din toate punctele de vedere, faptele se întorc tăvălug sub forma binelui, prin diferite forme. Tocmai de aceea în prezent merg pe premisa că tot timpul roata se întoarce, atât la bine cât și la rău. Nu mi-a venit să cred când am observat frumoasa atmosferă din jurul meu ce se crease parcă din nimic. Familia, prietenii, școala, oamenii din jur... toți erau mai blânzi. De ce? Răspunsul vine de la sine prin modul în care eu am oferit sentimente de liniște, bucurie și înțelegere față de ceilalți pe parcursul șederii alături de colegii mei în Grecia.

Această țară nu doar că mi-a deschis mintea în ceea ce privește domeniul HoReCa, ci m-a apropiat foarte mult de Dumnezeu datorită faptului că erau îndeajuns de multe întâmplări frumoase în viața mea și a trebuit să le găsesc un autor care le controla și căruia mă simțeam obligat să-i mulțumesc. După fiecare lucru ce se întâmpla de-a lungul unei zile, stăteam seara, reconstituiam situația și îmi dădeam seama ce întâmplare sănătoasă a fost pentru viitorul vieții mele de copil și cum trebuie să transmit mulțumiri cuiva, care poate a vegheat din umbră situația și a ales, prin mine, ceea ce a fost mai bun.

Cel mai mult am simțit lucrarea Creatorului prin oameni. Am întâlnit persoane extraordinare, cu povești fabuloase și care niciodată nu au plecat de lângă mine fără a-mi lăsa o pildă pentru viață. Atunci am descoperit cum fiecare om are în spate ceva care îl apasă sau care îl ridică și îi dă puterea unui zâmbet pe față. Până în acel punct, nu simțeam curiozitatea de a ști ce se afla în spatele fiecăruia, ce l-a determinat să ia anumite decizii și ce l-a consacrat, dar am prins curaj și am început prin a întreba pe toată lumea despre... toate. Iar, spre norocul meu, cei mai mulți erau deschiși către a povesti și a-i învața pe ceilalți... Mai ales că scuza mea într-o eventuală greșeală era iertată datorită vârstei.

Revenind, am să pun în temă ipoteza „ce dai, aia primești“, care în cazul meu este exact cea care îmi descrie pe deplin experiența avută cu toate persoanele de care am avut parte nu doar în acel proiect, ci și la întoarcerea din el. Când am pus suflet și am iubit, am simțit asta și mi s-a întors înzecit prin orișicare moduri posibile, la care nici nu m-aș fi gândit. Poate prindeam autobuzul când mă grăbeam, poate plecam mai târziu de acasă înainte să se întâmple ceva rău ori poate ajutam pe cineva care îmi mulțumea ulterior și mă făcea să mă simt împlinit. Așa se manifestă întoarcerea faptelor bune. Cât despre rele, în situații asemănătoare, se petrece invers.

Recomandarea mea în final este să nu ezitați ca tot timpul să vă zbateți pentru binele vostru și al celor din jur, să fiți corecți, înțelegători și, mai ales, blânzi pentru că toate acestea formează un tot... Un tot care se întoarce exact atunci când ai nevoie de un impuls ce are ca scop repunerea ta pe picioare.

Faci bine, primești bine... Nu e vorba neapărat de religie, ci acesta este un mod prin care înțelegem că putem îndrepta balanța în favoarea noastră prin propriile fapte.

Alex OPREA-BANU

În ziua de astăzi știm cu toții cum stau lucrurile cu sistemul de învățământ, care sunt problemele, disfuncționalitățile copiilor și cadrelor didactice, dar nu găsim soluțiile necesare revitalizării educației. Cu toate acestea, iată că eu am reușit să văd cu alți ochi această situație și să îmi dau seama că există soluții, dar mai ales potențial în rezolvarea problemelor...

Prin intermediul unui program educațional finanțat de Uniunea Europeană la nivel liceal, am reușit să plec într-o țară străină cu 21 de copii care au câștigat concursul de participare și cu 3 profesori ai liceului din care fac parte. Durata sejurului a fost de două săptămâni, în care zi de zi am avut activități interactive ce implicau comunicarea, cunoașterea personală și munca în echipă, la mare căutare în prezent. Filiera liceului fiind „Turism și alimentație“, am făcut practică la hotelul gazdă, servind masa colegilor noștri, dimineața, la prânz și seara, „împletind“ aceste mese cu plecări prin stațiuni, din care reușeam să ne îmbogățim „tableta“ de amintiri a minții noastre... Am reușit să cunoaștem alfabetul și cultura locală și să experimentăm viața unui om matur plecat în lume, fără părinți. A fost un minunat experiment care a arătat în decursul celor două săptămâni faptul că toți copiii români pot, toți profesorii români pot și schimbarea vine în timp doar prin muncă, perseverență, pasiune și foarte multă dragoste pentru ceea ce faci. Toată această experiență m-a făcut să nu îmi mai doresc cu ardoare munca de unul singur din cauza neîncrederii în ceilalți, ci să mă deschid celorlalți și să realizăm lucruri împreună.

Până acum, trecusem prin aproape 2 ani de liceu, dar tot ceea ce am învățat în cele 14 zile în străinătate, doar eu împreună cu colegii și cu câteva cadre didactice, a fost extraordinar. Am învățat atât de multe, atât de repede și de eficient fiindcă a existat fluiditate și continuitate în tot, încât ne-am dat seama că, de fapt, acestea înseamnă adevărata învățătură. Faptul că am avut oportunitatea de a sta tot timpul cu o parte din colegii de clasă și de liceu, împreună cu profesorii de specialitate, ne-a adus în fața unei cunoașteri reciproce incredibile. Mai tot timpul ne era dedicat învățării, chiar și în timpul distracției sau practicării de exerciții sportive în diminețile mai friguroase de primăvară.

În final, ce trebuie punctat este faptul că îmi doresc foarte mult ca problema învățământului românesc, la nivel național, nu doar local, să adopte un sistem interactiv, iar activitățile școlare să fie mult mai strâns legate de munca în echipă, descoperire, blândețe, empatie și cunoașterea aproapelui nostru.

Acestea sunt cheile care deschid sufletul copilului român și care îl ghidează spre a face lucruri mărețe și inovative.

Alex-Oprea BANU

VIAȚA LA ȚARĂ

De mic am avut oportunitatea de a cunoaște pământul și zona rurală, datorită bunicilor mei care locuiesc la țară. Înainte, din zilnica interacțiune cu orașul, nu puneam atât de mult preț pe viața la țară. Însă, după o vreme fiind mai ocupat și obosit de tumultul atmosferei de oraș, viața provincială a devenit ca o gură uriașă de aer pentru mine.

Cel mai mult îmi plac simplitatea oamenilor, adierea vântului abia auzit printre frunzișurile pomilor, faptul că, de cum te trezești, deschizi ușa și ești în natură, apoi apariția unor elemente care dau viață locului, precum câinele, pisica sau păsările cerului.

La țară avantajul îl constituie libertatea cu care te poți desfășura la tine în gospodărie, pe ulițele satului, pe cărările dealurilor, fără să-ți pese prea mult de cum ești privit atunci când, absorbit de frumusețile din jur, de natură, ești poate mai neglijent cu tine însuți. De fapt, stând la țară avem șansa de a arăta oamenilor din acest secol plin de tentații că încă mai poate exista o viață liniștită, simplă și sănătoasă în care nu etalarea a ce avem contează, ci faptul că suntem muncitori, primitori, blânzi și curați sufletește.

Printre altele, ieșirea pentru o perioadă de sub umbrela rețelelor de socializare și statul considerabil mai mult sub razele soarelui ne readuc cu picioarele pe pământ și ne revitalizează. Acest lucru l-am observat eu în toate vacanțele petrecute la bunici. Apoi, mediul înconjurător parcă te îndeamnă aici, parcă mai mult ca oriunde în altă parte, să desfășori diverse activități, dat fiind că natura, cu multele sale elemente – păsări, sunete, adieri de vânt, frunze, verdeață, cer - te inspiră pur și simplu la a-ți construi o cu totul altă viață.

Nu este mai puțin adevărat că noi din natură am plecat, tocmai de aceea tot tindem să ieșim la aer curat, vrem să avem o curte, o grădină unde să cultivăm anumite specii de plante, să avem animale în jurul nostru, să ne relaxăm după o zi de treabă sau drumeții la aer curat.

În concluzie, pentru mine provincia este o alternativă sănătoasă care tot timpul îmi umple sufletul de bucurie și liniște interioară.

Paradoxal însă, mulți oameni de la țară tind spre oraș, iar alții de la oraș tind spre țară. Ferice de cei din urmă!

Ce-i drept, sunt avantaje de ambele părți, unele deja le-am menționat, dar este adevărat că la noi în țară încă există discrepanțe destul de semnificative între multitudinea de servicii oferite la oraș față de cele de la țară. Cu toate acestea pentru mine, copil fiind, aș alege acum o alternare între cele două. Măcar până voi ajunge la vârsta la care să-mi pot alege, conștient, drumul pe care-l voi urma.

Alexandru OPREA-BANU

Cred că cel mai mult pe lume contează cât de fericit ești, iar prietenia are cu siguranță un rol esențial în stabilitatea emoțională.

Tot timpul am observat că de oamenii prietenoși depinde nu doar calitatea comunicării, ci și calitatea emoțională, cea a simțurilor inimii și ale minții. Interesant este cum procedăm atunci când suntem apreciați, facem tot felul de lucruri frumoase și ne dedicăm trup și suflet muncii sau celor din jurul nostru. Probabil, fiecare dintre noi a observat, măcar o dată, cât de trist este atunci când greșim sau când ni se greșește și cât de fericiți devenim în momentul în care prietenii, familia și persoanele din jur ne apreciază prin prisma modului în care funcționăm. Dacă ești blând, darnic, zâmbăreț și deschis, numărul celor care îți vor întoarce spatele va fi infim, pentru că omul își dorește de la viață bună dispoziție și liniște interioară, iar dacă tu reușești să le emani pe aceste trei vei deveni ca un magnet, dar și ca o călăuză pentru ceilalți.

Ce trebuie să înțelegem este faptul că noi, oamenii, ori cu ajutorul propriei noastre rațiuni, ori cu ajutorul trimis de Cel de Sus, avem ca scop răspândirea binelui și căutarea frumosului în tot și în toate. Deși știm și înțelegem adevăratul nostru scop pe acest pământ, de multe ori îl ocolim, poate din cauza problemelor personale sau poate din cauza celorlalți, cine știe..., dar, așa cum am scris mai sus, scopul nostru trebuie să fie liniștea și fericirea creată în jurul nostru.

Faptul că tot timpul ne simțim bine când avem pe cineva drag lângă noi, când ne zbatem pentru binele celorlalți denotă iarăși că omul este creat pentru a da un sens tuturor lucrurilor și pentru a pune emoție în toate. Emoțiile pozitive îl schimbă chiar și pe cel mai rău om, pentru că îi deschide porțile sufletului ce plutește în tristețe...

În final, fiindcă am divagat puțin de la subiectul prietenie, vreau să spun că pe mine prietenii și familia m-au ținut tot timpul în picioare, au fost și lucruri bune și mai puțin bune, dar tot timpul cineva a fost acolo și mi-a transmis o linie bună de urmat.

Alex OPREA-BANU

La trecerea dintre ani am avut din nou oportunitatea de a ajunge în Austria, țara în care locuiește o parte din familia mea. Nefiind prima dată când ajung aici, pot spune că m-am obișnuit, însă ideea preconcepută pe care am avut-o de la bun început nu mi-am schimbat-o... Aceea că Austria chiar este o țară civilizată. Știu că acest articol vine într-o perioadă în care Austria nu ne este cu adevărat prietenă, însă trebuie luat ca atare și înțeles faptul că noi, ca popor, avem ce învăța de la ei, precum și ei de la noi.

De cum ajungi pe aeroport, te întâmpină o atmosferă plăcută, sigură și organizată din toate punctele de vedere. Am observat clar cum fiecare om își respectă rolul în societate, fiind la rândul lui respectat de ceilalți, un lucru care denotă gradul ridicat de educație al fiecăruia.

Și fiindcă am ajuns până aici, educația chiar are un rol esențial în dezvoltarea sau prăbușirea unui stat. Trecând peste acestea, în viața de zi cu zi, așa cum îmi este relatată de cei care trăiesc acolo, lucrurile sunt bine puse la punct și parcă de vrei chiar să greșești nu poți pentru că atunci când ai condiții, tu ca simplu cetățean, contribui la acest proces de educare și dezvoltare durabilă.

Ceea ce vreau să spun este faptul că ei se îndeamnă unul pe celălalt, involuntar, în a face ceva coerent, concret și corect, astfel că nimeni nu „calcă strâmb“.

La noi s-a creionat de-a lungul timpului, ideea că românul este o persoană amabilă, primitoare, însă ne lipsește susținerea interumană care este reflectată până la cele mai înalte niveluri ale statului.

Trebuie să recunoaștem faptul că în fiecare dintre noi există un sâmbure de invidie, cât de mică, dar ideea este cum reușim să o fructificăm pentru ca din ea să putem crește un adevărat pom de ambiție. Acest lucru ne lipsește nouă, românilor, iubirea față de aproapele nostru, cel care, român fiind și el, are sânge din sângele nostru și poate că simte la fel, gândește la fel și iubește la fel, dar trebuie doar descoperit.

Am ieșit un pic din tema cu care începusem, pentru a soluționa în cuvinte una dintre problemele vizibile ale poporului român, care cu siguranță se poate schimba, dar în timp, încercând și persistând.

Revenind, Austria dar și toate celelalte state dezvoltate, se bucură de nivelul actual de dezvoltare datorită resurselor acumulate în decursul istoriei, în timp ce noi la fiecare câteva zeci de ani am schimbat regimuri, am ruinat rapid, apoi am demarat încet, încet, un nou proces de dezvoltare.

Am credința că viitorul va fi al celor care vor face din România țara visurilor fiecăruia dintre noi, o țară în care binele conduce, iar lucrurile sunt puse toate într-o armonie generală. Știu că poate părea o utopie, dar se poate, sunt sigur că se poate.

Deși piedică acum, Austria trebuie să ne fie un exemplu pe care să-l urmăm și să încetăm a lua doar părțile mai puțin bune din această încâlcire politică. Avem ocazia de a „fura“ informație de la ei și nu numai, care să ne ajute în planul numit „transformarea României“, un nume fictiv dat de mine, dar a cărui temă poate fi luată în seamă.

Acestea au fost toate lucrurile de referință la care am vrut să ajung. Sunt atâtea de spus, din atât de multe domenii, încât parcă nici nu le poți transpune pe hârtie.

Sunt adolescent și, ca de fiecare dată, trăiesc cu speranța către un viitor mai bun.

Alexandru OPREA-BANU

Cred că observăm cu toții cât de repede a început să se miște totul în jurul nostru, dar mai ales tehnologia. Eu sunt tânăr și pot spune că m-am născut în plin avans tehnologic... Iar, până acum, am avut ocazia de a experimenta diverse competențe ale acesteia. În primul rând, electrocasnicele au acum cu totul o altă formă și eficiență... aspiratorul cu o formă bizară înlocuiește aspiratoarele bunicii, cuptorul – soba pe lemne, frigiderul – beciul și tot așa. Acestea sunt doar câteva exemple ușor de înțeles pentru toată lumea, care ne arată cum am evoluat și cât mai putem evolua.

În al doilea rând, interacțiunea cu calculatorul mi-a arătat o adevărată demonstrație de forță prin faptul că jocurile video de divertisment au ajuns să fie o alternativă a realității, având un aspect uluitor și arătând aproape ca în viața reală.

Este genial, nu?

Aici sunt două variante, și anume certitudinea că tehnologia este cu adevărat benefică omului și că evoluția pare a fi nelimitată, iar cea de-a doua este distrugerea noastră ca oameni.

Din punctul meu de vedere, cea de-a doua este corectă, pentru că o exemplificare cât mai veridică a realității pe un ecran te face să rămâi conectat ore în șir acolo, în acea lume, fiindcă nu mai vezi sensul ieșirii în adevărata realitate care te înconjoară. Din experiența proprie pot spune că acesta este rolul jocurilor și al companiilor de jocuri video. Ele trebuie să te facă pe tine prin tot felul de tertipuri să rămâi conectat tot timpul și să uiți de toate nevoile omenești – mâncat, băut, comunicare cu cei din jur.

Într-adevăr, așa cum spuneam mai sus, este incredibil nivelul la care a ajuns tehnologia să creeze noi lumi virtuale, să scrie texte de orice fel, să livreze informații oricând și să ne domine prin simpla sa prezență.

Din păcate, noi nu ne putem opune trendului tot mai ascendent, dar putem să folosim tehnologia în scopuri productive, iar când vine vorba de timp liber, să ne reîntoarcem la perioada de acum nu mult timp, cea în care citirea unei cărți domina lumea. Ea era rețeaua de socializare, ea, ziarele, gazetele și așa mai departe.

Ne relaxează creierul și, mai mult de atât, ne desparte, câteva minute sau ore dintr-o zi, de tehnologie.

Astfel văd eu lucrurile în privința avansului digitalizării tuturor lucrurilor din jurul nostru.

Alexandru OPREA-BANU

În prezent, vedem parcă o lume tot mai agitată și mai bulversată ca urmare tocmai a instrumentului cu care astăzi ne mândrim, comunicarea prin intermediul rețelelor de socializare și canalele de televiziune. În continuu ne umplem mintea, de dimineață până seara auzim în jurul nostru ori de lucruri frumoase, ori de cataclisme, războaie, probleme economice, sociale și așa mai departe...

Cam asta este ceea ce ni se prezintă în mare atunci când deschidem un telefon, aprindem un televizor, ieșim pe stradă și auzim discuțiile dintre oameni.

Este clar că nu sunt doar lucruri rele la care avem acces, ci noi putem selecta informația astfel încât viața noastră să fie plină de bucurie și de lucruri pozitive.

Internetul este cea mai mare șansă pe care a avut-o omenirea până acum de a învăța și de a cunoaște lucruri din toate domeniile, iar din acest punct de vedere putem spune că este bine...

Pe de altă parte, la polul opus, a adus și haos în mintea anumitor oameni, arătându-le perspective globale, nu tocmai fericite...

Toată această căutare pe online îl face pe om să devină dependent de ceea ce vede, readucându-l de fiecare dată, când poate este stresat sau necăjit, în online… Și aici putând vedea viața unui om influent, bogat, cu case, cu mașini, prin vacanțe și așa mai departe. Astfel, fiecare dintre noi devine mai puțin concentrat pe ceea ce se întâmplă în viața de zi cu zi , îmbătându-ne cu falsa realitate de pe ecrane ce ne luminează fețele, dar ne întunecă mințile.

Revenind, cu toții observăm ce se întâmplă în lume și începem totodată să ne punem întrebări, să devenim mai sceptici în privința multor lucruri, mai gânditori și mai puțini prezenți în viața noastră. Trebuie să realizăm că timpul trece, iar gânditul prea mult la lucruri care nici măcar nu s-au întâmplat, ci doar dăm cu presupusul, ne defocusează de ceea ce este cu adevărat important, și anume familia, prietenii, zilele ce trec… Zile care ar trebui să lase neapărat ceva în urmă, dacă nu pentru alții, măcar pentru tine.

Eu, copil fiind, încă sunt „stagiar“ în ceea ce privește emoțiile și cum îți dai seama de adevărata valoare a lor. Crescând, încep să văd și să-mi observ propriile mele probleme, precum și pe ale celor din jur, iar după rezolvare îmi fac o idee și-mi spun „cât de importantă este săntătatea“ sau „uite cât de mult înseamnă să fii bun“. Iar această conștientizare este cheia deschiderii unei noi uși, una a aprecierii de sine și a tututor celor ce-ți sunt dragi și nu numai.

Într-un final, cred că viața asta înseamnă – și, cel mai probabil, prin asta trebuie să trecem – tot felul de emoții și trăiri care îți deschid uși înspre înțelegerea adevăratului nostru scop pe acest pământ, acela de a pune preț pe fiecare moment în parte, de a pune preț pe cuvintele, de multe ori șoptite și de a descoperi că nu-ți trebuie o sumedenie de lucruri pentru a te simți fericit.

Despre viitor nimic nu știm, însă îl putem crea prin pași mici făcuți acum, în prezent, unde este singurul moment la care avem acces și pe care îl putem modela.

Alexandru OPREA-BANU

Totul în mișcare

Acum, cât noi poate suntem la muncă, acasă, în vacanță ori la școală, alții fac o sumedenie de alte activități. Suntem atât de mulți încât este greu să îți imaginezi cum lucrează, ce cunosc și ce pot face alți oameni, din alte țări sau chiar de pe alte continente.

Din ce cunoaștem și ce trăim, toți observăm că, deși lucrurile par a se mișca în jurul nostru, noi ca societate rămânem în urmă și decalajul dintre țara noastră și restul lumii, la care ne-am obișnuit să facem referire, tot crește.

Mă întreb câteodată: oare cum va fi România când voi fi mare? Oare va evolua, oare va stagna sau, dimpotrivă, va decădea?

Câteodată chiar mă gândesc la acest lucru serios, iar tot atât de serios mă gândesc la cum profesorii de la școală încearcă să ne facă oameni performanți și demni de o viață bună, într-o societate care evoluează, dar, după cum lesne se poate observa, o face inegal, disproporționat cumva.

Țara noastră pare că plutește odată cu noi într-un viitor incert și plin de peripeții, iar acest lucru pe termen lung ne deconectează de la speranța unei lumi mai bune. Neștiindu-ți scopul și rolul, tot timpul vei aștepta ca cineva să ți-l arate, însă nimeni străin nu ne va ajuta, ci doar noi, pe noi.

Vreau să cred că toți cei care muncesc pe bune, de la muncitori de tot felul, până la cei mai înalți demnitari din stat, nu o fac degeaba și că viitorul arată mai frumos datorită lor, cei care se zbat în prezent.

Îmi crește inima când văd că unii iau inițiativă și răzbat din această negură a neputinței, fiindcă aceștia sunt cei care dau drumul razelor de soare să atingă sufletele și mințile noastre.

Astfel, când avem oportunitatea de a vedea exemple pozitive, ne schimbăm pe noi, iar mai apoi și pe alții.

Soluția într-o societate în curs de dezvoltare, din punct de vedere moral, nu doar financiar, este darea binelui mai departe, pentru a ne îmbuna ca oameni și pentru ca, într-un final, să devenim cu toții altfel.

Totul este în mișcare, iar cel care se mișcă cel mai repede este timpul și trebuie să realizăm că, deși acesta pare nelimitat, în final nu este și că, pentru a-i aprecia adevărata valoare, trebuie să îl folosim cu mintea și mai ales cu sufletul.

Alexandru OPREA-BANU

Am avut oportunitatea de a vizita Bucureștiul împreună cu clasa mea, într-o zi frumoasă de septembrie, una animată, plină de cultură, istorie, oameni și minți luminate.

Am fost toți la un concert și, deși sunt tânăr și am trăit cu alt gen de muzică, am apreciat-o pe cea veche, compusă numai prin intermediul minunatelor instrumente și faimoșilor compozitori. Am plecat de acolo cu un suflet plin de bucurie pe care, la rându-mi, trebuie să o dau mai departe, fiindcă doar așa vom fi mai buni unul cu celalalt. De ce spun asta?

O spun pentru că am observat cât de mult te schimbă cultura, cunoașterea și bunătatea și câtă lume duce lipsă de acestea.

Oare, dacă toți am vrea și am avea posibilitatea de a ajunge la asemenea evenimente care au rolul de a ne bucura și a ne destinde față de problemele de zi cu zi, nu am fi altfel, nu ne-am comporta diferit în această societate atât de rece?

Eu cred că da, fiindcă am simțit-o pe pielea mea și mi-am dat seama cum, doar din alegerea deciziilor, a persoanelor din jurul tău și a locului în care vrei să stai, mintea ia o altă alură și îți transformă lumea într-o altă lume.

Tot legat de această „transfuzie“, pot spune că Bucureștiul în zonele sale centrale este o altă lume, pe când în zonele de cartier este o cu totul alta.

Arhitectura stradală, oamenii, mașinile și toate împrejurimile de acolo dau senzația unei țări normale, unde oamenii trăiesc bine, liniștiți, cu zâmbetul pe buze și parcă fără de probleme.

Însă vine și momentul în care trebuie să mergi acasă printre blocuri, iar atunci energia, peisajele și persoanele se schimbă. Iată, aceasta este diferența la care voiam să ajung și despre care să vă spun că există două lumi într-un oraș, iar într-o țară ca a noastră, tot atâtea.

Știu că poate acum mulți dintre compatrioții noștri nu o duc bine, fiind prizonierii unor decizii politice ori unui noroc efemer care poate să apară sau nu… Eu sper însă la un viitor mai bun și că toată munca depusă de fiecare va aduce roade pentru bucuria personală a fiecăruia, precum și pentru viitorul întregii noastre națiuni.

Toți suntem români, toți avem minți sclipitoare, dar trebuie să știm și ce să facem cu ele…  Sigur, mai este nevoie și de un imbold al instituțiilor statului care să îți poată asigura o bază sigură, pe care mai apoi să poți clădi, cu încredere și cu capul sus, propria ta viață.

„Visăm, credem și împlinim“ trebuie să fie de acum sloganul nostru de viitor și să spunem că România încă mai poate fi o țară altfel! Cum este de fapt… Dar nu știm asta…

Alex OPREA-BANU

Viața fiecăruia dintre noi s-a schimbat de când am început să avem electrocasnice, aparate de comunicare și de cercetare, mașinării speciale pentru toate domeniile și multe multe altele.

Ce-ar fi ca acum să nu mai ai frigider, aragaz, lumină și apă?

Astăzi par nevoi primordiale care ne conferă o viață stabilă și sigură pentru desfășurarea activităților de zi cu zi.

Omul s-a schimbat odată cu nevoile, iar asta se vede clar în cerințele fiecăruia și pretențiile acestora. Mai nou, se dorește a avea lucruri cât mai performante care să ne ușureze munca, dar câteodată și fala o ia pe dinainte.

Dorința de a fi acceptați în societate se vede cel mai bine în rândul tinerilor, pentru că ei, în juvenila lor vârstă, cred că ce contează cu adevărat stă în bunuri materiale care ajung să-l definească pe om și să-i creeze o falsă imagine.

Caracterul însă exprimă altceva, iar, în loc să oglindească aspectul exterior, îl deteriorează.

Aici se află problema și de aceea lumea devine din ce în ce mai rece, mai neatentă și mai bulversată.

Noi, cei de astăzi, trăim în două lumi pe care mulți nu le mai pot distinge, iar acestea sunt „online-ul“ și „viața reală“.

Totul pe Internet poate fi văzut cu alți ochi, frumos, grandios, ușor realizabil și aproape de tine, însă, după stingerea ecranului, revii aici, în lumea aceasta, reală, care te definește și care îți dă adevărata forță. Comunicarea fizică, directă, cu fiecare om, are un mare plus în viața personală, precum și la nivel de societate. Spun asta pentru că sunt îngrijorat să văd în timpul mersului cu mijloace de transport sau pe stradă atât de mulți oameni care, în loc să-și arunce priviri unul altuia, stau cu capul plecat spre un ecran, care îți dă uitare și te face orb în lume.

Privirile romantice de care ne povesteau bunicii și părinții noștri au fost și vor rămâne o poveste foarte frumoasă, fiindcă în prezent pare că acelea au fost scoase din basme, nu dintr-o întâmplare reală, în care om cu om se conecta și creau emoții și amintiri de neuitat.

Dacă încerci să ieși puțin din bula asta a digitalizării continue și să te uiți din afară, totul pare a fi moleșitor și trist.

Pe cât de multe beneficii are asupra omului și a întregii lumi, pe atât de rea este în privința comunicării interumane, verbală sau nonverbală.

Ce spun se leagă de marea masă și de cum se vede în perspectivă această boală media.

Totuși, acesta este cursul lumii, iar noi trebuie să ne adaptăm trendului, dar să nu devenim ca el.

Ziua de ieri, de astăzi și de mâine va avea un rol primordial în cum va arăta viitorul peste ani, creionându-l încet încet, așa cum se cuvine.

Aceasta este fața digitalizării prin ochii mei, una foarte performantă în toate domeniile, dar eșuată printre suflete!!!

Alexandru OPREA-BANU

Bucuria revederii

Pentru mine, lumea în care trăiesc arată până acum, poate cum nu mi-aș fi imaginat-o vreodată, asta pentru că nu mi-am dorit lucruri mărețe și pline de fală, ci înțelegere cu toți cei dragi mie, sănătate și liniște familială.

Toate acestea îți conferă o bază solidă pe care poți construi cu încredere în viitor, fiindcă să pleci la drum deja împlinit sufletește este un mare lucru, iar mai mare este faptul că fericirea pleacă chiar de lângă cei apropiați ție.

Acesta este, poate, cel mai frumos motiv de bucurie care, la rândul său, mai devreme sau mai târziu, îți va oferi, cu munca și dedicarea adiacentă, o viață prosperă financiar și moral.

În fiecare an se ivesc ocazii de a-mi revedea bunicii, fratele, verișorii, unchii, mătușile.... și toate aceste întâlniri nu pot face decât să păstreze longevitatea relației dintre noi, să ne bucurăm de revederi și, nu în ultimul rând, să ne creăm amintiri și emoții de neuitat.

Familia este răspândită prin toată țara și prin toată lumea, iar toate aceste întâlniri ocazionale au costul lor și este de apreciat că mereu cineva investește timp și bani în a ne face o bucurie ca aceasta.

În vara acestui an am avut ocazia ca din nou să-mi pot revedea verișorii, mătușa și unchiul plecați în străinătate...

Pentru mine, o mare realizare, pentru toți, probabil, fericire.

La țară, unde toți au copilărit, ne-am revăzut frați, surori, bunici, mătuși și curtea întreagă parcă renăscuse. Voci se auzeau de pretutindeni, zâmbete, emoții, strigăte, o întreagă nebunie..., dar frumoasă în felul ei.

Locul deja arată altfel, doar prin simpla prezență a omului. Această întâlnire nu a fost prima la care am avut ocazia de a participa, ci au mai fost și altele când eram doar un copil mic. Acum, imaginile amintirilor zburau prin mintea mea și părea că totul de atunci se transpune în prezent, doar că puțin altfel. Eu mai mare, ceilalți mai în vârstă și tot așa.

Acesta este cursul vieții, iar noi trebuie să îl respectăm, să ne bucuram de el și niciodată să nu îl regretăm.

Emoțiile pe care le regăsesc în familie sunt cele pe care alții poate le găsesc în exterior, însă tocmai de aceea eu consider acest fapt un mare noroc și o binecuvântare pentru care nu există preț.

Sunt lucruri pe care sufletul, oricât de mult am încerca, nu le poate transpune în cuvinte… Însă, în final, doar unul singur poate descrie ca un întreg ceea ce vreau să spun, și anume: Familia!!!

Alexandru Oprea-Banu

Crescând, au început să se diminueze întrebările simple, inocente, și să-și facă apariția alt gen de întrebări, care fac parte din viața fiecărui om și care ajută în evoluția spirituală și intelectuală. Drept urmare, cele mai multe întrebări le adresam părinților și bunicilor mei, oameni nu doar cu experiență profesională, ci și cu experiență de viață bogată și plină de urcușuri și coborâșuri.

Întâi și întâi am pus și încă pun întrebări despre copilăria lor, pe când lumea arăta altfel, mai simplă și mult mai naturală. Țin minte și acum detalii precum mersul la cărat de fân, la cules fructe.... joculețe în natură și tot felul de mici giumbușlucuri create din mari neajunsuri. Poate erau perioade mai grele, cu mai puține posibilități, în care salvarea o găseai doar prin modalitatea de a-ți crea jucării și de a inventa obiecte din lucrurile pe care le aveai la îndemână.

Și, fiindcă atât bunicii, cât și părinții au copilărit la țară, natura era o mare șansă spre o viață liniștită, care te inspira și îți dădea putere pentru încă o zi.

Inocența și puritatea sufletească specifică copilăriei primau în acele vremuri, iar copilul devenit adolescent și, ulterior, adult era un exemplu în societate prin buna purtare și colaborare cu ceilalți.

Astăzi, oare, mai primează aceste două trăsături definitorii unui caracter frumos și civilizat al copilului?

Toată omenirea și-a schimbat direcția, principiile morale și percepția pe termen lung în privința evoluției omului, așa cum este el. Astăzi, parcă din ce în ce mai multe lucruri iau o altă față, iar inocența de altădată, astăzi este înlocuită de nerușinare și răutate.

Tehnologia, prin rețelele de socializare și timpul mult petrecut în fața ecranelor, ne face să pierdem momente cheie ale vieții, în care ne-am putea crea amintiri aici, pe pământ, așa cum au făcut-o înaintașii noștri, și nu într-o lume virtuală ca acum. Aceea este adevărata viață și, de fapt, adevărata copilărie. De acest lucru mi-am dat seama și eu acum, când sunt adolescent. Însă nu este deloc prea târziu pentru că realizez beneficiile comunicării cu cei dragi, conectarea cu lumea reală și implicarea în cât mai multe activități constructive și naturale, iar toate acestea contribuie la succesul atât profesional, cât și spiritual. Ajungi să fii mai sufletist, mai cuminte, mai cizelat și, mai mult de atât, devii din nou om. Dar, pentru asta trebuie să te distanțezi sufletește, de tehnologie.

Concluzia pe care am tras-o este că niciodată nu trebuie să dăm cu piciorul sfaturilor date de cei mai în vârstă, ci să le ascultăm părerile, ideile și soluțiile și, mai apoi, să discernem lucrurile folositoare, de cele mai puțin bune.

Și încă ceva… Odată cu distanțarea de tehnologie, reapare lumea cea de toate zilele, cea de care fiecare copil are nevoie pentru o dezvoltare în armonie și în pace.

Alexandru OPREA-BANU

Lumea satului…

De mult timp nu am mai avut dorința de a sta la țară, cu bunicii și restul rudelor ce se mai ivesc de-a lungul zilelor prin curte, venite de pretutindeni. Serile, diminețile și după-amiezile aici au un farmec aparte... au sunet, au peisaje, au emoții, iar nostalgia copilăriei nu-și întârzie apariția.

Tot ce fac acum, când sunt mai mare, este un cerc evolutiv prin care am mai trecut, dar de fiecare dată mai schimbat și mai… înaintat în vârstă.

Unde locuiesc bunicii mei, mai exact comuna Sângeru, din județul Prahova, nu mai este chiar satul românesc de altădată, ci mai degrabă un amestec între prezent și trecut, cu magazine, curți din ce în ce mai diferite și multe altele. Pe lângă noile construcții ridicate, mai răsare și câte o căsuța sau o moară pitorească veche, care arată, de fapt, cum timpul trece, iar ceea ce altădată era loc de cinste, astăzi este al naturii și al nepăsării oamenilor față de moștenirea lăsată.

Totuși, în pofida celor spuse mai sus, locul este minunat și plin de istorie neștiută despre traseele de retragere ale turcilor din războiul ruso-turc, trocul între țărani și boieri, bisericile-cetate și tot felul de obiective cu o valoarea inestimabilă.

Locul nu trebuie lăsat să piară în negura timpului, ci să crească odată cu noi, pentru a avea continuitate și prosperitate pe viitor.

Doar mergând pe străzi și ulițe, vezi în orice parte te-ai uita dealuri pline ochi de copaci, stânci și cerul printre ele.

Cui nu-i place să mănânce fructe din pom sau să culeagă legume direct de pe pământ? Lucrul acesta mi se pare fascinant, mai ales că majoritatea timpului mi-l petrec pe pământ orășenesc.

Încă sunt lucruri de prezentat cu lux de amănunte în lumea satului, oameni, obiceiuri, modul de gândire... câte și mai câte.

Într - o singură plimbare, vezi un om scoțând apă din fântână, altul care merge șchiopătând la pâine, un altul care curăță grădina de buruieni... tot mereu ai ce să faci și niciodată nu te plictisești. Chit că te uiți în sus, vezi pasărelele brăzdând cerul… Chit că te uiți în jos, vezi furnicile și iarba… Iar în stânga și în dreapta, în față și în spate, minunatul loc numit Pământ.

Totul are un alt sens la țară, când observi pretutindeni activitatea fiecărei ființe în parte. Iar acum, cu gândirea mea de 16 ani, realizez de unde aveau marii scriitori și povestitorii atâta inspirație.

Lumea satului, o altă lume...

Alexandru OPREA-BANU

În fiecare an se desfășoară sute de concursuri naționale și internaționale la niște sporturi de care poate nici nu am auzit în această parte a lumii și iată că unii fac performanță chiar și în acestea. Pe parcurs vom afla cum se întâmplă toate cele, de ce și cu ce scop.

Iată că răspunsul acestor 3 întrebări se poate rezuma într-unul singur, și anume atingerea succesului prin orice mijloace.

Jucătorii celebrii de ping-pong, fotbal, șah, volei, înot și multe altele nu se ajută doar pe ei când performează și fac eforturi, ci întreaga națiune, motivând-o pe această cale și arătându-i cât potențial necunoscut există în fiecare dintre noi. Când există sportivi sau oameni care excelează în domeniul lor de activitate, pot deveni, implicit, motive inspiraționale pentru toți ceilalți, în principal tinerii, care pot urma calea binelui, prin puterea exemplului.

Sunt zeci de popoare care, de sute de ani, pun preț pe sport și pe beneficiile acestuia într-o societate normală și prosperă. Toți cunosc beneficiile acestuia pe termen lung în ceea ce privește atât aportul bănesc câștigat în cazul unor rezultate pozitive, cât și promovarea statului.

Un foarte bun exemplu este cel al „Generației de Aur“, pe care, cu siguranță, mulți dintre cei care citiți acest articol ați întâlnit-o și nu doar că ați întâlnit-o, ci v-a creat motive de bucurie, în care limita era doar... cerul.

Echipa de fotbal, gimnastica, handbalul, prezentatorii TV care te făceau să fii prezent chiar tu pe teren sau la bârnă... Off, cât mi-aș fi dorit și eu să trăiesc acele momente! Am, din fericire, persoane foarte dragi mie care își aduc aminte cu extaz de momentele acelea.

Sunt sigur că v-am readus amintirile din trecut petrecute cu familia, lângă celebrul radio, așa că... bucurați-vă cât mai puteți!

Acum... lăsând nostalgiile la o parte, să revenim în prezent, mileniul II, secolul 21, anul 2023.

Eu sunt un mare fan fotbal și mă uit de fiecare dată când naționala României joacă. Cât de entuziasmat sunt... și câte așteptări am...

Este de la sine înțeles că am decăzut în sport odată cu toate celelalte, știm prea bine... dar există, totuși, un sâmbure de profesionalism, dedicare și pasiune în multe, iar în fotbal am simțit-o la mulți dintre jucători. Vin cu greu din spate, echipele mici nu mai sunt chiar atât de mici și iată cum, dintr-un joc care pe care, la cine ajunge primul mingea în poartă, se pornește o mare discuție.

Eu am încredere că, de fiecare dată când ne izbește un rău, nu neapărat în sport, ci și pe plan personal, trebuie să analizăm, să scoatem tot ce este mai bun din el și să ridicăm capul sus pentru a vedea o nouă cale. Cea de după eșec.

Revenind, fotbalul... Este un joc imprevizibil care pe mine mă face să mă ridic în picioare și să zâmbesc... să sper ceva mai bun și, mai ales, o Românei altfel.

Putem să ne dobândim din nou respectul în fața celorlalți, dar prin muncă, dedicare și foarte multă încredere.

Mi-ar plăcea ca cei care conduc toate sporturile din România să simtă la fel și să vadă un viitor fără a pleca capul de fiecare dată.

Astfel că, ajungând la final, vreau doar ca țara mea și oamenii ei să fie răsplătiți așa cum trebuie și să readucem din nou gloria de altădată.

Alexandru OPREA-BANU

...a fost un titlu văzut la o cafenea din Brașov, nu este al meu, recunosc, dar, stând la masă acolo, m-a pus pe gânduri și am încercat să-i dau un sens, care poate e chiar cel la care face referire. Astfel că, în vizita mea la Brașov, am reușit să văd frumusețea orașului și a vechii cetăți, implicit, care în urmă cu secole a fost dezvoltată și de fostul imperiu din vecinătate, Imperiul Austro-Ungar. Este drept că nu doar ei și-au pus amprenta pe acest tărâm muntos de graniță, ci și noi. Numeroasele muzee din oraș prezintă, în detaliu, motive populare ale românilor din perioada secolelor XIV-XVI, dar și costume burgheze ale femeilor și domnilor din clasa mai înaltă a societății.

De pe Tâmpa, apropiatul munte la poalele căruia stă o întinsă așezare, vedeai peisajul minunat plin de verde și maro tomnatic al acoperișurilor din centru. Iată cum aici puteam vedea Brașovul sub denumirea de „cel mai estic punct din vest“. Revenind la explicația titlului, mă gândesc că aspectul locului vine din vest, cum bine cunoaștem cu toții, iar estul – de la poziția geografica, cam în neconcordanță cu vestul.

Și iată cum un oraș din est arată ca unul din Occident într-o bună parte a acestuia și, de asemenea, nu este singurul din țara noastră în care s-a adoptat acest model de construcție, cu o piață centrală. Mai sunt Clujul, Sibiul, Oradea...

Dacă tot am intrat în zona transilvăneană, aș spune că nu degeaba vecinii maghiari privesc cu jind la acest minunat ținut, mai ales că aici s-a scris o lungă istorie care are mare legătură cu fostul imperiu. De la clădiri de patrimoniu și tradiție, ne putem da seama de strânsa legătură...

Tot aici, am văzut cât de bine poate merge turismul dacă le oferi oamenilor măcar puțin din istoria locală pe baza căreia, tu, mic întreprinzător, poți crea povești...

Erau foarte mulți străini, vorbeau fel și fel de limbi și ei.... Cei pe care îi idolatrizăm și pe care îi vedem tot mereu superiori nouă… Dar ei au venit aici tocmai să vadă aceste locuri și să cunoască tradițiile.

Nu este oare un semn de întrebare?

Eu cred că da și tot atât cred că putem da și un răspuns. În turismul de toate felurile, dacă investim și încercăm fiecare să scoatem la vedere frumosul din locul în care ne-am născut, am ridica fiecare locșor în speranța că va avea cândva vizitatori și că ar putea ridica comunitatea.

Eu sunt la un liceul de turism și, ca atare, mi-ar plăcea să pot urma acest domeniu, care se arată a fi unul destul de important pe vremi de pace, care aduce prosperitate în toate locurile care au ceva de arătat.

Alexandru OPREA-BANU

În cadrul unei excursii cu școala, am avut ocazia de a vizita una dintre cele mai frumoase zone ale țării noastre și anume, Dobrogea. De la Ostrov, la Adamclisi, până la cazinoul din Constanța și Mamaia, am luat la pas fiecare locșor reprezentativ.

Primul obiectiv a fost bacul, care, deși pentru prima dată mi s-a părut o experiență tare frumoasă, punctul de așteptare și de sosire nu era prea primitor. Era puțin trist și nerenovat, poate, de pe vremea părinților noștri. Ceea ce salvează locul sunt chiar Dunărea și natura care o întâmpină de pe ambele maluri.

Per total, trecerea cu bacul nu este anevoioasă, ba chiar destul de rapidă după părerea mea. Nefiind o zonă atât de circulată, nu văd o problemă atât de mare în a nu exista un pod.

Cu siguranță, zona aceasta care conturează coada peștelui merită mai mult. Am văzut că se poate cu proprii mei ochi. Așa câmpuri și mănăstiri nu văzusem până atunci. Deși casele comunității nu erau tocmai cele mai bogate, lăcașele de cult erau splendide... Mănăstirea Dervent, spre exemplu, este una dintre cele mai frumoase mănăstiri dobrogene, cu o bogată istorie în spate. Mai apoi, în sensul aceluiași drum sunt ogoarele viilor Ostrov, de pe care se vede cu ușurință cursul fâșneț al Dunării, printre rămuricile viei. Nu departe de acest loc se află și mausoleul Adamclisi (Tropaeum Traiani), refăcut în timpul regimului comunist, acesta datând de pe vremea războaielor daco-romane (105-106).

Toate acestea au o istorie îndelungată... Dar nu despre asta este vorba, ci despre cât de bine ar putea fi exploatată zona, care nu o duce extraordinar din punct de vedere economic, față de polul Constanța, care are multe beneficii, începând de la infrastructură, port și căile ferate, până la bugetul alocat orașului.

Am văzut un mare potențial neexploatat aici, aproape de vecinii bulgari, și sper ca, pe viitor, marii investitori din zonă și cei care vor veni să își lase amprenta în comunitate, prin atragerea turiștilor și fondurilor pentru investiții. Fiind o zonă pescărească în principal, se poate dezvolta turismul piscicol, la mare căutare în străinătate. Nu este mai puțin adevărat că poate funcționa la cote înalte chiar și turismul viticol, prin deschiderea de crame, o poveste atrăgătoare și, mai ales, o călătorie în România. Astfel, ne-am cunoaște pe noi înșine și chiar am cunoaște în detaliu istoria noastră ca popor, din cele mai vechi timpuri.

Trebuie știut că această zonă nu a fost niciodată de prisos, mai ales cea a orașului Constanța, și că marii împărați au căutat mereu să aibă o reședință aici. Numele Constanța, spre exemplu, vine de la fiica împăratului Constantin cel Mare, Constanția.

Sunt foarte multe de spus despre agricultură, cultură, turism și eficientizarea bogățiilor.

Am ajuns și pe malul mării, la Cazinoul din Constanța, de unde nu puteai vedea decât o mare minunat de albastră, infinită parcă, strălucind în razele soarelui.

Ce bucuros eram să văd un așa peisaj! Nu doar alții au mare, ci și noi avem, iar realitatea din teren ne arată cu capul sus că trebuie să ne mândrim cu ea.

Nu m-aș mai despărți de ea și, poate, nici ea de mine.

Noi nu avem prea mari bogății bănești, dar la natură.... ne clasăm destul de sus.

Aceasta a fost descrierea mea a ceea ce nu doar eu, ci și dumneavoastră, poate, am văzut în Dobrogea.

Alex OPREA-BANU (15 ani)

În cadrul unei excursii cu școala, am avut ocazia de a vizita una dintre cele mai frumoase zone ale țării noastre și anume, Dobrogea. De la Ostrov, la Adamclisi, până la cazinoul din Constanța și Mamaia, am luat la pas fiecare locșor reprezentativ.

Primul obiectiv a fost bacul, care, deși pentru prima dată mi s-a părut o experiență tare frumoasă, punctul de așteptare și de sosire nu era prea primitor. Era puțin trist și nerenovat, poate, de pe vremea părinților noștri. Ceea ce salvează locul sunt chiar Dunărea și natura care o întâmpină de pe ambele maluri.

Per total, trecerea cu bacul nu este anevoioasă, ba chiar destul de rapidă după părerea mea. Nefiind o zonă atât de circulată, nu văd o problemă atât de mare în a nu exista un pod.

Cu siguranță, zona aceasta care conturează coada peștelui merită mai mult. Am văzut că se poate cu proprii mei ochi. Așa câmpuri și mănăstiri nu văzusem până atunci. Deși casele comunității nu erau tocmai cele mai bogate, lăcașele de cult erau splendide... Mănăstirea Dervent, spre exemplu, este una dintre cele mai frumoase mănăstiri dobrogene, cu o bogată istorie în spate. Mai apoi, în sensul aceluiași drum sunt ogoarele viilor Ostrov, de pe care se vede cu ușurință cursul fâșneț al Dunării, printre rămuricile viei. Nu departe de acest loc se află și mausoleul Adamclisi (Tropaeum Traiani), refăcut în timpul regimului comunist, acesta datând de pe vremea războaielor daco-romane (105-106).

Toate acestea au o istorie îndelungată... Dar nu despre asta este vorba, ci despre cât de bine ar putea fi exploatată zona, care nu o duce extraordinar din punct de vedere economic, față de polul Constanța, care are multe beneficii, începând de la infrastructură, port și căile ferate, până la bugetul alocat orașului.

Am văzut un mare potențial neexploatat aici, aproape de vecinii bulgari, și sper ca, pe viitor, marii investitori din zonă și cei care vor veni să își lase amprenta în comunitate, prin atragerea turiștilor și fondurilor pentru investiții. Fiind o zonă pescărească în principal, se poate dezvolta turismul piscicol, la mare căutare în străinătate. Nu este mai puțin adevărat că poate funcționa la cote înalte chiar și turismul viticol, prin deschiderea de crame, o poveste atrăgătoare și, mai ales, o călătorie în România. Astfel, ne-am cunoaște pe noi înșine și chiar am cunoaște în detaliu istoria noastră ca popor, din cele mai vechi timpuri.

Trebuie știut că această zonă nu a fost niciodată de prisos, mai ales cea a orașului Constanța, și că marii împărați au căutat mereu să aibă o reședință aici. Numele Constanța, spre exemplu, vine de la fiica împăratului Constantin cel Mare, Constanția.

Sunt foarte multe de spus despre agricultură, cultură, turism și eficientizarea bogățiilor.

Am ajuns și pe malul mării, la Cazinoul din Constanța, de unde nu puteai vedea decât o mare minunat de albastră, infinită parcă, strălucind în razele soarelui.

Ce bucuros eram să văd un așa peisaj! Nu doar alții au mare, ci și noi avem, iar realitatea din teren ne arată cu capul sus că trebuie să ne mândrim cu ea.

Nu m-aș mai despărți de ea și, poate, nici ea de mine.

Noi nu avem prea mari bogății bănești, dar la natură.... ne clasăm destul de sus.

Aceasta a fost descrierea mea a ceea ce nu doar eu, ci și dumneavoastră, poate, am văzut în Dobrogea.

Alex OPREA-BANU (15 ani)

Încă suntem mulți, iar tot atât sunt și plecați, însă ceea ce este cu adevărat important este faptul că, dacă se vor naște mulți aici, la noi, și se vor întoarce din străinătate, vor trăi într-o societate murdară, cu multă ură și dezinteres, două lucruri care ne afundă în gânduri și ne ia privirea de la toate cele bune...

Scopul acestui articol este de a menționa una dintre probleme și o soluție, care bineînțeles, poate fi urmată ori, tot la fel, poate fi respinsă. Mă bazez pe faptul că cititorii acestor cuvinte sunt oameni cu credință și care discern ce-i bine de ce-i rău, iar acest subiect are un drum lung de parcurs. Eu voi construi doar o parte din acesta și voi spune că, dacă ne schimbăm pe noi înșine prin a fi mai buni cu ceilalți compatrioți români și ne-am pune cap la cap gândurile și ideile, am face o echipă grozavă, mai tare ca a occidentalilor. Adevărul este că în jocul vieții noi suntem cei creativi și cei care avem carismă, stimă de sine și, mai ales, sânge de român. Poate că e greu de văzut, acum, în momentul aceasta, al neîncrederii în orice și oricine, care ne poate readuce pe făgașul cel bun, însă avem cu ce și avem de unde să scoatem un rezultat pozitiv. Jocul „de-a societatea“ este poate cel mai greu dintre toate celelalte prin care ne trece viața, întrecut doar de cel al propriei vieți, care ne definește identitatea și locul în societate.

Poate că voi, dragi cititori, îmi înțelegeți gândurile și ideile, care, deși nu sunt spuse drept în față, sunt transmise dintr-o minte într-alta, ca o bilă săltăreață.

Ce spuneți? Se poate, nu? Răspunsul e divers, știu. Însă, în timpul citirii, se formează în mintea fiecăruia ori o idee care merge paralel cu drumul despre care vorbesc, ori se leagă de el, ori virează într-o cu totul altă direcție. Este normal să fie așa, suntem diferiți și doar două lucruri ne unesc, limba și țara.

Îmi place să vorbesc despre acest minunat popor, iar peste tot observ că încep să apară inițiative ale românilor care se întorc din străinătate cu voință în a face ceva, a porni o afacere, a ajuta pe cineva sau chiar a ajunge în fruntea țării cu o viziune clar definită.

Poate că acum, cât sunt copil, observ altfel lucrurile, poate nu la fel de serios ca un om în vârstă, dar într-o manieră diferită și, cred eu, mai avansată. Îmi plac mult istoria și modul în care cursul lumii s-a schimbat de-a lungul timpului cu ajutorul oamenilor.

Cursul istoriei a crescut de multe ori și a avut pusee de ascensiune, iar tot de atâtea ori s-a și prăvălit. În toate bunele și relele lumii , omul a fost părtaș, ba chiar acționar majoritar.

Dragi cititori, sunt multe de spus din partea mea, însă toate vin la timpul lor, așa că, până la următorul editorial, vă îndemn să fiți mai uniți ca niciodată și să nu uitați că poate mulți ne întrec acum, însă roata se va învârti și în favoarea noastră… Dar numai dacă avem credință și respect față de ce este moral și frumos!

Alex OPREA-BANU

De curând, la școală, am primit o temă care suna în felul următor: „Găsește două motive posibile pentru atracția pe care o simt românii față de mirajul Occidentului“.

Mi-a plăcut și în continuare îmi place subiectul, fiind intrigant și numai bun de analizat.

Am să intru direct în pâine cu un prim argument propriu față de această idee.

Un motiv pentru care românii simt o atracție față de mirajul Occidentului este libertatea de mișcare și, implicit, de cunoaștere de după anii ‘90. Însă, de sute de ani plecăm la studii în Europa „civilizată“, nu de ieri, de azi. Astfel că subdezvoltarea țării noastre, care ne-a pândit de secole, continuă să fie din ce în ce mai apăsătoare, ducând chiar la depopularea în masă, poate cel mai grav lucru într-o societate independentă. Toate acestea pentru că nu am știut, nu știm și probabil nu vom ști nici în viitor care trebuie să ne fie destinul național și pe cine să numim în frunte pentru o țară nu ca afară, ci bine administrată și „corectă“, unică în lume și nu o copie ieftină… Care are și atâtea bogății...

Un al doilea motiv este strâns legat de ceea ce am spus mai sus, iar acesta este clasa politică și încercarea de stopare a… vizionarilor. Somități precum Brâncuși, George Enescu sau Emil Cioran sunt exemple clare în acest sens. Cu toate greutățile perioadei în care trăiau, au reușit, cu studiile de afară și cu alte oportunități, să-și facă o carieră și să exceleze în creațiile lor. Studiile în stăinătate nu au făcut decât să perfecționeze talentul fiecăruia dintre cei enumerați. Ceea ce trebuie bine punctat este faptul că noi, ca popor, suntem foarte creativi și ingenioși.

Nu o spun doar eu, și alții o spun. Ca atare, putem profita de această unică calitate în Europa prezentului, în care încet-încet va dispărea libera exprimare. Cât putem, hai să o facem… Iar cei care pleacă să studieze sau să muncească în străinătate, nu-i nimic, s-o facă pentru că au și ei rolul lor. Însă, mână de la mână, suflet de la suflet putem imagina, iar eu am o mare speranță, dezvoltarea noastră reală – personală și comunitară pe aceste meleaguri.

Revenind la marile minți menționate mai sus, de fiecare dată când au creat o sculptură, un cântec sau o carte au sincronizat numele lor cu numele patriei care i-a rodit.

Încă suntem milioane de copii și, din păcate, foarte mulți în pragul sărăciei. Dacă toți am avea acces la o educație competitivă, am avea mult mai multe șanse ca, dintr-un milion de nou-născuți, măcar 50 să se remarce prin ceva unic, nemaiîntâlnit, urmând ca ceilalți să aibă, totuși, o viață prosperă, educată și liniștită.

Acest lucru ar putea ocoli cu siguranță, nostalgia de trecut. Se știe că aveam oameni excelenți în aproape orice domeniu, care s-ar putea remarca în fiecare clipă, nu o dată la 100 de ani…

Eu, elev fiind, cred în educație și în beneficiile ei pe termen lung.

Cât despre exodul românilor în Occident și găsirea fericirii într-acolo, poate tot școala are un rol descurajator în contextul actual, contrar argumentelor.

Andrei OPREA-BANU (15 ani)

Pagina 1 din 3
Copyrights © Lumea Satului

Redacţia:

Str. Moineşti nr. 12, Bl. 204, Sc. A, Ap. 4, sector 6, Bucureşti.
Pentru corespondenţă: OP 16, CP 39.
Tel/fax.: 021.311.37.11;
ISSN 1841-5148

Marketing, abonamente, difuzare
Tel: 031.410.07.45
- Nicusor Oprea Banu – 0752.150.146, 0722.271.338;

Compartiment financiar
– dr. Niculae Simion – 0741.217.627

Editura: ALT PRESS TOUR Bucureşti