Bednar SWIFTERDISC octombrie 2021    reclama youtube lumeasatuluitv
update 5 Dec 2021

Acoperişul din draniţă, rezistent şi ecologic

În Bucovina se mai confecţionează draniţă pentru acoperişul locuinţelor. Vasile Alboi, artist în cioplitul lemnului şi cunoscut buciumaş din zona Câmpulung Moldovenesc, este printre puţinii meşteri care mai confecţionează draniţă. Avantajul dovedit al draniţei faţă de alte materiale este rezistenţa în timp.

Meşterul popular şi sculptorul în lemn Vasile Alboi îşi duce traiul împreună cu familia într-un cadru pitoresc de la baza pădurii de la poalele Rarăului. Este un meşter în lemn desăvârşit, fiind specialist nu numai în prelucrarea lemnului pentru a obţine draniţă, ci şi în confecţionarea obiectelor de folosinţă îndelungată, sculpturi, care din lemn şi cruci pe care le ţine preotul în faţa altarului. „Pentru mine o bucată de lemn are cea mai mare valoare. Este o împlinire sufletească să faci o cruce sau o icoană care ştii că va rămâne poate sute de ani“, ne-a spus meşterul Vasile Alboi.

Procedeul de obţinere

Vasile Alboi confecţionează draniţă pentru case, dar şi pentru stânile tradiţionale care sunt construite în totalitate din lemn pentru a nu atrage fulgerele. A învăţat să facă draniţă de la bunicul din partea mamei, care a fost un foarte bun meseriaş în domeniul lemnului şi care lua o casă de la temelie şi lucra la ea până punea cheia în mâna proprietarului.

Draniţa se confecţionează numai din lemn de molid, lemn de rezonanţă. Copacul din care se face draniţă se taie numai pe lună plină, existând credinţa că astfel lemnul nu putrezeşte şi nu este mâncat de carii, în lunile decembrie, ianuarie şi februarie, când lemnul este în „perioada de somn“, fiind îngheţat, şi este oprită perioada de creştere. Molidul se taie la lungimi convenabile pentru a putea fi scos din pădure, apoi în atelier este secţionat în bucăţi cu o lungime cuprinsă între 40 şi 80 cm, în funcţie de cât de lungă va fi draniţa. Se crapă butucul în patru, în şase sau în opt bucăţi, astfel încât să iasă o draniţă cu lăţimea de 10-12 cm, se face şpanul, o procedură prin care se dimensionează cât vine patru draniţe, apoi două draniţe, după aceea este prelucrată fiecare draniţă în parte cu ajutorul cuţitoaei şi i se dă la un capăt forma finală tip cioc de raţă, rotunjită, cu o floare, cu două sau trei flori sau rămâne dreaptă.

Materialul pentru draniţă se crapă când este verde. „Solzii de draniţă“ se pun la uscat la teasc, unde stau în jur de 2-3 ani, în funcţie de câtă umezeală este în atmosferă în această perioadă, şi se usucă bine. Apoi este săpată o groapă în pământ (sau se foloseşte groapa din anii precedenţi după o prealabilă curăţare) în care se pune lapte de var şi se ţine draniţa prelucrată o lună – până la două luni, perioadă în care materialul se întăreşte, capătă o rezistenţă foarte mare, crescând durata de viaţă cu cel puţin 10 ani.

Uneltele folosite în atelierul unde se face draniţa sunt cuţitul de draniţă cu care se crapă aceasta, maiul cu care se bate în cuţit, cuţitoaia şi bărdiţa pentru rostuit draniţa.

Fumul întăreşte

„Draniţa, aşezată pe casă în formă de solzi de peşte, se dă cu ulei de in, uneori şi cu un lapte de var. Acum există uleiuri speciale şi tot felul de soluţii pentru tratarea lemnului. Aşa cum am tratat-o noi, sunt case acoperite cu draniţă de acum 60-70 de ani şi la care încă nu trebuie intervenit la acoperiş. Un secret al longevităţii mari a acestui tip de acoperiş constă în faptul că hornul casei ieşea în pod, ceea ce dădea o durată mai mare de viaţă învelişului din lemn. Fumul din pod întărea draniţa foarte tare şi nu era atacată de carii sau alte insecte. Asta explică şi de ce aceste acoperişuri erau foarte înalte.

Pentru o casă tradiţională, cu două camere, bucătărie, cămară, hol şi o mică magazie cu unelte, trebuie în jur de 10.000-12.000 de draniţe. Un singur om trebuie să lucreze o iarnă întreagă pentru a pregăti draniţa pentru un astfel de acoperiş“, ne-a spus meşterul Vasile Alboi. Draniţa poate fi bătută într-un singur rând, în două rânduri sau în trei rânduri, fiecare model şi mod de aranjare fiind ales de client când este vorba de acoperiş nou sau este preluat modelul existent când este vorba de restaurarea sau repararea acoperişului. Capetele draniţei sunt petrecute bine unul peste altul, ca să nu pătrundă apa în pod. Pe vremuri, pentru îmbinarea draniţelor se foloseau cuie din lemn de tisă, însă acum se folosesc cuie din metal. Acoperişul caselor cu draniţă trebuie să fie cu pantă mare pentru a elimina repede apa şi zăpada.

Conform specialiştilor de la Muzeul Arta Lemnului Câmpulung Moldovenesc, în zona Bucovinei mai sunt cam 4-5% case bătrâneşti acoperite cu draniţă. Acoperişul cu draniţă a fost unul foarte bun şi rezistent. Dacă era respectată perioada în care se taie lemnul şi fluxul tehnologic de obţinere, draniţa avea o durată mai lungă de viaţă. Draniţa bine întreţinută ţine şi 100 de ani, existând case vechi de peste o sută de ani şi la care au fost făcute doar mici intervenţii la acoperiş.

Draniţa versus materialele moderne

Acoperişurile moderne – din tablă, plăci ceramice, materiale bituminoase sau plasticate – au o garanţie mare, dar nimeni nu ştie cu exactitate comportamentul lor în timp, pentru că multe dintre ele sunt pe case de doar câţiva zeci de ani.

Acoperişul din draniţă reprezintă o învelitoare unică din punctul de vedere al aspectului estetic, uşoară şi durabilă, cu o greutate cu foarte puţin mai mare (în funcţie de grosimea draniţei şi lungimea suprapusă de 5-8,5 kg/mp) decât a unui acoperiş din tablă tip ţiglă (unde media este de 4,5 kg/mp), dar mult mai mică decât a unui acoperiş clasic din ceramică, care are o greutate medie de 50 kg/mp.

La un acoperiş din draniţă nu trebuie supradimensionată structura de rezistenţă a construcţiei, ca în cazul ţiglei ceramice; acoperişul are o protecţie foarte bună împotriva umezelii, are flexibilitate şi rezistenţă foarte bună la temperaturi scăzute, variaţii mari de temperatură şi la păşirea pe el. Draniţa are rezistenţă la grindină şi este un material 100% ecologic.

Învelitoarea de carton bitumat are o durată de viaţă de aproximativ 20 de ani. Rezistenţa în timp a învelitorilor metalice diferă în funcţie de calitatea materialelor utilizate, fiind cele mai rezistente, cu o durată medie de viaţă de 30 de ani, unele apropiindu-se chiar şi de 100 de ani, cum este cazul celor din cupru. Sunt rezistente la foc şi necesită întreţinere minimă. Învelitorile din ţigle de beton, argilă sau materiale compozite sunt probabil cele mai rezistente, durata de viaţă depăşeşte 50 de ani, necesită foarte puţină întreţinere sau chiar deloc, rezistă cel mai bine la foc, dar reparaţiile sunt foarte scumpe.

Silviu BUCULEI

Abonează-te la acest feed RSS