Întâlnirea Rețelei Europene a Geoparcurilor (European Geoparks Network – EGN), desfășurată în orașul Hațeg, a reunit reprezentanți ai teritoriilor geoparc cu recunoaștere UNESCO din 28 de țări. A fost pentru prima dată când România a găzduit un eveniment UNESCO de o asemenea anvergură în primul Geoparc Internațional UNESCO din țara noastră și din Europa de Est – Geoparcul Țara Hațegului.

La finele lunii martie, la Hațeg au avut loc întâlnirile forurilor de conducere ale geoparcurilor europene: Comitetul Consultativ și Comitetul de Coordonare. Participanții la întâlnirea găzduită de Geoparcul Țara Hațegului au votat ca evenimentul EGN din primăvara anului viitor să fie găzduit de geoparcul Kula – Salihli din Turcia. Și tot anul viitor, în urma voturilor participanților, conferința Rețelei Europene a Geoparcurilor, care se desfășoară o dată la doi ani, va avea loc în Geoparcul Reykjanes din Islanda. Evenimentul de la Hațeg a avut o importanță majoră și pentru pașii făcuți în direcția unei strategii de funcționare comună și în definirea guvernanței financiare a EGN. Ultima parte a evenimentului a fost dedicată vizitelor în teren. Participanții la întâlnire au avut de ales între trei trasee. Unul dintre acestea i-a dus pe urmele paleontologului Franz Nopcsa și ale dinozaurilor pitici. Cel de-al doilea traseu a fost dedicat descoperirii moștenirii lăsate în Țara Hațegului de vulcani, în comuna Densuș, și de romani, la Sarmizegetusa Ulpia Traiana. Cel de-al treilea traseu le-a făcut cunoștință oaspeților străini cu Castelul Huniazilor și Cetatea Devei, în scopul promovării valorilor întregului județ.

„Hațeg este acum capitala a 94 de geoparcuri europene, iar valorile și patrimoniul acestui teritoriu s-au făcut cunoscute în Rețea, în întreaga Europă și în întreaga lume. Sperăm că acest lucru va contribui și la dezvoltare pentru că acest geoparc, dar și toate celelalte geoparcuri, sunt comori ascunse, iar descoperirea acestui tezaur îi face pe cetățenii europeni să devină conștienți de importanța acestor locuri. Ne așteptăm la un flux de oameni interesați să le viziteze și să învețe, la fața locului, despre acest patrimoniu unic“, a afirmat prof. univ. dr. Nickolas Zouros, președintele Rețelei Globale a Geoparcurilor, la conferința de presă din cadrul întâlnirii EGN.

Administrat de Universitatea din București

Ceea ce evidențiază Geoparcul Țara Hațegului în cadrul EGN este administrarea asigurată de Universitatea din București. De altfel, este singurul geoparc european care creează o punte de legătură între lumea academică și comunitatea locală.

„Universitatea investește bani, timp și energie în Geoparc, la distanță de București, pe de o parte pentru că una dintre misiunile noastre este aceea de a dezvolta comunitățile, de a da ceva înapoi societății și comunităților locale. Pe de altă parte, pentru că noi credem că educația trebuie făcută nu numai în amfiteatre și în biblioteci, ci trebuie făcută și pe teren, acolo unde se întâmplă lucrurile. De aceea Universitatea din București a susținut și va susține în continuare proiecte de acest gen. Suntem implicați împreună cu colegii noștri și în cel de al doilea geoparc UNESCO din România, Ținutul Buzăului, și vom sprijini și aplicațiile pentru celelalte geoparcuri“, a precizat prof. univ. dr. Marian Preda, rectorul Universității din București.

„Fiind o echipă a Universității din București, am putut dovedi că Universitatea este un partener al comunității locale. În organizarea acestui eveniment s-a implicat și ne-a susținut toată lumea, de la Consiliul Județean, la primării și la partenerii locali, de la voluntari, la oameni din comunitatea locală. De fapt, Geoparcul înseamnă parteneriat și acum am avut posibilitatea să le dovedim și colegilor noștri din Rețea că avem această capacitate, că Țara Hațegului e un geoparc real, un geoparc al oamenilor. În fapt, geoparcul e un fel de universitate în aer liber“, a menționat lect. dr. Alexandru Andrășanu, directorul Geoparcului Internațional UNESCO Țara Hațegului.

„Numai în asemenea locuri, având conștiința că faci ceva util comunității, putem realiza într-adevăr ce ne dorim, o creștere a acestei minunate regiuni care are toate condițiile să fie în vârf. În cazul geoparcurilor nu contează ierarhia, dar contează enorm să își valorifice potențialul“, a spus prof. dr. Dan Grigorescu, primul director al Geoparcului Internațional UNESCO Țara Hațegului.

Referitor la această legătură pe care geoparcul o face între comunitatea locală și cea academică, un element de noutate în cadrul acestor întâlniri ale membrilor EGN l-a constituit organizarea unei sesiuni deschise. Participanții la eveniment au avut posibilitatea să întâlnească parteneri ai Geoparcului, de la nivel local până la nivel universitar, să afle de la ei detalii despre proiectele derulate în Țara Hațegului și să identifice noi modalități de colaborare prin proiecte internaționale comune.

„Interacțiunea cu comunitățile locale și cu mediul academic, cu universitățile, reprezintă o caracteristică distinctă a conceptului de geoparc internațional UNESCO. Cred că geoparcul Țara Hațegului este un exemplu excepțional în acest sens. Vedem o cooperare foarte strânsă cu comunitatea în care suntem oaspeți, în care oamenii fac eforturi să susțină Geoparcul și Universitatea din București. Este o relație cu adevărat unică și sperăm să fie o sursă de inspirație și pentru alte geoparcuri“, a precizat Kristof Vandenberghe, șeful secției Științele Pământului și Reducerea Riscului Geohazardelor și secretar al Programului pentru Geoștiințe și Geoparcuri din cadrul UNESCO.

Succes la nivel mondial

Participanții la cea dea 47-a întâlnire a EGN au fost foarte încântați să descopere Geoparcul Țara Hațegului și o parte din România. De asemenea, au apreciat efortul comun de organizare, din partea echipei, a voluntarilor pentru Geoparc și a partenerilor geoparcului.

„Doresc să vă transmit mulțumirile mele cordiale și presupun că sunt în asentimentul tuturor membrilor EGN din Comitetul de Coordonare care au avut privilegiul de a vă vizita geoparcul și de a experimenta ospitalitatea, căldura și prietenia oferite de oamenii locului. Astfel de întâlniri dau valoare EGN și ne ajută să progresăm prin spirit voluntar și sinergic pentru un viitor mai bun pentru comunitățile noastre și la nivel de cooperare în Rețea. Disponibilitatea tuturor participanților de a depăși orice obstacole și de a fi prezenți în acest geoparc minunat, de a discuta, de a se întâlni față în față și de a proiecta viitorul nostru comun este cel mai puternic indicator că vremurile întunecate ale COVID-ului au fi trecut, găsindu-ne mai puternici decât înainte“, este mesajul transmis de dr. Charalampos Fassoulas, vicecoordonator al EGN, după întâlnirea de la Hațeg.

Rețeaua Europeană a Geoparcurilor a fost creată în anul 2000 și reunește în prezent 94 de teritorii din 28 de țări de pe continentul nostru. Conceptul de geoparc s-a bucurat de succes la nivel mondial, astfel că în anul 2004 s-a constituit Rețeaua Internațională a Geoparcurilor (Global Geoparks Network – GGN) care, în 17 noiembrie 2015, a obținut recunoașterea UNESCO prin Programul pentru Geoștiințe și Geoparcuri. La nivel mondial, sunt 177 de geoparcuri, din 46 de țări din întreaga lume, membre ale GGN. Numărul geoparcurilor UNESCO crește în fiecare an, pe măsură ce noi teritorii sunt evaluate și acceptate ca membre ale acestui important organism internațional. (I.B.)

Geoparcul Internațional UNESCO Țara Hațegului cuprinde întreaga Țară a Hațegului și are statut de sit UNESCO, parte a Programului Internaţional pentru Geoştiinţe şi Geoparcuri, care reuneşte 177 de teritorii din 46 de ţări incluse în Reţeaua Globală a Geoparcurilor, stabilite în urma unui proces de selecţie şi validare. Administrarea statutului de Geoparc Internațional UNESCO este realizată de Universitatea din Bucureşti. Geoparcul este un teritoriu cu valori naturale şi culturale, un program de dezvoltare durabilă, un brand care propune o călătorie în timp, în istoria de 4,6 miliarde de ani a Pământului, o stare de spirit a tuturor celor care doresc să participe la renaşterea unor comunităţi şi este tărâmul de întâlnire ce îi reuneşte pe toţi cei care se simt ataşaţi de valorile tradiţionale, fie că sunt locuitori reali sau virtuali. Geoparcul cuprinde elemente de interes geologic deosebit alături de elemente de interes ecologic, arheologic, istoric și cultural. Dinozaurii descoperiţi în Ţara Hațegului sunt unici în lume, importanța științifică și atractivitatea lor fiind sporită prin descoperirile de cuiburi cu ouă și pui de dinozauri, ale unor mamifere contemporane dinozaurilor și a unei reptile zburătoare gigantice (Hatzegopteryx), din grupul pterosaurilor.

Anul 2022 s-a încheiat cu o veste excepțională pentru România: Comitetul Interguvernamental pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, reunit la Rabat, Maroc, a decis includerea dosarului „Arta cămăşii cu altiţă – element de identitate culturală în România şi Republica Moldova“ în Lista Patrimoniului Imaterial al UNESCO.

De ce cămașa cu altiță

Cămașa cu altiță este una dintre piesele importante ale costumului popular femeiesc și i se mai spune și cămașa femeiască de tip carpatic. Este încrețită în jurul gâtului pe bentiță, cu repartiția ornamentelor potrivit tradiției: pe piept, pe altiță, de-a lungul mânecii, iar lățimile de pânză sunt încrețite în jurul gâtului. Însă, ce-i altița? Pe scurt, este acea „parte a mânecii de pe umerii cămășilor femeiești (...), când e brodată cu cusături“ (Dicționarul Academiei, 1907), „broderie lată, făcută cu arnici sau cu mătase pe umerii iilor“ (Dicționarul explicativ al limbii române, 1958); lat. altitia provine din lat. altus-a-um, adj. = „înalt“.

„După cum știm, în Europa Centrală, cea de Est și de Sud-Est se poartă cămăși albe cu broderie, de aceea specialiștii au fost nevoiți să identifice foarte clar ce anume ne dorim să avem ca element protejat. Și de aici apare această expresie ca element de identitate culturală. S-a căutat acea cămașă, dintre multele cămăși pe care noi le avem, care ne reprezintă și ne face să simțim România. Cămașa cu altiță nu este de ieri, de azi un element de identitate culturală, deci putem spune că la această reușită se lucrează de mai bine de 100 de ani, de când doamnele din înalta societate, Regina Maria și chiar Regina Elisabeta au selectat dintre toate cămășile de la noi tocmai cămașa cu altiță pe care au considerat-o cea mai reprezentativă și versatilă pentru a putea fi adaptată în cât mai multe zone ale țării“, a precizat Ioana Corduneanu, fondator Semne Cusute.

Realizarea dosarului nu a fost simplă, a necesitat multă muncă, implicare, documentare, iar de aceste aspecte s-au ocupat numeroase persoane, instituții și organizații din România și Republica Moldova. Este vorba despre un dosar complet, în care se regăsesc, printre altele, informațiile necesare pentru identificare cămășii cu altiță, precum și elementele sau acțiunile ce o pot pune în pericol. În același timp, dosarul cuprinde viabilitatea elementului în prezent și prezintă răspândirea, pe teritoriul României, a practicilor și tehnicilor legate de coaserea și purtarea cămășilor cu altiță. Un loc aparte a fost rezervat prezentării elementelor socio-culturale asociate cămășii cu altiță, funcției sale comunicaționale, stării actuale a elementului, precum și cadrului general de protejare, conservare și salvgardare a acestuia, cu măsurile generale și punctuale. Conform studiilor, cămașa cu altiță este răspândită, în prezent, în Moldova, Bucovina, Oltenia, Muntenia și sudul Transilvaniei.

„Altița în sine este o bucată de pânză dreptunghiulară care se încrețește în partea de sus și care, prezintă elemente de identitate națională, regională și chiar personală cusute cu acul. Această cămașă pleacă de fapt de la o revoluție în design, care presupune găsirea unui element care să lege pieptul de spate într-un fel confortabil și care să se așeze bine pe umăr. Este un croi foarte inteligent și ochios deoarece zona în care este amplasată este foarte aproape de față și complimentează trăsăturile. Este bucata cea mai încărcată de broderie și de semnificație“, a mai precizat Ioana.

Cine mai coase

Ce-i drept, în ultimii ani parcă s-a reactivat dorința de a purta cămăși naționale, au existat și există tot felul de acțiuni care îndeamnă redescoperirea portului popular, însă nu toți care poartă astfel de obiecte vestimentare știu cum să le identifice. Nu foarte mulți sunt cei care dețin cămăși vechi și care păstrează elemente autentice conform zonei, predomină cei care îmbracă tot felul de bluze de inspirație tradițională, departe de ceea ce numim tradițional, confecționate în serie în cine știe ce țări din Asia. Nu asta înseamnă cămașă națională și ar trebui să dedicăm un pic de timp în dobândirea de informații pentru a le putea transmite mai departe generațiilor viitoare.

Există numeroase comunități în care se cos ii, există meșteri populari care încă respectă motivele și specificul cămășilor, iar informațiile sunt la îndemâna oricui prin intermediul Internetului. Ar fi bine să reînvățăm ce înseamnă a coase acasă o cămașă sau măcar să o identificăm pe cea care are mii de împunsături de ac și să nu numim ie sau cămașă națională orice obiect vestimentar care are elemente tradiționale.

„Toate elementele de Patrimoniu imaterial sunt importante, ele ne aduc recunoaștere și prestigiu. Însă trebuie să înțelegem că această recunoaștere implică și elementele de risc ce pot interveni în evoluția cămășii cu altiță. Instituțiile, Ministerul Culturii ar trebui să pregătească, pe de o parte, strategii pentru a-i susține pe purtătorii acestor tradiții și, pe de altă parte, pentru a minimiza aceste riscuri. Pe lista Patrimoniului UNESCO nu se află elemente care sunt doar frumoase, ci elemente valoroase și frumoase aflate în pericol. Cămașa cu altiță este vie și frumoasă, dar se află și în pericol și fiecare dintre noi ar trebui să citească dosarul până la capăt pentru a înțelege cu adevărat care sunt primejdiile și e necesar să lucrăm împreună cu instituțiile pentru a o proteja“, a afirmat Ioana Corduneanu.

Larissa DINU

Călătoria în Guyane am început-o în Surinam (Guyana Olandeză), după un drum de vreo nouă ore cu avionul de la Amsterdam la Paramaribo. Ne-au întâmpinat fețe zâmbitoare de toate culorile și o căldură tropicală cu multă umezeală.

Surinam are aspectul unui copac al cărui trunchi se sprijină pe țărmul Oceanului Atlantic datorită râurilor pe care le colectează în drumul său. Pădurea tropicală ocupă 90% din teritoriu, iar populația este de aproximativ șapte sute de mii de locuitori.

Aveam să constatăm că am ajuns într-un ținut ce poate fi luat ca model de societate multiculturală, de conviețuire interetnică și religioasă. Am întâlnit oameni de origini etnice diferite, ţinând cont că în fosta colonie olandeză trăiesc: europeni, afro-americani, chinezi, indieni, amerindieni, evrei, indonezieni și mai nou brazilieni, fiecare cu istoria, religia și obiceiurile lui. Chiar și în ținuturile acoperite de junglă, aparent de nepătruns, ne-am simțit în siguranță și am fost primiți cu bucurie de localnicii din cele mai îndepărtate așezări.

Paramaribo „orașul de lemn“

Paramaribo este un oraș inedit cu aspect colonial, clădiri vechi cu o arhitectură versatilă, un exemplu unic de îmbinare a stilurilor olandez, britanic, creol şi asiatic. O impresie deosebită fac clădirile din centrul istoric care este trecut în patrimoniul mondial UNESCO. Sunt construite în stilul arhitectural olandez, dar din lemn de esență rară utilizat de amerindieni.

Edificiile religioase sunt și ele impresionante. Catedrala Sfinții Petru și Pavel este spațioasă, construită din lemn și are o arhitectură pe care nu am văzut-o nicăieri în altă parte. Moscheea și sinagoga sunt și ele de neuitat datorită faptului că sunt practic alăturate, despărțite doar de un gard. Ambele sunt foarte mari, moscheea chiar arată mai ceva ca în multe țări predominant musulmane. Se știe că în Surinam au fost mulți evrei în vremea colonială, implicați în companiile care exploatau resursele naturale, iar musulmanii au venit mai târziu din India si Indonezia.

Însoțiți de ghidul local am văzut în centrul orașului Piața Independenței în care se află  Palatul Prezidențial și Adunarea Națională, iar în apropiere Parcul Palmierilor.

Am vizitat și Fortul Zeelandia, unul dintre locurile unde s-au stabilit primii coloniști. A fost construit în 1640 pentru a apăra zona Paramaribo, iar începând cu 1872 a fost folosit ca închisoare. În 1972 aici s-a deschis Muzeul Național al Surinamului. Colecțiile existente în muzeu sunt diverse: arheologie, etnografie, artă, obiecte din perioada colonială, textile, fotografii din diferite perioade și chiar colecții de publicații locale. A fost o adevărată lecție de istorie de care îmi amintesc cu mare plăcere.

Am făcut fotografii, ne-am plimbat, am interacționat cu localnicii. Într-un cuvânt, turul panoramic a fost unul memorabil.

Dar povestea mea despre Surinam nu s-a terminat, așadar vă îndemn să rămâneți alături de mine. Călătoria continuă.

Teritoriul Surinam, populat inițial de triburi amerindiene, a fost descoperit de Cristofor Columb în anul 1498, dar primii europeni care au debarcat au fost Juan de la Cosa şi Amerigo Vespucci în 1949. Aceștia nu au găsit metale prețioase şi au abandonat ideea de a coloniza zona. Abia la începutul secolului al XVII -lea se stabilesc aici primii coloniști europeni (olandezi şi englezi).

Prin tratatul anglo-olandez de la Breda, din anul 1667, teritoriul este cedat Olandei în schimbul insulelor Manhattan. Până în anul 1975, când țara a devenit independentă, s-a numit Guyana olandeză, iar de atunci Surinam, nume ce provine de la fluviul care o traversează de la sud la nord.

Teofilia Banu

GALERIE FOTO

La sfârșitul anului trecut, Asociația Ținutul Buzăului, în parteneriat cu Universitatea București și Consiliul Județean Buzău, a anunțat că a depus întreaga documentație pentru ca geoparcul cu același nume să primească statutul de Geoparc Global UNESCO. Acesta este un prim pas care nu garantează însă că forurile internaționale vor accepta zona în patrimoniul mondial al Organizației Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură. Dar nici nu ar fi vreun motiv anume ca dosarul să fie respins. Deocamdată, în decembrie, documentația a fost verificată de specialiștii Programului de Geoștiințe și Geoparcuri al UNESCO de la Paris, iar anul 2021 este unul plin de evaluări, inclusiv la fața locului. Dacă vor fi îndeplinite 99 din cele 101 de criterii obligatorii, Buzăul ar intra într-o rețea a celor mai atractive locuri de pe glob.

În România au fost declarate geoparcuri Platoul Mehedinți și Țara Hațegului (al Dinozaurilor), ultimul fiind acceptat în Rețeaua Europeană a Geoparcurilor, iar din 2015 este sit UNESCO. Forumul Național al Geoparcurilor susține candidaturile Ținutului Buzăului și Olteniei de sub Munte pentru obținerea statutului de geoparc internațional UNESCO. Într-o definiție scurtă, geoparcul este un „teritoriu ce cuprinde elemente de interes geologic deosebit, alături de elemente de interes ecologic, arheologic, istoric și cultural. Caracteristicile geologice sunt cuprinse într-un număr de situri de importanță științifică, educațională sau estetică, reprezentative pentru un anumit moment din istoria Pământului ori pentru anumite evenimente sau procese geologice“. (sursa: Agenția Națională pentru Arii Naturale Protejate). Geoparcul Ținutul Buzăului se descrie ca având mărturii din formarea de milioane de ani a Terrei, comori culturale, legende, povești, locuri și priveliști unice.

Comorile naturale din Ținutul Buzăului

Ținutul Buzăului este un teritoriu complet rural din nord-estul județului, cu o populație de 43.000 de locuitori, care se întinde pe o suprafață de aproape 103.600 ha, suprapusă localităților Colți, Cozieni, Bozioru, Odăile, Brăești, Cănești, Chiliile, Lopătari, Bisoca, Mânzălești, Vintilă Vodă, Sărulești, Valea Salciei, Beceni, Scorțoasa și Berca. Zona este foarte cunoscută pentru Vulcanii Noroioși, chihlimbarul de la Colți, sarea de la Meledic, Focul Viu, pentru peșterile în sare și peisajele rurale. La acestea se adaugă valori culturale deosebite, cum ar fi așezările rupestre sau Muzeul de chihlimbar de la Colți.

Vulcanii Noroioși de la Pâclele Mari și Pâclele Mici (Berca) sunt pseudovulcani, denumiți și vulcanii de glod, rezultați în urma  amestecului apelor subterane cu gazele naturale care, în expansiunea lor, dezagregă rocile și le transformă într-o pastă noroioasă. Ajunsă la suprafață, aceasta se revarsă sub forma unor torenți ce se răspândesc în jurul unui punct în centrul căruia se află un mic crater. Cutremurul din 1977 a determinat apariția sau reactivarea a numeroși vulcani noroioși la Tulburea, Bădila, Pănătău și Valea Muscelului. Cea mai frumoasă descriere a vulcanilor de la Pâclele Mari și Mici îi aparține lui Alexandru Odobescu în Pseudo-kinegeticos (în greacă, fals tratat de vânătoare): „Dacă nu știți și n-ați văzut, să vă spun eu că acolo și-a așezat necuratul cazanele cu smoală clocotită; pe sub pământ gâlgăie și fierbe glodul noroios, mai rece ca gheața, mai negru ca ceața, apoi, pe guri căscate prin tot ocolul acestei văi fără de scursoare, țâșnește tina în sus, când de-o șchioapă, când de-o palmă, când de-un stânjen și mai mult.“

Chihlimbarul (ambră galbenă) este denumit de localnici în mai multe feluri: „piatra soarelui“ pentru că se găsește în albiile râurilor, după ploaie, strălucind în soare; „piatra sărăciei“ fiindcă nu aducea niciodată bogăție celor care-o găseau; „piatra sănătății“ deoarece se poartă la gât și aduce tămăduirea unor boli. Culoarea chihlimbarului este galbenă ca mierea, transparentă sau opacă, pură sau cu inserții roșiatice, până la portocaliu. Uneori conține bule de aer, cetină de brad, spori de mușchi și are nuanțe precum violet, negru, albastru, roșu, verde, acesta din urmă fiind cel mai prețios. Vârsta chihlimbarului este apreciată până la 260 milioane de ani. Provine din rășina din acele vremuri. Aceasta, cu timpul, s-a solidificat ca o substanță amorfă, fără să fie un mineral. Depozitul de la Colți a fost exploatat până în urmă cu câteva zeci de ani. În localitate a fost creat în 1979 un muzeu al chihlimbarului, probabil cel mai vizitat obiectiv din zonă.

Platoul Meledic (Mânzălești și Lopătari) este situat între Valea Jgheabului, Pârâul Meledic, Izvorul Sărat, Valea Sării și Valea Slănicului, are versanți abrupți, fiind constituit în cea mai mare parte din depozite de sare pe care s-au format doline, iar argilele care acoperă sarea au permis acumularea unor lacuri cu apă dulce. De altfel, întreaga zonă de dealuri a Buzăului este plină de sare, cele mai cunoscute fiind acumulările de la Lopătari, Mânzălești, Bisoca și Sări. Pe platou se află o rezervație mixtă geologică, speologică, zoologică, botanică și, recent, zona a fost propusă ca Sit Natura 2000. Aici sunt 20 de peșteri de sare unice în Europa, cele mai cunoscute fiind cele de la Săreni și Mânzălești.

Piatra Albă „La Grunj“ (Mânzălești) este declarată monument al naturii, cu statut de rezervație geologică. Unică în întreg spațiu al Curburii Carpaților, are 18 metri înălțime și un diametru de aproximativ 15 metri. Este un martor al eroziunii, formată din tufuri dacitice de culoare alb-cenușiu-gălbui, de vârstă badeniană (miocenul mediu), tot ansamblul fiind prins între straturi de marne  și gresii. Se consideră a fi o urmă a vulcanilor preistorici.

Focurile vii (eterne) sunt prezente în apropierea satului Terca, Lopătari, având ca sursă emanația de gaze naturale care ies la suprafață prin fisurile scoarței terestre, formând flăcări aprinse de razele solare. Se pot vedea flăcări care izbucnesc din pământ și care se înalță în bătaia vântului, iar alteori abia pâlpâie. Ele se pot stinge, iar pe vreme ploioasă se observă cum bolborosește apa în locurile pe unde iese gazul.

Trovanții sau Babele de la Ulmet (Bozioru) sunt depozite de nisip și stratificații de gresii cimentate și modelate în timp de agenții naturali (vânt, ploaie etc.), creând forme dintre cele mai variate și spectaculoase (sfere, ovoide, alungite, îngemănate), ce pot fi asociate cu forme zoomorfe (reptile, păsări, melci) sau antropomorfe (rachete, farfurii, tobogane, coloane etc.). Trovanții au dat naștere unor legende, iar una dintre acestea spune că sunt „trecători spre lumea de dincolo“. La Bozioru s-a amenajat Muzeul Formelor, deschis în anul 2018, aici putând fi descifrate tainele formării trovanților cu ajutorul realității augmentate.

La tot acest spectacol – să-i zicem geologic – am putea adăuga așezările rupestre de la Bozioru, Colți, Cozieni și Brăești: ansamblul Aluniș, schiturile Agatonul Nou, Agatonul Vechi, Crucea Spătarului, Fundătura, Porfirie, Piatra Șoimului, Peștera lui Iosif etc., dar și peisajul dintr-un relief fragmentat și, poate tocmai din această cauză, absolut rar. Geoparcul nu aduce nicio restricție locuitorilor, în sensul de a le limita activitatea, dar beneficiile rezidă din aceea că zona va deveni una de prestigiu, cunoscută la nivel internațional și se așteaptă un aflux de vizitatori. Astfel se contribuie la dezvoltarea unui turism responsabil și, pesemne, la întoarcerea acasă a tinerilor.

Maria BOGDAN

Luni, 29 martie 2021, România, împreună cu Republica Moldova, au depus dosarul multinațional „Arta cămășii cu altiță - element de identitate culturală în România și Republica Moldova” pentru înscrierea elementului în Lista reprezentativă a elementelor de patrimoniu cultural imaterial a umanității UNESCO.

Dosarul a fost realizat cu participarea grupurilor naționale de experți din România și Republica Moldova, elaborarea sa fiind coordonată de către Ministerul Culturii din România. Din grupul de lucru al Ministerului Culturii din România au făcut parte experți, profesori ai Facultății de Litere a Universității București, cercetători ai Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” , al Academiei Române, dar și cercetători și muzeografi ai Muzeului Național al Țăranului Român, Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti”, Muzeului Olteniei, Complexul Național Muzeal ASTRA - Sibiu și Muzeul de Etnografie Brașov.

În perioada 2020-2021, experții din cele două țări au desfășurat o activitate susținută de documentare, cercetare, filmare și repertoriere a purtătoarelor de competențe din mai multe zone. Au fost astfel urmărite evoluția și viabilitatea tehnicilor de realizare a cămășii cu altiță în actualele comunități rurale și urbane din România și Republica Moldova.

Elementul „Cămașa cu altiță” figurează în Repertoriul Patrimoniului Cultural Imaterial din România, vol. 1, 2009, ediție tipărită și online. În luna ianuarie 2021, s-a elaborat documentul de înscriere a elementului de patrimoniu cultural „Arta cămășii cu altiță - element de identitate culturală în România” în Inventarul național al elementelor vii de patrimoniu. Acesta a fost realizat de experți din cadrul Comisiei Naționale pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial a Ministerului Culturii, în colaborare cu specialiști cercetători științifici, etnologi și teoreticieni de artă.

Fișa de Inventar a Artei cămășii cu altiță – element de identitate culturală în România a fost inclusă în Inventarul Național al elementelor Patrimoniului Cultural Imaterial Pentru România, organismul științific de specialitate din cadrul Institutului Național al Patrimoniului, din subordinea Ministerului Culturii. 

Documentele reunite în dosarul de candidatură UNESCO ilustrează complexitatea problematicii acestui element reunind următoarele aspecte: denumirile locale/regionale ale elementului și arealul de manifestare, punctându-se croiul și tipologia cămășii cu altiță, răspândirea elementului pe teritoriul României în secolele al XIX-lea și al XX-lea, cu transpunerea cartografică, în conformitate cu Atlasul Etnografic al României, vol. IV, Portul.

De asemenea, dosarul cuprinde viabilitatea elementului în prezent și prezintă răspândirea, pe teritoriul României, a practicilor și tehnicilor legate de coaserea și purtarea cămășilor cu altiță. Reperele istoriografice și etnografice completează imaginea elementului din perspectivă temporală, demonstrând importanța sa atât în viața comunităților rurale, cât și a elitelor.

Sunt prezentate etimologia cuvântului altiță, diversitatea regională a elementului, cu menționarea materiilor prime, a instrumentarului de lucru, a croiului, a modalităților de structurare a decorului, a motivelor decorative, a tratării lor plastice și a cromaticii.

Un loc aparte a fost alocat prezentării elementelor socio-culturale asociate cămășii cu altiță, funcției sale comunicaționale, stării actuale a elementului, precum și cadrului general de protejare, conservare și salvgardare a acestuia, cu măsurile generale și punctuale.

Studiul comparativ privind materiile prime, tipurile de croi, structura, decorul, ornamentele și cromatica s-a făcut spațial și temporal. Cercetările zonelor etnografice de manifestare a cămășii cu altiță au atestat răspândirea acesteia, în prezent, în Moldova, Bucovina, Oltenia, Muntenia și sudul Transilvaniei și au oferit detalii semnificative cu privire la existența vie a elementului. Documentul semnalează continuitatea artei cămășii cu altiță pe teritoriul României și în Moldova de peste Prut, semnificativă pentru definirea sa ca marcă identitară menită să asigure coeziune și apartenență. Totodată, în dosar sunt menționate măsuri și strategii de conservare, protejare și salvgardare a elementului, precum și riscuri în legătură cu elementul și practicanții.

Dosarul de nominalizare va fi evaluat în cadrul celei de-a 17-a sesiuni a Comitetului Interguvernamental pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial din noiembrie/decembrie 2022.

Mai multe informații despre Arta cămășii cu altiță - element de identitate culturală în România: https://patrimoniu.ro/images/imaterial/camasa-altita/camasa-altita.pdf 

Sursa: cultura.ro

Când am poposit la Saschiz (Mureș) – se întâmpla cu foarte mulți ani în urmă și apoi vizitele s-au repetat – prima dată am auzit o legendă, asta și pentru că miturile aproape că fac parte din fibra noastră. Se zice că Cetatea Țărănească, poziționată pe un deal, ar fi legată, printr-un tunel pornit dintr-o fântână, de Ansamblul Bisericii Evanghelice Fortificate din centrul așezării. Bineînțeles că nu sunt dovezi în acest sens, dar cumva povestioara îl face pe vizitator să exploreze cu altă simțire și alți ochi obiectivele turistice și satul, în totalitatea sa.

Situată la graniță cu Brașov, pe magistrala rutieră E 60, comuna Saschiz își are numele trecut într-o listă rară a patrimoniului cultural UNESCO. Din anul 1998, satul care a împrumutat numele comunei a fost înscris pe lista Organizației Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură ca extensie a sitului „Biertan“, acceptat ca atare în 1993. Zona protejată UNESCO are o suprafață de 120 de hectare și se suprapune vetrei satului, având ca punct central Biserica Evanghelică Fortificată și Cetatea de refugiu. Zona de protecție a sitului Saschiz înseamnă alte 200 de hectare, dispuse în jurul zonei protejate. Așadar, avem un total de 320 ha care trebuie să urmeze o politică strictă de conservare a valorii culturale de rang universal.

Scurtă incursiune în istoria localității

Comuna, formată din satele Saschiz, Mihai Viteazu (poziționat tot pe E 60, la 8 km de centrul administrativ) și Cloașterf (la 1 km de E 60 și 7 km față de Saschiz), este situată într-un zonă cu relief oarecum particular. Pe teritoriul său se regăsesc 96,30 kmp din situl Sighișoara-Târnava Mare (desemnat pentru conservarea a 18 tipuri de habitate naturale), 51,16 kmp din situl Hârtibaciului (pajiști și fânețe extensive), Vulcanii Noroioși și Cheile Saschizului. Însă valoarea cea mai de preț vine din construcțiile fortificate ridicate de sași cu sute de ani în urmă, recunoscute prin cuprinderea lor în lista patrimoniului mondial UNESCO. De altfel, o incursiune în trecutul localității ne arată că Saschizul s-a dezvoltat pe structura unei așezări neolitice, însă prima atestare scrisă apare în 1267 pentru satul Cloașterf, în 1308-1310 pentru Saschiz și în 1341 pentru Mihai Viteazu. Începând cu anul 1347 s-a ridicat Cetatea Țărănească din Saschiz, în 1493-1525 s-a construit Biserica evanghelică fortificată, iar prin anii 1521-1524 s-a zidit biserica-cetate evanghelică din Cloasterf (pe locul alteia, edificată tot de sași, în 1353). În 1419 localitatea figura ca oraș cu mai multe bresle, cu școli, spital, baie comunală și judecătorie. Mai târziu, în 1678, Saschizul a intrat sub administrația Sighișoarei, printr-o hotărâre a Dietei Transilvaniei. Astăzi, așezarea are în jur de 1.900 de locuitori, peste 80% fiind români; doar în jur de 70 de sași au mai rămas pe aceste meleaguri.

Proiecte europene pentru renovarea monumentelor UNESCO

Poate aceste unicate vor conferi localității un profil de dezvoltare turistică fiindcă, în rest, resursa principală este legată de agricultură (cereale, creșterea animalelor) și silvicultură. Pe lângă proiectele de modernizare a infrastructurii locale (rutieră, educațională, de utilități-apă, canalizare și de servicii), autoritățile locale s-au concentrat pe punerea în valoare a patrimoniului cultural. Unul dintre acestea, „lucrări de reparații, conservare și introducere în circuitul turistic la Ansamblul Bisericii Evanghelice Fortificate Saschiz, în valoare de 2,23 milioane de lei (POR 2014-2020), a fost finalizat, iar celălalt, denumit „restaurarea cetății de refugiu din sec. al XIV-lea“, în cuantum de 8,49 mil. lei (POR), se află în curs de realizare.

l Biserica evanghelică fortificată „Sf. Ștefan“ a fost construită în stil gotic, între anii 1493-1525, pe locul unei bazilici romane, de către coloniștii sași din localitate, având dublă utilitate, biserică și fortificație. Aceasta a fost împrejmuită cu un zid exterior de 9 m înălțime. Mobilierul intern este preponderent baroc, mai puțin stranele din pronaos, care sunt bogate în sculpturi. Din exterior, edificiul seamănă realmente cu un bastion, cu arcuri deasupra contraforților de piatră și cărămidă, având și un etaj fortificat, suprapus peste navă și cor, cu un „drum“ de strajă deasupra arcurilor masive. Turnul – simbol al localității – este amplasat la nord de biserică, la o distanță de 10 metri, fiind considerat a fi una dintre cele mai frumoase construcții medievale din Transilvania. Acesta seamănă cu Turnul cu Ceas din cetatea Sighișoara, fiind decorat cu 12 lucarne și țigle smălțuite colorate. Din păcate, în proiect n-a fost cuprinsă și reabilitarea clopotelor, a statuetelor și a ceasului; pentru unele s-au găsit fonduri, pentru altele, proprietarii imobilului – Biserica Evanghelică CA Saschiz – caută resurse financiare.

l Cetatea Țărănească a fost ridicată de sași, începând cu anul 1347, la aproape 4 km nord de localitate, pe un deal (al Cetății) dispus la o altitudine de 681,5 m. Construcția este un poligon neregulat, cu lungimea și lățimea maximă de 90 m, respectiv, 52 m. Zidul de incintă avea 10 m (astăzi se mai păstrează resturi), iar pe parcurs au fost construite și șase turnuri: Turnul de Pază, Turnul Porții, Turnul Preotului, Turnul Voievodal, Turnul Muniției sau al Pulberăriei și Turnul Școlii. În curtea interioară se mai aflau un heleșteu și o fântână, despre care legenda spune că ar fi legată, printr-un tunel, cu biserica fotificată din centrul comunei. În timpul invaziei otomane, cetatea – foarte greu de cucerit – a servit ca loc de refugiu, unde nobilii își depuneau inclusiv averea. Construcția a fost bine întreținută până în 1940, când, la ordinul lui Hitler, sașii au fost strămutați în Germania, iar alții au fost deportați în Rusia, în 1945. Atunci a început distrugerea cetății de către locuitorii ne-sași ai așezării, care au folosit-o ca sursă de materiale de construcție. A fost ruinată și uitată până în 2004, când Primăria Saschiz a curățat coasta dealului de copaci, voluntarii au construit drumul până la cetate, iar acum, iată, edificiul se reabilitează cu bani europeni. Specialiștii cred însă că ar fi nevoie de cam 6 milioane de euro pentru o renovare completă.

Chiar dacă nu face parte din situl UNESCO, Biserica Evanghelică fortificată „Sf. Nicolae“ din Cloașterf, are o valoare cel puțin egală cu celelalte monumente istorice. Zidită în 1353, distrusă în totalitate, reconstruită între anii 1521-1524, ansamblul conține biserica fortificată, zidul de incintă, turnurile de apărare și locuința preotului. De altfel, aici se păstrează singura inscripție din Transilvania cu numele unui ziditor: „În 1524 a fost terminată construcția prin mine Stephan Ungar, zidar din Sighișoara.“ Interesant este că, până la plecarea sașilor, satul Cloașterf era denumit și „Mica Vienă“. Numele ar sugera bogăția locuitorilor, cum spune și o vorbă a locului: „în șurile cloștorfenilor puteai întoarce tractorul cu remorca“, ceea ce, desigur, ar duce cu gândul că populația era foarte înstărită.

Maria BOGDAN

Când întrebi ce-ar trebui să vizitezi în Maramureș, răspunsul vine instantaneu: Cimitirul Vesel de la Săpânța. Pe Internet se generează 570.000 de rezultate în 65 de secunde. Sau Bârsana, una dintre cele 8 biserici din patrimoniul UNESCO, cu peste 2 milioane de rezultate în motoarele de căutare. Ori mocănița de pe Valea Vaserului, singura din Europa pe care mai circulă locomotive cu abur. În fine, Maramureșul în sine a fost accesat de vreo 8,5 milioane de ori numai pe cel mai popular brand de Internet din lume. Adevărul este că acest colț de țară este aproape un tezaur spiritual al nației. Dincolo pe peisajele rurale unice, aici regăsim România pură, așa cum o fi fost ea odată, cu o conservare extraordinară a portului și obiceiurilor populare. Poate soarta Maramureșului Istoric, de a fi retezat între două țări, i-a determinat pe locuitori să nu renunțe la nimic din cultura care i-a adus prin veacuri până astăzi, aproape neschimbați.

Realitatea este că Maramureșul trebuie luat la pas. Văzut aproape loc cu loc, nicicum din goana mașinii. Este fabulos primăvara, în mai-iunie, când mijește colțul ierbii și misterios toamna, în coloritul fascinant al codrilor (45% din teritoriu înseamnă zonă muntoasă, dar păcat, mare păcat, de defrișările masive!), care parcă răscolește însăși istoria locurilor. Probabil mirajul se trage și din veacurile petrecute de români când sub unguri, când sub cehi, când sub austro-ungari, cu tot efortul lor de a păstra valorile cu care s-au născut; și, până la urmă, au făcut să triumfe cultura străbună, chiar și cei strămutați de aievea considerându-se la fel de maramureșeni.

O bogăție a naturii fără cusur

Prima și prima dată este de văzut, cum spuneam, natura. Într-un fel parcă neștirbită de om. Mă rog, cândva, fiindcă astăzi avem secvențial și imixtiuni umane nedorite în ceea ce a creat Dumnezeu. Sau Universul. Sau cine o fi creat-o! Și poate o vacanță ar putea începe cu Rezervația Biosferei-Parcul Național Munții Rodnei (împărțită cu Bistrița-Năsăud), cu drumeții care să nu rateze eventual Peștera și Izbucul Izvorul Albastru al Izei sau Rezervația naturală Izvorul Bătrâna. Sau cu Parcul Natural Munții Maramureșului, traversați, la sud, de DN 18 (prin Pasul Prislop), cu oprire în Băile Borșa sau Moisei (loc străvechi, cunoscut mai cu seamă pentru Masacrul din Moisei, din 14 octombrie 1944, printre cele mai violente săvârșite de trupele horthyste în Transilvania de Nord), Vișeu de Sus, Vișeu de Jos, cu o călătoria până la Poienile de Sub Munte. În fine, dacă am vorbi despre locuri rare, un traseu ar trebui să cuprindă Cascada Cailor, Poiana cu Narcise Tomnatec-Sehleanu, Peștera cu Oase de la Poiana Botizii (Munții Lăpușului), Mlaștina Vlășinescu și Iezerul Mare, Creasta Cocoșului, Cheile Tătarului (Desești), Lacul Albastru de la Baia Sprie, Peștera Vălenii Șomcutei, Cheile Babei (Coroieni), Arboretele de Castan de la Baia Mare, Defileul Lăpușului, Platoul Igniș, Tisa Superioară, Valea Izei și Dealul Solovan, Coloanele de la Limpedea (Baia Mare), Pădurea cu Pini Comja, Pădurea de Larice Coștiui, Rozeta de Piatră de la Ilba etc. Dar cum spuneam, oricare sătuc din zona muntoasă sau deluroasă merită în sine văzut, pentru peisajele pline de spectacol. De altfel, ONG-iștii din zonă au schițat un traseu pe bicicletă, care ar porni din Sighetu Marmației și ar continua cu Rona de Jos, Rona de Sus, Vișeu de Jos și Vișeu de Sus, Moisei, Săcel, Săliștea de Sus, Bogdan Vodă, Bârsana, Budești, Târgu Lăpuș, Răzoare, Dealu Corbului, Berchezoaia, Coaș, Copalnic Mănăștur, Plopiș, Baia Mare, Firiza, Săpânța, Câmpulung la Tisa, Valea Hotarului și-napoi la Sighetu Marmației. Ajungând la petrecerea timpului liber, începem cu Mocănița de pe Valea Vaserului, cunoscută în întreaga lume, fiind singura cale ferată forestieră din Europa unde mai funcționează locomotive cu abur. Și am putea continua, pentru iarnă,  cu pârtiile de schi Cavnic, Șuior, Mogoșa, Borșa și Izvoare, iar vara, cu Băile Ocna Șugatag, Coștiui (lac sărat) sau Dragomirești (izvoare minerale sulfuroase), lacurile de agrement Bodi-Mogoșa, Firiza, Nistru etc.

Valori din patrimoniul UNESCO și național

Pe urmă, în Maramureș, e musai să urmărești bogăția spirituală și culturală a zonei. Nu? Ce poți mai bine lega de natură decât arta populară, folclorul, autenticitatea arhitecturii, cultura lemnului, meșteșugurile și tradițiile locale bine conservate? Pur și simplu Maramureșul (alături poate de Bucovina, Alba, Bihor) este leagănul muzicii și creației populare românești! Fără exagerare. Nici nu știm cu care să începem. Poate cu cele 8 biserici de lemn (Budești, Desești, Bârsana, Poienile Izei, Ieud, Surdești, Plopiș și Rogoz) din Țara Maramureșului, Chioarului și Lăpușului, incluse în Lista Patrimoniului Cultural Mondial (UNESCO), toate fiind expresia arhitecturală și a peisajului cultural din zona montană a Maramureșului. Și, în general, nu-s de lepădat toate bisericile din lemn din zonă, vreo 100 cu totul. Lăcașul din Șurdești este considerat cea mai mare construcție sacrală de lemn din lume (72 m înălțime). Ori poate am porni călătoria de la Cimitirul Vesel din Săpânța, cel mai cunoscut obiectiv turistic din Maramureș și poate din lume (cu referire la România), o parte dintre cruci fiind deja incluse în patrimoniul UNESCO. Acesta a fost înființat în anul 1935 de un artist popular local, care a realizat sute de cruci din lemn sculptat, însoțite de scurte poezii, majoritatea cu caracter umoristic. Pe urmă nu am rata meșterii populari în lemn, artă decorativă, dantelă, ceramică, covoare, pălării, măști, păpuși, sculptură, podoabe. Iar aici capătă însemnătate poarta monumentală, specific maramureșeană, fiecare gospodărie care dispune de așa capodoperă spunând o poveste despre vremuri vechi și oameni care au trăit cu simplitate și credință. Ori sunt de urmărit cele patru tipuri de costume femeiești și bărbătești specifice zonelor etnografice Țara Maramureșului, Țara Chioarului, Țara Lăpușului, Țara Codrului. Și să nu uităm de muzica populară a moroșenilor, cu cetera, zongura și doba, însemnând doine și balade, muzica de joc, descântece, țâpurituri, bocete, în general un folclor cu sunete arhaice, provenind probabil din fondul precreștin și înrudindu-se parțial cu muzica din Oaș. Au rămas în arhive melodii ale unor rapsozi de renume, cum ar fi Cioată, din Vadu Izei, Stângău din Borșa, frații Petreuș, din Glod, frații Florea, din Poienile Izei, soții Tudorovici, din Rozavlea, Pop din Săpânța, ceterașul Mițiți Pipaș cu zongurașul Vasalia lui Puțoc, din Iapa, soții Giurgi, din Poienile Izei, Ion Popicu, din Hoteni.

Maria Bogdan

În ultimii ani, Regia Națională a Pădurilor – Romsilva a avut parte de mai multe atacuri concertate, venite în special din partea unor ONG-uri pe mediu. Este vorba de confuzia creată în legătură cu statutul unor păduri (stat sau privat), dar și de scandalurile „defrișărilor ilegale“ care ar avea loc în parcuri naturale și naționale, administrate de Regia Națională a Pădurilor.

O clarificare necesară

Regia Națională a Pădurilor – Romsilva a demarat procesul de înscriere a dreptului de proprietate publică a Statului Român asupra fondului forestier aflat în proprietatea publică și administrat de Romsilva în Sistemul Integrat de Cadastru și Carte Funciară, în baza prevederilor Codului Silvic și a Legii 7/1996 a Cadastrului și Publicității Imobiliare, după cum se arată într-un document primit la redacție.

Romsilva are înregistrate datele în format geospațial – GIS – pentru aproximativ 2,7 milioane de hectare fond forestier aflate în proprietatea publică a statului și în cursul acestui an își propune să înscrie provizoriu la Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară dreptul de proprietate a Statului Român pentru circa un milion de hectare, în evidențele special constituite. Potrivit Romsilva, procesul de înscriere a dreptului de proprietate în numele Statului Român asupra fondului forestier proprietatea publică a statului urmează să fie finalizat în următorii doi ani. Înscrierea dreptului de proprietate se face în baza procedurii operaționale „Intabularea dreptului de proprietate publică a statului asupra fondului forestier“ elaborată de Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară. Procedura folosește elementele de identificare puse la dispoziție de Regia Națională a Pădurilor – Romsilva, iar înregistrarea dreptului de proprietate a Statului Român asupra fondului forestier aflat în proprietatea publică a statului este gratuită. Precizăm că Romsilva administrează 3,14 milioane de hectare fond forestier proprietatea publică a statului.

Evaluarea modului de administrare a pădurilor de patrimoniu

Într-un alt comunicat, directorul general al Regiei Naționale a Pădurilor – Romsilva, Gheorghe Mihăilescu, invită specialiștii Comisiei comune ai Centrului pentru patrimoniul mondial al UNESCO și specialiștii în monitorizare reactivă ai Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii – IUCN – să evalueze modul în care se respectă regulile de administrare a obiectivelor înscrise în situl UNESCO „Pădurile seculare și virgine de fag din Carpați și alte regiuni ale Europei“, în pădurile UNESCO aflate în proprietatea publică a statului român și administrate de Romsilva. Trebuie spus că invitația survine după ce în spațiul public au apărut informații privind presupuse îngrijorări exprimate în cursul celei de-a 43-a sesiuni a Comitetului patrimoniului mondial al UNESCO. „Menționăm că Regia Națională a Pădurilor – Romsilva a furnizat de fiecare dată, prompt și detaliat, toate informațiile solicitate de partenerii internaționali ai proiectului «Pădurile seculare și virgine de fag din Carpați și alte regiuni ale Europei»“, după cum se arată în comunicatul Regiei. Pentru corecta informare a publicului interesat, Romsilva publică pe pagina sa de Internet harta în sistem digital și interactiv a șapte situri UNESCO, cele aflate în proprietatea publică a statului și administrate de Regia Națională a Pădurilor. România a înscris, în urmă cu doi ani, opt situri în Lista patrimoniului mondial natural al UNESCO „Pădurile seculare și virgine de fag din Carpați și alte regiuni ale Europei“, cu o suprafață totală de 23.982,77 hectare, dintr-un total de 92.023,24 hectare, înscrise de unsprezece state la nivel european. Din cele 23.982,77 hectare din România înscrise în Lista patrimoniului mondial natural al UNESCO, 23.644,53 hectare, adică șapte din cele opt situri UNESCO, sunt păduri aflate în proprietatea publică a statului și administrate de Regia Națională a Pădurilor – Romsilva. Regia Națională a Pădurilor – Romsilva asigură publicul că administrează corect, conform obligațiilor asumate, și protejează pădurile valoroase de fag aflate în Patrimoniul mondial natural al UNESCO. Regia Națională a Pădurilor – Romsilva administrează 22 de parcuri naționale și naturale cu o suprafață cumulată de circa 850 de mii de hectare.

Acuzațiile...

Principalele acuzații la adresa Romsilva au venit din partea ONG-ului de mediu Agent Green. În luna noiembrie a anului trecut, organizația publica un raport făcut „în urma unor ample investigații, derulate în ultimii 2 ani“. Spicuim din concluziile de atunci ale amplului raport Agent Green.

• din 2014 și până în prezent din Parcurile Naționale ale României au fost exploatate peste 1,2 milioane de metri cubi, cantitate de lemn care a fost încărcată și transportată de peste 60.000 de camioane, adică o coloană de camioane pline cu bușteni de la București până la Nădlac
• parcurile naționale cele mai afectate de exploatările agresive și care au pierdut cel mai mult din biodiversitate sunt Călimani, Domogled Valea-Cernei și Semenic – Cheile Carașului, arii naturale unde sunt adăpostite chiar și păduri seculare de fag incluse în patrimoniul Unesco, cât și cea mai mare pădure virgină din UE! (Izvoarele Nerei);
• investigațiile Agent Green au dezvăluit practicile ilegale: distrugerea albiilor râurilor de munte care au fost utilizate ilegal pentru transportarea buștenilor, exploatări ilegale în interiorul rezervațiilor sau a pădurilor virgine, încălcarea prevederilor planului de management a parcurilor, lipsa ordinelor de ministru pentru planurile de amenajament, distrugerea iremediabilă a unor situri de importanță europeană, tăieri de arbori fără documente legale, interpretarea abuzivă a unor articole de lege pentru a motiva exploatări în arii protejate;
• prin exploatarea industrială a acestor arii naturale protejate și a pădurilor seculare, statul român a obținut în ultimii 5 ani venituri de cel puțin 60 de milioane de euro. (Suma este rezultatul unui calcul care a luat ca reper cel mai ieftin sortiment de lemn pus pe piață – lemnul de foc – 50 de euro prețul unui metru cub. Veniturile reale pot să depășească cifra de 100 de milioane de euro, bani care sunt obținuți prin exploatarea și vânzarea masei lemnoase, deoarece lemnul de calitate superioară este vândut la prețuri duble sau triple față de lemnul de foc.), dar a investit în reconstrucția ecologică mai puțin de 15% din venituri. (Agent Green).

Bogdan PANȚURU

Ministerul Apelor și Pădurilor a publicat ediția 2018 a Catalogului național al pădurilor virgine și cvasivirgine din România. Până în luna octombrie erau înscrise în această categorie 21.091,52 ha, din care 5.898,92 ha păduri virgine și 15.192,6 ha păduri cvasivirgine. La noul catalog se lucrează din anul 2012, o primă ediție – să-i zicem interimară – fiind publicată în 2016. Nici baza de date de acum nu este definitivă, dat fiind faptul că în continuare sunt depuse solicitări de avizare și încadrare a unor suprafețe în această categorie protejată prin lege. În afară de cele peste 21.000 de hectare încadrate, România mai are 17.000 ha de pădure neincluse încă în catalog, dar care fac parte din Patrimoniul Mondial UNESCO, 4.000 ha avizate în amenajamentele silvice, dar necuprinse în catalog, și 23.000 ha în diferite faze de avizare la autoritățile din teritoriu. Cei mai mulți codri neatinși sau rar atinși de mâna omului (în fine, în ultima vremea au intrat prin anumite zone drujbele, dar asta e o altă poveste) sunt în parcurile naționale Semenic-Cheile, Retezat, Grădiștea Muncelui – Cioclovina, Cindrel, Apuseni, Defileul Jiului, Buila – Vânturarița, Cozia, Piatra Craiului, Bucegi, Cheile Nerei – Beușnița, Domogled – Valea Cernei, Munții Maramureșului și Munții Rodnei.

Pădurile virgine (cele care s-au format și dezvoltat exclusiv sub acțiunea factorilor naturali și în care procesele ecosistemice în dinamica lor se produc fără nicio influență antropică directă sau indirectă) se regăsesc în 7 județe: Bihor: Pădurea Aleu și Galbena; Caraș-Severin: Olteana, Gâsca, Petroasa, Șes, Valea Craiului,  Valea Mare, Valea Morii; Maramureș: Corha, Preluci, Paulic, Gura Socolou, Gropșoara, Răoaia și Ciormolina, Izvorul Negru, Izvorul Alb, Văratec, Pr. Ulmului, Cisma Mare, Cisma Mică, Pițigoi, Prisăcele, Petreasa, Poetaua, Sălătrucoasa; Suceava: Hlibochi, Stujinoasa, Mieluşoaia, Ciribuc, Pr. Calului, Fața Gardului-Răchitiș, Curmătura Tihului; Hunedoara: Valea Buții; Sibiu: Joagăre-Dobrei, Arpașu Mare, Arpășel, Tr. Mare; Mehedinți: Obrejeru.

Pădurile cvasivirgine (pădurea din trecut care, între timp, a suferit modificări antropice observabile, nesemnificative asupra structurii, stațiunii și proceselor ecosistemice) dominate se regăsesc în: Bacău: pădurile Dobrele – Fata Moartă și Păcura; Bihor: Boceasa, Iadolina, Valea Iadului; Caraș-Severin: Og. Ursului, Manioasa, Izv. Mehadicii, Halisag, Boii Mici, Covașa Mică, Covașa Mare, Nerganița, Varcipolea, Străneac, Pârgu Mare, Culmea Varniței – Dealul Negrii; Hunedoara: Meleia, Valea Mică, Lacurel, Tabla, Scheiu, Gaieru; Prahova: Glodeasa; Sibiu: Contu, Rindibou, Piatra Craiului, Sebeșu de Jos, Pleașa de Sebeș; Suceava: Curmătura Tihului și Fața Gardului-Răchitiș; Brașov: Ciucaș, Doftana, Bărc, Culmea Banciului, Stânișoara, Pr. Calului, Belia Mare, Pr. Laptelui, Pr. Gongu, Culmea Izvorului, Pr. Strâmbișoara; Argeș: Valea Vâja, Valea Oboarelor, Valea lui Coman, Valea Marginea Domnească, Mușeteica; Dâmbovița: Negrița; Mehedinți: Vârful lui Stan; Maramureș: Frasinului, Dosul Gutinului, Mingheț, Oușoru Mare, Izv. Șurii, Izv. Halaurilor, Izv. Zimbrului, Izv. Negru, Izv. Alb, Paltinului, Văratec, Prisăcele, Fundu Roii, Câmpul Măriuchii; Neamț: Dobreanu; Gorj: Cerna, Ivanu, Mocirliu, Olănelu, Olanul, Rădoteasa, Scurtu, Valea Cărbunelui; Vâlcea: Fața Bună, Valea Curpănului; Covasna: Pr. Șoimului.

• Păduri în Patrimoniul Mondial UNESCO: Izvoarele Nerei, Cheile Nerei-Beușnița, Domogled-Valea Cernei (Caraș-Severin), Masivul Cozia, Lotrișor (Vâlcea), Codrul secular Șinca (Brașov), Codrul secular Slătioara (Suceava), Groșii Țibleșului și Strâmbu Băiuț (Maramureș).

Maria BOGDAN

Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) a inclus, în anul 1993, pe lista patrimoniului cultural mondial, opt biserici din nordul Moldovei, de fapt din Suceava: Arbore (comuna Arbore), Humor (comuna Mănăstirea Humorului), Moldovița (Vatra Moldoviței), Pătrăuți (comuna Pătrăuți), Probota (Dolhasca), Biserica „Sf. Ioan cel Nou“ (Suceava), Voroneț (Gura Humorului) și Sucevița (comuna Sucevița). Pe lista preliminară (obiective de nominalizat cu proxima ocazie) mai figurează Mănăstirea Trei Ierarhi din Iași și Mănăstirea Neamț din comuna Vânători, județul Neamț.

Cele opt biserici/mănăstiri au fiecare superlativele lor culturale și de patrimoniu: Arbore (anul 1500, ctitor Luca Arbore), cu o pictură interioară și exterioară de o rară valoare artistică, realizată în anii 1503-1504, singura în care se află chipul pictat al hatmanului Arbore; Humor (1530, ctitor marele logofăt Toader Bubuiog), cu o pictură evidențiată prin unitatea de tonalitate cromatică, datorată predominanței diferitelor nuanțe de roșu; Moldovița (1532, ctitor Petru Rareș) este construită pe o zidire a voievozilor mușatini (anii 1430), având o pictură ce reprezintă un excepțional document artistic al epocii de strălucire spirituală din vremea celor două domnii ale lui Petru Rareș; Pătrăuți (1487, ctitor Sfântul Voievod Ştefan cel Mare), cea mai veche biserică păstrată dintre ctitoriile voievodului, cea mai veche biserică ortodoxă Monument UNESCO din România, cea mai veche biserică păstrată construită în stil moldovenesc, cea mai veche pictură interioară și exterioară din Moldova; Mănăstirea Probota (1530, ctitor Petru Rareș) ce a îndeplinit rolul de necropolă domnească a Moldovei între anii 1522 și 1677; Mănăstirea Voroneț (1488, ctitor Sfântul Voievod Ștefan cel Mare), supranumită „Capela Sixtină a Estului“, este una dintre cele mai valoroase zidiri ale lui domnitorului, cu o pictură de înalt nivel artistic, fiind socotită drept cel mai reușit ansamblu al artei feudale moldovenești; Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou (1514-1522, ctitor Bogdan al III-lea) a îndeplinit rolul de reședință mitropolitană a Moldovei (1522-1677), iar astăzi este extrem de căutată grație moaștelor Sf. Ioan cel Nou al Sucevei; Mănăstirea Sucevița (1583-1586, ctitor mitropolitul Gheorghe Movilă), cu o pictură murală interioară și exterioară de o mare valoare artistică, fiind o amplă narațiune biblică din Vechiul și Noul Testament.

Listă modestă de reabilitări din fonduri UE a bisericilor UNESCO

Întrebarea ar fi următoarea: în ce fel am protejat noi, românii, de fapt autoritățile centrale, județene și locale, acest patrimoniu fără egal al țării? Iar răspunsul îl găsim în lista de proiecte europene din cadrul Programului Operațional Regional 2007-2003 și 2014-2020. Modestă listă! Au fost finalizate două proiecte în valoare de peste 10 milioane de lei, iar un al treilea se află în fază de semnare a contractului de finanțare. Este vorba despre restaurarea și conservarea patrimoniului cultural și modernizarea infrastructurii conexe la Moldovița – 5,6 mil. lei valoare nerambursabilă și restaurare/conservare Mănăstirea  Sucevița – 5,139 mil. lei. În perioada următoare vor începe lucrările de restaurare și la Mănăstirea Probota, valoarea proiectului fiind una consistentă, de 22, 6 milioane de lei, din care asistență financiară nerambursabilă – 22,2 mil. lei.

15 proiecte pentru alte mănăstiri din Moldova

La nivelul Regiunii de dezvoltare Nord-Est au fost însă mult mai multe investiții europene pentru reabilitarea patrimoniului cultural înscris în lista monumentelor istorice de interes național. Până în 2016 au fost finalizate nouă astfel de proiecte: consolidarea/reabilitarea Turnului Clopotniță și a Bisericii „Sf. Simion“, Suceava – 4,98 mil. lei; reabilitare și integrarea turistică a Ansamblului „Sf. Sava“, din Iași – 15,4 mil. lei; reabilita­rea Cetății de Scaun a Sucevei – 34,6 mil. lei; restaurare/conservare Mănăstirea Dragomirna – 20,6 mil. lei; reabilitarea Ansamblului bisericii „Tăierea capului

Sf. Ioan Botezătorul“ și a sitului arheologic din zona Curților domnești, Vaslui – 8,7 mil. lei; reabilitarea Ansamblului mitropolitan din Iași – 47,66 mil. lei; reabilitarea Complexului monahal Coșula, Botoșani – 11,9 mil. lei; restaurarea Ansamblul mănăstiresc Răchitoasa din județul Bacău – 11,9 mil. lei; restaurarea, modernizarea și conservarea Mănăstirii Putna – 11,4 mil. lei. Pentru Programul Operațional Regional 2014-2020 au fost aprobate și semnate proiecte de finanțare pentru alte șase proiecte: consolidarea și conservarea Bisericii „Sf. Ioan Botezătorul“ din cadrul Ansamblului Mănăstirii Văratic, Agapia – 6,191 mil. lei (5,979 mil. lei asistență nerambursabilă); consolidarea, restaurarea și conservarea Bisericii „Sf. Enoh, Ilie și Ioan Teologul“ –  Dragomirna Mică și a fațadelor exterioare ale Bisericii „Pogorârea Sf. Duh“ de la Mănăstirea Dragomirna, județul Suceava, din comuna Mitocu Dragomirnei – două proiecte, în valoare cumulată de 17,3 mil. lei (16,95 mil. lei nerambursabili); reabilitarea Bisericii „Sf Nicolae“, clopotnița și sediul administrativ (casa parohială) la Mănăstirea Bogdana din Rădăuți — 21,286 mil. lei (20,851 mil. lei bani UE); restaurarea și valorificarea turistică și culturală a Ansamblului mănăstiresc Bârnova, Iași – 19,561 mil lei (19,089 mil. lei); reabilitarea Ansamblului mănăstiresc Frumoasa, Iași – 21 mil. lei (20,5 mil. lei); restaurarea/conservarea Complexul mănăstiresc Tazlău, Neamț – 21,770 mil lei (21,293 mil. lei).

Maria Bogdan

Dacă ajungeți în Bulgaria, trebuie să vă rezervați o zi să vizitați Nessebarul! Motivele pentru care vă îndemn să faceți acest lucru nu sunt puține, însă cred că este suficient să menționez faptul că este un oraș inclus în patrimoniul mondial UNESCO. Ce veți vedea acolo? Obiective turistice unice, case cu o arhitectură aparte, localnici dornici să vorbească cu tine despre produsele pe care le comercializează, restaurante pescărești și peisaje memorabile.

Pentru că îmi petreceam concediul în stațiunea Sunny Beach, am ales să merg la Nessebar cu vaporul, îndemnată de curiozitate, dar și de modul în care ei, bulgarii, știu să facă turism. Am ajuns pe mal după 20 de minute de navigat pe mare, însă nu am ales ca din port să merg spre oraș, ci am vrut ca plimbarea să pornească chiar de la începutul istmului, adică a fâșiei de pământ sub forma unui drum care leagă peninsula sau orașul vechi, de orașul nou, acolo unde este o altă stațiune turistică cunoscută. Se spune că orașul a fost construit pe ruinele unei așezări tracice Mesambria, iar în prezent și-a pierdut o parte din teritoriu, multe vestigii fiind acum sub ape.

La intrarea în oraș sunt parcările, iar locurile libere sunt indicate pe un panou electric în timp real, tot aici întorc și autobuzele, pentru că în vechiul Nessebar se merge doar pe jos. Ar fi și păcat să fie altfel, pentru că străzile înguste, pietruite nu ar mai avea același farmec dacă s-ar auzi claxoane. Încă de la intrare, ai parte de o adevărată lecție de istorie și parcă nici nu știi la ce să privești mai întâi. După ce pășești dincolo de porțile orașului, fiecare clădire este un monument istoric, cel puțin eu așa le-am perceput. Unele clădiri erau bine întreținute și puteau fi vizitate plătind bilete de intrare, altele doar niște ziduri, însă fiecare în parte spuneau o poveste sau mai multe, dar cea mai importantă era cea a timpului. Am vizitat biserici ce datau de secole, ruine ale vechilor fortărețe, dar și situri arheologice.

Pe străzi, turiștii erau fascinați, unii de clădiri, alții de magazinele localnicilor și de produsele pe care le comercializează. Nessebarul este un oraș care are doar 10.000 de locuitori, iar aceștia se ocupă în general de comerț. La parterul caselor, aceștia și-au amenajat mici magazine cu produse hand-made, dar mai ales cu produse ce conțin trandafir, brandul cu care toți bulgarii se mândresc. De la dulciuri, produse cosmetice și băuturi alcoolice până la tot felul de obiecte de decor, toate cu și despre trandafir, nu degeaba se spune că Bulgaria este țara trandafirului.

La unul dintre magazine, vânzătoarea mi-a vorbit cu drag despre afacerea de familie, despre sortimentele de rahat pe care le comercializează și a insistat să gust din fiecare, astfel încât să aleg ce-mi place cel mai mult, ba chiar am primit și o carte de vizită, în loc de cupon de discount pentru următoarea vizită. Deci da, ei știu să facă turism!

M-am plimbat ore în șir pe străduțe și pe faleză, dar știu că n-am văzut tot, am să mă întorc. Înainte de plecare am privit apusul la una dintre terasele pescărești cu vedere spre mare. O clipă de răgaz, cu rolul de a-mi întipări în minte fiecare colțișor vizitat. La întoarcere am ales să plec cu trenulețul, pentru că da, există și această opțiune de a călători dintr-o stațiune în alta!

GALERIE FOTO

Larissa SOFRON

Peste 24.000 de hectare de păduri valoroase de fag din România au fost incluse în Patrimoniul Mondial Natural al UNESCO, cu prilejul celei de-a 41-a sesiuni a Comitetului Patrimoniului Mondial al UNESCO, care s-a desfășurat vineri la Cracovia, în Polonia.

Din cele 24.679,4 hectare de păduri virgine de fag declarate sit al Patrimoniului Mondial Natural al UNESCO, 24.341,3 de hectare se află în proprietatea publică a statului și administrate de Regia Națională a Pădurilor – Romsilva, iar 338,1 se află în proprietate privată.

Cele șapte situri aflate în administrarea Romsilva sunt în Parcul Național Domogled – Valea Cernei, cu o suprafață de 10.321,7 hectare, în Parcul Național Semenic – Cheile Carașului, cu 4.278,3 hectare, în Parcul Național Cheile Nerei – Beușnița, 4.294,2 de hectare, în Parcul Național Cozia, cu 3.411,1 hectare și trei alte situri, Codrii seculari Slătioara, de 609,8 hectare, Groșii Țibleșului, de 346,3 hectare și codrii Strâmbu-Băiuți, cu 630 de hectare. În plus, a fost selectat și Codrul secular Șinca, de 338,1 hectare, aflat în proprietatea Primăriei Șinca din județul Brașov.

Inițiativa includerii acestor situri în Patrimoniul Mondial Natural al UNESCO aparține Ministerului Apelor și Pădurilor, acum trei ani fiind semnat un protocol de colaborare cu Regia Națională a Pădurilor – Romsilva, Institutul Național de Cercetare – Dezvoltare în Silvicultură ”Marin Drăcea” și organizațiile de mediu WWF – Programul Dunăre – Carpați și Greenpeace România.

Partenerii în proiect au identificat inițial 25 de situri, fiind selectate în final 8 situri valoroase.

Anul trecut, în luna septembrie, o echipă de specialiști ai Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (IUCN), organizație mandatată de UNESCO să certifice aceste situri, a evaluat în teren toate aceste păduri.

”Este o veste foarte bună, fiind o recunoaștere a faptului că România deține păduri extrem de valoroase, bine administrate și protejate. Este un efort comun, o colaborare foarte bună între specialiștii Ministerului Apelor și Pădurilor, specialiștii silvici și organizațiile de mediu, cărora le mulțumim pentru implicarea în acest proiect. Romsilva este angajată într-un amplu proces de identificare și protejare a pădurilor valoroase de patrimoniu” a declarat Dragoș Ciprian Pahonțu, directorul general al Regiei Naționale a Pădurilor – Romsilva.

Regia Națională a Pădurilor – Romsilva a inclus alte aproape zece mii de hectare de pădure în Catalogul Național al Pădurilor Virgine și Cvasivirgine, procesul de identificare a altor păduri virgine fiind în derulare.

Țara noastră se numără printre puținele din această parte a Europei care se poate mândri cu păduri virgine sau cvasivirgine. Contrar imaginii, care tinde să se generalizeze, cum că pădurile noastre sunt exploa­tate sălbatic, mai există încă și codrii în care prezența omului este accidentală.

Deși în ultima perioadă mulți arbori au fost tăiați ilegal, iar în ultimul sfert de secol păduri valoroase, de stejar sau fag, au fost înlocuite cu păduri de tei și salcâm, esențele tari și valoroase fiind mult rărite ca desime, încă mai există și codri bătrâni, de o valoare inestimabilă. Probabil că mulți dintre aceștia își datorează existența mult-hulitei absențe a infrastructurii. Căci, în absența unor drumuri, nu are niciun rost să tai lemne pe care nu le poți transporta...

Un codru virgin presupune, pe lângă arbori uriași și peisaje mirifice, un întreg ecosistem, aparte de cel întâlnit în păduri mai tinere sau mai circulate. Pentru că, întotdeauna, intervenția omului, chiar minimală și lipsită de intenții distructive, implică schimbări, adesea majore. Spre exemplu, hrănirea animalelor sălbatice de către pădurari, chiar și doar în timpul sezonului rece, determină schimbări destul de însemnate în echilibrul ecologic. Tocmai de aceea, pe lângă valoarea economică, o pădure virgină reprezintă și o valoare științifică de neestimat.

Recent, specialiștii Romsilva au propus înscrierea a două astfel de păduri în Patrimoniul UNESCO. Este vorba despre Pădurea Cozia, cu o suprafață de 2.286 hectare, și pădurea Lotrișor, de 1.103 hectare. Amândouă sunt păduri seculare, virgine sau cvasivirgine de fag și amestecuri de fag și foioase. Ele sunt integrate deja în zona de protecție, de aproape 8.500 de hectare, a Parcului Național Cozia, administrat de Regia Națională a Pădurilor – Romsilva. Intervenția umană în această zonă este strict interzisă.

Regia Națională a Pădurilor – Romsilva a inițiat demersurile pentru includerea celor două păduri în Patrimoniul Mondial Natural al UNESCO anul trecut, iar în luna septembrie o echipă de specialiști ai Organizației Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) și ai Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (IUCN) le-a evaluat în teren.

Celor două păduri, care adăpostesc exemplare de arbori cu o înălțime de peste 50 de metri și diametrul de 2 metri, au evoluat de-a lungul timpului fără intervenția umană. Aici trăiesc și se dezvoltă mai multe specii de animale și plante care au fost declarate, prin directive europene, drept specii protejate. Printre ele, cele mai importante sunt ursul brun, lupul, râsul, trei specii de liliac, tritonul cu creastă și ivorașul cu burta galbenă. Alte trei specii de pești și mai multe nevertebrate, precum rădașca, cosașul transilvan, o specie endemică de greiere și una de cărăbuș, își găsesc sălaș la umbra copacilor seculari. De asemenea, mai multe plante rare cresc în aceste păduri.

În acest moment, procesul de includere în Patrimoniul Mondial Natural al UNESCO este în derulare. Menționăm, de asemenea, că, anul trecut, Regia Națională a Pădurilor – Romsilva a inclus alte aproape zece mii de hectare de pădure în Catalogul Național al Pădurilor Virgine și Cvasivirgine.

Alexandru GRIGORIEV

Revista Lumea Satului nr. 11, 1-15 iunie 2017 – pag. 45

Înconjurat de dealuri înalte acoperite cu păduri bătrâne, satul Schitu Stavnic din comuna ieşeană Voineşti era vestit pentru meşterii olari. Ceramica utilitară – ulcelele pentru „chişleag“, oalele pentru sarmale, căniţele pentru băut apă sau vin – erau apreciate şi căutate în toate târgurile şi iarmaroacele din Moldova.

În fiecare gospodărie din sat erau olari şi, povestesc oamenii mai în vârstă, primăvara nu se putea circula pe uliţe din cauza mulţimii de căruţe ale celor veniţi să preia de la meşteri marfa pentru a fi comercializată, se spune, cu bun folos.

Acum, în satul moldav mai vieţuiesc trei-patru meşteri olari. Printre aceştia Dumitru Ifrim (foto), care de mai bine de patruzeci de ani stă aplecat pe roata olarului. „Părinţii mei nu se ocupau de olărit, de aceea eu am «furat» meseria de la meşterii din sat. Îi ajutam la treabă şi, când se odihneau, eu mă foloseam de roată. Şi aşa încet, încet am prins secretele meseriei. Nu pot să uit că la 15 ani am vândut primele oale făcute de mine.“

În gospodăria modestă a meşterului o cameră este atelierul în care se află roata şi rafturile pentru uscat. În curte este cuptorul de ars oalele tip „broască ţestoasă“, mi se explică.

Procesul este destul de complicat. Lutul „cel mai bun“ este adus de la o carieră situată între satele Schitu Stavnic şi Lungani. Adus acasă, lutul în saci este bătut cu un mai de lemn până ajunge ca o plastilină, este apoi frământat cu mâna şi începe lucrul la roată. Oalele uscate sunt arse şapte ore în cuptor. Sunt scoase, glazurate şi puse din nou în cuptor. Tot acest proces, până când oala este gata de vânzare, durează circa o lună.

Totul, ca în vechime

De la adusul lutului până când se scot oalele din cuptor procesul se desfăşoară „aşa cum a învăţat de la meşterii din vechime“, numai cu truda mâinilor. Roata, care la mulţi meşteri este acum acţionată electric, la Dumitru Ifrim este învârtită tot cu piciorul. Glazura, nişte pietre care seamănă cu varul, pe care le combină cu altele de culoare roşiatică, este căutată în pământ şi folosită de meşterul ieşean după o tehnologie numai de el ştiută.

Munca fără preget a meşterului din Schitu Stavnic şi respectul pentru tradiţie au fost răsplătite – o diplomă acordată de UNESCO consemnează: „Se acordă titlul de Tezaur Uman Viu domnului Dumitru Ifrim, olar din satul Schitu Stavnic, comuna Voineşti, judeţul Iaşi.“

Un meşteşug care renaşte

Dumitru Ifrim este optimist: „Tot mai mulţi oameni revin la ceramica utilitară pentru că, trebuie să vă spun, sarmalele fierte în oală de lut în cuptor, sau chişleagul făcut în oală de lut au gustul fără egal.“ Afirmaţia este confirmată şi de succesul pe care Dumitru Ifrim l-a avut la târgurile internaţionale şi naţionale, când oalele au fost vândute direct din maşină şi n-a avut atâtea produse cât i se cereau. La „Cucuteni 5000“, cel mai important târg de ceramică din ţară, a vândut în întregime toată marfa.

Spre deosebire de cei mai mulţi săteni, străvechea meserie a prelucrării lutului continuă în familia Ifrim. Fiul cel mare al meşterului, Dorinel Vasile Ifrim, a învăţat totul de la tatăl său şi deja este recunoscut în branşă. „Am şi un nepot care, dacă dă Cel de Sus, când va creşte mare va urma tradiţia familiei pentru că un meşteşug care durează de mii de ani nu poate să dispară.“

Stelian Ciocoiu