Adama 750x100 30 martie
update 4 Apr 2020

Jale în Suceava, culturile agricole au fost afectate de lapoviţă şi ninsoare

Episodul de iarnă din a treia decadă a lunii aprilie nu a durat mult, dar a avut efecte asupra stării de vegetaţie a culturilor, singurul aspect pozitiv fiind refacerea rezervei de apă din sol având în vedere deficitul deja acumulat din lunile anterioare. Cultivatorii de legume în spaţii protejate au încălzit solariile, iar pomicultorii au încercat să contracareze efectele temperaturilor prin arderea resturilor vegetale, a crengilor uscate şi rumeguşului pentru a forma o perdea de fum deasupra livezilor. Cu toate aceste măsuri, pagubele sunt însemnate.

Temperaturile negative şi lipsa polenizării au afectat livezile

În zona de deal a judeţului Suceava stratul de zăpadă s-a apropiat de 40 de centimetri grosime, fiind înregistraţi peste 30 litri/mp de apă. Recordul de zăpadă a fost înregistrat pe 16 aprilie 1996, când zăpada a măsurat 67 cm, dar temperaturile nu au scăzut sub zero grade.

Acum însă problemele au fost create de temperaturile scăzute, ca-n plină iarnă, care au provocat îngheţarea plantelor. Cei mai afectaţi de fenomenul neobişnuit din luna aprilie sunt pomicultorii, pomii fructiferi fiind plini de flori. Mii de copaci s-au rupt sub greutatea zăpezii apoase, rapiţa şi grâul au fost culcate la pământ, iar în zonele de şes florile au îngheţat.

„A fost un episod trist din viaţa pomicultorilor, asta se poate întâmpla o dată la 50 de ani. Pe lângă faptul că nu am putut să vindem producţia din 2016, a mai venit şi acest episod cu zăpadă neobişnuit de mare la sfârşitul lunii aprilie. Consider că, până în momentul de faţă, în pericol sunt speciile de sâmburoase, cireş, vişin, prun, dar şi anumite soiuri de măr, principala cultură pomicolă din zonă. În anumite zone, Valea Moldovei, Sasca, Dumbrava, în timpul zilei au fost minus două grade Celsius, iar noaptea temperaturile au coborât sub minus 3 grade, ajungând şi la minus 5 grade. Peste 2-3 săptămâni, cam după 10 mai, putem şti cu exactitate ce a legat şi ce nu a legat, dacă s-a făcut polenizare sau nu. E posibil ca floarea să nu fi fost afectată direct de frig, dar nu au fost condiţii de polenizare. În lipsa temperaturilor pozitive, specifice acestei perioade, albinele şi insectele în general nu au putut zbura şi nu s-a făcut polenizarea.

Nu se pune problema să îngheţe pomul, problemele sunt create de îngheţul florii. Livada a fost învelită de zăpadă îngheţată, a trebuit să scutur atât ramurile tinere, cât și pomii de un an, ramurile fiind firave se puteau rupe sub zăpada îngheţată şi există riscul să se întârzie formarea scheletului. Am cărat material lemnos fumigen, dar vântul a disipat fumul imediat şi nu a avut efectul scontat. Unde nu a fost vânt, temperatura s-a ridicat cu 0,5 grade. Am avut livezi şi cu 40-50 de focuri pe hectar, mai ales spre dimineaţă, când temperaturile scădeau. Această operaţiune a fost foarte grea, materialul lemnos a fost transportat în livadă înainte de ninsoare, când au apărut avertizările, a fost ud şi foarte greu de aprins. Am mai stropit cu îngrăşământ foliar care a mărit rezistenţa la îngheţ.

În 47 de ani de pomicultură am prins câteva zăpezi în luna aprilie, dar nu de o asemenea intensitate, cantitate şi cu temperaturi sub zero grade Celsius. Ziua ningea, noaptea nu venea îngheţul şi a doua zi totul reintra în normal“, ne-a declarat Mircea Costişevschi, preşedintele Asociaţiei Pomicultorilor din Bazinul Pomicol Fălticeni. Pomicultorul susţine că în acest an vom avea mere româneşti, pentru că nu toate livezile au fost compromise.

Legumicultură în solarii încălzite

Vasile Matrasoaie

Şi în legumicultură temperaturile scăzute, dar mai ales cantităţile mari de zăpadă au creat probleme. Pentru a nu fi distruse sub greutatea zăpezii, legumicultorii au fost nevoiţi să facă foc în sobele montate în solarii sau să pună în funcţiune tunuri de căldură. Vasile Mătrăşoaie este unul dintre cei mai renumiţi legumicultori din judeţul Suceava prin cercetările pe care le face, prin plantele eco cultivate, dar şi prin suprafaţa de teren alocată legumelor. Deţine 90 de ari de culturi acoperite în solarii şi spune că răsadurile nu au fost afectate de vremea capricioasă şi nici construcţiile, dar costurile pentru a le proteja sunt foarte mari.

„În condiţiile schimbărilor climatice, agricultura protejată este unica soluţie, chiar dacă presupune cheltuieli în plus. Trebuie tunuri de căldură, centrale termice ori sobe, motorină sau lemne, trebuie pardosit, trebuie folie dublă sau triplă, groasă, rezistentă la îngheţ. Cu un tun de căldură am acoperit cam 10 ari, consumul este de 30 litri motorină/noapte/tun, temperatura la care am putut ajunge în solar a fost acceptabilă, pentru unele plante temperatura ridicată nefiind prietenoasă. A trebuit să avem căldură mare pentru ca zăpada foarte grea să nu rupă folia, solariile fiind înalte şi late de peste 10 metri, dimensiuni la care este foarte greu de dat jos zăpada. Chiar dacă am asigurat o temperatură cu mult peste limita de îngheţ, răsadurile fiind fragede aceste schimbări bruşte de temperatură le dăunează. Plantele sunt ca un copil mic, care dacă merge desculţ pe o suprafaţă rece îl prinde răceala. Am mai avut ninsori şi temperaturi scăzute în martie, dar nu la sfârșitul lui aprilie, când toate răsadurile sunt pregătite pentru a fi plantate în terenul de producţie. În câmp, schimbările bruşte de temperatură dăunează plantelor, dar la noi, până când nu înfloreşte salcâmul, nu se pun răsaduri în câmp deschis“, susţine Vasile Mătrăşoaie (foto).

Cei care nu şi-au încălzit solariile au înregistrat pagube însemnate în spaţiile protejate pentru culturile legumicole, acestea cedând sub greutatea zăpezii.

Reînsămânţarea, unică soluţie pentru cei care s-au grăbit

Pentru că iarna nu a fost foarte bogată în precipitaţii, în sol existând un deficit de apă, mulţi fermieri suceveni au început lucrările de însămânţare la culturile prăşitoare (porumb, floarea-soarelui, sfeclă de zahar, cartof) mult mai devreme. În localităţile de pe Valea Siretului şi Valea Moldovei, pe lângă cele câteva zile de ninsoare au urmat mai multe dimineţi cu temperaturi negative, fiind brumă, ceea ce face ca procesele de răsărire să fie neuniforme şi lente.

De la Petru Carja, fermier de pe Valea Siretului, am aflat că printre avantajele semănatului timpuriu sunt valorificarea umidităţii din sol şi înflorirea înainte de instalarea stresului hidric, dar în acest an acest semănat a devenit un dezavantaj din cauza pierderilor care ar putea fi cauzate de îngheţurile târzii.

„Controlul culturii se face la o săptămână după producerea îngheţului prin examinarea vârfului de creştere, prin despicarea plantei pe lungime. Dacă vârful de creştere este moale şi de culoare gri sau brună, planta nu va supravieţui, nu-şi va reproduce frunzele. După două zile de zăpadă, pe Valea Siretului au urmat trei zile de brumă, iar prognoza meteo nu este optimistă pentru începutul lunii mai. Dacă va fi nevoie, unica soluţie va fi întoarcerea culturii şi reînsӑmânţarea, ceea ce presupune noi costuri destul de greu de suportat, în condiţiile în care producţia este valorificată la preţuri care, pentru unele culturi, abia acoperă cheltuielile de producţie“, ne-a spus fermierul.

Silviu Buculei

Revista Lumea Satului nr. 10, 16-31 mai 2017 – pag. 6-9

Culturile „terapeutice“ se extind an de an în județul Suceava

Vasile Mătrășoaie este preocupat de un stil de viață sănătos, iar din pasiunea sa pentru plante s-a născut și o afacere care îl ajută să își rotunjească veniturile obținute din legumicultură. La Bursuceni, județul Suceava, împreună cu fiul său Marius, Vasile Mătrășoaie a pus bazele cercetării plantelor medicinale, pe care le cultivă deocamdată pe câteva sute de metri pătrați. Castravetele țepos, castravetele amar, buretele vegetal, maghiranul, agastache, salvia medicinală, ardeiul negru, gălbenelele sau păducelul sunt doar câteva dintre plantele cultivate.

Ceaiul astronauților

Pe lângă vestitele legume, pe terenurile de la Bursuceni se cultivă și plante medicinale, suprafața ocupată de acestea crescând de la an la an. În primă fază, Vasile Mătrășoaie și-a cumpărat semințele de la stațiunile de cercetare, apoi a început să le producă singur. Se bazează pe un teren lipsit de chimicale, pe apa asigurată dintr-un mic pârâu din apropiere și, acolo unde este necesar, pe îngrășăminte naturale precum gunoiul de la ferma zootehnică pe care o deține. Provocarea unei afaceri cu produse terapeutice este după culegere, când o parte dintre ele trebuie păstrate în stare proaspătă o perioadă cât mai lungă, o parte trebuie uscate, iar pentru altele există moduri de prelucrare specifice.

„Am mai multe plante medicinale pe care doresc să le extind în cultură. De exemplu, ceaiul Mursalski, a cărui denumire provine de la localitatea din Bulgaria unde se cul­tivă la peste 2.000 de metri, dar care a fost aclimatizat în România de specialiștii de la Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Legumicultură din Buzău, de unde l-am preluat și adaptat cerințelor climatice și solului din nordul țării. Datorită proprietăților sale a fost folosit în programul de pregătire a astronauților sovietici, planta conținând fier, calciu, potasiu, magneziu, zinc, seleniu. Ceaiul este folosit în boli cardiace, renale, digestive și sterilitate. Pentru cultura de Mursalski cel mai important este ca frunzele să nu atingă solul în perioadele ploioase“, ne-a spus Vasile Mătrășoaie.

Castraveți „medicinali“

Kiwano sau castravetele țepos îmbină gustul de banane, lămâie și castravete și a fost o altă provocare pentru adaptarea la condițiile climatice din zona Sucevei. Kiwano este bogat în proteine, vitaminele B2, B5, B6, C, și E, sodiu, potasiu, magneziu, mangan, coaja conține betacaroten, este bogat în antioxidanți, carbohidrați de bună calitate și nu conține grăsimi sau colesterol. Contribuie la scăderea colesterolului, stimulează ficatul în scăderea sintezei de colesterol; fiind sărac în calorii, poate fi consumat la dietă, menține tinerețea pielii, întărește podoaba capilară, unghiile și crește imunitatea.

Castravetele amar pentru diabetici sau momordica cum mai este denumit reduce glicemia din sânge cu peste 50%. „Insulina vegetală“ se consumă câte o bucată în fiecare dimineață, are efecte antitumorale dovedite și asigură o bună funcționare a ficatului și fierei.

„Pentru cei care doresc să cultive kiwano și castravete amar tehnologia este aceeași ca în cultura de castraveți în regim ecologic. Terenul trebuie fertilizat numai cu amestec de bălegar și materii vegetale mai vechi de cel puțin un an și provenite din exploatațiile agricole ce practică agricultura ecologică și îngrășăminte minerale naturale certificate. Foarte importantă este rotația culturilor, astfel încât în sol să fie asigurat necesarul de substanță minerală pentru tipul respectiv de plantă“, a precizat Vasile Mătrășoaie.

Lofantus, „magnetul“ albinelor

Și cultura de Lufa sau „burete vegetal“ va fi mai mare anul viitor. Buretele vegetal elimină celulele moarte de la suprafața pielii și o ajută să respire mai bine. Vasile Mătrășoaie spune că buretele vegetal se taie bucăți, se scoate din el conținutul și prin frecare pe piele la baie elimină toxinele din organism, făcând spumă fără săpun.

Urzica-parfumată sau Agastache este folosită pentru proprietățile antiinflamatorii și de stimulare digestivă, frunzele sunt folosite în salate, condimente la mâncăruri sau prepararea unor băuturi, a ceaiurilor și lichiorurilor.

„Lofantus anitus și Lofantus rugos sunt plante aduse din Peru, recent aclimatizate la Buzău și acum încerc să le cultiv și la noi în nordul țării. Sunt valoroase atât din punct de vedere medical, cât și agricol. Plasat prin culturile cerealiere, lofantus este protector împotriva rozătoarelor prin aroma emanată și este «un magnet» pentru albine, înflorind de la începutul lui iulie până la sfârșitul lunii septembrie. Este cunoscută ca o plantă cu acțiune antistres, antidepresivă, cu efect decongestiv și acțiune analgezică și antispastică și poate fi folosită cu succes în tratarea afecțiunilor respiratorii, amigdalită, faringită, răceală, rinită alergică, tuse și sinuzită“, au fost recomandările lui Vasile Mătrășoaie.

Ardeiul negru, concentrație mare de antioxidanți

Ardeii iuți pot fi consumați direct pentru gustul lor, dar pot fi utilizați în scop terapeutic. Capsaicina este substanța conținută în ardeiul iute care ajută la amorțirea durerii sau la calmarea unor dureri din corp; de asemenea contribuie la distrugerea celulelor canceroase din prostată, plămâni, pancreas, stimulează metabolismul în cazul migrenelor și durerilor cauzate de artrită, completând cu succes tratamentul medicamentos. Studiile medicale au demonstrat că ardeiul iute roșu are proprietatea de a reduce nivelul colesterolului și al trigliceridelor și împiedică formarea cheagurilor de sânge, reducând riscul unui atac de cord sau unui accident vascular cerebral la persoanele care consumă zilnic ardei iute.

„La mine în câmp este lot demonstrativ, de cercetare, pentru experiențe. Cultiv 40 de soiuri de ardei iuți și încerc și cel mai iute ardei din lume din linia 74. M-a impresionat ardeiul negru, îl urmăresc împreună cu băiatul cu mare interes cum se dezvoltă, cum crește. Acesta conține pigmenți cu o concentrație mare de antioxidanți care contribuie simțitor la reducerea celulelor cancerigene. De asemenea, ardeiul galben, care conține caroten, este extraordinar de bun“.

Aclimatizarea plantelor începe la stațiunile de cercetare

Legumicultorul sucevean ne-a arătat și ne-a explicat motivele pentru care dintr-o grădină nu ar trebui să lipsească salvia officinalis și salvia coccinea, chiar dacă cultura acestei plante este una cu risc mare din cauza temperaturilor scăzute din timpul iernii, și preferă un sol lutos-argilos, mai greu de găsit în grădinile de legume. Din Evul Mediul aceste plante sunt cunoscute ca „cele care salvează“, tratând de la sinuzită și bolile respiratorii la indigestie, balonare sau chiar răni și afecțiuni ale tubului digestiv.

„14 soiuri de busuioc cu aromă de lămâie, de portocală, de mentă, de cuișoare, cu frunză mare pentru salată, busuiocul grecesc pentru ghiveci, o încrucișare între busuiocul tailandez și busuiocul românesc, isopul – o plantă biblică, maghiranul, oregano, melisa și alte plante, pe care o să încep să le cultiv pe suprafețe mai mari, nu trebuie să lipsească din casă. Până acum cea mai mare parte a acestor plante au fost cultivate pe suprafețe mici pentru experimente și aclimatizare, dar de anul acesta suprafețele sunt în creștere.

Discuții despre aclimatizare am purtat cu domnul dr. ing. Costel Vînătoru, șeful Laboratorului de Genetică de la Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Legumicultură Buzău, doamna Heitz Minerva, directoarea Stațiunii de Cercetare-Dezvoltare pentru Legumicultură Iernut, cu Silvia Ambarus, director la Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Legumicultura Bacău etc. Fără sprijinul celor implicați în cercetare dai greș cu aclimatizarea. Unele plante s-au aclimatizat foarte bine, stațiunea din Buzău trimite semințe și eu fac loturi demonstrative pentru ca toată lumea să cunoască cum un kivano adus din Tibet se poate cultiva și la noi și, în loc să plătești în supermarket 12 lei pe un fruct, îl poți vinde cu 5 lei kilogramul. Sunt și plante care se adaptează foarte greu. De exemplu, am semănat de trei ori mursalski până am reușit; trebuie praf de piatră, umbrire până se înfige rădăcina în pământ etc. Trebuie pus accent pe cercetarea românească, nu trebuie să pierdem semințele bune pe care le avem. Trebuie să producem și altceva pentru a nu ajunge la mâna altora și cu agricultura. Să fim patrioți și să dez­voltăm agricultura românească“, a fost îndemnul lui Vasile Mătrășoaie.

Ce trebuie să știm când începem să cultivăm plante medicinale

„Pentru cei care doresc să cultive plante cu rol medicinal fie că e vorba de legume sau altfel de plante, în primul rând au nevoie de cultură generală despre beneficiile acestor plante, să-și dorească să se trateze sau să prevină anumite boli în mod natural, să știe cum să le folosească, în ce cantități și în ce combinații și asta se învață din cărțile de specialitate în care sunt descrise plantele medicinale. De asemenea, e necesar să aibă dragoste de plante și să le placă munca câmpului. Trebuie să se știe ce înseamnă tehnologie legumicolă, plantele medicinale se cultivă pe un sol pe care nu s-au aplicat substanțe chimice măcar câțiva ani, îngrășarea solului se face numai cu gunoi de grajd mai vechi de 2-3 ani. Pentru fiecare tip de plantă există un anumit sol, deci asta înseamnă lucrări suplimentare de adaptare a solului la cultură. Pentru tratamente se va folosi numai ceaiuri din plante (pelin amar, crizanteme, urzici, frunze de nuc etc.). Apoi trebuie să se cunoască perioadele optime de culegere, modul de păstrare, de prelucrare, etc. Planta simte cine o îngrijește, cine ține la ea, se dezvoltă altfel și asta se vede. La mine în cultură se poate face comparație între plantele îngrijite de mâna mea și plantele din aceeași cultură îngrijite de oamenii care vin să ajute la muncă“, este de părere Vasile Mătrășoaie.

GALERIE FOTO


Silviu BUCULEI

Revista Lumea Satului nr. 22, 16-30 noiembrie 2016 – pag. 18-20

Comune cu oameni suferinzi, fără medici de familie

Locuitorii din patru comune sucevene se confruntă cu o situaţie extrem de gravă: nu au un medic de familie în localitate. Comuna Crucea, cu o populaţie de 2.100 de locuitori, din care peste 400 lucrează în mina de uraniu, cu oameni suferind de boli cronice profesionale dobândite din minerit nu are de trei ani medic de familie. Există dispensar cu cabinet foarte bine dotat de Primărie, locuinţă de serviciu pentru medic la vilă, dar nimeni nu vrea să meargă acolo pentru că sunt multe probleme medicale şi câştigurile nu sunt pe măsură.

Mineritul, cauza problemelor de sănătate

În comuna Crucea mineritul a fost ocupaţia de bază a locuitorilor, câteva mii de oameni lucrând în minele de uraniu şi cupru până în urmă cu câţiva ani. Minele de cupru s-au închis şi singura mină care a mai rămas este cea de uraniu, dar nici aici nu mai există medic. Prezenţa unui medic este necesară pentru că este vorba de o zonă montană, cu sate răsfirate, cu o populaţie îmbătrânită, cu numeroase probleme de sănătate. Singurul care îi mai poate ajuta pe oameni este viceprimarul, care a absolvit o şcoală de asistent medical.

„În urmă cu trei ani a venit un medic cu familie, în vârstă de 67 de ani, dar nu a câştigat încrederea populaţiei având alte preocupări, iar din cauza datoriilor pe care le avea la fondul naţional de asigurări sociale nu i s-a mai reînnoit Contractul Cadru din 2013. Populaţia comunei s-a înscris pe listele medicilor de familie din oraşele Vatra Dornei şi Broşteni şi la medicul din comuna Dorna Arini. Sunt 400 de persoane care nu sunt înscrise la un medic de familie, majoritatea fiind oameni în vârstă, care nu se pot deplasa pentru a ajunge la un medic. Au fost situaţii când persoane neasigurate au avut nevoie de medic şi atunci am intervenit eu sau domnul primar la medicii din Dorna pentru a-i ajuta pe aceşti oameni, i-am înscris la medic şi le-am dat fişele medicale pentru a se putea trata.

Primăria asigură dispensar complet utilat, oferă gratuit locuinţă la vilă, lemne pentru încălzirea pe timpul iernii, energia electrică consumată atât în locuinţă cât şi la dispensar, utilităţi: apă potabilă şi canalizare. Dacă ar dori un medic să vină, timp de 6 luni acesta va fi plătit de Casa de Asigurări de Sănătate pentru a-şi face lista de pacienţi. Dacă se preocupă de ceea ce trebuie să facă, oamenii se întorc, iar cu banii pe care îi dau la autobuz până în Vatra Dornei pentru a ajunge la un medic îşi cumpără medicamente“, ne-a spus viceprimarul Constantin Prahuza.

Viceprimarul devine uneori și asistent medical

Primaria comunei Crucea Suceava

Viceprimarul Constantin Prahuza spune că în aceşti trei ani a fost doar un singur medic care şi-a exprimat intenţia de a veni în această comună, dar a solicitat ca Primăria să îi asigure garanţii că va avea înscrişi peste 2.200 de pacienţi, un număr mai mare decât populaţia comunei. Conform viceprimarului, acesta a motivat că la un număr mai mic de pacienţi nu îi convine salariul.

„Consider că un medic pune pe primul plan câştigul şi de aceea nu vrea să vină. Nu sunt medici suficienţi în oraşe, în comune mari, cu mii de locuitori, şi atunci o să vină la Crucea, unde un medic are numeroase probleme specifice activităţilor economice care s-au derulat aici?“, se întreabă viceprimarul.

Nefiind medic de familie, la dispensar nu există nici asistent medical, pentru că, conform legislaţiei, acesta ar trebui plătit de medicul de familie din fondurile primite de la Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate. „În urmă cu 5 ani aveam medic de familie şi asistente, aveam medic stomatolog pentru că avem şi un cabinet stomatologic foarte bine utilat. Erau şi un medic, asistenţi şi o maşină de ambulanţă pregătită să intervină 24 de ore din 24 şi la Compania Naţională a Uraniului şi care, când era nevoie, asigurau serviciile medicale şi pentru populaţia comunei. Acum vine o dată pe an caravana medicală la CNU pentru controlul anual al angajaţilor. Eu am cheile de la dispensar, eu am dat fişe medicale, adeverinţe, pentru că în tinereţe am absolvit o şcoală de asistent medical. Cât pot, cât ştiu ajut, mai fac şi tratament injectabil, m-am deplasat şi noaptea pentru a ajuta oamenii bolnavi. Nici la şcoală nu avem asistent sau medic, în caz de nevoie tot pe mine mă sună sau apelează la 112“, a precizat Constantin Prahuza.

Distanţa de 70 de km, de multe ori fatală

Locuitorii comunei Crucea spun că sunt foarte multe nevoi, sunt multe boli cronice, profesionale, sunt mulţi bătrâni, medicii de familie la care sunt înscrişi sunt la 34 de kilometri distanţă, iar drumul până la medicul de familie chiar şi pentru o simplă adeverinţă pentru ca un elev să poată participa la orele de educaţie fizică presupune o zi pierdută, costuri de transport plus taxa pentru adeverinţă. Prezenţa unui medic este justificată pentru consultaţii, prescrierea de reţete, tratamente, acordarea primului ajutor în caz de nevoie, triajul epidemiologic în şcoală şi grădiniţă.

„Când ai o problemă medicală trebuie să suni la 112 să vină ambulanţa de la Vatra Dornei, 70 km dus întors, pe un drum nu foarte bun, cu serpentine, care iarna când este viscol este înzăpezit“, ne-a spus o localnică. Oamenii spun că din Vatra Dornei până în satele cele mai îndepărtate ambulanţa face şi o oră, timp destul de mare de răspuns pentru o consultaţie la un copil care face febră.

Cârlibaba şi Crucea au nevoie mare de medic de familie

La Cârlibaba medicul de familie, în vârstă de 74 de ani, care îi trata din anul 1966 pe localnici şi-a pierdut viaţa în 2014, în urma unui accident rutier şi de atunci cei peste 1.400 de pacienţi înscrişi sunt nevoiţi să-şi caute de sănătate la 16 kilometri depărtare, la medicul de familie din Ciocăneşti, care se află cel mai aproape de comunitatea lor sau să apeleze la serviciile medicilor de familie din Vatra Dornei, localitate situată la o distanţă de 40 km. La fel ca la Crucea, distanţa pe care trebuie să o parcurgă zilnic sătenii pentru o simplă consultaţie sau o banală adeverinţă medicală până la cel mai apropiat doctor reprezintă un impediment major. Cazurile mai grave sunt tratate de specialiştii din Vatra Dornei prin apel la 112, iar cele mai uşoare la medicul de familie din Ciocăneşti, care cu greu face faţă în perioada virozelor, a bolilor sezoniere sau în timpul campaniilor de vaccinare.

Medicii nu sunt interesaţi de localităţile izolate

dispensar Comuna Crucea Suceava

Deşi în ultimul timp autorităţile publice locale şi Direcţia de Sănătate Publică s-au implicat în publicarea anunţurilor de ocupare a posturilor vacante de medic de familie, nu au fost medici interesaţi să se ocupe de sănătatea locuitorilor comunelor Cârlibaba, Crucea, Poinei Solca şi Coşna. „La nivelul judeţului Suceava există patru comune în care serviciile de asistenţă medicală nu sunt asigurate la nivelul medicului de familie. Sunt localităţi cu puţini asiguraţi care nu sunt atractive pentru medici. Cele mai mari probleme sunt la Crucea şi Cârlibaba, comune miniere, îndepărtate de zonele urbane. Aici trăiesc persoane bolnave, copii care au nevoie de asistenţă medicală. Se impune intensificarea eforturilor pentru a atrage medici în cele două comune situate în zona Vatra Dornei, izolate, mai greu accesibile“, ne-a declarat Catălina Zorescu, directorul adjunct al Direcţiei de Sănătate Publică Suceava.

Silviu Buculei

Revista Lumea Satului nr. 22, 16-30 noiembrie 2016 – pag. 50-51

  • Publicat în Social

Influenţa substanţelor eco în dezvoltarea plantelor

Ziua Porţilor Deschise în Legumicultură a adunat la Bursuceni, judeţul Suceava, legumicultori şi specialişti din ţară. Cunoscut pentru pasiunea lui pentru legumicultură şi rezultatele obţinute la culturile sale în urma cercetării, Vasile Mătrăşoaie este ales de marile firme producătoare şi distribuitoare de material genetic, de noi tehnologii aplicabile în legumicultură şi de substanţe ecologice pentru tratarea plantelor când vine vorba de experienţe în teren.

Pentru a demonstra calitatea produselor obţinute în ferma sa şi influenţa substanţelor eco în dezvoltarea plantelor, Vasile Mătrăşoaie a organizat o întâlnire în câmpul experimental al familiei, cei prezenţi discutând despre tehnologie, seminţe, combaterea dăunătorilor, desfacerea produselor, accesarea proiectelor europene. Alături de fiul său Marius Mătrăşoaie, legumicultorul din Bursuceni a reuşit să se impună pe piaţa legumicolă, oferind consumatorilor peste 100 de soiuri de roşii, mai multe soiuri de cartofi, 40 de soiuri de ardei graşi, 11 soiuri de ardei capia, 42 de soiuri de vinete şi din acest an mai multe plante aromatice sau cu beneficii medicale.

Stimulatori şi fertilizanţi foliari prezentaţi în teren

La această manifestare a participat compania Aectra Agrochemicals, prezenţa firmei fiind legată de faptul că Vasile Mătrăşoaie foloseşte substanţele acestei companii, inclusiv pe cele noi, abia intrate pe piaţă anul acesta.

Aşa cum am aflat de la Lucian Cojoacă, director de vânzări pe partea de fito şi horticultură şi responsabil cu dezvoltarea de produse noi şi promovarea celor existente, „prezentăm tehnologia Aectra propusă de noi pentru acest an agricol pentru tot ciclul de cultură, începând cu refacerea solului, creşterea rădăcinilor, legarea fructelor dar şi noutăţile anului 2017. Pe terenul experimental din Bursuceni putem vedea avantajele şi dezavantajele fiecărui produs folosit, le descriem pe fiecare în parte. Folosirea acestor substanţe certificate ecologic în obţinerea de legume de calitate este foarte necesară pentru că aduce un plus de calitate, un plus de producţie. Sunt stimulatori care imprimă rezistenţă la îngheţul târziu de primăvară sau cel devreme de toamnă, dar şi care induc apariţia de flori şi ulterior legarea fructelor, stimulatori şi fertilizanţi foliari care cresc masa fructelor“, ne-a declarat ing. Lucian Cojoacă.

Produse care îmbunătăţesc calitatea legumelor

De mare interes pentru fermieri a fost prezentarea unui produs care măreşte toleranţa plantei la factorii de stres, cum ar fi frigul, căldura excesivă, seceta sau umezeala ridicată, Terra-Sorb Foliar, un ameliorator care reduce fitotoxicitatea plantei din cauza folosirii în exces a pesticidelor. Acest produs prelungeşte perioada de vegetaţie la culturile de legume cu o lună de zile în timpul toamnei târzii, mărind rezistenţa la frig a plantelor.

Pentru regenerarea solurilor îmbătrânite din cauza exploatării la maximum, pe terenul experimental de la Bursuceni a fost folosit Blackjak, un produs care ajută la îmbunătăţirea structurii solului, fiind în acelaşi timp un stimulator care ajută rădăcinile plantelor să absoarbă mai uşor cantităţi mari de nutrienţi.

„Am venit cu toţii în câmp pentru a vedea rezultatul folosirii biostimulatorilor. Folosirea acestora nu înlocuieşte fertilizarea de bază, însă sporeşte calitatea fructelor şi producţia. Am tratat cu Atonik de la Aectra sămânţa pentru 2 ha de orz şi grâu şi rezultatul a fost foarte bun, a răsărit cu 2 săptămâni mai devreme faţă de seminţele care nu au fost tratate, plantate experimental pe acelaşi teren. Loturile demonstrative se întind pe 1 ha şi 80 de ari. Am un solar în care am o varietate de legume la care am folosit numai produse de la Aectra şi alte solarii în care am folosit alte produse ecologice pentru a avea legume bune, curate, fără toxicitate. Este o diferenţă în ceea ce priveşte calitatea gustativă, vigurozitatea plantei, durata de maturizare. Am încercat la toate culturile diferite substanţe de la diferiţi producători, am folosit câte un pic din fiecare, iar de anul viitor folosesc pentru fiecare tip de cultură ce a mers bine“, ne-a spus Vasile Mătrăşoaie.

Tehnologie aplicată după carte pentru rezultate remarcabile

Specialiştii firmei clujene şi cei ai Direcţiei Agricole Suceava au reamintit celor prezenţi că, indiferent de compania producătoare, când se folosesc substanţe chimice în agricultură, fie că sunt eco sau nu, trebuie să ştie în primul rând ce substanţă se potriveşte cel mai bine la cultura existentă şi ce doreşte să obţină în urma aplicării, să ştie momentul optim de aplicare, să se respecte indicaţiile pe care specialiştii din domeniu le dau, să se aplice numai în dozele prescrise, să cunoască importanţa utilizării stimulatorilor şi fertilizanţilor foliari atunci când trebuie. „Dacă se face tehnologia după carte, se respectă indicaţiile şi recomandările producă­torilor, se cere sfatul specialiştilor şi prezenţa acestora în câmp pentru alegerea celei mai bune soluţii pentru o anumită cultură, întot­deauna vor fi rezultate foarte bune“, a precizat Lucian Cojoacă.

„Agricultura ecologică este practicată la scară mică la noi“

Costurile de producţie pentru legumele obţinute ecologic au fost un alt punct de interes, Vasile Mătrăşoaie precizând că, în primul rând să ai desfacerea asigurată presupune să ai o clientelă bine definită, care să cunoască ceea ce faci, pe care de cele mai multe ori să o inviţi să-şi recolteze produsele direct din câmp şi care să fie dispusă să plătească efortul de a obţine un astfel de produs.

„Agricultura ecologică este practicată la scară mică la noi. Problema este dacă noi, în calitate de consumatori, putem plăti preţul sau nu. Oamenii conştientizează şi fac distincţie între produsele eco şi celelalte, este o nişă care plăteşte şi va plăti, dar marea masă a populaţiei nu este dispusă să plătească preţul produsului eco. La momentul actual preţul mediu al unui kilogram de tomate standard este de 3-4 lei. Ca să ai o cultură ecologică la un profit minim pentru a relua producţia anul viitor şi a acoperi eventualele pierderi preţul nu trebuie să fie sub 10 lei. Cine plăteşte 10 lei? În oraşele mari sunt oameni care dau aceşti bani, dar marea masă a consumatorilor nu este dispusă să plătească“, a fost de părere ing. Lucian Cojoacă.

Selectarea celor mai bune produse

Ziua Porţilor Deschise în Legumicultură a fost un bun prilej pentru Vasile Mătrăşoaie să prezinte rezultatul cercetărilor din ultimul an agricol. „Am testat numeroase soiuri, sunt în retragere la roşii, din 104 soiuri cultivate pentru testare în ultimii ani, mă rezum la doar 10 soiuri, din 40 de soiuri de ardei graşi, în producţie vor fi maxim 8, din 11 soiuri de ardei capia vor rămâne mai puţin de jumătate, din 42 de soiuri de vinete vor rămâne în producţie mai puţin de 10, vinete spic, vinete tip gogoşari, vinete roşii, vinete mov, vinete albe cu capac mov. Mai sunt 9 soiuri de roşii care nu se copilesc deloc, se pun pe biloane la 80 de cm, au gust şi culoare“, ne-a spus Vasile Mătrăşoaie.

Pe lângă vestitele legume, pe terenurile de la Bursuceni se cultivă şi plante medicinale, suprafaţa ocupată de acestea urmând să crească în viitor. Busuiocul cu frunza mare pentru sarmale şi salată, ceaiul Mursalski, Kiwano – castravetele ţepos, castravetele amar pentru diabetici sau momordica, Lufa sau „burete vegetal“, Urzica – parfumată sau Agastache sunt doar câteva dintre noutăţile care de anul viitor vor ocupa suprafeţe mai mari de producţie în ferma familiei

GALERIE FOTO

Silviu Buculei

Revista Lumea Satului nr. 20, 16-31 octombrie 2016 – pag. 10-12

4.000 de plăcuţe reflectorizante pe căruţele din judeţul Suceava

Inspectoratul de Poliţie Judeţean Suceava continuă şi în 2016 campania preventivă de dotare a atelajelor hipo cu plăcuţe reflectorizante, 4.000 de materiale de acest gen urmând a fi montate gratuit pe căruţe în acest an. Acţiunea se desfăşoară cu ajutorul unui partener extern spaniol, care s-a ocupat de finanţarea proiectului.

O primă acţiune din acest an a fost în perioada 1-9 aprilie, când poliţiştii de prevenire şi poliţiştii din cadrul posturilor rurale au desfăşurat acţiuni în teren de identificare a conducătorilor de atelaje hipo care nu aveau montate elemente reflectorizante, fiind montate peste 100 de plăcuţe reflectorizante. Odată cu încălzirea vremii, acţiunile de acest gen vor fi repetate periodic, pe drumurile din judeţ fiind din ce în ce mai multe atelaje hipo. „Deşi circulaţia căruţelor este permisă doar pe anumite categorii de drum, experienţa anilor precedenţi evidenţiază faptul că atelajele hipo pătrund pe drumurile naţionale şi europene, constituindu-se în factori de risc pentru siguranţa rutieră“, a precizat comisarul Ionuţ Epureanu, coordonatorul Compartimentului de Analiză şi Prevenire a Criminalităţii din cadrul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Suceava.

(Silviu Buculei)

Cooperativa Agricolă „Runc“ din Moldoviţa, un exemplu de asociere

La Moldoviţa, judeţul Suceava, s-a înfiinţat Cooperativa Agricolă „Runc“, succesoarea Asociaţiei pentru creşterea animalelor cu acelaşi nume, care şi-a încetat activitatea conform dispoziţiilor OUG nr. 3/2015 modificată şi completată prin Legea nr. 104/2015. Cooperativa are 19 membri fondatori, o treime fiind tineri sub 40 de ani. Ca preşedinte a fost ales Ionuţ Prindii, un crescător de animale de 24 de ani, absolvent al Facultăţii de Silvicultură din Suceava, promoţia 2015.

„În actul constitutiv şi în statut există prevederea că membrii asociaţi în cooperativă rămân şi îşi păstrează dreptul de proprietate asupra terenurilor şi a animalelor, ei asociindu-se doar pentru colectarea, procesarea, depozitarea şi vânzarea la un preţ mai bun a animalelor vii, cărnii şi a laptelui, a derivatelor acestora, precum şi a fructelor de pădure. Cea mai grea problemă pentru unii fermieri din zonele montane este lipsa desfacerii acestor produse. Prețurile pe care le practică în prezent unii procesatori nu acoperă nici cheltuielile, cei mai loviți fiind fermierii mici cu suprafeţe de teren de până la 5 hectare şi cu un număr redus de animale. Laptele care se produce în zonele montane este de cea mai bună calitate, timp de 4-5 luni cât ţine perioada păşunatului animalele fructificând foarte bine flora montană foarte bogată din covorul erbicios. În zona de munte nu se administrează de ani buni îngrăşăminte chimice din cel puţin două motive: nu există depozite de desfacere a acestor produse, iar fermierii, mai ales cei mici şi mijlocii, nu-şi pot achiziţiona îngrăşăminte chimice din cauza preţului exagerat de mare. Fertilizarea pajiştilor se face cu bălegar de grajd, iar la stâni şi în taberele de păşunat fertilizarea se face prin mutarea succesivă a coşerelor şi a solniţelor, fapt ce conduce, pe de o parte, la creșterea producţiei de masă verde pe unitatea de suprafaţă şi, pe de altă parte, la îmbunătăţirea compoziţiei floristice“, ne-a declarat Alexandru Craiuţ (foto), vicepre­şedintele Cooperativei Agricolă „Runc“.

Alexandru Craiut 2Alexandru Craiuţ susţine că, deşi carnea şi laptele din zona de munte sunt de o calitate mai bună, din nefericire marii procesatori recurg la importuri masive de carne în carcasă şi de lapte, în timp ce micii fermieri din zonele montane sunt neglijați şi daţi uitării, iar subvenţiile pe teren şi sprijinul financiar pe cap de animal sunt mult mai reduse faţă de ţările din vestul Europei.

Cooperativa are în vedere să construiască o fabrică de procesare a laptelui

Cooperativa „Runc“ a formulat şi propuneri la comisiile de specialitate din Senatul României care lucrează la modificarea Legii cooperaţiei agricole nr. 566/2004, sperând ca cele mai bune idei ale fermierilor suceveni să fie încorporate în lege şi în sprijinul fermierilor.

„Cooperativele au menirea de a apăra drepturile membrilor asociaţi pe toată filiera începând de la colectarea, procesarea şi mai ales comercializarea produselor de origine animală şi în baza legii contractelor să obţină un preț mai bun şi să producă, acolo unde sunt create condiţii, produse cu valoare adăugată mare, beneficiul respectiv urmând să se resimtă în buzunarul fiecărui fermier, dar şi al consumatorului. Având un preşedinte tânăr, cooperativa va atrage şi alţi tineri care, neputându-şi crea o afacere în satele în care s-au născut şi trăiesc, au luat calea străinătăţii. Acţiunile iniţiate de actualul ministru al Agriculturii, prin simplificarea procedurilor la Ghidurile şi Fişa Măsurii la Submăsurile 6 cu 1, 6 cu 2, 6 cu 3 şi 4 cu 2, vor crea posibilitatea accesării fondurilor europene şi stabilirea tinerilor la sate“, a precizat Alexandru Craiuţ.

Cu sprijinul administraţiei locale şi judeţene şi cu fonduri obţinute prin proiecte europene Cooperativa Agricolă „Runc“ doreşte să construiască o fabrică de procesare a laptelui.

Silviu BUCULEI

Uscăciunea intensă a afectat culturile agricole din judeţul Suceava

Judeţul Suceava nu a mai fost udat de o ploaie serioasă încă din luna aprilie şi, cu toate că semănatul s-a desfăşurat în perioada optimă, acum culturile sunt ameninţate de secetă. Lipsa de precipitaţii şi temperaturile nefiresc de ridicate pentru această perioadă se răsfrâng asupra tuturor culturilor agricole, cel mai mult având de suferit grâul şi cartoful.

Cantităţile de precipitaţii căzute anul acesta în judeţul Suceava sunt mult sub media multianuală, cea mai mare parte din culturile agricole din judeţ fiind afectate, iar în unele zone situaţia este critică. Conform datelor statistice, cantitatea de precipitaţii este cu mult sub media multianuală care cuprinde date adunate din anul 1961 până în prezent, iar temperaturile din judeţ au fost peste medie din luna ianuarie.

Sfârşitul anului 2014 şi primele două luni ale acestui an au fost foarte sărace în precipitaţii. În martie s-au înregistrat precipitaţii care au depăşit media multianuală a acestei luni cu 195%, în aprilie nivelul de preci­pitaţii a atins puţin peste 50% din media multianuală a acestei luni, în mai 28%, iar în luna iulie, cantitatea de precipitaţii medie înregistrată a fost de 6 l/mp, faţă de 50 de l/mp, cât este media pentru acest interval.

Conform specialiştilor, din punct de vedere al meteorologiei nu se poate vorbi de secetă, ci de o perioadă de uscăciune intensă pentru că secetă înseamnă să ai 15-20 de zile fără niciun pic de ploaie. În judeţul Suceava sunt patru ani consecutivi cu precipitaţii puţine (2011-2014), iar 2015 are şanse să fie al cincilea. Ani cu precipitaţii multe, peste medie, au fost 2005, 2008 şi 2010, când s-au înregistrat şi inundaţii. Aceste precipitaţii nu au ajutat agricultura judeţului, cantităţi foarte mari de apă căzând într-un interval foarte scurt de timp, fiind urmate de perioade cu temperaturi foarte ridicate care au dus la uscarea culturilor agricole.

„Seceta a afectat judeţul Suceava chiar din primăvară, de la însămânţarea culturilor. În perioada aprilie – iulie sunt multe zone din judeţ unde nu au fost precipitaţii, motiv pentru care mulţi fermieri se plâng că nu mai pot recupera mare lucru din ce au investit şi aşteaptă un ajutor din partea statului.

Prin Comitetul pentru situaţii de urgenţă s-a format un grup de lucru pentru a analiza, verifica şi constata evoluţia culturilor pentru acordarea unor eventuale despăgubiri. Cele mai afectate zone din judeţ sunt Rădăuţi, Bălcăuţi, Salcea, Fântânele, Liteni, Dolhasca şi Drăguşeni. În zona de munte pădurile au mai atras precipitaţii, dar şi acolo există un deficit de apă în sol, nu aşa de mare ca în zona de şes.

Printre culturile care au avut şi au de suferit din cauza lipsei apei în sol se numără grâul, rapiţa, producţiile fiind mult diminuate faţă de anul trecut. Dacă fermierii cu potenţial, care respectă toată tehnologia, aveau 8-9 tone de grâu la hectar, anul acesta dacă scot 4 tone sunt foarte mulţumiţi. Judeţul Suceava este cel mai mare cultivator de cartofi, dar şi la această cultură avem mari probleme, tuberculii sunt mici, subdezvoltaţi şi este foarte puţin probabil să se mai poată recupera ceva pentru a ajunge la producţiile estimate“, ne-a declarat inginerul Vasile Irinel Costan, directorul executiv al Direcţiei Agricole Suceava.

În campania de primăvară, în judeţul Suceava au fost cultivate 21.577 ha de cartofi, 178 ha cu mazăre, 6.200 ha cu legume, 24.005 ha cu plante furajere, 228 ha de grâu de primăvară, 588 ha de sfeclă de zahăr, 2.202 ha de orzoaică, 11.552 ha de ovăz, 1.910 ha de soia, 30.500 ha de porumb, 23 ha de rapiţă, 550 ha cu fasole şi 1.534 ha de floarea-soarelui.

Silviu Buculei

Bisericile din Văleni - Stânişoara, crâmpeie din istoria locală

Crăciunul şi Sărbătorile Pascale reprezintă pentru cei mai mulţi creştini cele mai importante sărbători de peste an, însă acestora li se adaugă sărbătoarea hramului bisericii. Importanţa acestei sărbători se resimte mai ales la sate, acolo unde tradiţiile şi obiceiurile sunt păstrate din generaţie în generaţie. Pentru locuitorii satului sucevean Văleni – Stânişoara data de 15 august – Adormirea Maicii Domnului reprezintă hramul bisericii şi este una dintre zilele a cărei rânduială se păstrează încă din anul 1886.

Biserică monument

Aflat la poalele Munţilor Stânişoara, satul Văleni are o construcţie lineară de-a lungul râului Suha Mare. La intrarea în sat se află cele două biserici, cea veche, monument istoric, pe partea stângă, iar lângă şcoală, de cealaltă parte a drumului, biserica nouă, sfinţită în anul 2009.

Până nu demult, locuitorii participau la slujbele oficiate de preotul Vasile Ţigănescu în vechea biserică de lemn al cărei istoric l-a detaliat chiar dumnealui. Biserica a fost construită acum mai bine de 100 de ani şi se spune faptul că ar fi aparţinut iniţial călugărilor de la Mănăstirea Slatina – edificiu ctitorit de Alexandru Lăpuşneanu la jumătatea secolului al XVI-lea. „Este posibil ca în satul Drăceni, Slatina de astăzi, să se fi construit o biserică nouă, din cărămidă, iar cea veche, din lemn, a fost demolată şi transportată la Văleni, cu tot inventarul interior. Astfel, putem spune că biserica aceasta, care a funcţionat începând cu anul 1886, are o vechime de cel puţin 150 de ani. Biserica a fost construită pe terenul, în suprafaţă de 30 de prăjini, oferit de Toader Bilboreanu, un locuitor cu o bună stare materială. Temelia este din piatră, iar construcţia în formă de corabie este realizată din bârne. Interiorul este pictat pe un strat subţire de ipsos. Din puţinele mărturii păstrate peste timp s-a dedus faptul că pictura a fost realizată de un oarecare Irimia, originar dintr-o comună alăturată, Baia. Vechea clopotniţă a fost construită în 1915, pe vremea când biserica era păstorită de preotul Ioan Sălăgeanu, iar construcţia clopotniţei noi s-a finalizat în 1998. Tot în timpul păstoririi preotului Sălăgeanu, în anul 1921, se edifică, cu sprijinul Administraţiei Domeniului Coroanei, casa parohială din Văleni“, menţionează părintele Ţigănescu.

Biserica nouă

Începând cu anul 2000, locuitorii satului Văleni, consiliul parohial şi primăria comunei Mălini au început construcţia unei noi biserici. Într-un interval de 9 ani, noua biserică a fost construită modern, dar păstrând tradiţiile monumentelor de cult din zonă. Mult mai încăpătoare faţă de aşezământul care funcţiona până la acel moment, biserica este formată din pridvor, pronaos, naos şi altar. Pictura este realizată în tehnică fresco de către pictorul Nicolae Gavrileanu, un cunoscut artist al zonei Moldovei. Exteriorul bisericii este pictat parţial, fapt ce te poate trimite cu gândul la renumitele mănăstiri din zonă. Stranele, frumos sculptate, au fost realizate de meşterii de seamă din localitatea Vânători – Neamţ cu sprijinul eno­riaşilor şi al Consiliului Local. 

Începând cu luna septembrie 2009, locui­torii se roagă în noua biserică. La sfinţirea lăcaşului de cult au participat numeroşi preoţi, dar şi IPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor. Cu toate că se practică de obicei ca ziua în care este sfinţită o biserică să devină şi ziua de hram, nu la fel s-a întâmplat şi în acest caz. Asemeni vechii biserici, hramul a fost păstrat în data de 15 august, tocmai pentru a nu schimba rânduiala.

Acasă de hram

„De sărbători toate drumurile duc acasă“, aşa se spune. Dar pentru cei care au plecat din Văleni-Stânişoara şi s-au stabilit căminul în alte localităţi, printre care mă număr şi eu, drumul spre casă trebuie parcurs mai ales de hram. Dacă a trecut Crăciunul sau Paştele şi sunt întrebaţi când mai vin acasă, răspund cu siguranţă „de Sfântă Mărie – adică de hram“. Şi asta pentru că există deja o tradiţie bine împământenită, iar bătrânii locului o accentuează: „Trebuie să vină copiii acasă de hram!“

Hramul bisericii poartă numele sfântului protector şi se ia atunci când se sfinţeşte locul pentru construcţie; în cazul de faţă sărbătoarea datează de la 1886 şi păstrează tradiţiile şi obiceiurile specifice. În ziua de Sfânta Maria Mare, cum i se mai spune în popor Sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, sătenii merg la biserică, participă la slujbă, iar înspre final are loc pomenirea morţilor. La oficierea slujbei participă mai mulţi preoţi, în general cei care oficiază slujbele în celelalte biserici ale comunei Mălini sau preoţi care au slujit în cadrul vechii biserici. La final, participanţii la slujbă sunt invitaţi să rămână la masă. O parte dintre gospodinele din sat se ocupă cu preparatul mâncării, la masă se aşază mai întâi musafirii, adică cei care sunt veniţi din alte locali­tăţi ca urmare a unor relaţii bune stabilite de-a lungul timpului între sate.

De la biserică sătenii pleacă spre casă pentru a-şi aştepta musafirii. Un alt vechi obicei al zonei este ca de hram să îţi păşească pragul casei atât rudele, cât şi prietenii din alte localităţi. Din acest motiv, gospodinele se pregătesc pentru această sărbătoare întocmai cum fac şi în cazul celorlaltor mari sărbători creştine.

Loredana Larissa SOFRON

Specialităţi culinare din Bucovina

Se spune că cine ajunge o dată în Bucovina sigur va reveni şi a doua oară! Motivele pentru care această ipoteză se confirmă ţin de frumuseţile naturale care pot fi întâlnite în acest colţ de ţară, de patrimoniul cultural diversificat, dar, cum dragostea trece prin stomac, ţin şi de gastronomia tradiţională. Neam de oameni primitori, bucovinenii îşi întâmpină oaspeţii cu masa plină, iar bucatele sunt preparate cu cele de pe lângă casa omului, brânzeturile, ciupercile ori fructele de pădure fiind de cele mai multe ori vedetele din farfurie.

Sarmale cu urdă

În fiecare anotimp, Bucovina are specificul şi frumuseţea ei care atrage turişti din toată lumea, iar specificul culinar ţine cont de momentul din an deoarece unele reţete se pot pregăti doar într-o anumită perioadă. Ei bine, la sfârşitul primăverii, după 15 mai, atunci când ciobanii adună oile sătenilor, îmbracă straie populare şi păşesc în sunetul trâmbiţei către munţii ce le vor deveni casă până la sfârşitul toamnei, se fac primele sarmale cu urdă din an. Nu mică este mirarea turiştilor când află ce au pe masă, mulţi dintre ei cunoscând reţete de sarmale diversificate - cu carne, peşte, ciuperci sau legume, însă nu şi reţeta cu urdă. Gospodine desăvârşite, bucovinencele fac „din ochi“ bucatele şi nu ţin cu stricteţe cont de gramaje, însă ne-au împărtăşit reţeta sarmalelor cu urdă garantându-ne că vor ieşi gustoase: orez – o căniţă – aproximativ 250 g urdă – 500 g, ceapă – 4 buc. (mai mari), ulei – 200 ml, morcov – 3 buc., bulion – 1 lingură, mărar – o legătură, varză/foi de sfeclă şi condimente – piper şi sare după gust sunt ingredientele necesare pentru a realiza sarmale de poveste.

Balmoş

O altă specialitate bucovineană care are la bază produsele lactate este balmoşul. Cel adevărat, adică cel mai gustos şi autentic este cel făcut de bacii de la stână, însă se poate realiza şi în propria bucătărie. La stână balmoşul se prepară în ceaunul pus pe pirostrii. Primul ingredient folosit este jântuială – zerul rezultat în urma scurgerii caşului, care se pune la fiert până se observă la suprafaţă grăsimea, se adaugă „în ploaie“ mălaiul, aşa cum se face la mămăliga obişnuită, apoi caşul de oaie şi urda fărâmiţate cu sare, se fierbe până se desprinde de pe marginea ceaunului, se adaugă untul, iar la final se „împănează“ cu caş – adică se taie bucăţi de caş care se pun deasupra compoziţiei. Balmoşul se poate face şi acasă, gospodinele preparându-l cu smântână în loc de jântuială, telemea în loc de urdă. Fiind un preparat mai gras, se recomandă a avea o cană cu jântuială rece pe masă sau iaurt de băut dacă se serveşte în altă parte decât pe munte, la stână.

Dresală cu bureţi păstrăvi

Cu siguranţă vă întrebaţi ce este aceea deresală. Ei bine, este o ciorbă, însă în Bucovina ciorbele sunt de fapt borşuri pentru că se acresc cu jântuială, lapte acru sau borş. Dacă termenul deresală este unul străin, nici cel de bureţi păstrăvi nu este unul comun. Polyporus squamosus – păstrăvul de nuc – este o ciupercă care creşte pe copacii vii – nuci, arţari, foioase sau pomi fructiferi, începând din primăvară până în luna octombrie. Chiar dacă pare uşor de găsit, păstrăvul e scump la vedere, uneori bucovinenii străbătând kilometrii întregi pentru a găsi d-un borş. Ciupercile cresc una deasupra celeilalte, au pălăria reniformă (are forma unui rinichi) de culoare albă sau crem acoperită cu scuame maro închis care desenează semicercuri pe suprafaţa pălăriei. Poate ajunge la dimensiuni foarte mari, 50 cm în diametru - o singură ciupercă poate ajunge şi la 600-700 g, dar exemplarele mici au doar câţiva centimetri.

Pentru 5 porţii este nevoie de 700 g de bureţi, ou, zarzavat în funcţie de cât de groasă se vrea a fi ciorba: ardei, roşii, morcov, ceapă şi pătrunjel - tocate, 800 g de smântână, jântuială sau borş acru, sare, leuştean şi hasmaţuchi. Bureţii păstrăvi se pun la fiert, se ia spuma, după care se adaugă zarzavatul. Când legumele sunt fierte se acreşte cu jântuială – iese mai gustoasă faţă de cea preparată cu borş. În funcţie de gust, se mai lasă să dea un clocot-două şi se opreşte focul. Smântâna se amestecă cu oul şi se toarnă în deresală. Deasupra se pune leuştean şi hasmaţuchi. Se serveşte rece, vara fiind o adevărată plăcere culinară.

Alivenci cu brânză

Brânzeturile par a fi vedeta bucătăriei bucovinene, mai ales că se folosesc inclusiv la deserturi şi aici nu este vorba doar despre celebrele „poale-n brâu“, adică plăcintele cu brânză, ci este vorba şi despre diverse reţete de prăjituri. Cu toate acestea, alivanca este delicatesa neobişnuită pe care o descoperă orice turist la prima vizită în Bucovina. Ce-i alivanca? O prăjitură cu brânză şi mălai. Reacţia iniţială poate fi una de respingere, dar gustul cu siguranţă face ca orice îndoială să dispară. Pentru o tavă de alivancă este nevoie de 1 kg de chişleag (aşa cum denumesc bucovinenii laptele bătut), făină de grâu – 200 g, mălai – 400 g, 4 ouă, zahăr după gust – aproximativ 300 g, brânză de vacă sau caş de oaie – 400 g, praf de copt, verdeaţă: cozi de ceapă şi mărar, esenţă de lămâie, sare, smântână – 300 g. Gălbenuşurile se mixează cu zahărul, apoi se adaugă restul ingredientelor, se toarnă compoziţia în tava unsă cu untură. Înainte de a se pune la cuptor se realizează o compoziţie din 2 linguri de făină de grâu, un ou şi 2 linguri de zahăr şi se toarnă deasupra. Se lasă la cuptor până trece testul scobitorii. Smântâna se amestecă cu zahăr, după gust, şi se pune peste alivancă.

Lista delicateselor bucovinene poate continua, dar cu siguranţă reţetele prezentate ne trezesc interesul şi, dacă ne amintim şi de frumuseţea codrilor, a mănăstirilor sau de unicitatea obiceiurilor, atunci plaiul cu flori bucovinean devine unul dintre obiectivele turistice pe care neapărat trebuie să îl vizităm înainte de a ne stabili concediile în pompoasele staţiuni europene.

Loredana Larissa SOFRON

Mănăstirea Vorona

Puţini români ştiu că în Botoşani, judeţul de la margine de ţară, au văzut lumina zilei trei importante figuri ale ortodoxiei: un sfânt, Ioan Iacob de la Neamţ, zis şi Hozevitul, Patriarhul Teoctist şi părintele Cleopa. Dintre numeroasele lăcaşuri de cult care fac din judeţul Botoşani un leagăn al credinţei străbune vă propun, stimaţi cititori, un popas la complexul monastic Vorona, unde Patriarhul Teoctist, pe numele său Toader Arăpaşu, a intrat de tânăr ca frate la Schitul Sihăstria Voronei.

Străjuită de lumea frământată a oraşelor, într-o pitorească poiană din multisecularul codru botoşănean Oneaga - Tudora sălăşluieşte de mai bine de cinci sute de ani Mănăstirea Vorona, loc de evlavie pentru cei care s-au nevoit aici ca şi pentru credincioşii din toate teritoriile locuite de români atraşi de sfinţenia locului. „Însăşi aşezarea sa în mijlocul frumoasei poiene înconjurate de măreţia unui cadru rar întâlnit în alte părţi, scria vrednicul de pomenire Teoctist, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, adaugă distincţie celor trei biserici monumentale şi clădirilor mănăstireşti, atrăgând luarea aminte a celor care se îndreaptă spre ea asupra rostului spiritual al Mănăstirii Vorona.“

Această „insulă de rai“, cum o numea cineva, prielnică rugăciunii, a atras în urmă cu sute de ani monahi din satele moldoveneşti de pe ambele maluri ale Prutului, dar şi din părţile Banatului, schivnici ruşi şi greci care, la începutul secolului al XVI-lea, au ctitorit un mic schit de lemn cunoscut sub denumirea de „Sihăstria din Poiana Voronei“.

De-a lungul veacurilor Sihăstria Vorona a devenit mănăstire cu obşte călugărească. Istoricul acestui vechi lăcaş de ortodoxie ne dovedeşte că Mănăstirea Vorona nu este opera unui singur ctitor. În existenţa sa, de-a lungul veacurilor, sfântul lăcaş a fost sprijinit material de multe familii înstărite, bucurându-se de atenţia domnilor ţării. Să amintim că unele obiecte din muzeul mănăstirii provin din timpul domniei lui Alexandru cel Bun şi, mult mai târziu, impresionată de sfinţenia locului, prinţesa Safta Brâncoveanu a donat clopotul cel mare. La rândul lor, călugării şi egumenii sfântului lăcaş, „sihaştri vestiţi“, cum îi apreciază Patriarhul Teoctist, au lăsat şi ei file deosebite în istoria monahismului, sporind „rostul spiritual“ al mănăstirii.

La început o modestă bisericuţă din lemn, după secole de existenţă Mănăstirea Vorona prezintă vizitatorilor turnurile zvelte ale celor trei biserici parcă neatinse de urmele timpului.

După biserica din lemn cu hramul „Naşterea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu“, dispărută între timp, în 1793 a apărut prima biserică din piatră cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“, ctitorită, cum vorbeşte pisania de deasupra uşii, „Cu ajutorul Domnului Nostru IS XS şi a Maicăi Precista această sfântă lucrare s-a făcut de ctitorii Dumnealui Iordache Panaite paharnic, sora Dumisale Safta şi cucoana Dumisale Maria Kostachi paharniceasa: au săvârşit-o cu toată cheltuiala Dumisale.“

Pictura de o mare frumuseţe a fost realizată, după cum precizează pisania: „în anul 1990 s-a pictat în tehnică tempera grasă de către pictorul Gavrilean Nicolae din Gura Humorului“. Deşi nouă, pictura ajută la crearea unei legături cu veşnicia pe care – spunea un vizitator – Mănăstirea Vorona o trăieşte cu toată evlavia în fiecare zi. Aici pot fi admirate icoana înfăţişându-l pe Iisus Pantocrator, binecuvântând lumea, sau icoana Maicii Domnului dăruită de către vornicul Iorgu Vârnav. Aceasta din urmă o reprezintă pe Maica Domnului în picioare şi nu îl ţine în braţe pe Iisus, ci de mână, fiind „împodobită şi înzestrată cu câteva pietre scumpe, juvaieruri de preţ“, existând şi o strană „săpată şi poleită toată în aur şi o candelă mare de 642 de dramuri“.

A doua biserică a mănăstirii a fost ctitorită în 1835 pe temelie de piatră de către hatmanul Ilie Jore şi soţia sa, Teofana. Între anii 1959 – 1968 biserica a fost transformată în depozit de cereale al CAP Vorona. Odată cu reînfiinţarea mănăstirii, sfântul lăcaş a fost restaurat, înlăturate vechea pictură şi catapeteasma. Aici se păstrează şi o icoană a Mântuitorului Hristos, o alta a Maicii Domnului şi o casetă de argint cu moaştele Sfântului Ierarh Nicolae.

În ordine cronologică, cea de a treia biserică ridicată la Vorona în jurul anului 1836 este lăcaşul cu hramul „Sfântul Nicolae“, avându-l ctitor pe stareţul Rafail, care se remarcă prin bogăţia şi varietatea motivelor sculptural-decorative ale iconostasului din lemn de tisă în stil baroc.

Alături de alte clădiri, în incinta mănăstirii se află sediul Patrimoniului judeţului Botoşani, ridicat tot prin osârdia Patriarhului Teoctist, unde se păstrează icoane vechi, evanghelii, sfeşnice şi alte obiecte de cult.

Tot aici se află Muzeul patrimoniului mănăstirii şi biblioteca care dispune de peste 4.000 de volume: manuscrise, evanghelii – unele dintre ele îmbrăcate în aur şi argint şi donate mănăstirii de mari familii boiereşti.

De-a lungul anilor, Complexul Monastic Vorona a fost vizitat de sute de mii de credincioşi, de mari personalităţi şi pelerini din diferite ţări ale lumii. Din cartea de impresii menţionăm doar fraza unui vizitator anonim: „Comori nepreţuite sunt aici. Sunteţi un colţişor de rai.“

Stelian CIOCOIU

Bălăceana, una dintre cele mai vechi comune din judeţul Suceava

Comuna Bălăceana este una dintre cele mai mici din judeţul Suceava, formată dintr-un sat. Aşezarea a fost menţionată pentru prima dată în 1470, fiind printre cele mai vechi localităţi ale judeţului. Este localitatea în care portul popular este ţinut la loc de cinste, iar numele satului a fost luat de la un dans cunoscut în aproape toată ţara.

Prima atestare a localităţii apare în 1470 într-un hrisov care se găseşte la o biserică din Rădăuţi, prin care satul este trecut în subordinea bisericii ortodoxe de la Rădăuţi. Bălăceana a fost comună până în 1968, apoi satul a intrat în componenţa comunei Ciprian Porumbescu. În 2004, prin referendum, a luat fiinţă comuna Bălăceana, iar din aprilie 2004 Nichita Babor, primar, şi Constantin Todiraş, viceprimar, conduc această comunitate. La fel ca mai toate localităţile din Bucovina, comuna a suferit transformări prin emigrarea populaţiei din Ardeal. „Peste jumătate din populaţia localităţii are rădă­cinile în Ardeal. În perioada în care au fost represaliile maghiare, trecerea la catolicism, oamenii au trecut munţii în Bucovina. Toţi cei care sunt în zona noastră sunt din regiunile Năsăud şi Cluj. Au venit cu tot cu familii, iar cei mai mulţi s-au aşezat la noi şi la Botuşana.

Localitatea are în jur de 700 de gospodării, aproximativ acelaşi număr avându-l şi la 1900, singura diferenţă fiind că atunci locuiau 5.000 de oameni şi acum sunt de 3 ori mai puţin. Cifrele nu sunt reprezentative atunci când se face clasificarea localităţilor în funcţie de numărul de locuitori. Pentru mine este o mare greşeală, numărul de locuitori este o variabilă într-o localitate, constanta fiind numărul de locuinţe. Cifra de 1.500 de locuitori înregistraţi la recensământ nu este corectă pentru că în permanenţă câteva sute lucrează în străinătate, ei vin şi pleacă. Mai avem aproape 1.000 de oameni care locuiesc în comună, dar care au domiciliul în buletin în oraşele apropiate, Suceava şi Gura Humorului. Ei au case, locuiesc aici, dar apar în evidenţele altora“, ne-a spus viceprimarul Constantin Todiraş.

Activităţile principale sunt agricultura şi creşterea animalelor

Conform primarului Nichita Babor, satul este îmbătrânit, majoritatea tinerilor sunt plecaţi la muncă în străinătate, peste 400 de persoane fiind plecate în permanenţă. Majoritatea dintre aceştia şi-au făcut case, cumpără terenuri pentru agricultură, tractoare, utilaje agricole. „Avem două ferme zootehnice, cu 200 de capete şi, respectiv, cu 150 de capete de bovine. Am avut un centru de prelucrare de capacitate mare, 10.000 de litri de lapte zilnic, dar problemele financiare au dus la închidere. Laptele produs în ferme şi în gospodăriile populaţiei este colectat de două firme din Gura Humorului“, ne-a spus primarul Nichita Babor.

Dispensar modern, şcoală spaţioasă şi drumuri bune

Conducerea comunei Bălăceana se mândreşte cu Biserica „Sfinţii Trei Ierarhi“, construită în perioada 1894-1897, cu casele vechi cu cerdac şi pictate la exterior cu vechi simboluri tradiţionale asemănătoare celor de pe ceramica de Cucuteni, dar şi cu unul din cele mai moderne dispensare din judeţ reabilitat şi dotat în urmă cu patru ani, de Grupul Rompetrol, cu mobilier, aparatură medicală şi truse de teren pentru medici.

În localitate a funcţionat o bibliotecă înainte de război, dar care în anii ’60 a dispărut. Iubitor de carte şi provenind dintr-o familie în care părinţii au împrumutat cărţi, în urmă cu 12 ani viceprimarul Todiraş a redeschis în sat biblioteca ce numără peste 6.000 de volume, la care pot veni copiii, dar şi adulţii să împrumute cărţi sau să folosească serviciile biblionet.

Primarul susţine că autorităţile locale urmăresc şi materializează fiecare posibilitate care se întrevede pentru a îmbunătăţi calitatea vieţii în localitatea pe care o conduce. După ce a fost reabilitat şi renovat Căminul Cultural, prioritate are Şcoala Gimnazială în care învaţă 212 copii. „Condiţiile sunt foarte bune în şcoală, săli mari, spaţioase, cu mobilier modern, însă grupul sanitar este în alt corp de clădire. Avem proiect, am trecut toate fazele de avizare şi derularea a început în această toamnă, astfel încât până anul viitor vom avea lipit de şcoală un nou corp de clădire în care vor fi toalete moderne şi o centrală termică performantă pe lemne. Cu drumurile stăm foarte bine, şoseaua care străbate comuna este asfaltată, iar în interiorul satului toate drumurile sunt pietruite. Avem un proiect pentru 4,2 kilometri de uliţe comunale şi un drum comunal de 4,5 kilometri care face legătura cu Costâna şi Stroieşti şi care va fi asfaltat de Consiliul Judeţean Suceava printr-un program comun cu Consiliul Judeţean Iaşi de reabilitare a infrastructurii rutiere. Mai avem un proiect de apă-canal, dar, având sub 2.000 de locuitori, nu a intrat la finanţare. Aşteptăm noile reglementări şi sperăm ca acum să intrăm şi noi“, a precizat primarul Nichita Babor.

Bălăceana – un dans unic

În ţară comuna Bălăceana este cunoscută prin acel dans popular numit „bălăceana“. Istoria acestuia am aflat-o de la viceprimarul Constantin Todiraş: „În localitatea noastră erau hramuri, tinerii erau foarte mulţi şi erau nevoiţi să facă balurile şi horile în două - trei locuri pentru că nu era o sală în care să încapă atât de mulţi. Venind din Ardeal, au venit şi cu tradiţii pe care le-au combinat cu ce au găsit aici şi a apărut bălăceana, cea rusească, cum se spune la noi. Este un joc unic, care acum este preluat de toată lumea. Este introdus în «pădureţul» pe care îl vedeţi de sărbători la toate localităţile din zonă; toate ansamblurile mai mici sau mai mari îl folosesc, dar originea este aici, în localitatea noastră.“

Împădurirea se află în atenţia autorităţilor

Bălăceana are o pădure o obştii de 316 hectare şi fiecare cetăţean are drepturi asupra ei, putând procura o anumită cantitate de lemne. Primul proiect mai mare al administraţiei locale a fost împădurirea a 11 ha de teren degradat, pădurea de salcâmi de la intrarea în comună. Acolo a fost o pădure plantată în 1930, care după 1989 a fost rasă şi terenul a plecat la vale. „Am plantat prin forţe proprii peste 13.000 de puieţi oferiţi drept sponsorizare de Direcţia Silvică Suceava. Toate lucrările le-am făcut cu cetăţenii comunei. Mai avem 50 ha împădurite în 2010 şi acum mai avem 32 ha de terenuri degradate pe care le vom împăduri printr-un proiect pe care l-am semnat la mijlocul lunii octombrie. Împădurirea este o prioritate pentru că tăierile au fost masive şi terenurile au fost lăsate să se degradeze după tăieri. Ajungem la aproape 100 ha împădurite în ultimii 12 ani“, a spus primarul Nichita Babor.

Silviu Buculei

Milişăuţi - Suceava. Legumicultorii de la margine de ţară

- Murăturile din Milișăuți – un brand.

- O ocupație care dispare.

- Asocierea: o soluție.

Purtând de-a lungul vremii denumirea Bădeuți, apoi din 1976 Emil Bodnăraș, după numele unui lider comunist din zonă, localitatea – situată la opt kilometri de Rădăuți – devine în 1996 comuna Milișăuți, ca șapte ani mai târziu, în urma unui referendum, pe harta județului Suceava să apară orașul Milișăuți.

Cu oameni harnici și gospodari, noua așezare urbană își păstrează caracterul agricol. Peste 80 la sută dintre locuitorii lucrează, pe lângă cele 2.530 ha de teren agricol ce le aparține, și importante suprafețe arendate de la proprietarii de pământ din Rădăuți. Se cultivă grâu, porumb și alte cereale, dar ceea ce-i impresionează pe călătorii ce trec prin zonă sunt mari suprafețe cultivate cu varză, de unde și inspi­rata denumire pe care a primit-o localitatea de „orașul verzei“. Cu cele peste 400 ha cu varză, ce se cultivă anual, la care se adaugă importante suprafețe de castraveți, ceapă și alte legume, milișăuțenii s-au făcut cunoscuți cu varza și castraveții murați, nelipsiți din toate piețele marilor orașe ale țării.

„Varza era pusă la murat în căzi mari, de patru-cinci tone. În vechime, saramura necesară era adusă cu căruța de la un izvor sărat de la Cacica. Cu timpul, oamenii și-au făcut și își fac acum saramura acasă. Când s-a murat, varza este transferată în butoaie mai mici și ia drumul piețelor. Castraveții erau murați în butoaie cu mărar, țelină, ardei iute, usturoi și alte plante aromate și scufundați într-un iaz unde se păstrau în condiții bune“, ne spune Natalia Ifrim, de 67 de ani.

Cerințe minime, concurență maximă

Dar toate acestea aparțin trecutului. An după an cerințele pieței au fost mai reduse. „Orășenii preferă produse proaspete, ne spune un locuitor al așezării, sau varza murată și castraveții pe care le găsesc la mall-uri.“ Și cum concurența este acerbă, tot mai mulți milișăuțeni au renunțat la această străveche ocupație. Acum căzile și butoaiele de altădată au devenit tot mai rare. „În urmă cu mai mulţi ani aveam o sută de butoaie, își amintește fermierul Ion Danileț, acum nu mai am niciunul, pentru că nu pot sta zile și săptămâni în piață.“

Varză murată în... Danemarca

Dar, întreprinzători, unii locuitori ai orașului sucevean au găsit și alte soluții. Cum mulți dintre tineri au plecat în patru zări, în nădejdea unui trai mai bun, cer celor de acasă produse cărora le duc dorul. Drept urmare, subliniază secretarul primăriei, domnul Viorel Semeniuc, unii, de pildă frații Mircea și Ion Pascariu, au achiziționat utilaje pentru ambalat și vidat și au trimis varza murată în țări ale Uniunii Europene, unde sunt români. Astfel, în magazinele și restaurantele de profil din Anglia, Franța sau Germania doritorii pot găsi varza murată sau castraveții din Milișăuți. Mai mult, în cartierul Bădeuți o societate comercială exportă în Anglia, pe lângă mezeluri, și varză murată.

În piețe, prețuri de batjocură

Din păcate, toate acestea sunt încercări timide. Recolta deosebită din acest an a pus la grea încercare producătorii de legume din Milișăuți. Mașini și căruțe pline cu varză, cartofi sau ceapă așteaptă clienții care întârzie să apară. Prețurile pe care le cer sunt, vorba unuia dintre producători, de batjocură: 50 de bani kilogramul de ceapă, cartofi sau varză sunt departe de a asigura un profit minim. Unii dintre producători, precum interlocutorul nostru Ion Danileț, având mijloace de transport, se duc la Iași, dar și aici, la piața de gros, prețurile sunt la fel de mici. Ce este de făcut? La această întrebare fermierul nostru are un răspuns: „Dacă am crea o asociație, cu ceea ce producem la nivelul orașului, am putea asigura în tot timpul anului la unul dintre marile magazine din țară necesarul de varză, cartofi ș.a.. Din păcate, nu am găsit înțelegere la ceilalți fermieri. Oamenii sunt încă reticenți și ideea de asociație îi sperie. Poate ar trebui ca specialiștii de la Camera Agricolă să-i convingă, pentru că cei de la primărie nu sunt prea interesați. Până atunci însă, vedeți și dumneavoastră, se așteaptă în zadar cumpărătorii.“

Numai cu ... „Festivalul verzei“

La toate acestea, nemulțumirea locuitorilor din Milișăuți este accentuată de faptul că, trezindu-se orășeni, și-au dat seama că nu numai că nu au niciun avantaj, ba dimpotrivă. Într-un „oraș“ care nu dispune de dotări minime – gaz metan, canalizare sau apă curentă – unde nu există spital, liceu sau un hotel „orășenii“ sunt nevoiți să plătească impozite cu mult mai mari. „Singurul câștig pe care îl avem, glumește amar un milișăuțean, este faptul că de o bucată de vreme la Milișăuți se desfășoară... «Festivalul verzei», o manifestare ajunsă în acest an la a VII-a ediție. Cât privește celelalte avantaje, de câţiva ani, se constată un număr tot mai mare de funcționari la primărie.“

Stelian CIOCOIU

Horodnic de Sus - creşterea animalelor, pusă sub semnul întrebării

Horodnic de Sus este una dintre comunele din judeţul Suceava în care locuitorii se ocupă cu creşterea animalelor, cultivarea terenurilor şi prelucrarea lemnului. Maria Luţa ocupă primul loc pe comună la cantitatea de lapte pe care o predă anual pentru industrializare. La fel ca şi alţi localnici doreşte să mărească efectivele de animale, dar nu are unde le păşuna.

„Vrem să creştem animale, să avem producţie şi nu suntem încurajaţi“

Asociaţia crescătorilor de animale „Brădetul“ din Horodnic de Sus a fost înfiinţată în anul 2011 şi numără 50 de membri activi, care cresc animale şi au producţie de lapte destul de mare, pe care o predau unui procesator din Vatra Dornei printr-un centru de colectare. Laptele obţinut de membrii asociaţiei este bio, animalele fiind hrănite numai cu fân de pe terenuri pe care se aplică doar gunoi de grajd.

Păşunatul este marea problemă a crescătorilor de animale din această zonă, pentru că din 2011, de la apariţia Legii pentru organizarea, administrarea şi exploatarea pajiştilor, ei nu au intrat în posesia suprafeţelor de păşune necesare pentru întreg efectivul de animale.

„Din anul 2007 noi ne chinuim să intrăm în posesia păşunii. Anul acesta am licitat păşunea, am câştigat-o, 3.300 lei hectarul, am semnat contractul cu primăria, am plătit, dar nici până astăzi noi nu suntem proprietarii întregii păşuni, chiar dacă asociaţia a făcut demersuri peste tot. Este vorba de 97 de hectare. Avem oi, capre, vaci, pe care trebuie să le paştem pe aceeaşi păşune. Vrem să creştem animale, să avem producţie şi nu suntem încurajaţi“, ne-a spus Maria Luţa, preşedinta Asociaţiei crescătorilor de animale „Brădetul“ din Horodnic de Sus.

Crescătorii de animale, nemulţumiţi de preţul laptelui

În fiecare zi cantitatea de lapte predată prin centrul de colectare al asociaţiei este între 1.500-2.000 de litri. Crescătorii de animale sunt nemulţumiţi în primul rând de banii pe care îi primesc pentru un litru de lapte cu grăsime de minimum 3,5%.

„Am fost plătiţi bine până în primăvară. Firma care achiziţionează laptele face o recalculare şi lunar ne tăie câte 5.000 de litri pe care noi nu ştim cum să-i acoperim. Aşa cum este şi normal, când predau lapte la centrul de colectare, persoanele asistă la măsurătoare şi la analiza privind grăsimea, iar procesatorul ne taie cantitatea şi, normal, omul este supărat. Pentru un litru de lapte cu grăsimea 4,1 primim 70 de bani. Şi la grăsime se fac şmecherii, eu am aparat electronic ca şi colectorul şi nu vrea să ia în considerare analiza de la aparatul nostru“, a precizat Maria Luţa.

Problemele legate de subvenţie se răsfrâng asupra crescătorilor

La Horodnic crescătorii de animale au probleme cu subvenţia. La începutul anului, echipe de control ale Direcţiei Sanitar-Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor şi ale Agenţiei de Plăţi şi Intervenţii în Agricultură au demarat o anchetă de amploare care vizează circumscripţia sanitar-veterinară, vizat de anchetă fiind medicul veterinar concesionar de la Horodnic de Sus. Au fost sesizate organele de cercetare penală, dar deocamdată singurii care au de suferit sunt crescătorii de animale, care sunt corecţi în relaţia cu statul.

„Medicul veterinar ne-a luat dosarele la toţi membrii asociaţiei, promiţându-ne că le depune pentru subvenţie. Le-a depus, dar la unii nu a trecut toate animalele, la alţii a pus animale în plus şi acum ne-a venit la toţi să dăm înapoi banii primiţi ca subvenţie. Eu, ca persoană fizică, am primit subvenţie pentru 40.000 litri de lapte şi pentru animale suma de 5.000 de euro. Am depus contestaţie la APIA, cei 40.000 litri de lapte vânduţi au fost fiscalizaţi, am plătit TVA la stat, am lucrat legal şi nu am nicio vină pentru tot ceea ce s-a întâmplat. Animalele le am, a venit inspectorul de zonă acasă, au venit de la APIA, DSV, le-au verificat, au verificat crotaliile. Nimeni nu ne-a explicat motivul pentru care trebuie să dăm banii înapoi. Dacă sunt obligată să-i înapoiez nu am de unde. Am mărit exploataţia, am construit un grajd în valoare de 35.000 de lei. Avem două grajduri, vrem să facem un adăpost şi la păşune, am lucrat legal şi, în loc să ne ocupăm de animale, trebuie să umblăm pe drumuri pentru a da declaraţii“, ne-a spus Maria Luţa.

Bani europeni pentru procesarea laptelui

Pentru că laptele nu este plătit la adevărata valoare, asociaţia doreşte să acceseze un proiect cu finanţare europeană pentru procesare la standarde europene a laptelui, cu utilaje moderne, cu consum mai mic de energie.

„După procesarea laptelui, cu zerul obţinut se pot creşte porci. Într-o fermă în care se cresc minimum 30 de porci deja apare profitul. 10.000 de lei să plăteşti pe un an îngrijitorul, 10.000 de lei să plăteşti furajele şi tot rămâne un profit de 10.000 de lei la 30 de porci de 100-120 de kilograme, crescuţi natural şi vânduţi cu 8-10 lei kilogramul. Cresc porci în gospodărie, în prezent am 16, iar acest calcul este făcut pe o situaţie concretă“, ne-a spus Maria Luţa.

Meseria de lăptar, moştenire de peste 100 de ani

Maria Luţa moşteneşte de la străbunică şi bunică meseria de lăptar. Străbunica a avut în urmă cu 100 de ani maşină pentru scos grăsimea din lapte, alegea unt pe care îl ducea şi îl vindea la Bucureşti alături de alte produse lactate, iar mama sa a ieşit la pensie din meseria de colector de lapte. Societatea comercială cu profil zootehnic pe care o deţine este plătitoare de TVA, de taxe, impozite, anual plătind numai TVA peste 1 miliard de lei vechi. În ferma proprie, pe lângă vaci şi oi creşte şi 70 de capre.

„Produsele obţinute din lapte de capră sunt un pic mai scumpe şi nu se prea vând. Doar cine ştie ce înseamnă laptele de capră sau produsul procesat din lapte de capră mai cumpără. Tot ce producem este pe bază de comandă şi desfacem de acasă.

În această vară a venit băiatul din Londra, cu dorinţa de a investi în agricultură, să facă o pensiune agroturistică împreună cu o stână turistică, şi a plecat cu banii înapoi pentru că nu este rezolvată problema păşunii comunale. Îi plac animalele, anul trecut a cumpărat un grajd şi 35 de ari de teren, a făcut un proiect de 70.000 de euro, dar din cauza păşunii a fost nevoit să mai amâne, pentru că, odată populat grajdul, trebuie asigurată şi hrana pentru animale. El vrea să crească vacile în libertate aşa cum familia noastră o face de peste 100 de ani şi nu legate la iesle cu hrană concentrată. Dar dacă nu ai unde păşuna animalele vara, ce te faci?“, a încheiat, retoric, Maria Luţa.

Silviu BUCULEI

Noi obiective în cartea de vizită a satului Petia

La mijlocul lunii septembrie, în satul sucevean Petia, comuna Buneşti, au fost inaugurate Biblioteca sătească „Mihai Leonte“, Muzeul Sătesc şi a fost lansată antologia „Ametiste Moldave“. Comuna Buneşti este prima din judeţul Suceava în care o biblioteca comunală şi-a deschis o filială care răspunde nevoilor cititorilor dar şi a tinerilor din sat, aceasta fiind dotată cu calculatoare, Internet sau imprimantă, accesul publicului fiind gratuit.

Printre invitaţii la acest moment festiv s-au numărat scriitori, pictori, profesori şi învăţători, oameni de cultură din toată ţara, dar şi din Republica Moldova.

Pentru început, fondul de carte al bibliotecii, peste 1.500 de volume, a fost asigurat dintr-o donaţie de 500 de volume a poetului Mihai Leonte, restul fiind primite de la Biblioteca Bucovinei „I.G. Sbiera“ Suceava, Mitzura Arghezi şi alţi donatori. Organizarea bibliotecii a fost coordonată de Biblioteca Bucovinei „I.G. Sbiera“ din Suceava.

„Am amenajat biblioteca şi un mic muzeu sătesc al tradiţiilor în care se regăsesc obiecte vechi de peste 150 de ani, care ne amintesc de unde am plecat. Am amenajat acest spaţiu dedicat culturii şi istoriei locale într-o clădire abandonată, situată în centrul satului, toate cheltuielile fiind suportate din bugetul local“, ne-a spus Gheorghe Beraru, primarul comunei Buneşti.

Trei încăperi au destinaţia de muzeu, una este dedicată domnului Mihai Leonte, într-un alt spaţiu a fost reconstituită o cameră după modelul unei odăi al casei în care a copilărit poetul, iar cea mai mare încăpere găzduieşte biblioteca şi sala de Internet.

De la Ioan Ştefan, bibliotecar la Biblioteca comunală Buneşti, cel care a avut ideea înfiinţării bibliotecii şi muzeului, am aflat că cititorii din Petia au primit din donaţii cărţi foarte valoroase, care au fost împărţite în trei categorii: pentru copii, pentru tineret şi pentru adulţi.

Oaspeţi din Republica Moldova prezenţi la Petia

Ludmila Bolboceanu, profesor universitar, doctor în ştiinţele educaţiei, deţinătoare a Medaliei de Stat a Republicii Moldova „Meritul Civic“, ne-a spus că a venit la „botezul bibliotecii din satul Petia“ pentru că a apreciat gestul administraţiei locale de a da numele unei instituţii culturale unei personalităţi aflate în viaţă. „Este meritul administraţiei publice locale pentru că a reuşit să facă un gest pe care mulţi nu-l fac şi poate că nici nu-l vor urma: să dea numele unui om cât este în viaţă unei instituţii de cultură. Pentru a putea spune multe nu trebuie să aşteptăm să se ducă şi pe urmă să-l căutăm“, a precizat prof. univ. Ludmila Bolboceanu.

Colecţia muzeală de la Petia reprezintă comunitatea şi scoate la lumină tradiţiile frumoase ale acestui sat, o parte dintre ele nemaifiind păstrate, iar altele fiind pe cale de dispariţie. Expunerea obiectelor a fost făcută conform sfaturilor specialiştilor de la Muzeul Bucovinei şi a cadrelor universitare de la Universitatea „Ştefan cel Mare“ din Suceava. Astfel, au fost amenajate spaţii dedicate istoricului localităţii, administraţiei comunei Buneşti, religiei, învăţământului, meşteşugurilor tradiţionale, etnografiei şi îndeletnicirilor populaţiei.

Silviu BUCULEI

Comuna suceveană Adâncata, jumătate de mileniu

Sintagma „Istoria este cea dintâi carte a unei naţii“ – Nicolae Bălcescu – se verifică atunci când vorbim despre locuitorii comunei Adâncata din judeţul Suceava, localitate care sărbătoreşte anul acesta jumătate de mileniu.

Aşezare, specific şi locuitori

Formată din trei sate: Adâncata, Călugăreni şi Feteşti, comuna numără în jur de 4.300 de locuitori. Denumirea comunei diferă de-a lungul parcursului istoric, „Dâncata Ungureni“, „Adâncata Berhometele“, „Ocolul Berheiu“, fiind doar câteva dintre exemplele de denumiri cunoscute de către locuitori.

Localitatea a aparţinut judeţului Dorohoi după care, în urma cercetărilor locuitorilor, a trecut sub orânduirea judeţului Suceava.

Iniţial a fost un sat domnesc, apoi în 1596 a fost dat de Teodor Movilă ca zestre Mănăstirii Teodoreni din Burdujeni şi a devenit sat mănăstiresc. Întemeierea satului Adâncata datează de la sfârşitul secolului al XVII-lea, iar prima informaţie argumentată documentar apare în anul 1772 într-o catagrafie de unde reiese că aşezarea avea 35 de case şi în jur de 150 de locuitori.

Satul Feteşti este atestat pentru prima dată în data de 19 iulie 1632, în timp ce satul Călugăreni se presu­pune a fi întemeiat la sfârşitul secolului al XIX-lea. Începând cu anul 1890 Adâncata devine comună.

Motiv de sărbătoare

La împlinirea a 500 de ani de atestare istorică, autorităţile locale au pregătit manifestări de amploare pentru a sărbători. Astfel a luat naştere festivalul folcloric „Satule de sub pădure“, iar pe durata celor două zile de sărbătoare, primăria şi consiliul local au organizat un program care a inclus mai multe manifestări culturale.

Pentru a oferi un exemplu celor tineri, au fost sărbătorite cuplurile de aur ale localităţii şi au fost înmânate titluri de cetăţean de onoare unui număr de şase persoane care au avut o reală contribuţie la dezvoltarea comunei: Nicolae Ciobanu – fost primar al comunei înainte de 1989, Vasile Atănăsoaie, Romulus Sfichi, Ioan Alucăi şi Enea Iftode – veterani de război şi ultimul titlu a fost acordat post-mortem lui Ioan Doru Huşman, erou al Revoluţiei din 1989, documentul fiind înmânat tatălui acestuia.

Un alt moment important al festivalului a fost premierea olimpicilor şi a tinerilor cu rezultate deosebite. Jumătate de mileniu este un motiv de sărbătoare, iar sătenii din Adâncata au avut parte şi de momente artistice oferite de interpreţi şi grupuri de jocuri populare din zonă.

„Este primul eveniment de acest gen organizat de comuna Adâncata, primul festival de o aşa amploare. Au mai fost organizate diverse manifestări cu ocazia zilelor comunei, însă acum, la sărbătorirea atestării a 500 de ani de existenţă, am organizat ceva special“, a precizat primarul Viorel Cucu.

Lansarea cărţii Adâncata la jumătate de mileniu

Pentru mulţi dintre locuitorii comunei cel mai important moment a fost acela al lansării cărţii Adâncata la jumătate de mileniu. Autorul, Nicolae Ciobanu, fost primar al localităţii în perioada comunistă, propune locuitorilor comunei, şi nu numai, o incursiune în istoria locală. Cartea este scrisă urmând un traseu istoric care să facă cunoscută istoria locului, dar şi istoria neamului său, după cum declară autorul, „Prezentul comparat cu trecutul“.

Cititorii cărţii vor putea afla mai multe informaţii despre localitate şi modul în care istoria şi-a lăsat amprenta pe acele meleaguri. O altă parte importantă a cărţii o reprezintă descrierea persoanelor care au contribuit, până în acest moment, la dezvoltarea comunei. „Am vrut să las o mărturie mai ales a perioadei dinainte de 1989 pentru că nu foarte multă lume are curajul să spună ce s-a petrecut în acele vremuri. Cei care ne urmează trebuie să aibă de unde învăţa câte ceva“, adaugă autorul.

Loredana Larissa SOFRON

Ctitoria domnească, Mănăstirea Slatina

De peste şase veacuri, într-un ţinut cu păduri întinse şi dealuri molcome parcă niciunde mai frumoase ca în Ţara de Sus a Moldovei se arată lumii întregi o salbă de aşezăminte religioase, altare străbune de închinare, amintind de un trecut de fapte mari, de un trecut de „cărturărie şi artă“, cum nota la începutul secolului trecut Nicolae Iorga.

Întruchipare a spiritualităţii ortodoxe trăite dintru început pe plaiurile Moldovei, ctitoriile bisericeşti impresionează şi astăzi prin realizarea lor artistică, prin arhitectura şi pictura care atât de armonios se îmbină. Între acestea, poate mai puţin cunoscută, se află Mănăstirea Slatina, ctitoria lui Alexandru Lăpuşneanu, un domn care a stârnit în epocă, dar şi în posteritate, atitudini atât de critice precum în portretul sumbru pe care îl face Grigore Ureche, apoi Costache Negruzzi în cunoscuta nuvelă, dar şi Nicolae Iorga, care, trecând peste resentimentele moştenite de la cei care l-au premers, nota despre Mănăstirea Slatina: „ctitorul Alexandru Lăpuşneanu (...) a vrut să întreacă pe toţi înaintaşii şi strămoşii prin clădirea acestei mănăstiri. Niciodată Ştefan cel Mare sau Petru Rareş nu au avut îndrăzneala şi dărnicia ce trebuie pentru a dura o clădire aşa de mare şi aşa de felurită“.

Legenda spune că, „fiind între satele Corlăteşti şi Todereşti, calul voievodului s-a împiedicat şi a căzut Măria Sa în mijlocul râului Moldova. Dar Alexandru Voievod a sărit pe al doilea cal şi a pornit către locul dorit care i-a plăcut foarte mult. A dat mulţumire lui Dumnezeu şi a hotărât ca pe locul acesta să se înalţe o mănăstire căreia i-a dat numele de Slatina“.

La 30 km apus de Fălticeni şi tot atâţia de Gura Humorului, pe valea Suhăi Mici, prima mănăstire ctitorită de Alexandru Lăpuşneanu – Slatina – care avea să fie necropolă domnească a fost urmată şi de alte lăcaşuri de cult, între care am aminti mănăstirea de o mare frumuseţe de la Pângăraţi – Neamţ, zidirea din temelii a mănăstirii Bistriţa, ctitorie a lui Alexandru cel Bun etc.

Situată chiar pe axul porţii de intrare, biserica domină prin proporţii şi zvelteţea ei celelalte construcţii. Zidirea Mănăstirii Slatina a început la 1 septembrie 1554. Pentru meşteri pietrari, dar mai ales ţiglari, Vodă s-a adresat vecinilor din Ardeal. Pentru acoperirea bisericii, voievodul a solicitat regelui Poloniei plumb, iar din părţile Bistriţei, arama pentru clopote, din Haţeg lespezile de marmoră, iar în 1557 domnitorul se interesa la bijutierul clujean Ştefan de situaţia comenzii sale pentru argintăria Slatinei. Tot din Transilvania s-au adus câlţi de cânepă şi in pentru a pregăti tencuiala bisericii pe care s-a aplicat pictura în frescă.

Sfântul lăcaş a fost târnosit la 14 octombrie 1558, aşa cum consemnează în cronica sa Grigore Ureche, „mai apoi domnul Alexandru Vodă, întru lauda lui Dumnezeu, au zidit Mănăstirea Slatina cu multă cheltuială şi osârdie şi au sfinţit-o Grigorie Mitropolitul şi la sfinţire, zic, să fi fost preoţi şi diaconi o sută şi şaptesprezece. Acestea s-au lucrat în anul 7066 (1558) şi au sfinţit-o în octombrie 14“.

Deasupra uşii de intrare se afla stema ţării cu următoarea pisanie „Cu voia Tatălui şi cu ajutorul Fiului (...) eu, robul lui Dumnezeu, răposatul întru credinţă Alexandru Voievod, cu doamna Ruxandra şi cu de Dumnezeu dăruitele lui odrasle Bogdan, Ioan, Petru şi Constantin a început a zidi hramul întru numele Schimbării la Faţă a Domnului în anul 7069 (1561)“.

Mormântul ctitorului se află în gropniţa dintre pro­naos şi naos amenajată special pentru adăpostirea locaşurile de veci ale familiei domnitorului. Vatra mănăstirii este împrejmuită cu ziduri puternice bine conservate. La cele patru colţuri ale incintei s-au clădit bastioane, semn că Mănăstirea Slatina era destinată pentru adăpost, dar şi rezistenţă şi apărare. Turnurile adăpostesc paraclisul Doamnei Ruxandra, iar în altul paraclisul cu hramul Trei Ierarhi. În zidul vechi trapezării, care a dispărut în urgiile vremii, voievodul a construit o fântână înconjurată de inscripţia „Acest izvor şi această fântână le-a făcut Alexandru Voievod, fiul lui Bogdan Voievod cu mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Moldovei“.

Înfrumuseţată şi restaurată în ultimele decenii, Mănăstirea Slatina este şi rămâne o aleasă piatră strălucitoare în diadema aşezată pe fruntea bătrânei şi veşnic tinerei Moldove. Vizitând acest sfânt lăcaş de închinare, stimate cititorule, se cuvine poate să-ţi aminteşti o clipă şi de Alexandru Lăpuşneanu, domnul care a preferat ca la sfârşitul vieţii să treacă în veşnicie în umila rasă de călugăr cu numele Pahomie.

Stelian Ciocoiu

La Ciocăneşti, s-a redeschis mina turistică Oiţa

În cadrul celei de-a XI-a ediţii a Festivalului Naţional al Păstrăvului organizat la Ciocăneşti în perioada 15–17 august, a fost redeschisă pentru public mina turistică Oiţa. Autorităţile locale vor să amenajeze în scop turistic, în prima etapă, 800 de metri de galerii. Este singura mină din România din care se exploata mangan care se vizitează.

Numele satului Ciocăneşti vine de la pricepuţii meşteri fierari, cunoscuţi sub numele de ciocănari, care au făcut săbii şi alte obiecte din metal pe vremea lui Bogdan Vodă şi a lui Ştefan cel Mare. Localnicii spun că şi vestitul buzdugan cu colţi al lui Ştefan cel Mare, care se află într-un muzeu la Istanbul, ar fi fost făcut la ei în sat. Tot legendele spun că nisipurile Bistriţei Aurii ascund praf de aur, iar localnicii se laudă că multe obiecte din metal „erau ciocănite“ din fierul scos din munţii din preajmă. De la această îndeletnicire şi-au luat numele numeroase familii, astfel încât pe fiecare uliţă a satului găseşti cel puţin o familie Ciocan.

Dacă existenţa aurului pe Bistriţa este mai mult sau mai puţin credibilă, prezenţa minereurilor de fier în munţii din zonă este un lucru cunoscut, aici funcţionând mai multe mine, una dintre ele fiind transformată în obiectiv turistic. Majoritatea bărbaţilor din Ciocăneşti au lucrat zeci de ani într-una dintre cele 15 galerii de la Oiţa. Dacă, pentru unii, mina este acum obiectiv turistic, pentru alţii este locul unde au văzut moartea cu ochii sau şi-au şubrezit sănătatea.

Din cele 15 galerii din care se extrăgea minereu de mangan utilizat la producţia de tablă de la Combinatul siderurgic de la Galaţi, se vizitează doar o parte a uneia dintre ele, intenţia primăriei fiind crearea accesului turiştilor pe o distanţă de 800 de metri de galerie, în viitor amenajările urmând a fi extinse pe o distanţă de 1,5 kilometri.

Fost miner, ghid în mină

Petrică Moroşan este unul dintre foştii mineri care au lucrat la mina Oiţa 27 de ani, actualmente fiind administrator, paznic şi ghid pentru turiştii care doresc să intre în subteran. Fostul miner simte regretul anilor în care intra în schimb împreună cu câteva sute de ortaci pentru a câştiga bani frumoşi cu care îşi întreţinea familia, dar şi pentru a da de lucru siderurgiştilor de la Galaţi sau angajaţilor de la uzina de săruri de mangan de la Iacobeni, unică în ţară şi care a asigurat, până în 1994, substanţele necesare industriei de îngrăşăminte chimice şi industriei siderur­gice, livrând chiar şi la export sărurile de mangan produse.

După un scurt instructaj, Petrică Moroşan împarte turiştilor cizme de cauciuc, căşti şi lămpi de miner, recomandându-le să-şi pună şi haine groase, pentru că temperatura în mină este de 3 grade Celsius. Ghidajul începe cu un scurt istoric al minei. Primele documente privind activitatea minieră în regiune datează din 1770, când boierii moldoveni care exploatau rudimentar minereul de fier din zona Iacobeni s-au asociat. În perioada interbelică două societăţi s-au ocupat de exploatarea manganului, minele fiind naţionalizate pe 11 iunie 1948. Până în 1990 minele au fost grupate în cadrul Direcţiei Regionale Miniere Vatra Dornei, apoi au aparţinut de Min Bucovina, până la închidere. La această mină lucrau în trei schimburi peste 1.000 de oameni din Bazinul Dornelor.

Drumul spre „inima pământului“

La intrarea în mină, imediat după gura de acces, la lumina lămpilor se vede un prim utilaj folosit de mineri, un cărucior cu care era transportat minereul. Din drumul spre „inima pământului“, ghidul face o abatere în partea dreaptă pentru a ne arăta spaţiul special amenajat în care se ţinea dinamita, dar şi un front de lucru din care se exploata minereu în momentul închiderii minei.

„Vrem să deschidem în scop turistic 1,5 kilometri de galerii, dar mina, fiind închisă foarte mult timp, sunt unele surpări şi până nu asigurăm condiţiile de securitate nu putem permite accesul. Vrem ca cei care intră în mină să vadă modul de exploatare a manganului. Oricând această mină poate fi deschisă, rezerve de mangan fiind suficiente pentru o exploatare eficientă. Înainte se extrăgeau cam 200 - 300 tone pe zi, dar în anul 2000 s-a luat decizia închiderii minei, galeriile intrând în conservare“, ne-a spus Petrică Moroşan. Fiind vorba de o mină, „ochiul de vultur“ al ghidului „mătură“ în permanenţă turiştii pentru a fi sigur că nimeni nu s-a îndepărtat de grup. Apoi explică: „Acesta este un troc în care se încarcă materialul cu o sapă şi se punea în tona care era la uşă. Aici este o firidă în care se ţinea dinamita. De la schimb la schimb dinamita se preda de artificieri şi se ţinea într-un seif încastrat în firidă la care avea acces doar artificierul de tură. De aici se mai merge 1,5 kilometri în mină, după care se urcă 50 de metri pe un suitor şi se face iar o distribuţie la fronturile de lucru.“

Deşi nu este spectaculoasă ca o mină de sare, nu are statui sculptate, lacuri din care să reflecte lumina, mina de mangan stârneşte interesul atât turiştilor, foştilor mineri care îşi aduc aminte cu nostalgie de tinereţe, cât şi tinerilor care vor să vadă în ce condiţii au lucrat părinţii şi bunicii lor. Fiind o zonă cu izvoare la intrarea în mină, accesul se face prin apă, sistemul de pompe nefiind funcţional pentru că, deocamdată, galeriile nu sunt alimentate cu energie electrică. După primii paşi rămâi impresionat de condiţiile grele de muncă ale minerilor, în frontul de lucru al minerilor apa picurând din tavan.

Muzeul minei

La redeschiderea minei a fost inaugurat şi un mic muzeu în care este expus minereu de mangan, bauxita roşie şi alte metale, planşe care prezintă fluxul tehnologic din mină, norme de protecţie, activităţi specifice din mină.

Din ceea ce s-a mai păstrat s-a amenajat un mic muzeu, astfel încât vizitatorii să-şi facă o idee privind modul de exploatare a minereului din această mină, să vadă cum arată minereul extras din galerie. Expoziţia fiind amenajată într-o fostă sală de şedinţe a exploatării miniere, pe pereţi încă se mai păstrează picturile cu flora şi fauna din zonă. „Mi-a plăcut ceea ce am făcut, era o muncă sigură, aveam unde să vin la lucru în fiecare zi, nu aveam grija zilei de mâine cum este acum. După ce te obişnuiai, cam în două săptămâni ţi se părea că este ceva normal, eram mulţi colegi, veneam peste 1.000 de oameni zilnic, se lucra în flux continuu cu excepţia zilei de duminică.

Ziua de lucru începea la ora 6:00, venea autobuzul şi ne aducea la mină unde mi se dădea o masă gratuită. După ce mâncam ne echipam şi la ora 8 ne apucam de treabă. Ieşeam la 13:30 – 14:00, făceam baie, după care eram duşi acasă. Şase ore stăteam în mină, totul depindea de cum ne îndeplineam sarcinile de serviciu trasate. Aveam o normă, se lucra în acord, trebuia să facem planul şi să dăm minereul care era trecut de şefii noştri în norma de lucru“, ne-a spus Petrică Moroşan.

Silviu Buculei

Nemulţumirea unui primar

Moldoviţa este una dintre cele mai întinse comune din judeţul Suceava, cu o suprafaţă de 24.924 ha, cea mai pare parte fiind teren împădurit sau cu vegetaţie forestieră (19.922 ha). Resursele naturale şi potenţialul turistic (plasarea localităţii pe ruta mănăstirilor – patrimoniu UNESCO din nordul Moldovei) nu sunt pe măsură ori corect exploatate, astfel încât cei 5.242 de locuitori trăiesc din creşterea animalelor şi, din ce în ce mai puţin, din munca la pădure. Primarul Traian Ilieşi, aflat la al doilea mandat, el însuşi întâi de toate fermier, ne explică de ce am introdus termenul „corect“ referindu-ne la resursele naturale şi de ce ocupaţia de bază, exploatarea lemnului, nu mai este predominantă pentru localnici.

– Domnule primar Ilieşi, să le spunem cititorilor că purtăm discuţia nu la sediul administraţiei din Moldoviţa, ci la ferma dvs. zootehnică de familie.

– De fapt e afacerea fiicei mele, realizată cu fonduri europene, prin Măsura 112 - Instalarea tânărului fermier. I-am cedat eu 30 de capete de Bălţată Românească şi o suprafaţă de teren, ea a construit tot ceea ce vedeţi aici (grajduri), iar acum vrea să-şi facă propria unitate de prelucrare a laptelui, fiindcă nu este o soluţie să vinzi, ci să procesezi tu, să plece de la tine produsul finit. Bine, să nu vă închipuiţi că iese cine ştie ce profit, dar calculul se face altfel. În afară de faptul că trăieşte de pe urma fermei o familie, se mai realizează trei lucruri: dăm de lucru la 2-3 persoane, livrăm alimente eco şi le oferim românilor produse autentice, româneşti!

Mi-aş dori ca foarte mulţi oameni din Moldoviţa şi din ţară să procedeze la fel, să ne alimentăm copiii natural, nu cu hrană artificială din străinătate, pentru care se face o mulţime de publicitate. Foarte bine, să fie, dar mai degrabă am mediatiza produsele noastre româneşti.

– Sau să mediatizăm afaceri de familie, de tipul acesteia.

– Să facem publicitate pentru orice, că multe are ţara aceasta; minte nu prea avem!

– La ce şi la cine vă referiţi când spuneţi că ne-ar lipsi mintea?

– La cei care conduc România asta, că omul de jos n-are vină. Românul, oricât s-ar spune, e harnic. De la noi, de la Moldoviţa, au plecat oamenii la muncă afară, au strâns bani, s-au întors acasă şi au făcut ba o căsuţă, ba o afacere, inclusiv ferme mici. Dar era mult mai bine să fi avut ei de lucru în ţară!

– Aveţi, se vede, o mare nemulţumire, vă frământă ceva...

– Mă nemulţumesc mai multe lucruri. Mă uit şi eu uneori la televizor şi-mi vine să plâng cum a putut să ajungă această ţară, după 25 de ani de guvernare; fără să avem război, s-a distrus aproape tot, industrie, resurse, pământ, păduri. Şi noi am avut în localitate o fabrică de cherestea şi produse finite, cu vreo 500 de muncitori, dar n-a mai fost bună. În schimb, a fost bună o altă fabrică, a unor austrieci!

– Încă mai e lemn?

– Mai e, dar puţin. De când a venit investitorul acesta, căruia, mă uitam, guvernaţii îi spuneau „strategic“, tot lemnul pleacă la el, la Rădăuţi, unde are fabrica de cherestea, iar produsul brut se exportă în lumea largă. Vă daţi seama ce prostie, să-i dăm voie să plece cu cherestea, în loc să facem produse finite, să rămână plusvaloarea în România...

– Plus locurile de muncă.

– Exact. Ce să vă spun, pădurile au fost jefuite...

– S-a tăiat aşa mult?

– Foarte mult, nici n-aţi vrea să ştiţi! Bine, acum s-au mai corectat un pic lucrurile, dar la început doar austriacul era favorizat, lui îi dădeau ce era mai bun, la preţuri de nimic, iar pentru lemnul rău se organizau licitaţii şi pentru români... Numai la noi, în Moldoviţa, s-au distrus păduri întregi.

– Şi ce se mai poate face acum, să se corecteze lucrurile?

– Nu trebuie să facem nimic. Doar să ieşim vreo 20 de ani din pădure, să nu se mai taie absolut nimic, că ea se regenerează de una singură, noi doar să scoatem doborârile şi uscăturile. Dacă se mai continuă cu debandada din păduri, în 40-50 de ani o să avem munţii goi! Cu toate consecinţele care decurg de aici.

Îi văd la televizor pe unii întrebându-se de ce avem atâtea inundaţii. Cum să nu fie inundaţii, oameni buni, dacă apa nu se mai opreşte nicăieri, vine tăvălug peste case fiindcă am ras pădurile? Înainte ploua 2-3 săptămâni şi n-aveam griji. Acum, după o jumătate de oră de potop, ne ia cu case cu tot. Şi la noi a fost dezastru în 2008 şi 2010, nici nu vreau să-mi amintesc. Acestea sunt consecinţele defrişării, nu mai are apa stavilă! Plus că după inundaţii ne trebuie bani să înlăturăm efectele viiturilor. Eu am recurs la metode tradiţionale, fac apărări de mal din lemn, în lipsă de fonduri, că şi aici e o problemă.

– Pentru că am ajuns la treburile dvs. de primar, care ar fi priorităţile comunei?

– Infrastructura prima şi prima dată, unde sunt incluse şi zidurile de sprijin, fiindcă nimic nu-i mai important decât să apărăm casele oamenilor.

– Bani europeni n-aţi accesat?

– Ba da, în 2010. Cu bani accesaţi pe Măsura 322 am asfaltat 9 km de drum, cu tot cu lucrări de apărare. Putem vorbi despre finanţări europene, dar eu pun problema altfel. Ar fi foarte inteligent dacă, din ceea ce producem pe plan local, să rămână măcar 50% din fonduri la comună.

– Banii se întorc totuşi sub formă de cote din TVA şi IVG.

– Da, dar ni-i dau când şi cum vor ei, iar noi stăm cu mâna întinsă la judeţ şi guvern. Spun fără reţinere: am fost jecmăniţi ca localitate, cum şi ţara a fost. Ne uităm cum pleacă bogăţiile noastre la alţii.

– Zona are potenţial turistic, sunt aici mănăstirile din patrimoniul UNESCO, aveţi mocăniţa şi un peisaj copleşitor. Nu este valorificat acest potenţial?

– Bucovina toată e frumoasă, dar e nevoie să vină cineva să investească...

– Cine să vină, străinii, că tocmai spuneaţi că ei nu-s buni!!!

– Nu, Guvernul, fiindcă el ne ia banii şi dispune de resurse! Dacă ar lăsa banii UAT-urilor (n.n. – unităţi administrativ teritoriale), am face noi proiectele, că suntem capabili să ne îngrijim de dezvoltarea localităţii. Să lase fondurile şi deciziile la noi, nu să hotărască un ministru de la Bucureşti soarta unei comune, că n-are el habar de trebuinţele noastre. Vă spun cinstit, dacă n-ar fi fost primarii, să ţină de comunele lor, nu ştiu ce se alegea de toată ţara...

– Să nu mai ştim noi să ne chivernisim, deşi facem asta de vreo 2.000 de ani încoace?

– Ei, ne-am prostit aşa, dintr-o dată! În Ungaria, aţi auzit ce spun fermierii: agricultura o fac ungurii, nu străinii. Germanii, la fel. Numai noi parcă n-am fi capabili... O să ajungem să călcăm pe pământ străin în propria ţară! Cum să stai tu, la Bucureşti, acolo unde se zice că se dă ora exactă pentru România, să te cerţi pe nimicuri, la televizor? Nu, frate, bateţi un cui, puneţi o cărămidă, nu hârtii, nu vorbe, puneţi cărămizi, că ele rămân!

Maria Bogdan

 

Studenţii suceveni au adus satul în Parcul Universităţii

Studenţii de la specializarea Economia Comerţului, Turismului şi Serviciilor din cadrul Facultăţii de Ştiinţe Economice şi Administraţie Publică au organizat un eveniment inedit în Suceava în cadrul proiectului „Salvează Satul Bucovinean. Adoptă o casă!“. Ei au adus satul în centrul municipiului prin expoziţiile de fotografii cu case tradiţionale vechi de 200-300 de ani, din diferite zone etnografice ale judeţului, la care au adăugat un scurt istoric al acestora, scris de mână, prin obiecte tradiţionale (costume populare, covoare şi ştergare, costume populare, păpuşi din pănuşi) şi unelte specifice îndeletnicirilor din mediul rural, găsite în casele bunicilor şi străbunicilor.

Modul de expunere a fost inedit, pe iarbă fiind aşezate scoarţe tradiţionale, coşurile de gunoi au fost acoperite cu ştergare şi covoare ţărăneşti, iar pe sforile întinse între copaci au fost prinse, cu cârlige de lemn, fotografii ale caselor pe care studenţii le-au vizitat în stagiile de practică. Au putut fi admirate Casa Pojbotă, construită în urmă cu 200 de ani, şi Casa Buburuzan, veche de 250 de ani, ambele situate în comuna Mănăstirea Humorului, Casa Oblezniuc, construită din bârne, cu temelia din piatră şi acoperită cu draniţă, şi Casa Bacico, construită acum 150 de ani de meşteri din Argel, ambele din Moldoviţa.

Casele ţărăneşti sunt o parte din produsul turistic

Studenţii îmbrăcaţi în ii sau costume populare i-au atras pe copii, adolescenţi şi adulţi la ateliere de creaţie în cadrul cărora s-au jucat cu lut, încercând să reproducă o casă tradiţională cu elementele ei definitorii, au încercat să facă oale la fel cum se fac în atelierele de olărit, s-au jucat cu pănuşi dând viaţă unor păpuşi pe care le-au îmbrăcat în mici costume populare ori au cusut motive tradiţionale pe pânză ţesută în casă. Ideea proiectului cu satul în parc a apărut în cadrul cursului de comunicare, studenţii căutând noi metode de promovare a satului bucovinean ca destinaţie turistică şi modalităţi de salvare a arhitecturii tradiţionale.

„Dacă la început unii studenţi au fost un pic neîncrezători, entuziasmul i-a cuprins şi pe ei pentru că poveştile oamenilor pe care i-au întâlnit şi ale acestor case i-au emoţionat. Au fost situaţii în care vorbeau despre aceste case cu lacrimi în ochi, au ajuns să se implice emoţional într-un proiect profesional. Aceste case tradiţionale şi peisajul Bucovinei sunt parte a produsului turistic Bucovina, iar căderea în dizgraţie a acestor case afectează acest produs turistic. Dacă nu facem ceva să-l conservăm, pe termen lung nu vom mai avea ce vinde turiştilor. Mesajul nostru este că, dacă îţi faci o construcţie nouă, să o faci în spatele acestor case care, de obicei, sunt la linia străzii. Aceste case trebuie păstrate pentru a găzdui prieteni sau turişti. Casele noi se pot armoniza în peisajul actual prin preluarea de elemente de traforaj tradiţionale la ganguri şi terase şi preluarea de elemente coloristice care să se îmbine cu cele existente. De dragul zonei şi a turismului, ideală ar fi îmbinarea vechiului cu noul“, ne-a declarat conf. univ. Carmen Chaşovschi, coordonatorul proiectului.

Voluntariat pentru salvarea caselor vechi

Tot în cadrul proiectului „Salvează satul bucovinean! Adoptă o casă!“, studenţii suceveni prezintă case tradiţionale bucovinene care au nevoie de intervenţii menite să le păstreze aspectul tradiţional. Campania este dedicată păstrării aspectului tradiţional al satelor şi îşi propune să sprijine proprietarii în reabilitarea caselor prin metode tradiţionale. Studenţii coordonaţi de conf. univ. Carmen Chaşovschi îi invită pe suceveni să „adopte“ o casă şi să contribuie în acest fel la păstrarea ei. Tot studenţii confecţionează obiecte de artizanat pe care le vând, iar banii câştigaţi îi donează pentru mici intervenţii de salvare la casele vechi, anul acesta banii adunaţi fiind donaţi unei case din Putna, aleasă prin vot.

Satul bucovinean ca destinaţie turistică

În paralel cu promovarea caselor şi activităţilor tradiţionale din mediul rural a avut loc lansarea broşurii „Satul bucovinean ca destinaţie turistică. Cum îl protejăm şi promovăm?“, un ghid pentru administraţiile locale, arhitecţi şi constructori, investitorilor din turism şi tuturor celor care îndrăgesc zona, în care sunt argumente solide pentru a construi fără să se dărâme casele tradiţionale. Aşa cum au precizat autorii, cartea este un ghid de bune practici, structurat în unsprezece capitole, care prezintă argumente şi exemple pozitive de destinaţii turistice care au conservat şi valorificat peisajul construit. Sunt prezentate recomandări de adaptare a caracteristicilor arhitecturii tradiţionale la construcţiile noi din Bucovina (corpuri de case, acoperişuri, faţade, prispă, foişor, ferestre şi uşi, talpa şi temelia casei, porţi şi garduri, curţi şi fântâni), drepturi şi obligaţii ale primarilor cu privire la păstrarea imaginii satului, amenajarea spaţiilor publice rurale pentru a promova satul ca destinaţie turistică.

„Se fac o mulţime de lucruri care nu-şi au locul prin sate. Unii oameni îşi demolează casele vechi pentru a construi altele noi care sunt departe de ceea ce ar trebui să fie pe aici. Unii vând casele din bârne sperând să găsească un cumpărător care să le monteze în alt loc. Asta înseamnă lipsă de respect faţă de istoria familiei. Păcat că se distruge patrimoniul de valoare. Sunt puţine exemple printre cei care fac turism în care o pensiune să fie formată din case din bârne luate din mai multe locuri“, ne-a declarat arhitectul Doru Deacu, membru al Filialei Nord-Est al Ordinului Arhitecţilor.

Culegere cu tehnicile de construcţie a caselor din lemn

Cu o structură clară, broşura este o culegere de recomandări care vizează tehnicile de construcţie a caselor, dar şi amenajarea spaţiului public, prezentând în imagini exemple „Aşa da“ şi exemple „Aşa nu“, studii de caz care explică detaliat practici pozitive şi negative întâlnite în peisajul construit al satelor din judeţul Suceava.

Dorinţa celor care au contribuit la realizarea broşurii este ca materialul să devină un îndrumar şi o sursă de inspiraţie pentru păstrarea autenticităţii peisajului cultural al Bucovinei, de dragul nostru, al celor care locuim aici şi care ne mândrim cu ea, dar şi pentru turiştii care vin să o viziteze. „Ghidul reprezintă un instrument bine structurat şi organizat ce poate fi folosit în demersul de a convinge şi demonstra importanţa unităţii arhitecturale în activităţile de promovare a satului ca destinaţie turistică. Bucovina de astăzi merită o şansă, iar Bucovina de mâine este responsabilitatea noastră, a tuturor!“, a precizat conf. univ. dr. Carmen Chaşovschi, în cadrul lansării broşurii.

Silviu Buculei

Fermierii suceveni vor fi sprijiniţi de elveţieni

Fermierii suceveni sunt direct interesaţi să dezvolte zootehnia şi conversia de la vacile din rase pentru lapte la cele pentru carne. Un proiect-pilot realizat în parteneriat cu specialişti din Elveţia ar urma să asigure vaci pentru reproducţie şi pregătirea crescătorilor de animale din zona de munte pentru a creşte şi întreţine aceste vaci.

Crescătorii de animale din judeţul Suceava vor participa la un proiect susţinut de Elveţia. Cu sprijinul Ministerului Agriculturii din Berna şi al unui colectiv de specialişti elveţieni se va construi o fermă-pilot în judeţul Suceava pentru instruirea fermierilor. Unitatea ar urma să deţină aproximativ 300 de vaci din rasele Angus şi Charolaise. Elveţienii vor preda crescătorilor de animale suceveni lecţii de creştere intensivă a vacilor de carne şi îi vor învăţa metodele de accesare a fondurilor europene.

Conform directorului general în cadrul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, Gheorghe Neaţă, a fost ales judeţul Suceava pentru acest proiect-pilot deoarece are cel mai mare efectiv de bovine din România, 170.000 de capete.

„Creşterea bovinelor pentru carne este o alternativă la vacile pentru lapte, mai ales în condiţiile în care acesta din urmă trebuie să se încadreze în rigorile europene privind numărul de germeni şi celule somatice. În ciuda demersurilor europene privind implementarea cotelor de lapte, nu s-a reuşit schimbarea, în mare măsură, a fermelor tradiţionale româneşti. Doresc din toată inima să implementez la Suceava un centru-pilot. Specialiştii din Elveţia vor să construiască în România, pe sume importante de bani, asemenea centre, iar rasa Angus se pretează foarte bine la păşunat, este o vacă de iarbă, întreţinerea ei necesitând cheltuieli mici.“

Un asemenea centru-pilot va avea adăposturi şi utilităţi, activităţile fiind în cea mai mare parte mecanizate şi va livra anual, într-un anumit areal, între 50 şi 100 de femele, care să conducă la înmulţirea efectivelor. Partea elveţiană va veni cu animalele şi specialiştii, autorităţile locale şi judeţene urmând să asigure terenurile şi adăposturile necesare.

Vacile pentru carne se pretează foarte bine la condiţiile din judeţul Suceava, nefiind nevoie de îngrijire şi furajare sofisticate. O asemenea vacă ar produce 10-12 kg de lapte doar pentru consumul zilnic al viţelului până la înţărcare, adică la 7 luni, acesta ajungând să cântărească circa 300 kg. În aceste condiţii, sacrificarea pentru carne, fără a pune la socoteală şi îngrăşarea până la 500 kg, va depăşi cu mult încasările din eventuala vânzare a laptelui

„Astfel, pas cu pas, s-ar putea ajunge, pe teritoriul României, la metisarea unui efectiv de aproximativ 1 milion de capete. Deja, la nivelul judeţului, există foarte mulţi crescători care folosesc în gospodăriile proprii însămânţarea artificială sau monta naturală cu tauri din rase de carne, producând viţei de carne, care trebuie selectaţi, colectaţi şi aduşi în centre de îngrăşare pentru a fi sacrificaţi sau a fi exportaţi în viu, inclusiv în China“, a declarat Gheorghe Neaţă, director general în cadrul MADR.

Silviu BUCULEI

Abonează-te la acest feed RSS