Adama Sultan iulie 2020
update 4 Aug 2020

Mariana Lungu îşi poartă cântu'n două ţări

Mariana Lungu era în apogeul carierei când a luat o decizie pe care spune că nu a regretat-o niciodată: în 1989 a fost invitată să susţină câteva spectacole în Israel, iar din 1994 a hotărât să se stabilească la Haifa. Acolo, în Ţara Sfântă, reprezintă cântecul popular românesc, dar anual revine acasă şi evoluează în concerte. Într-un astfel de moment am găsit-o şi noi; de fapt, în ziua în care i-am luat interviul realiza o filmare pentru TVR2.

– Dna Mariana Lungu, v-aţi împărţit cariera de solistă de muzică populară între România şi Israel, 20 de ani acasă şi peste 20 la Haifa. De unde aţi plecat totuşi în cântec?

– De la Suceava, din comuna Udeşti, satul în care s-a născut şi Eusebiu Camilar, dar cu cântecul n-am fost niciodată suceveancă, m-am identificat mai degrabă cu zona de mijloc a Moldovei.

– Cum s-a întâmplat debutul dvs.?

– Am citit undeva că este un concurs la Ansamblul „Ciprian Porumbescu“, m-am prezentat şi am fost admisă. Aveam 17 ani când am debutat într-un spectacol adevărat. Peste un an am plecat la Orchestra  „Cernegura“ din Piatra-Neamţ, unde am stat 2 ani, iar într-un final m-am angajat la „Plaiurile Bistriţei“, din Bacău, alături de care am cântat 17 ani.

– Şi aşa au început concertele în ţară... Ce-a mai urmat?

– Da, am bătut România în lung şi-n lat. La 18 ani am înregistrat cu Orchestra „Cernegura“ câteva melodii la Radio Iaşi. Tot când eram la Piatra-Neamţ a venit o echipă de la Studiourile Sahia, a făcut un filmuleţ la Hanul Ancuţei, iar eu eram Ancuţa... Episodul acela mi-a dat foarte mare curaj. În următorul an am apărut la TVR, într-o filmare realizată la mine în sat. La TVR era Constantin Tatu, moldovean şi el, apoi am lucrat cu Virgil Comşa, Eugen Gal, Tudor Vornicu. Am fost şi la „Tezaur folcloric“ , la emisiunea Mărioarei Murărescu, ultima dată acum patru ani, iar din televiziunea publică colaborez acum cu Maria Tănase Marin. Chiar şi după ce am plecat în Israel eu am fost difuzată în ţară, la radio şi TV.

– Frumos că nu v-au uitat! Acasă ce melodii aţi lăsat?

– Le-am şi lăsat, dar le-am luat şi cu mine! Am imprimat un disc mic şi trei discuri mari, plus că aveam în radio înregistrate 15 sau 16 melodii. Primul album Electrecord datează din 1972. Fie că era vorba despre radio sau materiale discografice, regulile de selecţie erau severe, dar mi s-a părut totul frumos şi mai lejer decât astăzi, poate şi pentru că eram tânără. Impresia mea este că acum lucrurile decurg cu prea mare stres. Pe atunci, ca să faci un disc trebuia să ai impri­mări în radio, trimiteai la comisie repertoriul, linia melodică şi primeai răspunsul, dacă ţi se aprobau ori nu melodiile. De regulă, dacă se selectau patru piese din zece erai cineva. Bănuiesc că la fel se întâmplă şi azi...

– N-aş prea crede!

– Mda... În repertoriu am cântece de joc, de leagăn, doine şi balade. Am piese culese, dar şi texte prelucrate după potenţialul meu vocal, plus că deţin câteva melodii din culegerile lui Brăiloiu. Un solist trebuia să vină în fiecare an cu noutăţi inclusiv în cadrul orchestrei, nu puteai cânta mereu aceleaşi titluri.

– Şi cum s-a făcut să plecaţi în Israel?

– În 1989 am mers cu un contract în Israel, la invitaţia Organizaţiei Evreilor Originari din România. A fost extrem de plăcut, pe atunci comunitatea românească era mult mai mare, acum a scăzut, să tot fie în jur de 500.000 de evrei de origine română. Am stat la Haifa câteva luni, am avut spectacole, am cântat la restaurante româneşti. De fapt, acolo se vorbeşte mult româneşte, se mănâncă româneşte, se petrece româneşte. Pentru că cei mai mulţi originari (aşa li se spune, prescurtat, originari) erau din Moldova, publicul m-a îndrăgit foarte mult. În 1990 am fost chemată să cânt la Revelion şi câţiva ani am făcut naveta între Haifa şi Bucureşti. Între timp, acasă, la orchestra mea de suflet, „Plaiurile Bistriţei“, lucrurile s-au deteriorat, a fost o perioadă critică pentru noi toţi, ansamblul a fost desfiinţat, iar în 1994 eu am luat hotărârea să rămân în Israel. Nu regret că am făcut această alegere pentru că am fost recompensată cu vârf şi îndesat.

– Adică aţi avut succes şi acolo. În Israel, cântaţi tot aşa, în concerte?

– În primul rând, am învăţat limba, fiindcă e important să înţelegi poporul în care alegi să trăieşti. Am devenit parcă mai completă ca artist şi ca om după ce-am comunicat în ebraică. Pe urmă, pentru că evreii originari din România au trăit la oraş, am adaptat repertoriul preferinţelor lor; am început să cânt şi romanţe, muzică uşoară, muzică internaţională. Israelul nu este ca România, pentru care folclorul este identitar. Fiecare evreu repatriat a venit cu o anumită cultură din zona unde s-a născut şi a trăit, deci cântă altă muzică. Dar moldoveneasca mea a fost foarte bine primită. Am cântat în spectacolele organizate de Nancy Brandes, fostul component al celebrei formaţii „Roşu şi Negru“, am apărut şi la TV, în jurnalele în limba română şi sunt frecvent invitată la eveni­mente. Cânt, de asemenea, în restaurante... Să ne înţelegem, acolo un restaurant nu e ce vă închipuiţi, ei beau foarte puţin; programul e ca un spectacol cu mai puţin public, atâta tot.

– Aţi mai înregistrat piese ori CD-uri după 1990?

– Nu, nici în Israel şi nici în România. Aş vrea s-o fac acum, fiindcă am suficient material, dar trebuie să mă lămuresc cum merg treburile cu studiourile. Eu ştiu? Mă gândesc apoi că am şi o anumită vârstă, trebuie să predăm şi noi ştafeta...

– Acasă, la Suceava, mai mergeţi?

– În fiecare an vin la Bucureşti, la fiica mea, care a practicat avocatura, dar acum s-a reprofilat pe publicitate, dar plec şi în ţară, la concerte, ultima dată am fost invitată de Festivalul „Constantin Drăgoi“, de la Bacău. La Suceava merg întotdeauna să mă reculeg la mormântul părinţilor mei. Mamei, Dumnezeu s-o odihnească, îi datorez ceea ce sunt astăzi, a fost tot timpul mentorul meu.

– Ce melodie vă reprezintă?

– Toate melodiile mele sunt cântate în ţară de tânăra generaţie. Apropo, vreau să vă spun că sunt impresionată de unele voci tinere, sunt extraordinare, mă bucur ori de câte ori le ascult. Revenind la piesele mele, aş crede că sunt cartea mea de vizită „Hora asta mi-e pe plac“, „Auzi, mamă, banta-n sat“. Nu? „Joacă satul, joc şi eu/ Joc cu bărbăţelul meu,/ Joc şi hora nu ţin minte/ Cât o fost mai înainte/, Hora asta mi-i pe plac/, Nu ştiu de drag ce să fac.“

– Nu v-a părut rău niciodată că aţi plecat din România? Gândesc că aţi fi fost în prim-planul muzicii populare acum.

– Aş fi fost în prima linie. Şi când am plecat eram în plină ascensiune. Nu, nu mi-a părut rău. Niciodată nu poţi face în acelaşi timp două lucruri foarte bine. Am preferat calea pe care am urmat-o şi pentru că am avut succes la fel de mare în Israel şi admiraţia publicului m-a încântat.

– N-aţi avut niciodată sentimentul dezrădăcinării?

– Faptul că am venit şi am plecat când am vrut m-a făcut să nu simt niciodată acest sentiment. Pe de altă parte, când ai o profesie ca a mea, care pune în ea şi dor, şi dragoste, uiţi de toate; cântecul e cel mai bun prieten al omului.

Maria Bogdan

Abonează-te la acest feed RSS