reclama youtube lumeasatuluitv
update 18 Jan 2020

Focar secundar de gripă aviară într-o fermă comercială de păsări situată pe platforma Seini, județul Maramureș

În seara zilei de 17 ianuarie a fost confirmat un focar secundar de gripă aviară, cu același subtip (H5N8), la o altă fermă comercială de găini ouătoare, situată pe aceeași platformă unde a fost diagnosticat focarul primar (14.01.2020).

Din ancheta epidemiologică, efectuată de către D.S.V.S.A. Maramureş, a rezultat că între cele două ferme comerciale există un raport de cauzalitate, acestea utilizând același mijloc de transport al dejecțiilor.

În aceeași seară, la solicitarea D.S.V.S.A. Maramureş, s-a întrunit Centrul Local de Combatere a Bolilor (C.L.C.B.) Maramureş sub coordonarea domnului prefect al judeţului, în calitate de preşedinte.

În cadrul CLCB s-a aprobat planul de măsuri pentru toate fermele aflate pe platforma avicolă (8 ferme de pasăre şi 1 de suine), în conformitate cu legislația specifică (Directiva Consiliului 94/2005/CE transpusă în legislația națională prin Ordinul președintelui A.N.S.V.S.A. nr. 54/2007).

Măsura de a restricţiona drumurile de acces către toate cele 9 ferme, luată după declararea primului focar, a fost menţinută. Inspectoratul Județean de Poliţie, Inspectoratul de Jandarmi Județean şi serviciile sanitare veterinare oficiale din judeţul Maramureş au luat măsurile necesare pentru respectarea acesteia.

De asemenea, sunt menţinute măsurile de restricție severe privind circulația persoanelor, animalelor și a mijloacelor de transport pentru toate fermele, precum şi în zonele de protecţie şi supraveghere stabilite în urma declarării focarului primar.

Pentru exploatațiile din afara zonelor de restricţie, continuă aplicarea măsurilor de supraveghere și control, astfel incât să se poată interveni rapid, în eventualitatea depistării unor simptome care pot fi atribuite gripei aviare.

Într-un raport științific privind gripa aviară aprobat la 22 martie 2018, EFSA a precizat faptul că nu au existat cazuri raportate de infecții la oameni cauzate de A(H5N8) sau de virusurile nou apărute A(H5N5) și A(H5N6).

Virusurile A(H5N8), A(H5N5) și A(H5N6) sunt considerate a fi în principal adaptate la speciile aviare, transmiterea acestora se poate realiza prin contactul, direct sau indirect, cu păsările sălbatice şi/sau domestice purtătoare de virus, cadavre, dejecţii, furaje contaminate, sau prin produsele şi subprodusele provenite de la acestea.

Sura: ansvsa.ro

Din Maramureş la Suceava cu o căruţă „omologată“ conform unei legi din 1939

Căruţa la români este autentică, românească şi veche „de când lumea“, după expresia bătrânilor. Existenţa acestui mijloc de transport se duce mult către popoarele tracice sau în preistorie, Bătălia de la Termopile din anul 480 î.Hr., cele mai populare sporturi din acele vremuri, cursele carelor de luptă din Grecia antică, Imperiul Roman şi Imperiul Bizantin, fiind doar câteva exemple despre existenţa acestui mijloc de transport din cele mai vechi timpuri. Astăzi, România rămâne una dintre puţinele ţări din lumea civilizată în care căruţele sunt întâlnite pe drumurile publice, ca mijloc de transport, sau pe trasee turistice, pentru a-i duce pe vizitatori în zone de o frumuseţe rară.

De la căruţa obişnuită la cea standard

În anul 1939, România a fost printre primele ţări în care s-a dat o lege care să reglementeze construcţia căruţelor. Decretul – Lege şi Regulament „Căruţa românească standardizată“, standardizarea dimensiunile şi construcţia căruţelor ţărăneşti din întreaga ţară, nevoia venind din motive militare prin participarea la al Doilea Război Mondial. În motivarea emiterii acestui decret, un exemplar original aflându-se în Muzeul Satului „Ion Grămada“ din Capul Satului, Câmpulung Moldovenesc, stă scris: „Căruţele în uz la noi în ţară nu pot fi folosite ca vehicule de povară deoarece ori sunt prea grele, ori prea uşoare şi puţin solide şi deteriorează şosele, având şinele prea înguste. În ceea ce priveşte nevoile apărării naţionale, parietatea tipurilor de căruţe şi lipsa lor de soliditate au provocat totdeauna mari neajunsuri, atât pe timpul concentrărilor dar mai ales pe timpul mobilizărilor“.

Arsenalul Armatei a experimentat diferite modele de căruţe, ajungându-se la tipul „ţărănesc model 1939“, folosite de unităţile armatei în concentrări şi care „au dat foarte bune rezultate la toate întrebuinţările la care au fost supuse dovedindu-se a fi uşoare, rezistente şi proprii la orice treburi“.

Pentru asigurarea dotării armatei pe timp de război cu acelaşi tip de căruţe, „pentru trebuinţele populaţiei civile, ale autorităţilor, instituţiilor, întreprinderilor“ s-a emis Decretul lege prin care se putea construi doar un model – MD.1939, suportând următoarele încărcături: Tipul nr. 1 – până la 700 Kg, Tipul nr. 2 – până la 1.500 kg, Tipul nr. 3 – până la 2.000 kg“. Vehiculul era construit din fier şi lemn, pe patru roţi, fără arcuri, detaliile de construcţie fiind stabilite prin planurile din Regulament. Toate fabricile şi atelierele care construiau componente au fost obligate să respecte planurile de detaliu autorizate prin acest act normativ. Alte vehicule cu tracţiune animală pentru întrebuinţări speciale (în special pentru pompieri, transportul răniţilor şi al bolnavilor) s-au putut construi doar cu autorizaţie de construcţie eliberată de către prefecturile din judeţ sau poliţie.

Mai rezistentă, mai încăpătoare şi mai bine lucrată

„Până atunci atât gospodarul cât şi meşterul făceau căruţa cum doreau ei. Mai mare, mai mică, cu roţi mai late sau mai înguste, folosind şi elemente de metal sau nu. În preajma celui de-al Doilea Război Mondial a apărut acel Decret – Lege şi Regulament pentru căruţa standard, prin care aceasta trebuia să corespundă acestor noi nevoi, să fie cât mai suplă pentru a se putea strecura pe front, să ducă muniţie, armament şi tot ce era nevoie. Vedeţi cum evenimentele istorice modifică şi unele lucruri pe care gospodarul şi meşterul le făceau pentru gospodărie. Este o carte veche din 1939, este o dovadă cum au evoluat lucrurile, de la căruţa obişnuită la cea standard. Oamenii au fost nevoiţi să respecte aceste standarde, iar în preajma războiului au trebuit să dea frontului, pe lângă căruţă, caii sau boii. Câteva atuuri ale căruţei standard: mai bună decât căruţele ţărăneşti de până atunci pentru că era mai rezistentă, mai economică, mai încăpătoare, mai bine lucrată şi era mai ieftină. În plus, componentele fiind impuse prin standard, căruţele se puteau repara mult mai uşor şi repede de către meşteri.

În carte sunt precizate şi probele finale la care erau supuse căruţele: constructorii de căruţe sunt obligaţi a anunţa Primăria care va delega pe notar sau pe specialistul angajat în acest scop să verifice orice căruţă construită încheind un proces verbal din care un exemplar se va păstra la Primărie, al doilea de către constructor şi al treilea de către proprietarul căruţei. Acest proces verbal se va face pe un formular tip, tipărit, şi nu se va încasa nicio taxă. Fiind vorba de un decret lege nu s-a lăsat la îndemâna meşterului să facă căruţa după cum doreşte. Era supus unui control minuţios şi, neavând încotro, a trebuit să se conformeze.

Această căruţă fiind mai mică – nu încăpea acelaşi volum de recoltă cu care era obişnuit agricultorul – a fost privită cu rezervă, dar decretul i-a obligat pe oameni să se conformeze“, ne-a spus Ion Grămadă, proprietarul uneia dintre cele mai interesante colecţii etnografice din Moldova, cu peste 10.000 de exponate.

Aceste modele de căruţă au fost folosite aproape nemodificate până în anii ’70 atât în gospodăriile ţărăneşti cât şi în CAP-uri.

din Maramures 3

Pe urmele voievodului Bogdan

Pentru a reînvia frumoasele tradiţii ale schimburilor comerciale, când Baia era traversată zilnic de zeci de căruţe ale comercianţilor, dar şi pentru a marca 660 de ani de legături dintre Transilvania şi Moldova, la mijlocul lunii august a ajuns la Baia, judeţul Suceava, un convoi de căruţe care, cu o săptămână înainte, a pornit din satul Bogdan Vodă, Maramureş, pe Drumul Voievozilor Maramureşeni, unul dintre aceştia fiind Bogdan. Pe parcursul drumului, maramureşenilor li s-au alăturat căruţaşi din zona de munte a judeţului Suceava.

La Biserica Albă, ctitorită de Ştefan cel Mare în secolul al XV-lea în satul Baia, după bătălia de la Baia din 14-15 decembrie 1467 dintre oştile moldoveneşti conduse de domnitorul Ştefan cel Mare şi oştile ungureşti conduse de regele Matia Corvin, primarul comunei Maria Tomescu, împreună cu preoţii din sat şi câţiva copiii îmbrăcaţi în costume populare i-au întâmpinat, cu pâine şi sare, pe oaspeţii de peste munţi care s-au „îmbarcat“ în opt căruţe: Ioan Doru Dancuş, vicepreşedintele Consiliului Judeţean Maramureş, primarul comunei Bogdan Vodă din judeţul Maramureş, Ana Enea – Bizău şi viceprimarul aceleiaşi comune, Maria Saplontai, Gheorghe Fron, primarul comunei Cornu Luncii, dar şi una din cele mai cunoscute familii care cântă muzică populară maramureşeană, Florentina şi Petre Giurgi. Pe drumul până la primărie s-au alăturat şi căruţele localnicilor, spectatorii putând admira frumuseţea cailor, a căruţelor, ce „au bătut“ în negura timpului drumurile de dincolo de Baia, până în Polonia, Turcia sau portul Odesa, pentru negoţul ce a adus belşug oraşului Baia. De la vizitii maramureşeni am aflat că o parte dintre ei au parcurs anul trecut, în luna noiembrie, distanţa de 300 de kilometri până la Alba Iulia pentru refacerea simbolică a traseului străbătut de maramureşenii care au participat la Marea Unire din 1918, un omagiu adus înaintaşilor maramureşeni care au înfăptuit Unirea.

Baia este una dintre localităţile judeţului Suceava atestată din Evul Mediu, fiind cea mai veche reşedinţă domnească a ţării Moldovei. Oraşul Baia, prima capitală a voievodului Dragoş, a servit ca loc de popas pentru comercianţii care circulau între porturile de la ţărmul Mării Negre şi oraşele din nordul Transilvaniei. În secolul al XIV-lea scaunul Moldovei era la Baia, pe sigiliul oraşului Baia/Moldavia fiind scris în latină „Sigiliul oraşului Moldavia, capitala Ţării Moldoveneşti“. Localitatea era situată la răscrucea a două artere comerciale mari, care făceau legătura între Ţaratul Vlaho-Bulgar, Transilvania, Polonia şi Imperiul Otoman, şi avea statut de vamă, fapt care a determinat evoluţia locului, fiind unul dintre cele mai importante centre economice, strategice şi administrative medievale ale Moldovei.

  • Căruţa este vehiculul medieval ce a dus civilizaţia imperială în zona dintre Siret şi Nistru. Bogdan şi Dragoş au colonizat şi creştinat zona Jijiei şi Ozanei.

Silviu BUCULEI

  • Publicat în Social

Pesta Porcină Africană confirmată la porcii dintr-o gospodărie din județul Maramureș

În cursul zilei de 22.10.2018, Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor (DSVSA) Maramureș a fost notificată de existența unei suspiciuni de Pestă Porcină Africană (PPA) la porcii dintr-o gospodărie din localitatea Ieud, județul Maramureș.

În cursul aceleiași zile specialiștii DSVSA Maramureș au recoltat probe biologice de la un porc mort și doi purcei în viață, cu semne de boală, din gospodăria respectivă, probe care au fost analizate în cadrul Laboratorului Sanitar Veterinar și pentru Siguranța Alimentelor (LSVSA) Maramureș.

Ca urmare a identificării genomului viral, în urma analizelor realizate de către LSVSA Maramureș, o echipă de specialiști din cadrul DSVSA Maramureș a eutanasiat cei doi porci cu semne de boală din gospodăria suspectă și a aplicat primele măsuri de restricție la nivelul exploatației suspecte.

A fost convocată o ședință a Centrului Local de Combatere a Bolilor în data de 23.10.2018, unde au fost prezentate rezultatele preliminare ale anchetei epidemiologice și au fost stabilite măsurile aplicabile suspiciunilor de PPA.

Institutul de Diagostic și Sanătate Animală a confirmat diagnosticul de PPA, în probele trimise de DSVSA Maramureș, în data de 23.10.2018.

Totodată, a fost demarată și o anchetă a Poliției pentru verificarea suspiciunilor conform cărora virusul a fost introdus prin traficul ilicit cu animale provenite din zone unde evoluează PPA.

Ancheta epidemiologică este în desfășurare.                                  

La nivelul focarului se aplică măsurile de restricție privind circulația animalelor, produselor și subproduselor animale și vegetale, mijloace de transport, instituirea dezinfectoarelor rutiere și pietonale, organizarea de filtre pentru controlul circulației animalelor.

DSVSA Maramureș solicită sprijinul și înțelegerea cetățenilor pentru respectarea măsurilor întreprinse de autorități, avand în vedere gravitatea bolii și consecințele economice grave generate de apariția ei.

Orice suspiciune de boală trebuie anunțată imediat medicului veterinar sau DSVSA județene.

Sursa: ANSVSA

Coltău reînvie istoria castelului Teleki

Situată pe drumul județean 183, la 7 km vest de Baia Mare, comuna Coltău din județul Maramureș, atestată documentar din anul 1405, numără astăzi 2.557 de locuitori în satele Coltău și Cătălina, cei mai mulți fiind unguri. Istoria localității este legată de cea a familiei nobiliare Teleki, dar localnicii au exploatat turistic și faptul că pe aceste meleaguri au zăbăvit, un timp, poetul Petőfi Sándor și marele pianist Franz Liszt. De altfel, comuna are câteva locuri importante de vizitat: castelul-muzeu Teleki Sandor, parcul muzeului cu grupul statuar Petőfi Sándor – Julia Szendrey, bustul contelui Teleki, masa de piatră și cornul din epocă, biserica reformată, Monumentul ostașilor dispăruți în cele Două Războaie Mondiale, izvorul Vajda etc.

Teleki Petofi

Castelul Teleki a fost construit cel mai probabil de János Teleki, în timpul împărătesei austriece Maria Tereza, din casa de Habsburg, între anii 1740-1780. Inițial avea o formă simplă, un fel de cetate-castel, cu o grădină amplă, din care au rămas și astăzi câțiva arbori seculari. În 1821, an în care s-a născut și Sándor, clădirea este renovată, prilej cu care i se adaugă o terasă pe latura nordică. Se spune că moșia de la Coltău a fost dăruită contelui Sándor Teleki de familia sa, în 1846, cu scopul de a-l opri pe acesta din viața tumultoasă pe care o ducea. Lucru care, firește, nu s-a întâmplat, acesta dăruindu-i imediat suflet, prin numeroasele petreceri și invitați pe care-i aducea în Maramureș. Printre cei mai importanți oaspeți ai săi se numără poetul național maghiar Petőfi Sándor, care chiar și-a petrecut aici luna de miere cu aleasa inimii sale, Julia Szendrey.

Teleki mare

Poetul era un vizitator permanent al domeniului de la Coltău. Un alt mare nume care frecventa locul era pianistul Franz Liszt. Se pare că aici își are izvorul Rapsodia ungară nr. 1, denumită și Ceardașul din Coltău sau Ceardașul Pocsi. Povestea spune că, într-o zi, Liszt a dorit să asculte un taraf, iar gazda sa, contele Sándor Teleki, l-a adus pe lăutarul Pócsi Laci, din Sighet. Piesele din folclorul maramureșean, interpretate liber, improvizat, l-au fascinat pe pianist într-atât încât toate motivele au fost reluate în compozițiile sale ulterioare, inclusiv într-un pasaj muzical de la sfârșitul Rapsodiei ungare nr. 1. Cât despre contele Teleki, acesta a intrat în politică în 1846, devenind deputat chiar în acel an. La Revoluția din 1848 a fost colonel în armata generalului Józef Bem, dar, după ce ungurii au fost învinși de austrieci, a fost închis la Arad. Contele a reușit să scape, fiind condamnat la moarte în lipsă. Timp de 18 ani a locuit în exil, când la Belgrad sau Constantinopole, când la Paris sau pe insula proscrișilor (Jersey și, mai apoi, Guernsey), unde-l cunoaște pe Victor Hugo. După 1858 se alătură lui Garibaldi pe care-l însoțește, în chip de general al legiunii maghiare, în luptele sale din Sicilia, Calabria și Napoli. În 1867 Teleki a fost amnistiat, a reprimit averile și s-a putut întoarce la Coltău alături de a doua sa soție, franțuzoaica Mathilde Litez – Tiverval. Contele s-a stins din viață în 1892, la Baia Mare. În 1937 ultimul vlăstar al familiei, contele Ioan Teleki, a părăsit definitiv Coltăul și a donat castelul comunei. Imobilul a fost ba abandonat, ba folosit ca depozit al CAP, cămin cultural, dispensar medical, școală primară, grădiniță și bibliotecă. Din 1960 aici s-a deschis Muzeul „Teleki – Petőfi“. În sălile acestuia sunt depozitate manuscrise, mobilier de epocă și obiecte ce au aparținut contelui Teleki. Una dintre încăperi a primit denumirea de „camera memorială Petofi Sandor“.

Anul acesta, Primăria Coltău a semnat un contract de finanțare în valoare de 6,8 milioane de lei, în cadrul Programului Operațional Regional 2014-2020, pentru restaurarea, protecția, conservarea și valorificarea durabilă a obiectivului de patrimoniu național – Castelul Teleki.

Maria BOGDAN

  • Publicat în Turism

Români și teritorii lăsate în afara granițelor țării - Maramureșul de Nord (I)

De-a lungul veacurilor, Maramureșul n-a fost dezmembrat niciodată; acest lucru s-a produs, ironie sau nu, tocmai atunci când a fost constituită România Mare. În loc așadar ca țara să-și adune teritoriile dacice și românii acasă, în interiorul unor granițe trasate de vreme și vremuri, a fost să fie (poate și din lipsa de interes a Bucureștiului ori din rațiuni mai presus de noi), ca o regiune să-și afle pentru prima dată fărâmițarea. Astăzi sudul, respectiv nord-estul județului Maramureș, aparține României (3.381 kmp), iar partea nordică, Maramureșul de Nord (6.873 kmp), se află în estul regiunii Transcarpatia din Ucraina, în raioanele Hust, Rahău și Teceu, unde trăiesc peste 45.000 de români.

Cu un efort de memorie, putem recompune tabloul Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia din 1918. Ciceu Pop, orator renumit din Ardeal, a aclamat: „Trăiască România Mare, de la Nistru și până la Tisa!“ Românii maramureșeni din dreapta Tisei, sosiți cu căruțele la marele eveniment de reunificare a țării, au protestat: „Noi nu am venit la Alba Iulia pentru a pune hotar pe Tisa, ci ca să ne unim cu Țara și noi, românii de peste Tisa, din Maramureș!“. Ciceu Pop a rectificat: „Trăiască România Mare, de la Nistru și până dincolo de Tisa!“ Delegația Maramureșului istoric a plecat acasă cu credința că țara vechilor voievozi români se va uni cu România. Și s-a întâmplat astfel vreme de o lună. După aceea însă Maramureșul de Nord a fost lăsat în afara frontierelor fără niciun fel de explicație pentru istorie... O istorie care vine dinainte cu mii de ani!

Rădăcinile dacice ale românilor din Maramureșul istoric

maramures

Pe cel mai nou șantier arheologic, gestionat de specialiștii români și ucraineni, de la Malaia Kopania, aflat la 20 km de granița cu România, a fost descoperită una dintre cele mai mari cetăți dacice din timpul regelui Burebista, care se întinde pe 3 ha, precum și un cimitir cu 70 de morminte dacice. Descoperirea întărește, dacă mai era nevoie, realitatea că Maramureșul a fost locuit din cele mai vechi timpuri de daci, ramură denumită în scrierile lui Herodot agatârși (daci care stăpâneau Transilvania și Moldova de Nord). Zona n-a intrat sub dominația Imperiului Roman, de unde și părerea că aici trăiesc adevărații descendenți ai dacilor. Urme a locuirii Maramureșului se păstrează însă de prin anii 1600-1300 î.Hr. Mărturie stau dovezile de la Lăpuș (Troia Maramureșului), acolo unde arheologii au găsit una dintre cele mai mari clădiri preistorice din Europa de Est, un sanctuar, de fapt, destinat ceremoniilor de înmormântare specifice populației predacice, trib geto-dac denumit de greci „megaloi dahai“, strămoșii direcți ai dacilor.

În calea popoarelor migratoare și la cheremul marilor imperii

Necucerită de romani, regiunea a stat în calea multor popoare migratoare. Totuși, grație poziției mai ferite, dintre triburile de goți, huni, gepizi, vandali și slavi, numai slavii au avut un anume impact asupra populației locale. Țara Maramureșului a fost atestată documentar sub această denumire în anul 1199, în perioada expansiunii ungare în Transilvania. În acea epocă exista populație românească în întreaga regiune. Până la ocupația maghiară, Maramureșul era organizat în cnezate, formă despre care Dimitrie Onciul spune că își avea rădăcinile în primii ani ai mileniului I. Începând din secolul al XIII-lea, au loc primele colonizări cu maghiari și sași, iar în sec. al XIV-lea, la presiunea regilor Ungariei, s-a instaurat feudalismul după model occidental; conducătorilor locali le-au fost înlocuite titlurile autohtone (cneaz, voievod) cu echivalentul din ierarhia aristocrată din Vest, apărând, tot atunci, și organizarea în comitate. Unii conducători români au acceptat schimbarea, integrându-se în nobilimea Ungariei, alții au opus rezistență. Aceștia din urmă s-au refugiat în regatul Poloniei, în Țara Lăpușului sau în voievodatul întemeiat de ei peste Carpați, Moldova. În 1397, Teodor Koriatovici a adus peste maramureșeni mii de familii de ruteni (populație slavă), ca lucrători pe domeniile nobiliare. În 1538, după victoria otomană de la Mohács (1526) asupra regatului ungar, Maramureșul a fost integrat în Voievodatul Transilvaniei. În 1599, pentru foarte scurt timp, întregul Maramureș a ajuns în stăpânirea lui Mihai Viteazul, odată cu unirea celor trei principate. După 1688, Maramureșul a devenit parte a Imperiului Austriac, odată cu Transilvania. Este perioada în care se impune, ca religie, greco-catolicismul. Biserica ortodoxă a rămas prezentă până spre sfârșitul secolului al XIX-lea, prin câteva schituri care s-au afiliat stărețiilor moldovene. În acest timp a continuat să crească numărul rutenilor, astfel că o parte din populația românească se slavizează. După 1848, zona a fost populată cu evrei (pentru dezvoltarea comerțului), polonezi, slovaci și germani (pentru minerit). Astfel se face că un teritoriu locuit exclusiv de români avea, la recensământul din 1910, 159.489 de ruteni, 84.510 de români, 59.552 de germani și 52.964 de maghiari...

maramures2

Uitați de Țara-Mamă...

La 1 decembrie 1918, hotărârea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia prevedea unirea cu România a întregului Maramureș. Dar avea să se întâmple o tragedie istorică inexplicabilă: Maramureșul s-a menținut ca voievodat, comitat, regiune indiferent sub care ocupație s-a aflat; nimeni – nici goții, hunii, gepizii, vandalii, maghiarii sau austriecii – n-a reușit să fărâmițeze teritoriul așa cum s-a întâmplat acum 100 de ani. Căci pentru prima dată Maramureșul a fost dezmembrat... Așadar, la 1 Decembrie maramureșenii de dincolo de Tisa au plecat acasă convinși că unirea cu țara s-a produs. Numai că, la Conferința de Pace de la Paris (ianuarie 1919), diplomații români (Guvernul Ion I.C. Brătianu, același care a înfăptuit unirea) s-au limitat la a susține, cu privire la hotarul de miazănoapte, frontiera pe Tisa; așa a ajuns partea nordică a Maramureșului să fie atribuită Cehoslovaciei. Mai târziu, politicianul Take Ionescu spunea: „Dacă România, la Paris, ar fi avut înțelepciunea să discute frontierele noastre punct cu punct, sunt sigur că ar fi obținut pentru Maramureș alte granițe“. Tot în 1919, ca urmare a sprijinului acordat de armata română Cehoslovaciei pentru blocarea ofensivei Ungariei bolșevice înspre Slovacia, în întreg Maramureșul, la înțelegere cu autoritățile tânărului stat cehoslovac, a fost instalată administrația militară și civilă românească (Guvernul Brătianu și Artur Văitoianu). Această înțelegere, cu totul nejustificabil, nu a mai fost ratificată anul următor și, în 1920 (guvernele Vaida Voievod și Alexandru Averescu) s-a revenit la frontiera de pe Tisa. Delimitarea graniței româno-cehoslovace se definitivează la 4 mai 1921, odată cu încheierea, la Praga, a „Protocolului privitor la regularea unor amănunte ale frontierei între România și Cehoslovacia“. Nimeni, dar absolut nimeni, nu a înțeles această lipsă de insistență a Bucureștiului... După 1939, Maramureșul de Nord trece succesiv sub dominația Ungariei și URSS, iar după 1990, sub cea a Ucrainei. Așa cum spunea academicianul Alexandru Surdu, Ucraina s-a trezit cu provincia românească a Maramureșului istoric de Nord fără să facă niciun efort și fără să-i fi aparținut vreodată, de-a lungul istoriei... Iar azi, sub regimul de la Kiev, maramureșenii din raioanele Hust, Rahău și Teceu se străduiesc să mențină flacăra vie a românismului fără prea mare ajutor de acasă...

Maria Bogdan

  • Publicat în Sate

În Maramureș numărul animalelor în scădere. Doar numărul de caprine s-a dublat după 2007!

48,5% (305.528 ha) din teritoriul județului Maramureș este ocupat de terenuri agricole. Cea mai mare suprafață înseamnă fânețe (39,3%) și pășuni (31,7%), ceea ce face ca zona să aibă un potențial ridicat în sectorul zootehnic, situație specifică așezărilor cu un relief preponderent montan (43% relief muntos, 30% de deal și podiș și 27% depresionar). Efectivele de animale sunt însă reduse în comparație cu extensia terenurilor. Numărul de capete la 100 ha este mai mare decât media regională și națională pentru bovine, dar mai redusă pentru ovine și caprine.

În ultimii 27 de ani, structura economică a județului s-a modificat substanțial, după ce a dispărut industria extractivă. Pe acest fond s-a înregistrat o emigrație masivă a populației inclusiv din mediul rural. În consecință, a scă­zut și activitatea agricolă. Specialiștii anticipează o reducere masivă a ponderii ocupării în agricultură în următorii ani și, ce e mai grav, o îmbătrânire accentuată a populației (22 din populația ocupată are deja peste 62 de ani). Așadar e posibil ca și sectorul zootehnic, altădată unul puternic, să-și continue regresul, tendință care s-a manifestat, cu mici excepții, din 1990 încoace.

Scăderi masive la efectivele de bovine, porcine și păsări. În schimb, câștigă teren caprinele și ovinele

Exploatațiile agricole sunt extrem de fragmentate, ca și proprietatea asupra terenurilor, mărimea lor fiind de 2,4 ha, sub media națională. Dintre acestea, doar 0,6% au personalitate juridică și lucrează circa 15% dintre terenuri; restul înseamnă exploatații individuale ale populației, care asigură subzistența și autoconsumul. Din 1990 și până în 2007, data aderării României la UE, dar și perioada cu cea mai ridicată rată de migrație a populației, efectivele de animale au scăzut dramatic, cu 50,76% la bovine, 32,09% la porcine, 27,16% la ovine, 24,68% la caprine și 62,81% la păsări. În intervalul 2007-2015, efectivele au crescut doar la ovine (+3,5%) și caprine (+66,74%); în rest s-a păstrat tendința de scădere a numărului de animale (minus 14% bovine, -32,35 porcine și -13,6% păsări).

(vezi tabel în revista tipărită pe bază de abonament https://www.lumeasatului.ro/magazin/)

Zootehnia este concentrată 90% în gospodăriile populației

Aproape 90% dintre efective de animale sunt concentrate în gospodăriile populației. Numărul de animale rămâne cât de cât semnificativ doar în localitățile cu un sector zootehnic tradițional: bovine – Moisei, Dumbrăvița, Copalnic - Mănăștur, Târgu Lăpuș, Șomcuta Mare, Borșa (peste 2.000 de capete); porcine – Borșa, Șomcuta Mare, Târgu Lăpuș, Ulmeni, Copalnic - Mănăștur, Cupșeni, Dumbrăvița, Mireșu Mare (peste 2.000 de capete); ovine – Șomcuta Mare, Târgu Lăpuș, Giulești (peste 5.000 de capete); caprine – Târgu Lăpuș, Șomcuta Mare, Borșa, Budești, Copalnic-Mănăștur, Cupșeni, Moisei, Săcel, Șișești (peste 5000 de capete); păsări – Șișești, Satulung, Recea, Moisei, Mireșu Mare, Dumbrăvița, Fărcașa, Copalnic - Mănăștur, Cernești, Ulmeni, Tăuții - Măgherăuș, Târgu Lăpuș, Șomcuta Mare, Seini, Borșa, Baia Sprie, Sighetu Marmației (peste 10.000 de capete). Fermele de tip industrial sunt puține, iar ele sunt plasate cam în același perimetru cu tradiție în creșterea animalelor: bovine – Seini, Dumbrăvița, Groși, Mireșu Mare, Oarța de Jos, Satulung, Desești; porcine – Seini, Ardusat, Ulmeni, Leordina, Săcălășeni, Satulung; ovine – Șomcuta Mare, Băiuț, Botiza, Oarța de Jos, Desești; caprine – Șomcuta Mare, Satulung, Desești, Giulești; păsări – Baia Mare, Sighetu Marmației, Seini, Tăuții - Măgherăuș, Satulung. Din păcate, chiar dacă județul este al doilea din țară, după Brașov, ca număr al produselor tradiționale atestate, producția animală este valorificată ineficient, fiind orientată preponderent către autoconsum. În Maramureș sunt autorizate 6 abatoare, 25 de carmangerii, 29 de măcelării, un centru de sacrificări păsări, un centru de colectare vânat, 39 de centre de prelucrare a laptelui în cadrul exploatației, 16 centre de prelucrare a laptelui independente etc.

Maria Bogdan

Revista Lumea Satului nr. 11, 1-15 iunie 2017 – pag. 36-37

Victoria Darvai, un nume de legendă al cântecului maramureșean

Victoria Darvai este reprezentanta unui timp folcloric fără egal și poate cea mai strălucită elevă a altei legende a muzicii populare românești, Maria Tănase. Pe 7 ianuarie inegalabila culegătoare de cântece maramureșene și la fel de unica interpretă a unor piese de tezaur a împlinit 90 de ani. La mulți ani, doamna Victoria Darvai! Noi nutrim speranța să vă regăsim, pentru tot ceea ce ați realizat pentru folclorul românesc, în lista UNESCO a tezaurelor umane vii, așa cum meritați cu prisosință.

Prima interpretă profesionistă din nordul țării

s-a născut în 1926, în localitatea Biserica Albă a Maramureșului istoric, zonă inclusă astăzi în regiunea Transcarpatia – Ucraina. Copilăria întreagă și-a petrecut-o însă la Dragomirești, pe Valea Izei, la bunicii paterni, și la Văleni, pe Valea Marei, la bunicii din partea mamei. Încă de mică dezvoltă pasiunea de a cânta și în principal de a reproduce nestematele folclorice ale Maramureșului, una dintre cele mai bogate zone în tradiții și meșteșuguri populare din România. De altfel, puțini știu că Victoria Darvai este la originea unei importante culegeri de folclor muzical realizată de cercetătorii Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu“.

O voce educată în spiritul respectului pentru cântec

Începe școala primară la Dragomirești, iar la vârsta de 10 ani se mută cu părinții la Cluj, unde se înscrie la Școala Generală nr. 10 și la Liceul „Principesa Ileana“. În 1941, pe timpul refugiului, pleacă la Turda, acolo unde de altfel încheie studiile la Liceul de Fete. Din 1944 și până în 1946 profesează ca învățătoare la Valea Stejarului, iar în 1948 decide să-și continue studiile. Este admisă cu nota 10 plus la Institutul de Artă Maghiară din Cluj, la secția canto, dar pentru că nu stăpânea limba ungară decide ca, în paralel, să asiste la orele de canto de la Școala Medie de Muzică din Cluj. În 1952 vine la București, se înscrie la clasa de canto clasic a Școlii Medie de Muzică nr.1, dar curând se transferă la canto popular, acolo unde maestrul de interpretare i-a fost nimeni altcineva decât Maria Tănase. Încheie studiile în 1956, având-o ca profesoară și pe renumita Elisabeta Moldoveanu (autor de culegeri de folclor, interpretă). Parcurgând această scurtă biografie înțelegem de unde vin glasul extrem de educat, rafinamentul de interpretare și respectul imens pentru autentic, valoare, muzică și scenă. Fiindcă, ei da, Victoria Darvai a considerat scena un loc sacru, unde nu poți păși oricum, ci doar cu infinit respect. Cultura muzicală este cea care probabil a determinat-o ca nicăieri și în nicio împrejurare să nu cânte altfel și altceva în afara repertoriului cules de pe meleagurile natale.

Debut răsunător... pe coloana sonoră de inaugurare a TVR

Chiar dacă a evoluat de la o vârstă timpurie în diverse spectacole, debutul oficial este marcat în 1948, dată la care este angajată, prin concurs, la Ansamblul artistic al Confederației Generale a Muncii din Sighetul Marmației. Aduce în scenă cântece culese din satele maramureșene, iar dacă ar fi să rememorăm câteva nu putem să nu pomenim de piesele din fonoteca de aur: „Buciumul“, „Pe cărare vine mândrul“, „Legăna-m-aș legăna“, „Chemarea oilor“, „Cât îi Maramureșul“, „Bine zice fluierul“, „Mândrul meu e păcurar“, „Unde m-a dus dorul“, „Câte frunze îs în nuc“. Atât de unic îi este repertoriul încât îi inspiră pe cercetători să îl includă în culegerile de folclor, iar pe cei la radioul public să-i organizeze debutul pe calea undelor în 1954, interpreta bucurându-se imediat de un mare succes. În afară de linia melodică desprinsă parcă din adâncuri nebănuite, versurile sunt de-o puritate fără cusur: „Oile la stână, că vine furtună,/Soarele-o ieșit, oile-am găsit,/ Avem tare multe, păste nouă sute/ Că știe fiecare, marea sărbătoare,/ Sâmbra oilor, în dealu’ florilor“ (Chemarea oilor) sau „În pădure bate vântul,/ Pe cărare vine mândrul./ Vântul bate, ploaia vine,/Mândrul s-o-ntâlni cu mine./ De ești ostenit, mândruț/ Ți-am făcut din dor pătuț,/Căpătâi din flori de mac,/Mândrule, că îmi ești drag“ (Pe cărare vine mândrul). Una dintre cele mai interesante creații este „Balada lui Pintea Viteazul“, piesă obținută după prelucrarea a șase variante, toate culese de Victoria Dravai și păstrate azi în arhivele folclorice, cântecul aducându-i, în 1955, premiul pentru creație și interpretare acordat de Radiodifuziunea Română. Melodia „Buciumul“, interpretată alături de doi tulnicași, apare pe coloana sonoră de inaugurare a Televiziunii Române.

Cântecele i-au fost atât de apreciate încât chiar Maria Tănase, aflată în culmea unei glorii neegalate de atunci încoace de niciun alt interpret, a preluat și înregistrat piesele „Buciumul“, „Toderel“, „Prin pădure trece-mi-oi“ și „Horincuța“. Despre acest episod Victoria Darvai vorbește cu un soi de pioșenie fiindcă nu era la îndemâna oricui să fie îndrăgit de uriașa solistă. Iar maramureșeanca chiar a fost aproape de sufletul Mariei Tănase!

Peste trei decenii de cântec la cel mai înalt nivel artistic

Când încă studia la Școala Medie de Muzică din București, în 1956, Victoria Darvai obține „Diploma de onoare“ a Festivalului Republican al Școlilor și Institu­telor de Artă din România, fiind singura solistă de muzică populară care deține această distincție. Urmează  mai multe recunoașteri naționale (laureată a concursului „Tineri soliști“) și internaționale (premii la edițiile din 1955, 1957, 1959 ale Festivalurilor Mondiale ale Tineretului și Studenților pentru Pace și Prietenie de la Varșovia, Moscova și Viena), o perioadă de lucru ca redactor la radioul public (1956-1958) și peste 30 de ani de concerte pe scenele din țară și străinătate. Cu orchestre renumite – Ansamblul „Maramureșul“, din Baia Mare, la înființarea căruia și-a adus aportul, Orchestra „Barbu Lăutaru“ a Filarmonicii „George Enescu“, din București, Formația folclorică „Ciprian Porumbescu“, din Botoșani, Orchestra „Doina Moldovei“, din Iași etc. – efectuează turnee în țară și în Polonia, URSS, Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria, Albania, cântând alături de cele mai mari nume ale vremii, Maria Tănase, Maria Lătărețu, Emil Gavriș, Alexandru Grozuță, Ion Luican. După anul 2000 primește mai multe distincții: diploma de excelență acordată de Asociația Națională a Interpreților și Ansamblurilor Folclorice din România pentru meritele deosebite aduse artei și culturii de-a lungul întregii activități artistice, diploma de excelență acordată de Ministerul Culturii și Cultelor pentru contribuția de excepție la promovarea și punerea în valoare a folclorului românesc și Medalia Națională „Serviciul Credincios“, clasa a III-a. În 2006, respectiv 2009 devine cetățean de onoare al comunelor Dragomirești și Călinești.

Maria BOGDAN

Două stații de epurare ecologice inaugurate în Maramureș

La jumătatea lunii octombrie au fost inaugurate două stații de epurare biologice cu pat de stuf, o premieră pentru agroturismul din România. Cele două obiective fac parte din proiectul „Dezvoltarea unor tehnici ecologice pentru agroturismul din România“ a cărei investiție a fost susținută cu fonduri alocate de Guvernul Norvegiei. Beneficiarii celor două stații de epurare sunt pensiunile „Casa Borlean“ din localitatea Vadu Izei și Pintea Haiducul din localitatea Mara. Sistemul norvegian de management a apelor reziduale folosind filtre cu pat de stuf este o premieră ce ar putea fi adoptată cu succes în multe alte unități și avut ca promotor Fundația Heifer Project pentru România având ca parteneri NIBIO (Norwegian Institute of Bioeconomy Reserch) și Fundația OVR „Agro-Tur-Art“, Vadu Izei, Maramureș.

Paul Ananie a întâlnit succesul de la 11 ani

Vadu Izei, situată la confluenţa văilor Iza şi Mara, poartă, ca tot Maramureşul, o zestre culturală nesecată. Porţile sculptate de Gheorghe Borodi, meşter din generaţia creatorului vestitului Cimitir Vesel de la Săpânţa, Ion Stan Pătraş, obiceiurile locurilor păstrate cu sfinţenie, arta şi portul popular, cu acele costume inconfundabile, îmbrăcate nu doar la ceas de sărbătoare, vorbesc despre o altfel de Românie. Dar Vadu Izei mai este şi altceva, este locul de unde a plecat deţinătorul „discului de aur“ de la Dijon, virtuozul Gheorghe Covaci Cioată, şi care a dat muzicii populare celebra „Mociriţă cu trifoi“. Cam în acest decor al spiritualităţii populare se desfăşoară discuţia noastră cu tânărul moroşan Paul Daniel Ananie, un interpret care s-a afirmat în muzica populară şi care a întâlnit succesul de la 11 ani.

– Grea misiune aveţi, Paul Daniel Ananie, să duceţi mai departe o aşa zestre culturală!

– Şi dacă v-aş spune că mociriţa cu trifoi (mocira – un loc umed, în care creşte trifoiul) din cântecul Mariei Trifoi, născută tot în comuna noastră, e chiar pe strada mea! E mai mult responsabilitate decât dificultate în a reprezenta Maramureşul la cel mai înalt nivel, dar şi bucurie pentru că fac asta.

– Când aţi învăţat să cântaţi?

– Mama mi-a păstrat o înregistrare de când aveam doi ani şi jumătate, când îngăimam „Podul de piatră“. Nici nu ştiam bine a vorbi şi cântam.

Eu zic tot timpul că, dacă m-am născut în Maramureş, unde şi floarea cântă, era normal să iasă din mine un pui de moroşan care cântă!

Am moştenit vocea de la mama mea, dar tata m-a descoperit, ca să zic aşa. Stăteam cu el pe prispa casei şi mă punea să interpretez „Maramureş, plai cu flori“ şi şi-a dat seama că aş avea oarece aptitudini. Dar la serbările şcolare de mai târziu eu am cântat muzică uşoară! Bine că şi-au dat părinţii seama, când aveam opt ani, că mi s-ar potrivi mai bine muzica maramureşeană.

– Şi începutul în muzica populară cum a fost?

– Debutul s-a produs în 2002, când am şi apărut la televizor, la Festivalul Callatis, realizat de dna Florentina Satmari. Ideea era că, în condiţiile de organizare de atunci, trebuia să facem play-back. Eu aveam 8-9 ani şi vă închipuiţi ce greu mi-a fost. Următorul an am cântat împreună cu Cornelia şi Lupu Rednic, dar debutul mare eu îl consider cel de la „Tezaur folcloric“, în 2005; abia împlinisem 11 ani, când m-am numărat printre câştigătorii spectacolului-concurs „Moştenitorii – Muguri de tezaur“.

A urmat o colaborare frumoasă cu TVR şi dna Mărioara Murărescu. În 2007 am fost invitat în recital de echipa „Tezaur“, la „Strugurele de aur“, din Alba-Iulia. Colaborarea cu TVR este la fel de bună şi azi, cu dna Gheorghiţa Nicolae şi dna Elise Stan, doamne extraordinare, cea din urmă fiind un fel de mamă a noastră, a tinerilor interpreţi. E fantastic să se ocupe un aşa specialist valoros de promovarea şi modelarea noastră.

– Cu un debut aşa fulminat e parcă şi inutil să întreb ce alte premii aţi mai luat şi care vă sunt cele mai dragi, în fine, care dintre ele au consolidat convingerea că asta trebuie să faceţi, să cântaţi?

– Perioada concursurilor a fost una fascinantă. Plecam de-acasă cu lunile, de la o competiţie la alta... N-am numărat niciodată premiile, dar la suflet mi-au rămas cele de la festivalurile „Valeria Peter Predescu“ (premiul I), „Pană de păun“ – Bistriţa (trofeul), „Iosif Sivu şi Cosmin Golban“ (trofeul), iar cel mai important, o încununare a succesului de până atunci, a fost trofeul Festivalului „Mamaia“, în 2012. Sunt primul maramureşean care a dobândit acest premiu.

– Cu atât mai preţioase premiile cu cât, trebuie să spunem, n-aveţi pregătire muzicală... Sunteţi autodidact. Iar la facultate faceţi altceva.

– Am fost la o şcoală de muzică în Sighetu Marmaţiei, dar am luat lecţii de pian. Canto nu am făcut niciodată, cu excepţia câtorva ore de tehnică a respiraţiei. Mama m-a învăţat tot, fiindcă nimeni nu poate şti mai bine muzica maramureşeană decât un trăitor al locului. Acum urmez Facultatea de Litere, la secţia Studii Culturale, Etnologie şi Folclor.

– În afară de TVR, care a fost şi este o valoroasă şi certificată rampă de lansare, unde puteţi fi văzut?

– Merg şi la alte emisiuni, dar cel mai mult sunt prezent pe scenă. Am o importantă colaborare cu Ansamblul Profesionist „Cindrelul – Junii Sibiului“, suntem acolo un grup de tineri din toată ţara, pe care dna Silvia Macrea i-a cooptat în echipă, mergem în spectacole, evenimente, serbări populare, reprezentăm imaginea României şi în străinătate. Am avut concerte la Viena şi Dublin, iar în octombrie suntem aşteptaţi la Madrid, unde sărbătorim 70 de ani de la înfiinţarea ansamblului. Noi toţi îi iubim enorm pe cei de la Sibiu, ne simţim minunat acolo, suntem o ceată pe cinste!

– Melodiile pe care le interpretaţi de unde le luaţi?

– Majoritatea sunt cele specifice Maramureşului, e şi păcat să nu le cântăm. Şi pe primul meu album, „Paul Ananie – Din Maramureşul meu drag“, apărut în 2014, am câteva piese culese de la moroşenii mei, altele sunt preluate din repertoriul tradiţional maramureşean, sunt diamante ale folclorului şi e bine să le reluăm mereu şi mereu, spre a nu fi acoperite de uitare, iar altele sunt compuse de mine, din dragoste pentru locul unde m-am născut.

– Veselia debordantă pe care o aduceţi pe scenă vine de la tata, iar mama v-a îndrumat în cântec. Care altă persoană a fost determinantă în calea pe care aţi urmat-o, muzica?

– Pe lângă familie şi realizatorii de emisiuni folclorice, simt că-i datorez devenirea mea ca solist de muzică populară dlui Alexandru Pugna, pe care l-am întâlnit la un concert susţinut în memoria dnei Valeria Peter Predescu, iar de atunci am intrat sub aripa sa protectoare, mi-a fost ca un al doilea tată, să spun aşa. Mi-a zis: „Eu văd în tine un Alexandru Pugna la început. Cum mie nu mi-a dat nimeni niciun sfat, a trebuit să fac totul singur, aş vrea să te ajut cu câteva poveţe, să treci mai uşor prin toate lucrurile acestea.“ Şi aşa s-a întâmplat. Îi datorez mult din formarea mea şi ca om, şi ca interpret.

– Am o curiozitate: mulţi spun că muzica populară n-ar mai fi foarte gustată la concerte, dar eu văd săli pline şi tind să cred că valul acesta al tinerei generaţii, din care faceţi parte, evoluează. Cum stau lucrurile?

– Am avut mereu bucuria unui public numeros şi generos. Şi bun cunoscător de folclor, fiindcă apele s-au limpezit, spectatorii de muzică facilă s-au dus în altă parte. La Dublin am trăit o experienţă unică, nu ştiu dacă se vor mai repeta vreodată emoţia şi fericirea pe care le-am încercat acolo. A fost o sală plină de români cu dor de ţară, peste 2.000, cu steaguri tricolore, cântau cu noi, ne-au primit cu ropote de aplauze, se cutremura sala de atâta freamăt. De vis şi de povestit ce s-a întâmplat!

– Unde vă vedeţi peste 10 ani?

– Aş vrea să realizez o emisiune la TV. Dacă nu poate fi o televiziune de ţinută, aş lua spaţiu să fac eu o emisiune de ţinută. Dar sper să se întâmple mai devreme de 10 ani!

Maria Bogdan

La Şomcuta Mare mere pentru industrie, după o tehnologie din Vest

La Şomcuta Mare, în judeţul Maramureş, administratorul fermei „Pomicola Şomcuta Mare“, ing. Rodica Rus, experimentează, pe o suprafaţă de 20 ha, o livadă cu mere a căror destinaţie principală este industrializarea. Tehnologia aplicată este preluată din experienţa fermierilor din Vest, în principal din Germania, care aplică de peste 20 de ani un sistem de dirijare a pomului, de formare a coroanei şi de tăieri de fructificare bazate în principal pe creşterea nedeterminată a coroanei.

Alegerea acestui tip pe plantaţie a fost oarecum forţat de condiţiile zonei: „Ne aflăm pe un teren în pantă, cu slabe posibilităţi de irigare, nici ca sursă de apă şi nici ca dispunere a reliefului, aşa că am optat pentru soiuri cu înrădăcinare profundă. Am găsit materialul biologic optim, care a răspuns şi orientării noastre de a produce mere destinate industrializării şi mai puţin consumului. Pentru consum avem livezile vechi, pe care urmează să le înlocuim, cu vârsta plantaţiei mai mare de 32 de ani, unde nu obţinem, în anii corespunzători din punct de vedere al precipitaţilor, mai mult de 20 de tone/ha. Revenind la livada înfiinţată prin efort bugetar propriu, ea este în anul al treilea, adică în faza în care lucrăm încă la formarea coroanei. Avem un fel de piramidă etajată, însă sistemul de tăiere, impropriu denumit tăiere, fiindcă noi nu scurtăm deloc ramurile, va face ca pomul să ajungă la o înălţime de 5-6 metri, iar ramurile pornite din axul principal, nici ele scurtate, aseamănă pomul nostru cu o salcie.

Exceptând ramurile folosite pentru formarea sistemului de conducere, practic eliminăm, în fiecare an, din rezerva de rod, orice ramificaţie a cărei grosime este mai mare decât jumătate din diametrul axului. Intervenţiile se fac în luna februarie. Nu ne îngrijorează că s-ar putea întâmpla ceva cu ramura sub povara rodului sau că n-ar putea diferenţia mugurii, dacă nu aplicăm tăierile tradiţionale. Sub greutatea merelor, aceasta se apleacă, se opreşte natural creşterea şi se forţează diferenţierea mugurilor de rod pentru recolta anului următor. În anul al optulea de la intrarea pe rod, potenţialul de producţie al soiului, la densitatea pe care o avem şi la forma de conducere practicată, ar trebui să fie de 80-90 tone /ha. Noi mizăm pe 60 tone la hectar mere pentru industrie, cantitate dincolo de care livada devine rentabilă. Investiţia se amortizează în 12-15 ani de la data plantării“.

Maria BOGDAN

Legumicultorii din Mireşu Mare între avantajul asocierii şi lucrul individual

Singurul grup de producători în sectorul legumicol din judeţul Maramureş a fost organizat în 2006, în Dăneştii Chioarului, din Mireşu Mare, pe malul Someşului, într-o zonă cu o bogată şi îndelungată tradiţie în legumicultură. Iniţial a existat o asociaţie a legumicultorilor, funcţională şi astăzi, din care s-au retras, fără însă a-şi pierde calitatea de membri în prima formă de organizare, 22 de producători, aceştia constituind Grupul de producători „Legumicultorul“ Dăneşti, condus de Vasile Tinc. Raţiunea iniţierii acestei noi forme asociative ţine de avantajele deja ştiute legate de valorificarea producţiei, achiziţionarea inputurilor şi accesarea programelor cu finanţare europeană pentru dezvoltarea şi modernizarea fermelor şi realizarea unor obiective în interesul grupului.

Grupul de producători „Legumicultorul“ Dăneşti, deja cunoscut în nordul ţării, cu legături profesionale şi în Olanda, acolo unde o parte dintre membri au mers la schimb de experienţă, lucrează 43 ha de legume în spaţii protejate, solarii şi sere precum şi în câmp. Cultura în care s-au specializat este ardeiul, urmat de tomate, dar în egală măsură fermierii cultivă, pentru a asigura un asolament minim sau cultura succesivă, varză, conopidă, vinete, morcov, pătrunjel, gulii, cartof. Satul Dăneştii Chioarului, cu 498 de locui­tori, contribuie substanţial la activitatea cu profil agricol din Mireşu Mare, comună a cărei suprafaţă agricolă se ridică la 4.990 ha. Aproape fiecare familie are tradiţie în legumicultură, iar generaţia de azi s-a specializat în plus, beneficiind şi de aportul tehnologic din Europa.

Primele beneficii ale grupului de producători din Dăneştii Chioarului

Ce avantaje a adus asocierea? Preşedintele Vasile Tinc: „Este vorba despre puterea de a lucra în echipă, cel puţin în câteva segmente din lanţul producţie-valorificare. Altfel negociem inputurile, discutăm cu partenerii, organizăm vânzarea, iar, în funcţie de modalitatea de livrare, facem o oarecare planificare din iarnă a structurii de culturi. Noi colaborăm şi cu asociaţia legumicolă din sat, de unde preluăm o anumită cantitate de legume, spre a valorifica şi ceea ce nu reuşeşte să comercializeze respectiva asociaţie. Pe de altă parte, ca grup, avem mult mai multe şanse să obţinem finanţări europene pentru dezvoltarea fermelor.“ Grupul mai are de lucrat şi de învins unele prejudecăţi până să opereze la maximă eficienţă. Ne-o spune cea care a fost nu numai motorul acţiunii, sprijinind grupul încă de la înfiinţare, dar, ca fost legumicultor, s-a ataşat şi sufleteşte de producătorii din Mireşu Mare, directorul Camerei Agricole Judeţene de pe lângă Consiliul Judeţean Maramureş, ing. Viorica Ciocian: „Aici, din fericire, am găsit terenul fertil pentru a fi auziţi, oamenii fiind receptivi la nou şi la idei care le-ar putea aduce beneficii. Prima dată, în 2006, am organizat cursuri, nu numai de specialitate – fiindcă ei sunt profesionişti, produc legume foarte bune calitativ, recunoscute şi apreciate în tot judeţul –, ci şi de contabilitatea fermei. Apoi le-am fost aproape în fiecare etapă pe care au desfăşurat-o pe parcurs.“

Politica paşilor mărunţi

Drumul GP „Legumicultorul“ Dăneşti a fost unul parcurs cu paşi mărunţi. Până în prezent, membrii grupului au accesat proiecte mai mici, fie pe Măsura 141 – Sprijinirea fermelor agricole de semisubzistenţă, fie pe Măsura 112 – Instalarea tânărului fermier. Vasile Tinc: „Problema noastră cea mai mare, legată de accesarea fondurilor europene, o reprezintă partea de cofinanţare. Nu ne-am fi permis să ne împovărăm cu împrumuturi la bănci pentru cofinanţarea proiectelor, fiecare pe cont propriu. Ca grup, efortul individual este mai mic şi putem face faţă şi cofinanţării, şi cheltuielilor anticipate, fiindcă banii europeni nu vin înainte, ci după executarea lucrărilor.“ Aşa a început prima investiţie comună, un depozit pentru păstrarea legumelor. Investiţia nu s-a finalizat încă, după cum ne spunea directorul Ciocian: „Ei şi-au cumpărat şi o linie tehnologică pentru ambalarea ardeiului, dar proiectul lor vizează să organizeze un spaţiu de procesare, dar şi să doteze cu utilaje specifice depozitul.“ Pentru acest volum de investiţii, soluţia imediată a fost proiectul cu finanţare europeană, depus la GAL „Mara Natur“. Ar mai fi de lucrat în segmentul valorificării producţiei. Deocamdată, membrii grupului îşi vând producţia pe filierele consolidate de fiecare producător în parte, şi nu la un magazin comun sau pe o piaţă comună. Când şi acest aspect va fi rezolvat şi după ce depozitul de ambalare, probabil şi de procesare va fi terminat, s-ar putea spune că veriga a fost închisă, iar grupul şi-a atins ţinta pentru care s-a înfiinţat.

Independenţi, dar 100% în favoarea asocierii

La Mireşu Mare sunt, de asemenea, mulţi legumicultori, la fel de buni ca vecinii lor din Dăneştii Chioarului. Aici nu s-a înfiinţat vreo formă asociativă. Am stat de vorbă cu prof. ing. Olimpia Bârlea (foto), în ipostaza sa de cultivator de legume pe o suprafaţă de 1.500 mp: „Eu m-am specializat în tomate şi ardei. Îmi produc răsadul, fiindcă nu am încredere decât în ceea ce este făcut de mâna mea, şi încerc să merg înspre bio. Deocamdată sunt într-o zonă de mijloc, să-i zicem semibio, în sensul că folosesc tratamente împotriva bolilor şi dăunătorilor, dar le aplic cât de rar posibil şi cu produse oarecum inofensive. Intenţia mea este să-mi extind suprafaţa cu o cultură de căpşuni.“ Cât despre oportunitatea de a adera la un grup de producători, Olimpia Bârlea este net în favoarea ideii, numai că legumicultorii din Mireş nu au urmat exemplul celor de la Dăneşti: „Poate că, după ce vom vedea rezultatele asocierii lor, ajungem să gândim şi noi altfel. În afară de depozitul frigorific şi spaţiul de sortare şi ambalare pe care-l realizează grupul de la Dăneşti, gândesc că zonei i-ar prinde extraordinar de bine o fabrică de procesare. Abia atunci s-ar observa beneficiile asocierii, să ai unde să vinzi marfa pe care n-o valorifici la piaţă sau să cultivi o suprafaţă mai mare, fiindcă ai desfacerea asigurată. Personal sunt 100% în favoarea oricărui tip de organizare care rezolvă problemele de livrare şi nu numai.“

Maria BOGDAN

Abonează-te la acest feed RSS