Ferite de colbul timpului, dârze în calea năvălitorilor de orice neam, de zeci sau sute de ani mănăstirile adună în ele via credinţă a slujitorilor Domnului apropiind, parcă, prin turlele lor joase, urechea Celui de Sus de păsurile, deznădejdile ori slava de mulţumire a celor de jos

Nişte ciobani aleg locul viitoarei mănăstiri

La noi, rar se întâmplă ca o mănăstire să nu fie ctitorită de voievozi, logofeţi ori boieri. Totuşi, în cazul Mănăstirii Cheia, cei ce au pus piatră de temelie prin râvnă, credinţă şi evlavie n-au fost „vlădicile“, ci mai degrabă „opincile“ obidite ale ţării. Astfel, cele trei biserici ale schitului Cheia, primele două din lemn, iar a treia din cărămidă, au fost înălţate exclusiv prin munca, osârdia şi fondurile drept credincioşilor. Ba mai mult, până şi locul ales pentru sfânta pomenire a construcţiei a fost cumpărat, plătit şi nu dăruit. Miruită prin vrere cerească, aproape de Pasul Bratocea şi Muntele Roşu, punctul de întâlnire a două ţinuturi despărţite şi desfrăţite doar teritorial, şi nu prin duhul, graiul şi cultura oamenilor ce le populau de-o parte şi de alta, Mănăstirea Cheia venea să unească prin veşnică credinţă ceea ce vremelnicii stăpâni desfăcuseră în vremelnice vremuri. Azi, şi ca de când se ştie, sfântul lăcaş veghează blânda trecere a anotimpurilor peste crestele munţilor. Înconjurată de brazi, biserica din faţă şi, de jur-împrejur, chiliile călugărilor acoperite cu şindrilă te fac să simţi că ai intrat cu adevărat în perimetrul terestru al celor care, cu smerenie, slujesc Domnului. După biserică, în spatele cimitirului, o altă lizieră de brazi delimitează locul. Unele chilii au zidite în piatră anul în care au fost construite: una 1898, alta 1902. După tradiţia orală conservată în zonă şi în mănăstire, se menţionează pentru prima oară un aşezământ monahal pe aceste meleaguri în cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Este vorba despre un schit de lemn, căutat, delimitat şi fondat de câţiva ciobani din Săcele spre anul 1770 şi distrus de turci în anul 1777. În 1790 a fost ridicat noul schit, având hramul „Adormirea Maicii Domnului“, distrus de un incendiu în 1832.

„Iconarul“ Gheorghe Tattarescu

Actuala biserică, având hram „Sfânta Treime“ şi „Adormirea Maicii Domnului“, s-a menţinut în forma sa iniţială până în zilele noastre, fiind ridicată în 1835, prin grija celor doi ieromonahi Damaschin şi Iustin, originari din Transilvania şi veniţi în această regiune de la Mănăstirea Căldăruşani. Cei doi fondatori sunt îngropaţi la dreapta şi la stânga altarului. Din punct de vedere arhitectural, biserica Mănăstirii Cheia aparţine stilului tradiţional muntenesc, cu pridvor specific arhitecturii româneşti. Este o construcţie masivă, de 23 metri lungime şi 6,5 metri lăţime, cu trei turnuri care conferă eleganţă monumentului, operă a meşterilor locali. Fresca interioară şi cea exterioară, terminate în 1839, sunt opera pictorului Naum Zugravul. Iconostasul din lemn sculptat şi aurit, o remarcabilă operă de artă, a fost realizat de meşteri vienezi, în stil baroc. Icoanele împărăteşti, de o mare frumuseţe, sunt opera pictorului Gheorghe Tattarescu. În partea vestică a incintei mănăstirii se află clopotniţa. Cea originală, din lemn, a fost înlocuită cu una construită din piatră şi cărămidă în timpul patriarhului Justinian. Părăseşti mănăstirea păşind pe o lungă alee cu brazi. Din spate, parcă murmură îngeri imnuri de slavă. E vremea Evangheliei.

Paul Rogojinaru