Lumea satului 750x100

update 4 Dec 2020

Bran, mănăstirea care bate la poarta cerului

Părintele Arsenie Boca obişnuia să spună că paşii spre biserică sunt număraţi. Să fie aşa oare? Răspunsul nu poate fi decât unul subiectiv. Dacă totuşi prin rătăcirile voite prin ţară paşii vă vor purta spre „tinda raiului, casa lui Dumnezeu, poarta cerului, locul împlinirilor, cerul cel de pe pământ şi locul în care se arată iubirea lui Dumnezeu“, aşa cum definea părintele Teofil Părăian mănăstirile, îndreptaţi-vă şi spre leagănul agroturismului românesc, Fundata – Bran - Moieciu. Aici istoria este vie şi trăieşte prin obiectivele turistice naturale şi antropice, iar inima ei bate mai tare în culoarul Rucăr-Bran. Printre şirurile de munţi de aici sufletele ostaşilor români ce au luptat în Primul Război Mondial au sărutat cerul. Jertfa lor a rămas posterităţii ca o lecţie despre onoare şi sacrificiu şi pentru ca nimeni să nu uite că aici au căzut soldaţi români s-a înălţat o troiţă „întru cinstea şi veşnica pomenire a tuturor eroilor şi martirilor neamului românesc“ şi o mănăstire.

Drumul spre acest loc porneşte din centrul Moieciului de Sus şi străbate satul Şimon. Acesta aparţine comunei Bran şi este practic „un buchet“ de căsuţe ospitaliere, permanent deschise pentru cei care vor să poposească în acest colţ de ţară pitoresc. După câţiva kilometri pe strada asfaltată apare indicatorul care te îndrumă spre mănăstire. Ca să ajungi la porţile cerului porneşti mai apoi pe un drum forestier ce trece prin faţa mănăstirii şi continuă mai departe, probabil până dincolo de cealaltă faţă a dealului. Deloc impozant prin statură, ci mai degrabă prin aura şi smerenia care îl înconjoară, aşezământul s-a născut sub chipul unui schit în 2006 pe o coamă de deal, Balaban, înfrăţită cu creste ale Pietrei Craiului, Bucegi, Postăvaru şi Măgura Codlei. În plină vară, pe 30 iunie 2009, când creştinii sărbătoresc Soborul celor 12 Apostoli, Mitropolitul Ardealului a venit aici spre a sfinţi biserica, iar şapte ani mai târziu de la înfiinţarea sa, în 2013, schitul avea să se prefacă în mănăstire. Şi iată că aşa s-a născut în munţi încă un lăcaş spre cinstirea Domnului. Spectator în piesa timpului, mănăstirea Bran priveghează în linişte asupra munţilor de 11 ani. La fel de liniştită am găsit-o şi eu. Doar câţiva copii dădeau viaţă prin jocul lor peisajului încremenit. Sub razele unui soare puternic, aşezământul sfânt se ridica în mijlocul unui regat al vegetaţiei luxuriante ce cobora lin în vale. Imaculat, cu pereţi albi, fără picturi şi cu acoperiş de şindrilă, lăcaşul este în perfectă armonie cu natura. De parcă ar fi fost plăsmuit chiar din vrerea ei şi nu din a omului. În spatele bisericii se află ansamblul monahal, corpul de chilii cu parter şi etaj, acolo unde vor fi amenajate o bibliotecă şi ateliere. Sihastră în vârf de munte, mănăstirea Bran se află astăzi în grija a trei monahi, două măicuţe şi un preot.

Răsfirate împrejurul mănăstirii, se aflau colibele de lemn unde sătenii îşi petrec nopţile când vin la păşunat cu animalele pe timpul verii. Şi totuşi, la acel ceas din zi, văile erau stăpânite doar de o linişte absolută. În zare se vedea satul covârşit de grandoarea munţilor, dar nici urmă de animale sau de stăpânii lor. Poieniţele cu flori de munte fremătau sub adierea unui vânticel sălbatic de început de toamnă. Pe aceleaşi note muzicale ale maestrului se legănau şi crăiţele colorate în portocaliu intens, sădite de o parte şi de alta a aleii scurte ce îţi poartă paşii spre intrarea în mănăstire. Alături îşi răspândeau mireasma proaspătă trei brazi falnici. Am păşit în interiorul bisericii aflate sub ocrotirea Soborului celor 12 Apostoli şi liniştea era parcă şi mai profundă. Şoaptele abia rostite de mireni se pierdeau fără să înţelegi vreun cuvânt. Ca şi cum doar rugăciunile ar fi avut dreptul de a prinde glas aici.

Lumina puternică de afară se strecura delicat prin ferestrele ei suficient pentru a-i lumina încăperea modestă din punctul de vedere al spaţiului. Interiorul, la fel de simplist, păstrează aceleaşi reguli de design ca şi exteriorul mănăstirii. Pereţii albi, fără picturi, sunt îmbogăţiţi doar de câteva icoane pictate pe lemn. Totul este într-o cromatică elegantă ce îmbină doar câteva culori: alb, maroniu închis şi roşu intens. Spre deosebire de alte mănăstiri, care ascund „colecţii“ de icoane şi obiecte de cult, în mănăstirea Bran bogăţia este redusă la o raclă cu sfinte moaşte, la pâlpâirea caldă a candelelor ce ard şi la chipul blajin al puţinelor icoane păstrate aici. În rest, eşti doar tu şi sufletul tău în faţa unei nemărginite linişti din care se poate deschide hăul abisului sau, dimpotrivă, paradisul.

Laura ZMARANDA

Mănăstirea „Sf. Maria“ de la Marea Neagră

• Pe urmele duhovnicului neamului, părintele Arsenie Papacioc

E greu de spus ce anume atrage ori impresionează mai mult la Mănăstirea „Sfânta Maria“ din Techirghiol: aşezământul ca atare, cu istoria sa recentă de supravieţuire şi ocrotire; veghea de dincolo de nefiinţă a părintelui Arsenie Papacioc, unul dintre marii duhovnici ai României, căruia mii şi mii de pelerini au avut privilegiul de a-i asculta învăţăturile (decedat în 2011, la vârsta de 97 de ani); liniştea fără egal care te împresoară la izvorul „Sf. Pantelimon“, în bisericuţa neagră din lemn ori contemplând micuţa chilie în care a vieţuit părintele, încercând să-i simţi urmele, taina, şoapta...

Ca prima dată călcător în acest aşezământ, pelerinului altceva îi va inunda sufletul: ciripitul de vrăbiuţe aşa cum doar o dată-n viaţă se poate întâmpla cuiva să audă. E o zarvă veselă, exuberantă, venită dintr-un perete complet îmbrăcat cu iederă, viţă sălbatică şi caprifoi (mâna Maicii Domnului). Sute de vrăbii, adunate toate la un loc, ca la comandă, ţin parcă un concert special de seară lângă mormântul părintelui Papacioc. Pioasele mănăstirii jură, fără să pună vreodată la îndoială acest adevăr crescut în credinţa lor minunată, că vrăbiuţele încep gălăgioasa reprezentare fix la ora cinci după-amiază şi o fac anume pentru duhovnicul de la Marea Neagră, despre care tot ele susţin, ca martore vii ale acestor întâmplări, că-l însoţeau păsările pe unde se ducea prin mănăstire.

O mănăstire cu istorie tumultoasă

Mănăstirea „Sf. Maria“ nu are o istorie veche; naşterea aşezământului are însă o poveste zbuciumată. În urmă cu 85 de ani, în 1928, Miron Cristea, primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, cumpără, la Techirghiol, o vilă cu 16 camere, pe care o transformă în sanatoriu pentru clerul din întreaga ţară. După venirea la putere a comuniştilor, sub comanda lui Gh. Gheorghiu Dej, lider ce are totuşi meritul de a nu se fi pus cu toporul pe biserici, aceştia râvneau la averile mănăstireşti şi începuseră o campanie de confiscare a celor mai importante edificii.

Ca să salveze sanatoriul de pe malul lacului Techirghiol, patriarhul Justinian aduce, în 1951, de la stâna regală de la Sinaia, o bisericuţă din lemn, existentă şi astăzi, înfiinţând un schit de maici şi făcând din sanatoriu o anexă a schitului. Nu era o tactică în premieră.

O stratagemă asemănătoare s-a aplicat la reşedinţa de la Dragoslavele şi la sanatoriul patriarhal de la Olăneşti, bisericile din lemn „plantate“ aici salvând patrimoniul BOR şi ducând la naşterea unor lăcaşuri de cult mult apreciate de credincioşi.

Biserica din lemn a fost, practic, restrămutată. Iniţial a fost construită de obştea sătească din satul Maioreşti - Mureş. În 1934 a fost strămutată de regele Carol al II-lea la Pelişor, rămânând însă în paragină după cel de-al Doilea Război Mondial. Ulterior a fost adusă şi restaurată la Techirghiol. Declarată monument istoric şi mereu neîncăpătoare pentru pelerini, bisericuţa şi-a încheiat rolul de spaţiu pentru slujbe din anul 2009, când patriarhul Daniel a sfinţit Paraclisul cu hramul „Sf. Pantelimon“ de la demisolul bisericii noi, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“, a cărei cruce de temelie a fost bătută de Preafericitul Teoctist în anul 2000. După 1990, în clădirile renovate şi extinse prin anii ’60 tot de patriarhul Justinian, s-a înfiinţat Centrul Social-Pastoral „Sf. Maria“, iar în cadrul acestuia funcţionează baza de tratament balnear „Sf. Pantelimon“, „doctorul fără arginţi“ al creştinismului, ocrotitorul medicilor, tămăduitorilor şi al bolnavilor. În incinta mănăstirii se află şi fântâna cu statuia Sf. Pantelimon, operă în bronz a renumitului sculptor Ion Jalea, adusă de patriarhul Justinian de la Spitalul „Sf. Pantelimon“ din Bucureşti, precum şi un muzeu mănăstiresc, realizat de maica stareţă Semfora Gafton, în colaborare cu istoricul Adrian Rădulescu.

Viaţa plină de har a părintelui

Nimeni nu s-a aventurat să aprecieze cât de mult a contat în destinul aşezării monahale prezenţa, timp de 35 de ani, din 1976 şi până la ridicarea la Domnul, în 2011, a părintelui Arsenie Papacioc. La uşa chiliei sale erau tot timpul zeci de pelerini, veniţi să-şi găsească alinarea în vorbele duhovnicului; şirul de oameni s-a mutat azi la mormânt... Arsenie Papacioc, pe numele său civil Anghel, s-a născut la Perieţi, Ialomiţa.

A fost premiant cu coroană, dovedind, de mic, o inteligenţă vie şi excelând printr-o memorie rară pentru vârsta sa. Este înzestrat cu darul scrierii şi oratoriei, învaţă sculptura, publică eseuri şi poezii în revistele şcolare. În 1938, din cauza activităţii legionare, este arestat sub Carol al II-lea şi dus în lagărul de la Miercurea-Ciuc. Doi ani mai târziu este eliberat şi ales primar al Zărneştilor. În 1941 este arestat din nou şi condamnat la 6 ani de puşcărie, la Aiud. Aici, avându-l ca sfetnic în suferinţă de părintele Marcu de la Sihăstria, îi încolţeşte în inimă dorinţa de curăţire şi desăvârşire prin viaţa monahală.

Despre această perioadă de temniţă spune că a fost o grădină a raiului, fiindcă l-a apropiat de Dumnezeu aşa cum nu s-ar fi întâmplat în libertate. În 1946, după ce iese de la Aiud, este primit la Cozia, pe urmă predă educaţia civică la Turnu, ajunge la schitul Cioclovina, aproape de Tismana şi, în final, la Sihăstria, unde leagă o strânsă prietenie duhovnicească cu părintele Ilie Cleopa. În 1949 este chemat ca sculptor la Institutul Biblic din Bucureşti. Este călugărit la Mănăstirea Antim sub numele de Arsenie (omul lui Dumnezeu) şi începe să participe la întrunirile mistice ale „Rugului Aprins“, alături de oameni de înaltă trăire precum Vasile Voiculescu sau părintele Stăniloae. Se întoarce la Sihăstria, apoi este trimis la mănăstirile Calamfideşti - Rădăuţi, Agafton, Slatina-Suceava, unde stareţ era Ilie Cleopa. Stă doi ani în pustnicie, alături de părintele Cleopa, în Munţii Sihăstriei.

În 1958 este arestat pentru a treia oară. Este dus la Aiud. A fost bătut, torturat, înfometat şi ţinut în cea mai mare parte la „răcitor“, o celulă cu regim de exterminare. Oriunde se afla în închisoare îi spovedea pe deţinuţi, iar când era la răcitor o făcea prin morse. Este graţiat în 1964. Deşi un timp n-a fost primit la mănăstiri, apoi a trecut, ca stareţ, la Mănăstirea Cheia, din Prahova, iar din 1976 este numit preot şi duhovnic la mănăstirea de maici de la Techirghiol, de unde nu mai pleacă niciodată. Aici capătă faima de „duhovnic al neamului“.

Timp de 35 de ani mulţimi de credincioşi i-au trecut pragul chiliei, ca să primească binecuvântarea de la „purtătorul neasemuit de har“. Iar acum oamenii se reculeg la mormântul din curtea mănăstirii, unde aud încă îndemnul părintelui, care îi poartă spre Hristos: „Să iubim bine, să iubim frumos, să iubim rana şi pe cel ce a făcut rana.“

Maria BOGDAN

Mănăstirea Putna, Ierusalim al neamului românesc

Străjuind de peste cinci veacuri ţinutul legendar al Bucovinei, Mănăstirea Putna este prima şi cea mai mare ctitorie ştefaniană. După cucerirea cetăţii Chilia, voievodul moldav a început la 10 iulie 1466 ridicarea lăcaşului cu hramul Adormirea Maicii Domnului, aşa cum avea obiceiul să construiască câte o biserică după fiecare bătălie. Zice cronicarul: „Ştefan Vodă cel Bun, când s-au apucat să facă Mănăstirea Putna, au tras cu arcul dintr-un vârf de munte ce este lângă mănăstire. Şi unde au agiunsu săgeata, acolo au făcut prestolul în altariu.“

.... articolul complet pe baza de abonament, detalii ....

Stelian Ciocoiu
LUMEA SATULUI NR.22, 16-30 NOIEMBRIE 2012

Abonează-te la acest feed RSS