O zăresc de jos, din Piața Monastiraki, imediat între noi se creează o legătură imaginară, soarele adună stropi din bucățile de marmură ale coloanelor și le risipește pe fața mea ca un colier ce-și adună perlele prețioase. Astfel simt mângâierea mândrei Acropole, ce stă înălțată ca un înger atenian pe piedestal.

Ca o coroniță cu flori ce stă deasupra capului, așa stă Acropola, mândra din deal, patrimoniu cultural mondial Unesco din anul 1987, închinată zeiței Atena, protectoarea cetății.

Propileele din marmură de Pentelic de la intrare construite în perioada 437-432 în. Hr., statuia Atenei Promachus, cu coif și lancea în mâna dreaptă, turnată în bronz de Phidias, Pinacoteca unde erau păstrate darurile primite de Zeița Atena, mai ales picturile, sunt elemente impunătoare ce ies în evidență. Parthenonul și Erechteionul sunt printre cele mai reprezentative edificii arhitecturale.

Parthenonul are coloanele construite din marmură în stil doric; aici se regăsea silueta Atenei Parthenos, statuie făcută din aur și fildeș. Episoadele cu nașterea Atenei ce ieșea din capul lui Zeus și lupta dusă de aceasta cu Poseidon erau reliefate pe fațade. Erechteionul îi aducea în prim-plan pe Atena Polias și Poseidon, prin sculpturile ce conturau caracteristicile trupurilor foarte aproape de realitate.

Cel mai vechi templu ionic de pe Acropolis, Templul Atenei, comemora scene de luptă, victoriile grecilor asupra perșilor. Atena Nike era înfățișată printr-o statuie fără aripi, ca să nu poată zbura departe de Atena. Din Templul lui Poseidon, Zeul Mării, au mai rămas doar 15 coloane din 42, acesta fiind distrus de împăratul Bizanțului Arcadius, în anul 339 d. Hr.

În perioada când Atena făcea parte din Imperiul Roman, Iulis Cezar și Augustus, prin donațiile lor, au făcut posibilă construirea preafrumoasei Agora Romana. A fost ridicată în secolul I în. Hr., aceasta având 112 m lungime și 96 m lățime și era destinată locurilor comerciale. Am văzut Agora pe timp de zi, dar și noaptea, la lumina lunii, printre felinarele aprinse peste tot prin marea curte în preajma ei, dându-i un abur de culoare verzuie pe alocuri, întărindu-i vietatea.

Alături îi stă, ca un prieten apropiat, gata să îi completeze farmecul, Turnul Vulturilor, clădire octogonală proiectată de astronomul Andronikos din Kirrhos. Acesta are și denumirea de Horologiul lui Andronikos, tocmai pentru că la interior era ceas cu apă, iar la exterior un cadran cu pendulă ce indicau orele, dar și opt vânturi întruchipate de personaje sub diverse forme; îmi aduc aminte de Farul Genovez din Constanța, ce-i seamănă ca formă, culoare.

Prin Poarta Agorei zăresc Acropola luminată în liniștea nopții, ambele sunt acoperite de stelele ce cad asupra lor ca niște artificii, iar aura semilunei se reflectă pe coloanele de marmură, învăluindu-le cu harul Celui de Sus.

În timpul domniei lui Hadrian a fost construită lângă Agora Romană biblioteca lui Hadrian. Azi, rămășițe din centrul cultural ridicat în anul 132 stau mărturie a ceea ce a fost acest mare conducător, filozof, cu o intelectualitate aparte, îndrăgostit de Grecia, Cezar Traianus Hadrianus. Pe lângă această bibliotecă renumită, ce a conținut până la invaziile barbarilor 20.000 de rulouri, el a ordonat și construirea mai multor temple, pentru care a făcut donații. 

Prin Cartierul Zeilor din Atena, Plaka, am dat de ruine, magazine, taverne, pisici, un amestec de gusturi fine pentru orice om mofturos ori nu.

Multicolore sticle mi-au atras atenția și am fost curioasă să aflu ce este înăuntru. La Brettos Bar, cea mai veche distilerie din Atena, înființată în anul 1909, m-a întâmpinat cu brațele deschise barmanul, povestindu-mi despre multitudinea de combinații de băuturi ce fac istorie aici. Am încercat și eu ouzo clasic, digestivul ce are ca aromă specifică anasonul, parfumul lui făcându-mă să nu uit prea curând delicatesa lichidă a culturii elene. 

Urc, și tot urc, pe scările pietruite, printre restaurantele ce stau de-o parte și de cealaltă la poalele Acropolei; am ajuns sus, unde muzica m-a adulmecat. La o masă lângă perete m-am așezat, și, după o zi de colindat orașul, o salată grecească este binemeritată. Gustul brânzei și al uleiului de măsline, alături de roșiile delicioase îmi alunecă acum către stomac, mai ceva decât un copil pe derdeluș. Desertul nu a lipsit, bineînțeles, baclavaua delicioasă e mai dulce și mai gustoasă pentru că aerul Acropolei se lasă domol, în tot ce mă-nconjoară.

Am asistat la un spectacol grecesc, dansatorii îmbrăcați în costumele tradiționale cu vestitele încălțări ce au ciucure în vârf nu mai chibzuiesc a se opri, provocându-i la dans și pe restul, ritmurile mandolinei antrenează bucuria, zâmbetele și mișcările extraordinare ale tuturor.

Las acum în urmă dealurile din mase de calcar, legendele despre zei; gândul meu se îndreaptă către marii filozofi ce au dat aripi învățăturilor și le-au transmis până azi către noi. Îi mulțumesc lui Pericle, generalul ce a promovat literatura, artele și democrația în perioada Epocii de Aur a Atenei și a inițiat în 447 î.Hr. reconstrucția templelor închinate zeilor Atena și Poseidon.

Aurora Grigore

Învăluită de legende cu zei și zeițe, părtașă la nașterea marilor filozofi ai lumii precum Platon și Aristotel, metropola cosmopolită Atena, capitala Greciei din anul 1834, mă primește cu coloanele deschise, iar eu vreau să-i citesc câteva fragmente din istoria de peste 3.400 de ani, curioasă, ca prin ochii unui copil ce ascultă o poveste nouă.

Piața Syntagma, un bun loc de întâlnire și totodată punct de referință pentru vizitarea orașului, este o mărturie a independenței față de Imperiul Otoman, aici desfășurându-se de-a lungul timpului marile evenimente, atât triste, cât și fericite. Piața se află în fața Palatului Regal Vechi ce găzduiește azi Palatul Parlamentului Greciei.

Cu ceva noroc, am ajuns înainte de schimbarea Gărzii Prezidențiale în fața Mormântului Soldatului Necunoscut. Lumea și porumbeii s-au adunat, așteptând cu nerăbdare acest moment în care soldații Evzones, după o oră în care stau nemișcați indiferent de ce se întâmplă în jur, încep ceremonia, un adevărat spectacol, de la costumele tradiționale, ritmul pașilor, încălțămintea haioasă pe care nu ai cum să nu o remarci, până la aranjarea meticuloasă a armelor și poziției de stat pe care un jandarm o face cu mare dragoste, în semn de recunoștință pentru pace și independență.

Din anul 515 î.e.n. rezistă Templul lui Zeus Olimpianul sau Olympieion. După 700 de ani, finalizarea construcției a fost făcută de împăratul Hadrian. Mă plimb pe lângă cele 16 coloane rămase din cele 104 câte au fost inițial, iarba puțin crescută și păpădiile ce-și iau rămas bun de la cel din urmă puf țin de urât marmurei unei coloane căzute la pământ. Mă întreb dacă doarme adânc într-un vis... Pe vremuri, aici se aflau două statui din aur și fildeș ale lui Hadrian și Zeus. După un ocol prin acest mare parc, las în urmă cel mai mare templu din perioada romană a Atenei, trecând pe sub Arcul (Poarta) lui Hadrian, unde sunt inscripționate mesaje dictate de împăratul Hadrian, care spun că „o parte a orașului este Atena lui Teseu, iar cealaltă parte este orașul lui Hadrian, nu al lui Teseu“.

Pe pantele sudice ale dealurilor Acropolei a fost construit în formă de semicerc cel dintâi teatru din lume, Teatrul lui Dionis. Încă se mai aud ecourile aplauzelor celor 17.000 de spectatori, pentru că da, chiar atât era capacitatea de locuri de pe vremea lui Lycurgus, orator antic, filozof la școala lui Platon. Mai întâi construcție din lemn, apoi din piatră, în acest loc se țineau spectacole în cinstea zeului vinului și al fecundității, Dionis, dar și piese de teatru în care actorii erau îmbrăcați cu costume fastuoase și cu măști dichisite sub care se aflau vocile ce istoriseau cu drag despre mitologia greacă, dar și dramele, adevărate ghemuri de cultură și istorie. Azi, sunt și eu spectatorul ce admiră zidurile, din ultimul rând, uitându-mă în jos și doar imaginându-mi cum răsunau aici cântecele interpreților din coruri și recitalurile poeților.

Construit în anul 161 d.Hr. de către filozoful și politicianul Herodes Atticus, în amintirea iubitei sale soții Aspasia Annia Regilla, Odeonul lui Herodes Atticus din Atena a fost locul în care concertele de muzică și spectacolele de teatru se țineau în aer liber. Prin anii 1950, întreg Odeonul a fost reabilitat, iar în zilele noastre repertoriile sunt date cu prilejul Festivalului de Artă al Atenei.

Pe aleile și străzile pietonale din Piața Monastiraki mă strecor printre vânzătorii ambulanți de tot felul de suveniruri, băuturi și dulciuri. E forfotă continuă, zi și noapte.

În fața fostei mănăstiri private a lui Nikolaos Bonefatsis, iar acum Biserica Sfânta Maria Pantanassa, lumea s-a adunat de jur împrejur. Un acord de flaut acompaniază gândurile tuturor, chiar și ale porumbeilor și baloanelor colorate ce vor să-și ia zborul către frumoasa Acropolă din zare.

Vechea Moschee Tzistaraki, construită de voievodul turc Tzistarakis în anul 1759, e atent supravegheată de semiluna ce-i șoptește, strălucitor de dramatic, povestea pe care atenienii o spun mereu. Este despre blestemul ce trăiește aici, pentru că al 17-lea stâlp al Templului lui Zeus Olimpianul a fost aruncat în aer pentru a i se prelua bucățile de marmură pentru construcția moscheii, iar legenda spune că poporul a suferit de nesomn și foamete.

Atena este orașul încărcat de o nesfârșită istorie, dar am întâlnit aici și locuri în care te poți relaxa sau face cumpărături ori pur și simplu contempla priveliști spectaculoase. Văzută de pe dealul Acropolei, metropola pare un drum ce nu se mai termină niciunde. Apusul pe care-l văd acum în zare, năpustit cu dragoste peste clădiri, este visul pe care vrei să-l ai în somnul nopții, tabloul perfect cu care închei această primă parte a parcurgerii mele prin centrul civilizației elene. 

Aurora Grigore

La sfârșitul verii anului trecut am petrecut un scurt concediu de odihnă pe insula grecească Thassos.

Deplasarea până acolo am făcut-o cu autoturismul. După un popas de o noapte în luxosul Hotel Riga din Russe, am traversat Bulgaria pe valea Strumei până la granița cu Grecia la Kulata și de acolo din Kastrita cu feribotul la Limenas, capitala insulei. De aici, am pornit spre sud, iar seara târziu am ajuns la Limenaria, unde era complexul Blue Dream Palace, destinația noastră.

Deși eram oarecum în extrasezon, erau destui turiști din toate țările lumii. Întrucât locurile noastre, ceva mai modeste, erau deja ocupate, am fost cazați în camere de lux, cu confort sporit și cu piscină proprie, fără să plătim în plus.

Acest complex ultra elegant este proprietate familială. Gazda noastră, Dimitrios, rupea câteva cuvinte românești întrucât mulți concetățeni de-ai noștri i-au trecut pragul.

De altfel, în localitatea Theologos, fosta capitală otomană a insulei (1455-1902), sunt mulți români care au cumpărat și recondiționat case vechi, înființând și un „Forum al românilor care iubesc insula Thassos“.

Insula Thassos, de formă aproape rotundă, la 8 km de continent, are circa 400 kmp și șoseaua care o înconjoară nu are mai mult de 100 de km.

Relieful muntos, cel mai înalt vârf are 1214 m, este spectaculos și în bună parte împădurit cu pini rari sau plantat cu măslini.

Plajele Mării Egee din jur au suprafețe mai reduse și în unele locuri pietrișul rotunjit de valuri este din marmură albă și produce o senzație aparte.

În Limenaria, unde era situat complexul nostru, plaja era din nisip gălbui cu pietricele mărunte, rotunjite, rezultat din dezagregarea rocilor marnoase de la țărm. În plimbările noastre de-a lungul plajei am adunat pietricele multicolore pe care le-am pus în sticle transparente de plastic și le-am adus acasă ca obiecte decorative.

Din cele 10 zile, o singură zi a fost hulă marină și nu am făcut baie, în rest, am avut o vreme foarte bună, însorită și mare liniștită.

Majoritatea barajelor ce apără localitățile de valurile mării, pavajele străzilor și multe construcții cu ziduri de piatră sunt din marmură, ceea ce impresionează pe orice călător care apreciază această rocă drept foarte prețioasă și de care aici se face risipă.

Pe insulă marmura este pretutindeni și în cantități practic inepuizabile pentru nevoile locale.

Nu departe de capitala insulei Limenas sau mai nou Thassos Town spre Panagia am întâlnit cea mai importantă carieră activă de marmură albă.

În capitală se află un important muzeu arheologic în aer liber și o clădire cu exponate care au fost descoperite pe această insulă din cele mai vechi timpuri.

M-a impresionat fostul templu a lui Dionisos, statuia de peste 3 m a lui Kouros, statuia lui Hadrian, numeroase basoreliefuri și alte sculpturi din marmură locală.

Am vizitat una dintre cele mai frumoase mănăstiri de pe această insulă cu hramul arhanghelului Mihail și multe alte lăcașuri de cult ortodoxe.

Existența unor întinse plantații de măslini a generat și diferite metode de obținere a uleiului, evidențiate într-un muzeu.

Peste tot întâlnești produse realizate din ulei de măsline și vinuri deosebite despre care legenda spune că erau preferate și de Cleopatra, regina Egiptului!

În general, în magazine se valorifică integral produsele locale și numai ce nu se cultivă pe insulă se importă din afară pentru nevoile unei populații ce nu depășește 14.000 de locuitori și ale numeroșilor turiști.

Am beneficiat din plin de condiții foarte bune de cazare, hrană, muzică, ospitalitate și ambient specific grecesc, inconfundabil. Ne-am întors în țară pe o nouă rută prin Mazada – Hașcovo, cu peisaje montane încântătoare spre Nova Zagora și Veliko Târnovo, unde ne-am cazat o noapte.

În acest oraș am fost impresionați să constatăm cum au reușit bulgarii să reabiliteze clădirile vechi și să le dea o altă întrebuințare, în special turistică. De departe am zărit cetatea țarilor, foarte bine întreținută. A doua zi dimineață am revenit în țară, prin Russe – Giurgiu –  București – Brașov, pe deplin satisfăcuți de cele petrecute în această minivacanță.

Dr. ing. Teodor MARUȘCA

Așa cum am promis, continuăm călătoria pe urmele lui Zorba Grecul și a celui care i-a dat „naștere“ în romanul celebru care poartă numele lui Zorba, cel care l-a inspirat pe Nikos Kazantzakis. De altfel, întâlnirea cu Zorba a însemnat o schimbare totală în viața scriitorului cretan. Timp de un an, în perioada 1916-1917, împreună cu Zorbas, Nikos Kazantzakis se străduie să înceapă o afacere în minerit, la Prastova, în sudul Peloponesului. Este vorba despre exploatarea unei mine de lignit, afacere în care scriitorul a fost atras de Zorba – un personaj pitoresc, om simplu, din popor, lipsit de maniere, idealist, iubitor de viață. De altfel, există încă scrisori simpatice adresate de Zorbas fostului său partener de afaceri. Dar Kazantzakis nu a avut legături numai cu oameni simpli, din popor... În muzeul Nikos Kazantzakis, situat la aproximativ 70 de kilometri de Heraklion, Creta, se poate vedea o scrisoare în care Albert Einstein îi mulțumește lui Kazantzakis pentru traducerea în germană a operei scriitorului cretan. Impresionat de soarta poporului cretan, Einstein îi adresează câteva cuvinte pline de sensibilitate lui Kazantzakis în această scrisoare-document semnată de Einstein în 2 iulie 1952.

Drumul către satul în care „creatorul“ lui Zorba are muzeu

Poate că această călătorie nu ar fi existat fără Zorba... Poate că nici Zorba nu ar fi existat fără „creatorul” său. Poate că atât Zorba cât și Kazantzakis nu ar fi devenit celebri fără soția scriitorului, cea care a făcut posibilă ecranizarea romanului scris de Nikos Kazantzakis.

Cu o seară înaintea vizitei la muzeul creat în memoria scriitorului cretan mi-am dat seama de un amănunt extrem de important: ziua în care ajungeam în Heraklion, Creta, era o zi de luni. Lunea toate muzeele sunt închise.... Fără acest amănunt în minte, m-am trezit dis-de-dimineață și imediat am plecat cu aparatul foto pregătit. Am luat un taxi și am pornit. Alesesem cel mai în vârstă șofer de taxi pentru că știam că oamenilor în vârstă le place să povestească și, deci, aveam și ghidul perfect!

Întreaga excursie la muzeu, adică distanța de vreo 60-70 de kilometri de la port și întoarcerea cu oprire la mormântul scriitorului, însemna 70 de euro. Perfect, mi-am spus! Era 6 decembrie, Sfântul Nicolae, ziua mea de nume, așa că îmi făceam un cadou minunat.

Iorgos, șoferul de taxi, începe să mă întrebe curios de ce îmi place atât de mult Kazantzakis și de ce îmi doresc așa de mult să ajung la muzeu. Aproape că mă întreba, practic, dacă nu aveam ce altceva să fac cu cei 70 de euro... I-am explicat că este cadoul pe care mi-l fac de ziua mea de nume. A zâmbit și mi-a spus că am nume grecesc. Apoi a adăugat că înțelege de ce vreau să ajung la Nikos.

Între Odiseea lui Kazantzakis și Legendele Olimpului

Pe drum, Iorgos mi-a povestit despre Olimp și legendele sale, despre zeități și despre războinici. Mi-a explicat diferența dintre muzica grecească și cea cretană: grecii cântă despre iubire, cretanii cântă despre răscoale, despre viteji și despre răzbunare pe cei care i-au subjugat, adică pe turci. În timp ce îmi povestea cu drag despre toate acestea, îmi arăta cu degetul pe geam plantațiile de măslini și îmi spunea ceva de o surpriză pe care o are pentru mine. Tot vorbind, nici nu am băgat de seamă când am ajuns în satul Myrtia din Heraklion, la muzeul dedicat marelui scriitor, poet, călător, filosof...  Drumul până în sat mi-a părut tare scurt, dar muzeul era închis. Exact! Nu luasem în calcul că muzeele sunt închise lunea pentru public. I-am spus lui Iorgos că vreau să ne întoarcem înapoi cât mai repede și, resemnată, m-am îndreptat către taxi. La fel de optimist și vesel ca celebrul Zorba lui Kazantzakis, Iorgos mi-a spus să aștept puțin. Chiar lângă muzeu, la doar câțiva pași, era o cafenea mică în care câțiva localnici vârstnici își beau cafeaua, vorbeau, jucau table, citeau ziare. Iorgos a cerut o cafea pentru mine, mi-a spus să stau la o masă și să-l aștept. Ceea ce am și făcut. Printre priviri curioase, aromă de cafea și miros de tutun, mi-am băut cafeaua și m-am gândit că era bine să fi știut grecește să vorbesc cu oamenii locului. Doamne, câte aș fi aflat! Mi-am dat seama că limba poate fi una dintre cele mai importante bariere în comunicare și mi-am propus atunci să învăț grecește. Însă, nu am reușit nici până acum, la șapte ani distanță de acel moment...

În timp ce mă visam cum citesc în greacă, Iorgos intră triumfător pe ușa cafenelei și îmi spune să mă grăbesc. Vreau să plătesc cafeaua și prăjitura venită alături, dar Iorgos îmi spune că a fost din partea casei. „Nu am mai întâlnit pe nimeni care să sufere atât de mult pentru că muzeul este închis!“, mi-a spus pe un ton ferm. Când am ieșit din cafenea, ușa muzeului era larg deschisă. Ei bine, Iorgos reușise cumva să facă imposibilul posibil. Muzeul era deschis pentru mine: manuscrise valoroase, scrisorile din corespondența scriitorului cu marii gânditori de la acea vreme, alte documente prețioase, obiecte personale – pipe, ochelari, stilouri, acte de identitate... De asemenea, muzeul deține o colecție impresionantă de emisiuni televizate ale scriitorului cretan, articole din ziarele vremii, primele cărți publicate, copii ale unor filme ecranizate după scrierile sale. Amabilă și răbdătoare, doamna muzeograf mi-a spus că pot sta cât doresc să vizionez și filme în sala special amenajată. Mi-a arătat peretele pe care erau fotografiile modelelor lui Nikos, cei care l-au influențat în viață, în gânduri, în scrieri. Am observat un loc gol în toate acele fotografii și am întrebat cine lipsește. „A fost scos Lenin. A fost una dintre personalitățile care l-au marcat pe Kazantzakis. Știi... Era comunist“, mi-a șoptit doamna care deschisese lunea muzeul pentru mine.

Am cumpărat suveniruri din muzeu, am plătit cei 4 euro – intrarea – și am simțit cumva să plătesc mai mult pentru deranj. Mi s-a spus clar că nu este nevoie să plătesc extra. Cu gândul la colecția muzeului ce conține peste 50.000 de piese ce ilustrează viața și activitățile scriitorului, am urcat în taxi mulțumindu-i lui Iorgos pentru tot ce făcuse.

Din satul fermierului Dimitri la mormântul lui Nikos...

Am pornit la drum și, la scurt timp, Iorgos a zis că trebuie să facem un mic ocol. Așa am ajuns la o mică fermă de familie, unde toți cei din gospodărie se îndeletniceau cu obținerea uleiului de măsline. Acolo ne-a întâmpinat un vechi prieten al lui Iorgos, Dimitri, care a început să-mi vorbească în greacă. Deși nu înțelegeam mare lucru din ce spunea, pricepeam că mă invită la masă, alături de familia sa. Dimitri mi-a povestit întreg procesul tehnologic de obținere a uleiului de măsline presat la rece, dar nu am înțeles. Gustul era însă desăvârșit.

După vizita surpriză în ferma lui Dimitri, ne-am reluat drumul către port. Era deja foarte târziu, timpul zburase parcă în muzeu și în casa fermierilor cretani. Deși mă grăbeam, Iorgos mi-a amintit că mai avem de mers la mormânt, căci așa era stabilit de la început. Pe drum, Iorgos mi-a povestit despre economia Greciei și despre toate câte se pot face dacă politica ar fi orientată către popor... Între discuții despre democrație, demagogie și politicieni, am ajuns și la mormântul lui Kazantzakis. Am urcat pe dealul Martinengo din Heraklion pentru a-i mulțumi „Marelui Cretan“ pentru tot ce am învățat prin scrierile sale și pentru a-l omagia. Ochii mi s-au oprit pe mormânt și pe cuvintele scrise pe piatră: „Nu sper nimic. Nu mi-e frică de nimic. Sunt liber“. La câțiva metri de mormântul său se află și cel al ultimei sale soții, Eleni, cea căreia cu toții îi datorăm existența lui Zorba. Fără ea, filmul nu exista. Poate că nici Kazantzakis nu ar fi putut scrie atât fără liniștea și iubirea oferite de o soție înțelegătoare... despre care se spune că este singura femeie pe care Nikos a iubit-o.

Născut într-un sat de lângă Heraklion (Iraklion), în insula Creta, Nikos este primul dintre cei patru copii ai familiei Kazantzakis; tatăl său se ocupa de comerțul cu produse agricole. Din păcate, întreaga familie este obligată să se refugieze în Insula Naxos, din Marea Egee, în perioada 1897-1899, în perioada răscoalei cretane împotriva stăpânirii turcești. Astfel, Nikos studiază timp de doi ani la colegiul francez din Insula Naxos, instituție condusă de călugări franciscani. Aici învață limbile franceză și italiană și, prin lectură, se familiarizează cu civilizația occidentală. Revenit în locul natal, Nikos continuă liceul în Iraklion și apoi alege să studieze Dreptul la Atena.

În 1907 pleacă la Paris pentru a continua studiile de specializare în Drept, până în 1909. Aici, la Paris, are ocazia să urmărească cursurile ținute de filosoful și scriitorul Henri-Louis Bergson. Concepția filosofică a lui Bergson îi va marca opera și viața lui Kazantzakis, scriitorul francez-evreu fiind de altfel una dintre personalitățile care îl influențează pe tânărul Nikos. Laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1927, Bergson a fost cumva promovat de Marcel Proust prin preluarea ideilor sale în operă. Nikos Kazantzakis a fost influențat și de Nietzsche, tragedia „Meșterul“, publicată la Atena în 1910 fiind o prelucrare a unei legende populare în care îmbină ingenios trăiri personale cu idei ale lui Friedrich Wilhelm Nietzsche. Mereu în conflict cu autoritățile grecești din cauza opiniilor sale mult prea îndrăznețe – ca și bunul său prieten Panait Istrati – Nikos Kazantzakis a fost mult mai apreciat în străinătate decât în țara în care s-a născut. Atașat ideilor de stânga, Lenin fiind unul dintre modelele sale, Kazantzakis a îndeplinit o vreme și funcții publice și chiar a fost nominalizat de câteva ori la Premiul Nobel. Cu un puternic simț al datoriei, scriitorul cretan s-a înscris și voluntar în armată în vremea Războaielor Balcanice, unde a servit la biroul special al premierului Eleftherios Venizelos.

Simona-Nicole DAVID

Poate că „Zorba Grecul“ este un roman greu de citit pentru că este o carte ce necesită atenție, multă atenție. Dar povestea este spusă și în producția cinematografică de excepție în urma ecranizării cărții scrise de cretanul Nikos Kazantzakis, un scriitor controversat și iubit în egală măsură. Filmul pare să fie un instrument de marketing ce promovează atât cartea lui Kazantzakis, cât și cultura, valorile și misterul Greciei și Cretei. Muzica absolut seducătoare, replicile pline de tâlc, interpretările excepționale ale actorilor, în special cea a lui Anthony Quinn, imaginile absolut divine și, nu în ultimul rând, viața de poveste a lui Kazantzakis mi-au stârnit curiozitatea și interesul pentru a merge chiar acolo..., la fața locului, pentru a vedea satul și plaja unde Zorba a dansat celebrul Sirtaki în anul 1964...

În satul cretan Stavros, pe plaja cu același nume, am ajuns după ce am vizitat Muzeul Nikos Kazantzakis din Creta și mormântul acestuia, în Heraklion, chiar lângă port... Dar despre această experiență unică, promit să revin într-o povestire ulterioară.

„Sfânta Treime“

În drumul către satul Stavros m-am tot gândit ce șanse poate avea un om normal să aibă un astfel de prieten cum este Alexis Zorba, care să te învețe atâtea despre viață. În timp ce cugetam la persoanele pe care le putem alege ca modele în viață..., poate nu întâmplător l-am găsit pe Dumnezeu... Era la Mănăstirea „Sfânta Treime“ (The Holy Trinity Monastery), unde am și intrat să zăbovesc câteva minute. Poate chiar o oră? Imediat ce am pășit pe poarta mănăstirii timpul mi-a părut o noțiune abstractă și total irelevantă. Ziduri vechi, scorojite, pisici, multe pisici, priviri senine de călugări, câțiva vizitatori și lumină... Multă lumină...

Despre Mănăstirea Agia Triada

În timpul revoluției cretane din perioada 1896-1897, Agia Triada a fost spital și centru militar, iar în 1941 a fost folosită pentru depozitarea bunurilor autorităților navale. De altfel, muzeul mănăstirii dezvăluie manuscrise valoroase, dar și icoane vechi din secolul al XVI-lea.

Cunoscut și ca Mănăstirea Agia Triada Tzagaroli, lăcașul de cult este situat în Akrotiri, chiar la poalele Munților Stavros și la aproximativ 15-20 de kilometri de aeroportul Nikos Kazantzakis din Chania, Creta. Intrarea în curtea interioară m-a umplut de pace și de energie pozitivă... Aici am simțit mângâierea divinității..., Sfânta Treime.

Mănăstirea este compusă dintr-o curte cu o biserică mare, chiliile călugărilor, un muzeu și o bibliotecă extrem de valoroasă. Construită în stil bizantin, fațada bisericii are două coloane dorice mari și una corintică mai mică. Planul Sfintei Treimi este asemănător cu cel al bisericilor de la Muntele Athos.

Acest loc magic pare să vorbească despre istoria Cretei, încă din secolul al XVII-lea și până în prezent. Mănăstirea a fost construită pe locul unei biserici, pe la mijlocul lui 1600, de către doi italieni, frați călugări din Veneția: Ieremias și Lavrentios Zangaroli. Cei doi călugări catolici s-au convertit ulterior la religia ortodoxă.

Fațada clădirii ne povestește parcă despre istoria sa zbuciumată, fiind distrusă de turci, abandonată și apoi reparată de către cretani. Mai târziu, în 1941, a fost distrusă parțial în cel de-al Doilea Război Mondial. Un adevărat labirint, Sfânta Treime este un loc în care pur și simplu simți prezența divinității. Cine ar putea crede că timp de trei ani, între 1942 și 1944, aici a funcționat chiar un centru al armatei germane?

Mă grăbeam să ajung la satul Stavros, la doar câteva minute de mănăstire, și mi-am zis că nu voi zăbovi mult. Cu toate acestea, magia sa m-a atras suficient de mult timp cât să apuc și „Ora de aur“ sau „Ora magică“ (Golden Hour), atât de prețuită în fotografie și cinematografie, cel puțin. Aceasta este perioada de câteva minute în timpul răsăritului și apusului, când lumina este absolut divină. Auriul luminii și căldura sa naturală nu pot fi înlocuite în niciun studio foto cu echipamente ultraperformante. Dar lumina difuză din timpul Orei de aur și povestea clădirii vechi, de secole, mi-au răspuns la întrebarea legată de modele. Și atunci, răspunsul mi-a venit cât se poate de clar: Dumnezeu ne îndrumă către modele și oameni pe care să-i urmăm, trebuie doar să fim atenți, să ascultăm, să nu se abatem de la voia LUI.

Cu gândul la scena călugărilor speriați de Zorba din filmul despre care spuneam mai sus, m-am îndreptat către plaja satului Stavros. Apropo, această scenă a călugărilor a fost filmată aici, la „Sfânta Treime“.

Am părăsit mănăstirea cu greu și mi-am spus că voi reveni la un moment dat, așa cum am revenit asupra unor pilde din adolescență: învățăturile lui Alexis Zorba. La vremea aceea nu înțelegeam multe din ce spunea Zorba prietenului său, așa cum nu înțelegeam prea multe nici din cartea pe care mama o avea în bibliotecă la loc de cinste – „Raport către El Greco“, ultima carte a lui Kazantzakis, despre care se spune că a fost terminată de soția sa așa cum ar fi făcut-o el. Kazantzakis a trecut la cele veșnice înainte de a-și termina raportul către unul dintre cei care l-au inspirat și i-au fost model în viață, pictorul cretan născut în Fodele – Dominikos Theotokopoulos (în traducere – „Fiul Maicii Domnului“), El Greco.

De altfel, soției lui Kazantzakis i se datorează și filmul iubit de o lumea întreagă: Zorba Grecul. După moartea soțului său, Eleni, cea de a doua sa soție și ultima din această viață, care a și fost înmormântată la câțiva metri de el în Heraklion, la Martinengo Bastion, a luat legătura cu toți cei care au dat viață filmului ecranizat după cartea lui Nikos. Tot ea l-a ales pe Anthony Quinn să fie înțeleptul Zorba.

Am pășit pe plaja unde Zorba și-a învățat prietenul să danseze, să iubească viața și să nu se teamă de moarte. O zi de octombrie, pe înserat, căci zăbovisem mult la Agia Triada, un munte martor la secole de istorie, o apă limpede și curată, un nisip auriu, pace, liniște și încă lumină.... Multă lumină.

O călătorie între lumea oamenilor și lumea zeilor, o călătorie care m-a schimbat și care a dat naștere mai multor întrebări față de cele pe care le aveam deja la venire. Întâmplător sau nu, călătoria s-a petrecut în luna octombrie, luna în care, în 1956, Kazantzakis murea într-o clinică din Freiburg, Germania.

Mai multe despre călătoriile în lumea fascinantă a satului lui Zorba îmi propun să scriu în articolele ce urmează.

Nikos Kazantzakis s-a născut în 18 februarie 1883, la Heraklion, și a trăit ca un explorator care și-a dorit să afle cât mai mult. A avut multe modele în viață, unul dintre acestea fiind chiar Yiorgos Zorbas, un grec înțelept, care a devenit mai apoi un celebru personaj de roman. Se spune că scriitorul cretan și-a împărțit viața în două etape: înainte de Zorba și după Zorba/Alexis Zorba.

Citate Nikos Kazantzakis:

„I-am spus migdalului: Frate, vorbește-mi despre Dumnezeu! Și migdalul a înflorit.“

„Nu sper nimic, nu mă tem de nimic, sunt liber.“

„Suferința este călăuza care ne însoțește în urcușul care transformă animalul în om.“

„Pe bunul Dumnezeu, nici cele 7 caturi ale cerului, nici cele 7 caturi ale pământului nu-l pot cuprinde. Dar inima omului îl cuprinde. Așa încât, să nu rănești niciodată inima omului.“

„Dumnezeu este ca și olarul, lucrează cu noroi...“

„Viața nu poate fi decât bucuria sinceră de a respira, de a gusta un pahar rece cu apă într-o zi toridă de vară, de a te bucura de îmbrățișarea tandră a unei femei, de a te pleca în fața lui Dumnezeu. Fără acestea, «a trăi» nu înseamnă nimic!“

„Fiecare neam, fiecare epocă pune pe chipul lui Dumnezeu propria sa mască; dar dincolo de toate măștile, în toate epocile și la toate neamurile, se află în veci același neschimbat Dumnezeu.“

„Arta ne face să disprețuim preocupările ingrate ale zilei, grija pentru hrană și chiar pentru dreptate și să uităm că astea sunt rădăcinile care hrănesc floarea nemuritoare.“

„Este ușor să aduci jertfe lui Dumnezeu când n-ai nimic, dar este foarte greu când stăpânești totul.“

„Dansul ucide eul și când eul este ucis nu mai există nicio piedică să te unești cu Dumnezeu.“

„Dacă omul nu știe să danseze, nu știe să se roage. Îngerii au gură, dar puterea de a vorbi le este pecetluită; îi vorbesc lui Dumnezeu prin dans.“

Simona-Nicole David

GALERIE FOTO

Cei care vizitează satul Fodele, renumit mai ales pentru că aici s-a născut pictorul spaniol de origine greacă, El Greco (1541-1614), au parte de peisaje absolut minunate. Locul magic se dezvăluie treptat... La început, vedem dealurile înalte și plantațiile de măslini. Apoi observăm leandrii, vița-de-vie, cactușii înalți, arbuștii, lămâii și portocalii. Iar dacă alegem să petrecem câteva zile aici, avem parte de o vacanță relaxantă, într-o oază de liniște, alături de sătenii care-și păstrează tradițiile și obiceiurile intacte de sute de ani. Ce mai atrage privirile vizitatorilor în Fodele? Ei bine, vegetație bogată, apă mai multă decât în restul Cretei și al Greciei în general, munți înalți, ulițe înguste mărginite de case vechi din piatră, multe acoperite de plante agățătoare. Iar pentru a ajunge aici se merge cu mașina pe drumul paralel cu țărmul stâncos al insulei Creta.

Deși se află la doar 20-30 de kilometri distanță de capitala cosmopolită a Cretei, Heraklion, în Fodele timpul pare să se fi oprit în loc. Aici, uleiul de măsline este încă produs după rețete tradiționale, în fabricile vechi în care tehnica a rămas neschimbată de sute de ani.

Pe măsură ce ne continuăm drumul prin sat, Fodele ne dezvăluie clădiri istorice, o mică biserică veche din secolul al XI-lea și casa celebrului pictor El Greco. Plin de mărturii ale secolelor trecute, Fodele oferă și taverne și terase moderne unde se pot savura preparate specifice locului.

Casa transformată în muzeu

În timpul sezonului turistic, în Fodele sunt mii de vizitatori atrași de Muzeul „El Greco“ și de plajele cu nisip fin și apă de turcoaz. De altfel, mulțimea turiștilor a dezvoltat afacerile locale, de familie: taverne, terase, magazine alimentare cu produse tradiționale, mici magazine cu suvenituri și produse locale.

La casa în care s-a născut pictorul se ajunge ușor, pe ulițele înguste pavate cu piatră veche de sute de ani. Micuță și cochetă, casa adăpostește acum Muzeul „El Greco“. Pentru a vizita muzeul se plătesc 4 euro (2 euro pentru copii și pensionari). Sunt două încăperi mici ce conțin reproduceri ale marelui artist. Picturile sunt însoțite de explicații și de anul sau anii în care au fost realizate.

Despre muzeu se poate spune că este mai degrabă a amintire deoarece timpul fusese milos doar cu o parte din ziduri și temelii...

Biserica în care a fost creștinat

Foarte aproape de casa în care se spune că s-a născut pictorul El Greco, se află biserica Panagia. Construită din piatră, micuța biserică este foarte veche, datând din secolele XI-XII. Aici s-ar fi botezat pictorul, așa cum spun bătrânii locului. Și tot ei spun că această bisericuță a rezistat tuturor ocupațiilor de-a lungul anilor, mai puțin frescele din interior. Sfinții pictați pe pereții din interiorul bisericii au ochii „șterși“, fiind scrijeliți cu ceva ascuțit. Care este explicația? Ei bine, în timpul ocupației otomane, turcii ar fi folosit biserica drept sălaș, dar pentru că nu puteau suporta privirile chipurilor sfinte, care păreau că îi ceartă pentru toate nelegiuirile lor, au ales să le „scoată“ ochii. O altă explicație ar fi iconoclasmul, care a distrus multe alte opere de artă religioasă, inclusiv sculpturi.

Pictor renascentist, poet și arhitect, El Greco și-a căpătat faima în Spania, la Toledo, de unde și-a căpătat și renumele El Greco, numele său real fiind Dominikos Theotokopoulos – în traducere, „Fiul Maicii Domnului“. Opera lui El Greco (1541-1614) este definită prin unicitate, originalitate, singularitate, stil inconfundabil, cu o personalitate puternică. Pictorul și-a căpătat stilul unic în urma experienței acumulate în școlile de pictură din vremea aceea – bizantină cretană și post-renascentistă italiană. De maturitatea sa artistică va beneficia însă Spania, acolo unde pictorul a dat măsura adevăratei sale valori, prin creații ce fascinează și peste sute de ani.

Pictorul a părăsit Creta natală la 26 de ani

El Greco a plecat din Creta pe când avea vârsta de 26 de ani. Considerat încă de pe atunci un maestru al picturii bizantine, El Greco își dorea să studieze arta pictorilor italieni.

Despre El Greco s-a spus că a fost pictorul contrareformei spaniole, viziunea sa fiind conformă cu spiritul vremurilor de atunci. Maestrul cretan a pictat ce i s-a cerut, iar personajele sale au fost redate conform viziunilor propagate de textele maicii Tereza de Avilla sau ale Fratelui Alonso de Orozco.

Mâinile, fascinația pictorului cretan

Pe El Greco l-au preocupat foarte mult mâinile, atât de bine reprezentate în toate picturile sale. Fascinat de mâini, El Greco pare că începe și termină fiecare portret cu mâinile personajelor imortalizate pe pânză.

Se spune că s-au realizat experimente pentru a elucida o parte din taina pictorului El Greco. Au fost fotografiați pacienți internați la ospiciul din Toledo, Spania, și comparați cu apostolii pictați de acesta pentru a se vedea dacă maestrul s-a folosit de persoane cu probleme pentru unii dintre sfinții pictați. În urma experimentelor realizate, s-a observat că asemănările sunt oarecum ciudate, dar nu pot dovedi nimic concret.

El Greco a fost un „fenomen“ manifestat în perioada Renașterii târzii, când manieriștii căutau alte noi forme de exprimare prin amplificarea elementelor psihice și spiritualizarea picturilor. Pe măsură ce dispărea echilibrul dintre factorul material și cel spiritual, se producea o îndepărtare de proporțiile clasice și se recurgea la alungiri oarecum firești ale corpurilor umane.

Simona Nicole David

La Meteora (Grecia) nici nu știu cum e bine să te duci: ca turist, ca om smerit pregătit pentru o rugă, ca iubitor de natură sau ca pasionat de istorie și arhitectură. Un sejur complet permite să fii toate la un loc, dar în excursiile de-o zi, așa cum le organizează tour-operatorii noștri sau alte grupuri ce se ocupă de așa ceva, e clar că trebuie să alegi o anumită ipostază, fiindcă n-ai timp pentru toate trăirile, într-o ședere de câteva ore. E atât de bogată Meteora în sentimente încât pur și simplu te copleșesc.

Și începem mai întâi cu înălțimile, cu drumul care șerpuiește printre stânci; ele în sine provoacă emoție, foarte multă emoție, mai ales dacă există temerea de altitudine. De altfel, chiar denumirea înseamnă, ad litteram, „mijlocul cerului“, „suspendat în aer“ sau „sus, în ceruri“; deci cam aceasta e trăirea încercată când te aventurezi, pe o rută destul de abruptă, de la șes direct spre culmi mărginite de hăuri.

Pe urmă e natura. Meteora chiar te lasă fără grai! Unicitatea ei este validată de înscrierea, în 1988, în Patrimoniul Mondial UNESCO. Fenomenul fizic de formare a stâncilor (o imaginație bogată le vede ca pe niște uriașe stalactite) este unic în lume; formațiunea ar fi luat naștere grație unui con în formă de deltă, constituit din pietre de râu și nămol, care se vărsau în lacul tessalic. După separația geologică a munților Olimp și Ossa, apele lacului s-au retras în Marea Egee, prin valea Tembi, lăsând în urmă aceste stânci uriașe, înalte de până la 400 metri. Nu știu exact ce înseamnă procedeul acesta geologic, dar știu că enormele statui din piatră sunt fabuloase. Ciudate și fabuloase.

Și-ajungem cu povestea la mănăstiri, al doilea cel mai mare complex din Grecia, după Muntele Athos. E greu să înțelegi ce i-a determinat pe oameni să dorească să urce mănăstirile în vârful stâncilor. Fiindcă niciuna nu e altfel, ci toate sunt plasate ca niște acoperișuri, în capătul unui masiv. O lectură scurtă (dacă ghidul nu este suficient de atent la detalii) ne dezvăluie motivul ori o parte din motiv: oamenii s-au retras acolo pentru a scăpa de turci și albanezi. Dar cealaltă latură ține neapărat de credință, de aspirația omului către Cer, către Dumnezeu. Stâncile au fost locuite de pustnici încă din secolul al XI-lea. Și tot ei, într-o temeritate admirabilă, au construit 24 de biserici și spații de locuit în vârful stâncilor. Astăzi, mai sunt 6 dintre acestea, restul fiind abandonate sau distruse de cei care au râvnit la teritoriile grecești. Primul însă care face acest uriaș pas spre cer este Sf. Atanasie din Meteora, expulzat din Republica monsatică Muntele Athos; împreună cu alți adepți a fondat Mănăstirea Marele Meteor, prin anul 1378, pictura fiind adăugată un secol, respectiv, două secole mai târziu, în anii 1483 și 1552. De altfel, toate lăcașurile sunt construite în sec. XV-XVI... Cum? În ce fel au urcat materialele 300 sau 400 m, dat fiind faptul că pereții stâncilor sunt abrupți, cât a durat operațiunea în sine, fiindcă a fost, clar, o muncă de Sisif, câte vieți s-or fi curmat... Cu tehnica de astăzi, e-n ordine, s-ar putea construi chiar și zgârie nori, dar noi vorbim de timpuri de acum 500-600 de ani...

În fine, din toate aceste întrebări se nasc deopotrivă admirația, curiozitatea, uluiala și teama. Fiindcă, ei da, a urca la mănăstiri, pe niște scări strâmte, mărginite de abis, dăltuite la începutul anilor 1900, înseamnă să ți se strângă sufletul a teamă. Dar ei, cei care au suit materialele cu cârca (mai târziu pe scripete), pe abrupturi, fără scările securizate de azi, ce sentimente or fi încercat, cum le-a fost? Această întrebare m-a dominat zile întregi după ce-am vizitat Meteora. Și tot zile întregi am avut pe retină acest peisaj unic și straniu în același timp. Aproape că nu știam cum să-i mulțumesc lui Dumnezeu că ne-a dăruit locuri și oameni care să le înnobileze. Iar mie șansa să le admir!

Maria BOGDAN

Grecia e plină de români. Români turiști și români care s-au stabilit definitiv ori doar să muncească acolo. Emigrația nu este numai actuală; în urmă cu aproape 2.000 de ani, în timpul ocupației romane,  sute de vlahi au fost trimiși în nordul Greciei, actuala Macedonie Centrală și Macedonie de Vest, să facă agricultură, cu precădere zootehnie. Și România este plină de greci încă din timpul sau chiar dinaintea domniilor fanariote. Avem așadar un trecut comun care ne leagă dincolo de granițe și care a generat o amiciție între națiuni parcă dintotdeauna.

Să începem altfel: Grecia are o populație de 10,8 milioane de locuitori, România – de 19,7 milioane de locuitori (populație rezidentă); Grecia se întinde pe 131.990 kmp, România – pe 238.937 kmp; Grecia are un PIB pe cap de locuitor de 28.434 dolari, România – de 23.626,373 dolari; PIB-ul total al Greciei era de 318.082 miliarde de dolari, al României – de 465,564 miliarde de dolari; Grecia avea, în urmă cu 2 ani, 2.550 km de autostrăzi, România – aproape 800 km; Grecia și-a căpătat independența (recunoscută) în 1830, România – în 1877, dar România Mare s-a constituit abia în 1918; Grecia a fost măcinată de un război civil între comuniști și anticomuniști, România a trăit efectiv comunismul vreme de 40 de ani; Grecia a aderat la Uniunea Europeană în 1981, România – în 2007; în 2017 Grecia a primit în jur de 29 de milioane de turiști, România – 12 milioane, români și străini laolaltă; patrimoniul mondial UNESCO cuprinde 17 obiective din Grecia și doar 7 din România. Ambele țări au un trecut fabulos, cu un plus enorm pentru Grecia, leagăn al culturii mondiale în perioada Greciei Antice. Grecii îl venerau pe Zeus, românii pe Zamolxe și amândouă, astăzi, au o populație majoritar ortodoxă.

Tunel lung de 6 km, construit în 5-6 ani

În 1981, după ce au aderat la UE, grecii au dus-o, boemi cum sunt, în dorul lelii. Nu știm cine anume a tras mai mult de ei: autoritățile de la Atena, Uniunea Europeană sau Germania? Cert este că, după un timp, elenii și-au dat seama că, dacă nu au infrastructură rutieră, sunt morți din punct de vedere economic, o economie susținută în principal de turism, servicii, industrie, flotă comercială și agricultură. Așa că s-au apucat de construit drumuri, mai ales cu bani europeni. Se spune că au atras numai pentru infrastructura rutieră 3,6 miliarde de euro de la Bruxelles. Proiectele și construcția au revenit întâi firmelor străine, germane, de preferință, după care au intrat puternic pe piață companiile autohtone, cele care le și întrețin astăzi. De exemplu, pe secțiunea de autostradă Evangelismos-Skotina, lungă de 25 de kilometri, grecii au construit un tunel de 6 km, cel mai mare din Balcani. Tunelul și autostrada au început prin 2007-2008, investiția a stagnat în timpul crizei financiare, dar lucrările au fost reluate după 2014, fiind finalizate în 2017. Tunelul Tempi este precedat și succedat de altele două – și acelea destul de lungi, până în 2 km.

Tunelul nostru, de pe vremea lui Ceaușescu, măsoară 887 m

Ca să facem o comparație, nouă ne-a luat vreo 6 ani să legăm autostrada Ploiești de București, printr-un crâmpei de magistrală de vreo 3 km, și n-am reușit să realizăm nici astăzi acest lucru! Pe urmă, noi ne luptăm de 14 ani cu Autostrada Transilvania și n-am finalizat-o nici în prezent. Fiindcă vorbim despre drumurile din zona montană, aproape ne-am plictisit de când se discută despre tronsonul Comarnic – Brașov, parte a magistralei Transilvania. Să fie anii 2003-2004... Ba nu: Ceaușescu este cel care a aderat prima dată la ideea construirii unui drum de mare viteză peste Carpați astfel că, între anii 1967 și 1970, a comandat la Iptana un studiu în acest sens. În anul 1977, zece state din centrul și estul Europei, printre care și România, au elaborat programul european pentru realizarea unei infrastructuri integrate (coridoare de transport PanEuropene). Regimul comunist s-a dus, cum și ideea autostrăzii a fost abandonată mai bine de un deceniu. Ea a revenit după anul 2000... Cât despre tronsonul Comarnic – Predeal – Brașov, lucrarea a fost atribuită de ministrul Radu Berceanu, următorul Guvern a anulat licitația, a fost apoi realizată o alta, anulată și aceea... Și uite așa au mai trecut anii fără să se fi mișcat un pai. Guvernul de acum a venit, la rându-i, cu o altă idee, cea a unui parteneriat public-privat, în vreme ce banii europeni stau și ne așteaptă... Cât despre tuneluri... România dispune de unul rutier, în lungime de 887 m, cel mai mare din țară, realizat pe Transfăgărășan, dar pe vremea lui Ceaușescu!

Cum își vând ei produsele turistice și cum procedăm noi

Evident că Grecia are o natură fabuloasă. Cum și România are o natură la fel de fabuloasă. Grecii au arhipelaguri cu aproape 6.000 de insule (sau 2.000, în funcție de clasificare), noi avem o Deltă și o Dunăre spectaculoase; grecii au deschidere la trei mări, noi numai la una; grecii au Muntele Olimp, sălașul mitic al zeilor greci, noi avem Sfinxul și Babele, cu trimitere la Zamolxe etc. În fine, clima lor e diferită, cultura, de asemenea, diferită.

Dar...

În Muntele Olimp există un canion la capătul căruia elenii susțin că-și făcea Zeus baie. Acest produs turistic este vândut cum nu se poate mai bine, sute de turiști aventurându-se, zilnic, pe cursul apei, pe un traseu destul de periculos, să vadă acea... poveste. O iluzie, în fapt. Dar ei au fabricat din nimic ceva care susține financiar orașul de la poalele Olimpului, Enipea. Spre deosebire, ca să luăm un singur exemplu, viceprimarul orașului Galați zicea, deunăzi vreme, că n-o să stea el în mijlocul Dunării, să-i ademenească pe turiști, fiindcă de regulă aceștia vor numai „drog, sex și păcănele“.

În Grecia, turiștii români știu să mențină curățenia; acasă la ei... nu! Cum ar fi fost dacă la Oltenița, port pentru navele de croazieră, dar și de acostare în răstimpul vizitelor la București, ar fi fost curat lună? Dar nu, Dunărea e plină de sticle și pungi de plastic, mărăcinii – la fel, plus că turiștii sunt fugăriți de câinii maidanezi. Pardon, aici ne asemănăm: și grecii au maidanezii lor!

Alt exemplu simplu (nu vă oferim istorioare din celebrele lor insule sau capitala țării, ca să nu spuneți că suntem incorecți): există un sătuc, între Veria și Edessa, supranumit „capitala berzelor“, localitatea devenind subiect de documentar pe canalul National Geographic. Știți câte cuiburi am numărat pe strada principală? Vreo 10-15! Noi avem în Transilvania, dar nu numai, sate cu cel puțin 100 de cuiburi, dar nu știe nimeni de populația de berze de la noi... Asta pentru că nouă ne-a trecut prin minte altceva, să promovăm țara ba cu frunza, ba cu oaia, ba cu Dracula...

Religia lor ortodoxă, dincolo de Athos – munte pe care noi nu-l avem, dar deținem în schimb splendori ale ortodoxiei în Bucovina și Maramureș (patrimoniul Unesco) ori ale altor culte (biserici fortificate, în Ardeal) – a creat „ochiul Maicii Domnului“ sau „ochiul magic“, o legendă care vinde produse de milioane de lei/an în toată țara. Nouă ne-a ars să tocăm câteva zeci de milioane pe-un referendum...

Ei au stâlpii din piatră Meteora, în vârful cărora s-au construit mănăstiri ortodoxe medievale... Dar și noi am fost creștinați de Sf. Andrei și avem o salbă de mănăstiri de o rară frumusețe. Numai că ale lor sunt vizitate de români care nu le-au văzut, în întregime, pe ale noastre! Și exemplele pot continua!

În loc de concluzii

Grecii, ca turcii sau bulgarii, au dealuri întregi aride, fără vegetație. Abia văzând uscăciunile lor ne dăm seama de ce ne-au cotropit sudicii teritoriile, în decursul istoriei... Trebuie să spunem așa: România are locuri uluitoare. Natură uluitoare. Bucăți de istorii uluitoare. Dar n-are și oameni la fel, care să știe să creeze povești din nimic. Care să știe să crească economii din Deltă, Marea Neagră sau Carpați, fie chiar și din dunele de nisip din Oltenia sau munții golași din Dobrogea. Dimpotrivă, am cam dărâmat ce-am avut... Admirăm, apoi, ce-i străin, cu un neînțeles dispreț pentru ceea ce este românesc... Și ce mai facem noi? Mizerie multă! Mizerie de toate felurile... politică, economică și mizerie – mizerie peste tot unde prindem un colț de verdeață!

Maria Bogdan

Într-un scurt concediu, la final de aprilie și început de mai ale acestui an, am vizitat Insula Corfu din Grecia.

De la distanță din feribot am fost impresionat de verdele intens al unei vegetații lemnoase care, cu mici excepții unde erau câteva stâncării calcaroase, acoperă întreaga insulă de la nivelul mării până la 906 m altitudine, cât măsoară Pantokrator, cea mai înaltă culme din partea nordică.

Istoria acestor locuri este deosebit de fră­mântată, începând cu legendarul Ulise, eroul de la Troia, naufragiat pe plaja Ermones, unde a fost salvat de Nausica, fiica regelui Feacilor, urmat de invaziile și dominațiile: romane, ilire, vandale, normande, venețiene, franceze și engleze.

Mai aproape de noi, venețienii au stăpânit insula între 1386 - 1797, construind două fortărețe impunătoare și primăria.

În cele peste 4 secole venețienii au continuat să defrișeze întregul fond forestier format din specii de stejari și pini mediteraneeni, obligând populația locală prin convingere sau legi și pedepse aspre să planteze în locul pădurii naturale măslini pentru prețiosul ulei necesar metropolei serenisimei republici. Astfel, peisajul actual puternic antropizat este dominat de măslini seculari, protejați împotriva eroziunii pluviale de terase de piatră prelungi sau semicirculare.

Din acest strat vegetal continuu, format de coronamentul măslinilor, răzbat din loc în loc spre cer chiparoși columnari, care aduc un plus de frumusețe peisajului.

De acest peisaj încântător s-au îndrăgostit și înalte fețe încoronate ale Europei, cum a fost împărăteasa Austriei și Ungariei Elisabeta (Sissi) soția împăratului Franz – Iosif I de Habsburg, care între anii 1889 și 1891 a construit o frumoasă reședință de vară la Ahilio, lângă capitala insulei.

Plajele aurii din golfuri liniștite atrag în perioada estivală mii de turiști cazați îndeosebi în pensiuni agroturistice cocoțate pe stânci sau înecate în verdeață și flori multicolore, cu terase panoramice însorite, îndreptate spre Marea Ionică.

Taverne primitoare cu produse și muzică grecească te îmbie la tot pasul să le treci pragul. În capitala cu același nume există o sumedenie de muzee, biserici vechi, magazine artizanale și de alte mărfuri atrăgătoare, care te fac să deschizi larg punga pentru a le achiziționa ca amintire sau utilitate.

Într-un cuvânt, Corfu mi-a lăsat una dintre cele mai frumoase impresii din multele insule grecești pe care le-am vizitat de-a lungul timpului.

Teodor MARUȘCA

GALERIE FOTO

Avem în faţa noastră un om înalt, vioi şi atrăgător, plin de vervă, predispus la dialog când este vorba de şcoală, de viaţa şi timpul nostru şi, mai ales, de comunitatea din care face parte, cea elenă, pe care o reprezintă în Parlamentul României. Este deputatul Dragoş Gabriel Zisopol, aflat la al doilea mandat, cadru didactic universitar la UPG Ploieşti, cunoscut aici drept o personalitate în plină ascensiune profesională şi nu numai, preşedinte al Comunităţii Elene din Prahova şi al celei din România.

„Grecii sunt un popor biblic şi niciodată nu au fost îngenunchiaţi. «Libertate sau moarte!» Aceasta este chemarea noastră, din străbuni, iar cele nouă dungi alb-albastre şi semnul crucii, semne care sunt pe drapelul nostru, al Republicii Elene, vorbesc despre această deviză“, ne spune interlocutorul nostru. Cât priveşte cei 400 de ani, în care ei au fost sub stăpânirea otomană, aceasta este prezentă şi în vestimentaţia de azi a gărzilor de la Palatul Parlamentului. „Fustanele purtate de gărzi au câte 400 de pliuri, câte unul pentru fiecare an de ocupaţie. Aţi văzut şi acele opincuţe, cu ciucuraş roşu, care conţin şi acel cuţitaş cu care grecii căzuţi prizonieri îşi luau viaţa. Iar, cât priveşte costumul pe care îl poartă aceştia, există şi însemnele celor două litere ale alfabetului grec, alfa şi omega, dar şi crucea, semnul omului, semnul zborului, iar deasupra suportului în care se află steagul nostru veţi vedea semnul crucii. În ceea ce priveşte Muntele Athos, loc sfânt şi semn perpetuu al credinţei şi al păstrării demnităţii elene, acesta arată că poporul grec este un popor mândru de istoria sa pe scena lumii, iar Republica Elenă este denumirea noastră din Antichitate şi până azi, elenii, adică grecii, păstrându-şi tradiţiile şi obiceiurile. Mergând până în zilele noastre, observăm că prietenia cu România şi cu celelalte ţări, ne ajută să mergem înainte, orice s-ar întâmpla. Sunt convins că vom depăşi cu bine dificultăţile prezentului, că vor fi găsite soluţiile corespunzătoare. Ştim că şi acum foarte mulţi greci sunt prinşi în vârtejul crizei din economia ţării“, apreciază Dragoş Gabriel Zisopol.

Amprentă elenă la nivel local

La nivel naţional există azi în România peste 11.000 de greci care au reuşit să-şi dovedească naţionalitatea prin acte. Acestora li se mai adaugă şi alţi 7.000-8.000 de filoeleni. Aceştia din urmă însă nu au voie să aleagă şi să fie aleşi în organismele de conducere a comunităţii. În ultima perioadă a fost semnalat un nou val de greci, veniţi cu afaceri stabile în România. Am notat din statistici că numărul total al grecilor din ţară trece azi de 14.000, iar cei din Prahova trec de 800, plus şi un mare număr de filoeleni, care gravitează în jurul comunităţii elene din judeţ.

Şi în trecut grecii stabiliţi în România au dovedit interes faţă de ţara care le-a acordat ospitalitate. Ei au contribuit mult la ridicarea învăţământului prahovean, au înfiinţat şcoli, mulţi dintre greci fiind semnalaţi şi în rândul dascălilor. Ei au ridicat şi numeroase biserici şi mănăstiri. Aşa este cazul cu Mănăstirea Turnu, de la Târgşor, unde Antonie Vodă, ctitorul său, boier de origine greacă, înfiinţează la 1 aprilie 1681 o şcoală pentru fiii de boieri, negustori şi meşteşugari, dar şi pentru fiii oamenilor săraci. Această şcoală a funcţionat şi în timpul lui Constantin Brâncoveanu. Ei au ridicat alte lăcaşuri de cult din mai toată Ţara Românească, cu deosebire din Prahova. Între acestea se află şi bisericile din comunele Drăgăneşti, Măgureni, precum şi Schitul Lespezi, Biserica Trei Ierarhi din Filipeştii de Pădure, Mănăstirea Sinaia, Mănăstirea de la Zamfira, Biserica Sf. Ioan Botezătorul din Măgurele şi cea, cu acelaşi hram, din Vălenii de Munte şi altele. Tot boierii greci au ridicat şi o serie de palate. La Filipeştii de Târg, la Măgureni, la Filipeştii de Pădure, dar şi Cona­cul Pană Filipescu, din Filipeştii de Târg, azi muzeu, înscris în circuitul turistic al Drumului Voievozilor, dar şi multe alte edificii, precum Conacul Vornicului Grigore Cantacuzino din Floreşti, Micul Trianon, din aceeaşi localitate prahoveană.

Un parlamentar cu sânge de grec, preocupat de educaţia românilor...

Deputatul Dragoş Gabriel Zisopol ne mai spune că are multe propuneri de modificări la actuala Lege a educaţiei. Ca vicepreşedinte al comisiei de specialitate a Camerei Deputaţilor, el crede că, înainte de toate, aceste modificări sunt cerute de piaţa muncii. În cazul UPG Ploieşti, spre exemplu, se cer acum tot mai mulţi ingineri. Şi la Utilaj şi la Foraj. „Ca parlamentar, mă simt dator să susţin în Legislativ toate acele legi, care să amelioreze viaţa ţării“, el amintind de faptul că a fost coautor si la Legea culturii naţionale din România. S-a spus adesea că, în Grecia, românii nu au aceleaşi drepturi precum grecii din România. Interlocutorul nostru ne contrazice şi afirmă că „în Republica Elenă minoritatea română nu numai că este recunoscută, dar este şi sprijinită. La Atena există azi mai multe organizaţii ale românilor trăitori în Grecia. Aşa este cazul cu Comitetul român «Ştefan cel Mare», cu Asociaţia femeilor române din Atena şi altele. Se poate vorbi de un respect anume al grecilor faţă de România, de relaţii bune dintre noi, relaţii care se întemeiază pe o colaborare activă, reciprocă, în multe domenii, bazate pe respect reciproc. Ceea ce, sperăm, că va fi şi în perioada următoare.“

Cristea BOCIOACĂ

Problemele crescătorilor de animale par a fi universal valabile, neţinând seama de graniţe. Preţul mic obţinut pe carne sau lapte de la procesatori, furajele scumpe, subvenţiile mici sunt şi nemulţumirile unor ciobani nomazi din localitatea Lasithi de pe insula Creta.

Am ajuns să le cunoaştem păsurile cu ajutorul Agenţiei pentru Finanţarea Investiţiilor în Agricultură, care a dorit să ne prezinte exemple de bună practică din această ţară mângâiată de razele soarelui şi scăldată de mare.

După o bună bucată de drum parcursă cu autocarul pe drumuri înguste, dar bine asfaltate, am pornit la pas mai sus, la munte, pentru a face cunoştinţă cu familia Parasiris, tatăl şi cei trei fii, proprietarii unei turme cu 1.000 de oi din rasa autohtonă cretană.

Din autocar lucrurile par foarte frumoase. Într-un peisaj de vis cu mare şi munte eşti tentat să te simţi ca un turist, relaxat şi fără griji. Doar drumul abrupt, stâncos, golaş, fără vegetaţie, printre măslini te-ndeamnă la reflexie: oare cum cresc aceşti oameni animale aici?

De peste 40 de ani familia Parasiris se ocupă de creşterea animalelor, obţinând anual 100 tone de lapte şi 15 tone de carne, însă preţul cu care reuşesc să valorifice producţia nu este deloc mulţumitor.

„Primim doar 0,95 eurocenţi pe litrul de lapte, deşi un preţ corect ar fi de 1,5 euro pe litru. Suntem dezavantajaţi de costul transportului pe mare. Şi furajele sunt mult mai scumpe pentru noi, faţă de fermierii din nordul ţării. Noi dăm 35 eurocenţi/kg, faţă de 11 eurocenţi cât plătesc oierii din nordul Greciei. La fiecare două luni ajungem să plătim 15.000 de euro pe furaje. Preţul cărnii de oaie a rămas neschimbat de 30 de ani, în schimb furajele, combustibilul s-au tot scumpit. Carnea o vindem cu 5 euro/kg, dar un preţ corect ar fi de 7 euro/kg.“

Cu ajutorul Grupului de Acţiune Locală fermierul a reuşit să obţină fonduri europene în valoare de 84.000 euro cu care şi-a construit un adăpost pentru animale şi a fost achiziţionat un tanc de răcire a laptelui care ia calea procesării.

Privind în jur, nici pic de vegetaţie, doar măslinii îmbracă coastele stâncoase ale munţilor, asigurând un pic de umbră animalelor. Mihail Parasiris împreună cu familia deţine circa 5.000 de măslini din care reuşeşte să obţină 5 tone de ulei de măsline. Este singurul dar al naturii care mai îndulceşte viaţa acestor oameni, ajutându-i să supravieţuiască aici.

Patricia Alexandra Pop

Grecia, destinaţia preferată a românilor atunci când vine vorba de vacanţă, a fost şi ultimul obiectiv al campaniei Euro Agricultura demarată de Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale ce a avut ca scop prezentarea unor exemple de bună practică în accesarea fondurilor europene şi înfiinţarea unei reţele de multiplicatori de informaţii. Vizita în Grecia a oferit celor prezenţi ocazia de a afla direct de la proprietarii afacerilor care au fost problemele pe care le-au întâmpinat de la depunerea dosarelor până la primirea banilor, ce investiţii au făcut şi cum i-au ajutat în dezvoltarea afacerii.

Vasillakis, în topul fabricilor de ulei din Creta

Prima oprire pe meleagurile elene a fost pe domeniile familiei Vasillakis, care deţine în localitatea Neapoli de pe insula Creta o unitate de producere a uleiului de măsline cu o capacitate de procesare a 12.000 kg de măsline pe oră, din care se obţin în acelaşi interval 2,5 – 3 tone de ulei de măsline. Fabrica a ajuns la această performanţă în urma unei investiţii de aproape 90.000 euro, obţinuţi prin Pro­gramul Leader, jumătate din sumă reprezentând bani europeni. Cu aceste fonduri a fost achiziţionată o unitate prototip, cu două linii de producţie, prevăzută cu o presă de ulei modernă, aparate de centrifugă în două faze ce garantează o prelucrare excelentă a măslinelor şi o linie de îmbuteliere dotată cu cele mai complexe aplicaţii tehnologice.

Materia primă provine de pe cele 800 hectare cu măslini pe care familia Vasillakis le deţine, dar şi de pe plantaţiile a peste 3.500 de fermieri din zonă cu care fabrica colaborează. La mijlocul lunii noiembrie, când măslinele sunt coapte, ele sunt culese cât mai rapid şi trecute printr-o unitate de presare, prevăzută cu două linii de procesare, una pentru obţinerea uleiului extra virgin şi alta pentru obţinerea uleiului organic.

Georgia Vasillakis, fiica patronului, spunea că actuala fabrică este una dintre cele mai mari din Grecia, cu o cifră de afaceri de 1,7 milioane de euro. Dacă în Creta există între 1.500 – 2000 de făbricuţe de ulei, doar 3-4 sunt asemănătoare fabricii familiei Vasillakis.

Există aşadar un întreg proces tehnologic care procesează circa 4-5 kg de măsline pentru fiecare litru de ulei îmbuteliat în diverse ambalaje, ce variază ca preţ de la 4,5 euro la 7 euro şi care iau de cele mai multe ori calea exportului către ţări precum Germania, Franţa, Anglia, Statele Unite, Canada, Australia şi chiar România.

170 euro/zi închirierea unei pensiuni

Un alt proiect finanţat prin Fondul European Agricol de Dezvoltare Rurală al Greciei este şi pensiunea agroturistică Real Dreams, de pe insula Creta, aflată în Bali of Rethimno, care a necesitat o investiţie de 500.000 euro, dintre care 250.000 euro accesaţi din fonduri europene.

Un ansamblu de trei vile, fiecare având 70 de metri pătraţi şi cuprinzând câte un apartament cu living, dormitor, baie, bucătărie utilată, grădină, parcare, piscină şi care poate găzdui o familie cu 4-5 membri. Pentru turiştii care ajung pe insulă pensiunea reprezintă locul ideal pentru cazare, locaţia fiind situată în centrul Cretei, cu o privelişte deosebită atât spre munte cât şi spre mare.

Cu banii obţinuţi prin Grupul de Acţiune Locală proprietarul şi-a achiziţionat materialele necesare pentru realizarea şi dotarea pensiunii agroturistice. Acum, după finalizarea proiectului, îşi amintesc că accesarea fondurilor europene nu a fost atât de facilă, ba chiar consideră că procedurile au fost greoaie, iar birocraţia le-a dat bătăi de cap. Totul este însă compensat de faptul că pensiunea a fost mai tot timpul ocupată din aprilie, când au deschis, şi până în prezent, iar fiecare zi de cazare a unei familii le aduce un venit de 170 de euro. (Va urma)

Patricia Alexandra POP

Grupul Agricover, furnizor de servicii integrate pentru agricultură, a început să livreze lapte de la fermierii români către procesatorii din Bulgaria, fiind posibil ca foarte curând să înceapă colaborarea şi cu fabrici din Grecia. La carne de porc, în schimb, este vizată doar piaţa internă. Deocamdată, pentru că deschiderea pieţelor asiatice ar putea fi o oportunitate care în niciun caz nu trebuie scăpată.

Chiar dacă implicarea Agricover în zootehnie este oarecum de dată recentă – parteneriatele cu crescătorii de porci datează de vreo trei ani, iar cele cu crescătorii de bovine sunt ceva mai recente, rezultatele încep să se vadă. În 2013, de exemplu, grupul a livrat către abatoare circa 170.000 de porci, respectiv circa 100.000 de litri de lapte livraţi zilnic către marii procesatori.

Lapte la export

În prezent, Agricover are parteneriate – prin intermediul Diviziei Agricover Livestock – cu circa 60 de fermieri, pe care îi sprijină, după caz, fie pe partea de finanţare, fie în ceea ce priveşte asigurarea inputurilor, după cum susţine Robert Arsene, directorul general al grupului. Agricover se ocupă şi de valorificarea producţiei, care mai nou iese şi la extern.

„Uneori este vorba de finanţare, alteori de cereale sau furaje. Sunt şi de alte inputuri pentru că mulţi fermieri din domeniul producţiei de lapte au şi ferme vegetale care completează ferma zootehnică, iar în aceste cazuri discutăm de inputuri, cum ar fi seminţe, îngrăşăminte etc.“, a declarat Arsene.

În programul pus la punct de Agricover sunt incluse ferme care pornesc de la circa 100 de animale şi se ajunge la unităţi care au şi peste 1.000 de capete. Activitatea de achiziţie şi valorificare de lapte către cei mai mari procesatori a început în aprilie 2013. În prezent, livrările zilnice se ridică la circa 150 de tone, urmând ca până la sfârșitul anului să ajungă la 200 de tone, potrivit oficialilor companiei.

Recent, au început livrările şi pe piaţa externă, prima destinaţie fiind Bulgaria. Următoarea ţară pe listă ar putea fi Grecia, negocierile fiind deja în curs. 

„Am început să exportăm lapte proaspăt direct în Bulgaria, la procesatorii de acolo. Există o sezonalitate între cerere şi producţie. În sezonul cald producţia este relativ constantă, în schimb cererea se contractă în perioada de vară. Este firesc ca fermierul să aibă un debuşeu, iar acesta este exportul“, a precizat Arsene.

Carne de porc pentru industria cărnii

Primele parteneriate în zootehnie au fost încheiate de Agricover cu crescătorii de porci în urmă cu aproape trei ani. În prezent, grupul colaborează cu aproximativ 80 de fermieri – mai mult de jumătate din fermierii independenţi de pe piaţa locală –, după aceeaşi schemă ca şi în cazul crescătorilor de bovine. Vorbim de ferme de porci care au în general module de 1.500-2.000 de capete, dar în unele cazuri se ajunge şi la 4.000-5000 de capete. Porcii sunt livraţi către abatoare, carnea fiind vândută către industria autohtonă a cărnii. Pe lângă aceste cantităţi – în 2013 au fost livraţi circa 170.000 de porci –, Agricover mai colaborează şi cu alte abatoare de la care preia carne. Pentru moment, aceasta este valorificată doar la intern, însă nu este exclus ca în viitor să se ia în calcul şi exportul, pe fondul deschiderii pieţelor asiatice.

Robert Arsene susţine că Agricover s-a implicat în creşterea porcilor deoarece este un sector cu un foarte mare potenţial, în contextul în care o mare parte din consumul intern de carne de porc este asigurat din import. Şi aceasta chiar dacă la prima vedere ar putea să pară riscant, numai dacă ne gândim la falimentele unor ferme de porci cunoscute de-a lungul timpului.

„Intenţionăm să mărim numărul fermierilor, mai ales că există interes din partea acestora pentru fermele de porci în contextul în care raportul între preţul furajelor şi cel al cărnii devine mai favorabil. În acest sector nu există încă producători de ordinul miilor, producători viabili. Este un domeniu foarte fragmentat, cu foarte mare potenţial de creştere, care a trecut prin multe fluc­tuaţii. Datorită know-how-ului pe care îl avem în relaţia cu fermierii în zona de producţie, reuşim să punem la cale un model funcţional“, spune Arsene, care adaugă că Agricover ca strategie se doreşte a fi o firmă de servicii şi comercială, şi nu de producţie.

Grupul Agricover, în cifre

În 2013 grupul Agricover a realizat o cifră de afaceri de peste 251 milioane de euro, în creştere cu 19% faţă de anul anterior. La aceste rezultate au contribuit şi parteneriatele cu fermierii locali. În 2013 grupul a investit 1,8 milioane de euro în implementarea sistemului informatic SAP, care include fluxurile de business Cereale, inputuri, Livestock, Siloz, cu activităţile conexe de Credit Control, Logistică, Contabilitate, Trezorerie dar şi pentru optimizarea capacităţilor de depozitare pentru cereale. Printre diviziile care au mers bine în 2013 s-a numărat şi Agricover Credit IFN, în contextul creării unor produse inovatoare care să răspundă nevoilor fermierilor. Este vorba de Creditul Instant, creditul pentru achiziţia de teren agricol sau pentru utilaje noi şi second-hand. Valoarea creditelor acordate anul trecut a fost de 642 milioane de lei, de acestea beneficiind nu mai puţin de 1.300 de fermieri.

Grupul Agricover include Agricover Distribuţie, Agricover Cereale, Agricover Silozuri, Agricover Logistică, Agricover Credit, Agricover Livestock, Agricover Bulgaria, Covera.ro. Acestea oferă o gamă completă de servicii şi soluţii tehnologice, mergând de la seminţe, îngrăşăminte, motorină, produse fitosanitare până la consultanţă tehnică de specialitate, suport financiar, asigurarea recoltei, servicii logistice şi de siloz, precum şi sprijinul pentru valorificarea recoltelor. În 2013 Agricover a tranzacţionat peste 700.000 de tone de cereale şi oleaginoase.

Ioana GUŢE

Criza economică prin care trece Grecia de peste cinci ani i-a făcut pe consumatori să opteze pentru alimente precum orezul, cartofii şi legumele, în detrimentul cărnii şi al peştelui, relatează, vineri, EFE.

Potrivit unui sondaj de opinie realizat de asociaţia consumatorilor EKPIZO cu ocazia Zilei internaţionale a consumatorului, mai bine de jumătate dintre familiile elene (55,1 %) au înregistrat o reducere a veniturilor.
Studiul, intitulat 'Nutriţie şi criză economică', arată că 44 % dintre familii nu au suficiente venituri pentru satisfacerea nevoilor nutriţionale zilnice.

Din această cauză, grecii au redus consumul alimentelor mai scumpe precum carnea (63,7 %), peştele (60,5 %), dulciurile (51,2 %) şi alcoolul (48,8 %).

Alimentele care apar cel mai des în coşul zilnic sunt orezul, cartofii şi legumele, preferate de 70,8 % dintre greci, urmate de pâine (50,2 %) şi verdeţuri (46,9 %).

Aproape toţi grecii, 93 %, recunosc că şi-au redus ieşirile la restaurant şi taverne din cauza crizei.

Sursa AGERPRES